ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1551/2020

Ședința publică din data de 15 septembrie 2020

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la 09.02.2009 reclamanta S.C. A. S.A. a chemat-o în judecată pe pârâta B., solicitând instanței să dispună obligarea acesteia la plata sumelor de: 1.391.736,75 RON aferentă facturilor nr. x din 29 septembrie 2006, nr. x din 31 octombrie 2006, nr. x din 30 noiembrie 2006, nr. x din 29 decembrie 2006, reprezentând contravaloarea lucrărilor de construcții executate de A. în perioada august - noiembrie 2006, în temeiul contractului de subantrepriză nr. x din 20 octombrie 2003; 1.201.588,47 RON reprezentând penalități de întârziere calculate conform art. 22.1 din contract, din care: suma de 746.143,45 RON reprezentând penalități de întârziere aferente facturilor achitate cu întârziere pe perioada desfășurării raporturilor contractuale și suma de 455.445,02 RON reprezentând penalități de întârziere calculate până la data de 3 februarie 2009, aferente facturilor neachitate; S-a solicitat obligarea pârâtei la plata diferenței de curs valutar pentru facturile enumerate.

Prin cererea reconvențională formulată, pârâta B. a solicitat obligarea S.C. A. S.A. la plata sumei de 1.035.298,85 Euro, respectiv 4.437,497,93 RON din care: 156.056,73 Euro - reprezentând penalități pentru neexecutarea la timp a contractului, calculate conform art. 22.1 din contractul de subantrepriză nr. x din 20 octombrie 2003; 189.028,53 Euro - reprezentând costuri înregistrate de pârâtă pentru mobilizarea în vederea finalizării lucrărilor care nu au fost terminate de subantreprenor; 690.213,56 Euro - reprezentând costuri suplimentare suportate de pârâtă pentru executarea cu celeritate a lucrărilor restante care nu au fost finalizate de subantreprenor.

Prin sentința civilă nr. 17367 din 10 octombrie 2011, Tribunalul București, secția a VI-a civilă, a admis acțiunea formulată de reclamanta-pârâtă S.C. A. S.A., în contradictoriu cu pârâta-reclamantă B., a obligat pârâta-reclamantă să plătească reclamantei-pârâte suma de 455.444,98 RON reprezentând penalