ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1428/2020

Ședința publică din data de 22 iulie 2020

Asupra recursului de față, din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Dâmbovița, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal la 13 decembrie 2013, sub nr. x/2013, reclamanta S.C. A. S.R.L. a chemat în judecată pârâta S.C. B. S.R.L. solicitând instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța, să dispună obligarea pârâtei la plata sumei de 320.090,40 RON, reprezentând penalități de întârziere, calculate de la data scadentă a facturilor până la data achitării facturilor, urmând ca la aceasta sumă să fie adăugată dobânda legală, calculată de executorul judecătoresc, pentru perioada cuprinsă între data achitării facturilor și data plații efective a penalităților solicitate.

Pârâta S.C. B. S.R.L. a depus cerere reconvențională prin care a solicitat obligarea S.C. A. S.R.L. la plata sumei de 831.350,77 RON, din care suma de 118.567,60 RON, reprezentând plata nedatorată efectuată de către S.C. B. S.R.L. către S.C. A. S.R.L.; suma de 11.131,44 RON reprezentând dobânda legală calculată până la 1 octombrie 2013 la sumele încasate necuvenit de către reclamantă; suma de 118.530,67 RON, reprezentând suma neîncasată de către S.C. B. S.R.L. de la beneficiarul C., ca urmare a neexecutării sau executării necorespunzătoare a lucrărilor de către reclamantă; suma de 583.121,06 RON reprezentând penalități calculate până la 1 octombrie 2013 conform dispozițiilor contractuale, la valoarea lucrărilor neexecutate sau executate necorespunzător și neremediate de către S.C. A. S.R.L., lucrări nedecontate de către C., cu care pârâta a fost prejudiciată din culpa exclusivă a reclamantei.

Prin încheierea de ședință din 30 iunie 2014, pronunțată în dosarul nr. x/2014 de Tribunalul Dâmbovița, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, instanța a admis excepția de conexitate invocată de pârâta - reclamantă și a dispus conexarea dosarului nr. x/2014 la dosarul nr. x/2013. Dosarul conexat are ca obiect cererea prin care reclamanta S.C. A. S.R.L. a chemat în judecată pârâta S.C. B. S.R.L. solicitând instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța, să dispună obligarea pârâtei la plata sumei de 1.792.253,39 RON, compusă din 332.208,14 RON reprezentând lucrări executate și neachitate și din 1.460.045,25 RON reprezentând penalități de întârziere.

Prin încheierea de ședință din 15 noiembrie 2016, tribunalul a analizat notele de ședință depuse și a dispus astfel: (i) îndreptarea erorii materiale strecurată în cuprinsul încheierilor de ședință, în sensul că obiectul litigiului din aceste încheieri de ședință este pretenții, formulate de fiecare dintre părți, potrivit cererilor depuse la dosar; (ii) îndreptarea erorii materiale strecurată în încheierile de ședință din 13 septembrie 2016 și 11 octombrie 2016, în sensul că anul corect al înregistrării litigiului pe rolul instanței este 2013, și nu 2016 cum, din eroare, s-a consemnat; (iii) a luat act de precizările apărătorului reclamantei - pârâte, în sensul că a înțeles să renunțe la acest punct al notelor de ședință; (iv) completarea încheierii cu chestiunea pusă în discuție, solicitată de reclamanta - pârâtă, în sensul că nu a fost menționat în încheiere punctul de vedere al S.C. A. S.R.L. vizând faptul că niciodată un expert consilier nu se poate adresa direct instanței cu cereri, cererea de amânare fiind inadmisibilă, și că s-a solicitat sancționarea; (v) a respins solicitarea de aplicare a unei amenzi judiciare în ceea ce privește pe pârâta - reclamantă S.C. B. S.R.L., în legătură cu depunerea raportului separat de expertiză, de către expertul parte al acesteia, neputând reține o culpă a pârâtei - reclamante în ceea ce privește nerespectarea, de către expertul consilier, a termenului stabilit prin ultima încheiere de ședință pronunțată în cauză; (vi) a luat act de susținerile reprezentantului legal al pârâtei - reclamante referitoare la situațiile de lucrări, care conțin modificări efectuate de către pârâta - reclamantă, chestiune care a mai fost pusă în discuție; (vii) a respins obiecțiunile formulate de pârâta - reclamantă cu privire la raportul de expertiză tehnică judiciară și la raportul de expertiză contabilă. Tribunalul a amânat cauza la 6 decembrie 2016, pentru dezbateri pe fondul cauzei și a pus în vedere părților să depună concluzii scrise.

Prin sentința nr. 1285 din 20 decembrie 2016, Tribunalul Dâmbovița, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a admis cererea formulată de reclamanta-pârâtă S.C. A. S.R.L. și a obligat pârâta-reclamantă S.C. B. S.R.L. la plata către reclamanta-pârâtă S.C. A. S.R.L. a următoarelor sume: suma de 319.964,44 RON reprezentând valoare facturi neachitate; suma de 332.209,42 RON reprezentând penalități calculate pentru facturile achitate cu întârziere; suma de 1.460.047,50 RON reprezentând penalități calculate pentru facturile neachitate.

Prin aceeași sentință a fost respinsă cererea reconvențională formulată de pârâta-reclamantă S.C. B. S.R.L., fiind obligată pârâta-reclamantă la plata către reclamanta-pârâtă a sumei de 89.333,50 RON cu titlu de cheltuieli de judecată și la plata diferenței de onorariu de expert în sumă de 7.040 RON.

Împotriva încheierii de ședința din 15 noiembrie 2016 și a sentinței nr. 1285 din 20 decembrie 2016 a declarat apel reclamanta S.C. B. S.R.L.

Prin încheierea de ședință din 9 octombrie 2017, Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a respins, ca neîntemeiată, cererea de completare a probatoriului formulată de reclamanta S.C. B. S.R.L.

Prin decizia nr. 820 din 20 noiembrie 2017, Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a respins ca nefondat apelul declarat de reclamanta S.C. B. S.R.L. împotriva încheierii de ședința din 15 noiembrie 2016 și a sentinței nr. 1285 din 20 decembrie 2016.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta S.C. B. S.R.L.

Motivele de recurs invocate sunt, în esență, următoarele:

Recurenta susține că instanța de apel a respins în mod nelegal, prin încheierea din 9 octombrie 2017, solicitarea de efectuare a unor rapoarte de expertiză și astfel a încălcat dispozițiile art. 479 alin. (2) C. proc. civ.. Se mai susține că ambele instanțe devolutive au încălcat prevederile art. 6 și art. 22 alin. (2) și (7) C. proc. civ. întrucât nu au ținut cont de solicitările prin care recurenta-reclamantă a relevat aspecte de nulitate privind administrarea probei cu expertiză. Recurenta afirmă și că este falsă susținerea instanței de apel potrivit căreia încheierea de ședință din 15 noiembrie 2016 a fost amplu motivată de instanța de fond. Partea subsumează aceste critici cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

În dezvoltarea motivului de nelegalitate reglementat de pct. 8 al aceluiași articol, se invocă aplicarea greșită a normelor de drept material prevăzute de art. 969 și art. 977 C. civ. din 1864, arătându-se că instanța de apel nu a răspuns criticilor expuse de recurentă în motivele de apel și astfel a nesocotit prevederile art. 472 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.. Recurenta susține că instanța de apel a greșit atunci când a constatat că, deși cele nouă convenții încheiate între părți au același obiect și aceleași părți, unele sunt contracte de prestări servicii, iar altele sunt contracte de subantrepriză, fără a motiva această concluzie. În opinia recurentei, toate cele 9 convenții sunt contracte de subantrepriză care se supun acelorași reguli ca și contractul de antrepriză, iar faptul că în speță nu sunt respectate aceste reguli atrage nelegalitatea acestor convenții.

În opinia recurentei, obligația de plată a antreprenorului se năștea numai în situația efectuării recepției la terminarea lucrărilor în conformitate cu prevederile H.G. nr. 273/1994, în vigoare la data respectivă, însă acest demers nu a fost efectuat, iar instanțele nu au lămurit conținutul clauzelor contractuale referitoare la această operațiune. În aceste condiții, afirmă recurenta, aceasta nu putea fi obligată să plătească lucrările realizate de intimată.

Într-o altă critică subsumată aceluiași motiv de recurs, aceeași parte arată că instanța de apel a interpretat greșit dispozițiile art. 1066, art. 1068 și art. 1070 C. civ. din 1864 întrucât în motivele de apel nu s-a afirmat despre clauza de penalități că este abuzivă, ci că poate trezi bănuiala unei clauze abuzive din cauza modului în care a fost redactată. Instanța de apel era obligată să motiveze de ce nu este aplicabil art. 1068. Se mai arată că nu s-a invocat art. 1539 C. civ., curtea de apel reținând fără motiv incidența acestor dispoziții legale.

În drept, recurenta a invocat motivele prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ.

Intimata S.C. A. S.R.L. a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat, cu cheltuieli de judecată.

Pe baza cererii de recurs și a întâmpinării depuse, în temeiul art. 493 C. proc. civ., s-a dispus întocmirea raportului de către magistratul-asistent desemnat, prin care s-a reținut că recursul este admisibil în principiu.

Prin încheierea din 27 februarie 2019, s-a dispus comunicarea către părți a raportului asupra admisibilității în principiu a recursului declarat, în temeiul dispozițiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ.. Părțile nu au depus puncte de vedere cu privire la raport.

La termenul de la 18 septembrie 2019, instanța a pus în vedere recurentei să facă dovada achitării taxei judiciare de timbru. Recurenta a formulat cerere de reexaminare împotriva modului de stabilire a taxei judiciare de timbru, cerere care a fost respinsă de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă prin încheierea din 17 octombrie 2019 pronunțată în dosarul nr. x/2013.

Prin încheierea din 6 noiembrie 2019, a fost admis în principiu recursul și s-a fixat termen de judecată la 15 ianuarie 2020, cu citarea părților. La acest termen, judecarea cauzei a fost amânată pentru 29 aprilie 2020, pentru a da posibilitatea recurentei să facă dovada calității de reprezentant.

La termenul de la 29 aprilie 2020 s-a constatat suspendată de plin drept judecata cauzei, în temeiul art. 42 alin. (6) din Capitolul V al Anexei nr. 1 din Decretul nr. 195/2020 și al art. 63 alin. (11) din Anexa nr. 1 la Decretul nr. 240/2020, iar ulterior, prin rezoluție, a fost dispusă citarea părților pentru termenul de la 22 iulie 2020.

Examinând decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate și de dispozițiile legale incidente, Înalta Curte reține următoarele:

Conform prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere atunci când, prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității. Din perspectiva acestui motiv de recurs, recurenta a susținut, în esență, că încheierea de ședință din 9 octombrie 2017 (prin care a fost respinsă cererea de efectuare a unor rapoarte de expertiză) este nelegală, fiind pronunțată cu încălcarea prevederilor art. 6 și ale art. 22 alin. (2) și (7) C. proc. civ.

Criticile sunt nefondate. Prevederile art. 6 (Dreptul la un proces echitabil) și ale art. 22 alin. (2) și (7) C. proc. civ. (Rolul judecătorului în aflarea adevărului) a căror încălcare se invocă reprezintă principii generale care guvernează orice proces, iar recurenta nu dezvoltă critici concrete care să justifice casarea deciziei atacate. Sub aparența invocării nerespectării acestor norme de procedură, recurenta își exprimă nemulțumirea față de modul în care instanța de apel a soluționat cererea sa de completare, în apel, a probatoriului ce a fost administrat la fond, respectiv de efectuare a unui raport de expertiză contabilă și a unei expertize în construcții. Așa cum însăși recurenta admite în motivele de recurs, readministrarea probelor sau administrarea de noi probe este la latitudinea instanței de judecată. Prin încheierea atacată, curtea de apel, ținând cont de pertinența, concludența și utilitatea probelor solicitate în limitele devolutive ale apelului, a apreciat că nu se impune completarea probelor administrate în fața primei instanțe și a respins cererea de completare a probatoriului ca neîntemeiată.

Pe calea recursului se pot aduce în discuție numai aspecte de nelegalitate, iar chestiunile relevate de recurentă referitoare la probatoriu reprezintă aspecte de netemeinicie care nu pot fi analizate în acest stadiu procesual.

Înalta Curte nu va avea în vedere criticile aduse de autoarea căii de atac cu privire la încheierea de ședință din 15 noiembrie 2016 deoarece această încheierea a fost pronunțată în stadiul procesual al fondului și nu face obiectul cererii de recurs cu care a fost învestită instanța supremă.

Prin memoriul de recurs a fost invocat și motivul de nelegalitate reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. și s-a susținut că decizia atacată a fost dată cu aplicarea greșită a art. 969 și art. 977 C. civ. din 1864, respectiv cu aplicarea greșită a art. 1066, art. 1068 și art. 1070 din același cod.

Recurenta arată că instanța de apel nu a argumentat de ce a respins motivele de apel prin care s-a afirmat greșita aplicare a art. 969 și art. 977 C. civ. din 1864 și mai arată că, în mod incorect, curtea de apel a calificat o parte din cele nouă convenții încheiate între părți ca fiind contracte de prestări servicii, iar cealaltă parte ca fiind contracte de subantrepriză.

Criticile sunt nefondate.

Art. 969 C. civ. din 1864 prevede:

"Convențiile legal făcute au putere de lege între părțile contractante.", iar art. 977 din același cod prevede:

"Interpretarea contractelor se face după intenția comună a părților contractante, iar nu după sensul literal al termenilor." Prevederile legale presupus a fi încălcate se referă la modalitatea de interpretare a convențiilor, iar analiza lor, în contexul expus de recurentă, readuce în discuție situația de fapt și nu relevă o veritabilă critică de nelegalitate. Mai mult decât atât, curtea de apel a analizat motivele de apel în limitele obiectului litigiului, astfel cum a fost stabilit de părți prin cererea de chemare în judecată și prin cererea reconvențională, cu respectarea principiului disponibilității și al efectului devolutiv al apelului. În stadiul procesual al fondului, părțile s-au referit la cele nouă convenții ca fiind contracte de prestări servicii (cinci dintre ele) și contracte de subantrepriză (restul de patru), ținând seama, între altele, de titulatura convenției și de calitățile părților astfel cum acestea au fost menționate în respectivele înscrisuri. Susținerea privind calificarea greșită acestor convenții de către instanțele devolutive nu a făcut obiectul cererii de chemare în judecată sau al cererii reconvenționale, astfel că nu poate fi analizată în calea extraordinară de atac a recursului deoarece se opun dispozițiile coroborate ale art. 478 alin. (3) cu cele ale art. 494 C. proc. civ.. Din această perspectivă, instanța supremă nu va avea în vedere afirmațiile prin care recurenta trece în revistă condițiile de valabilitate ale contractului de antrepriză și încearcă să nege principiul forței obligatorii a convențiilor prin acreditarea tezei că acestea nu ar fi legal făcute.

Cu referire la greșita aplicarea a dispozițiilor art. 1066, art. 1068 și art. 1070 C. civ. din 1864, recurenta invocă aparența unui caracter abuziv al clauzei de penalități incluse în convențiile dintre părți și arată că, în temeiul art. 1068, nu putea fi obligată și la plata obligației principale și la plata penalităților în temeiul clauzei penale.

Aceste critici nu pot fi primite. Astfel cum rezultă din situația de fapt stabilită de instanțele devolutive, toate cele nouă convenții includ clauze care obligă partea care nu își execută obligațiile contractuale la plata de penalități pe zi de întârziere. Aceste clauze au fost asumate de ambele părți prin semnarea contractelor, iar recurenta le-a utilizat în favoarea sa atunci când și-a motivat cererea reconvențională, astfel că partea nu se poate prevala de un eventual caracter abuziv al unei clauze pe care înainte a considerat-o perfect valabilă. Ca urmare, este corectă soluția pronunțată de tribunal, menținută de curtea de apel, de obligare a recurentei la plata către intimată a contravalorii facturilor neachitate, a penalităților calculate pentru facturile neachitate și a penalităților calculate pentru facturile achitate cu întârziere. Instanța a aplicat corect dispozițiile art. 1066 C. civ. din 1864, dar și dispozițiile art. 1068 din același cod deoarece penalitățile la care plata cărora este obligată recurenta nu reprezintă un substitut al îndeplinirii obligației principale de achitare a facturilor, ci o modalitate de sancționare a acesteia pentru nerespectarea obligației de plată la termen a acestor facturi, penalitățile fiind stabilite pe zi de întârziere, de la data scadenței facturii și până la achitarea integrală a acesteia.

Criticile ce vizează greșita aplicare a art. 1070 C. civ. din 1864, în temeiul căruia instanța de judecată poate reduce cuantumul penalităților, nu vor fi avute în vedere deoarece aduc în discuție aspecte de fapt care nu pot analizate în stadiul procesual al recursului.

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 496 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., Înalta Curte urmează să respingă, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-reclamantă S.C. B. S.R.L. prin Casa de Insolvență D. împotriva deciziei nr. 820 din 20 noiembrie 2017 și a încheierii de ședință din 9 octombrie 2017, pronunțate de Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă S.C. B. S.R.L. PRIN CASA DE INSOLVENȚĂ D. împotriva deciziei nr. 820 din 20 noiembrie 2017 și a încheierii de ședință din 9 octombrie 2017, pronunțate de Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 22 iulie 2020.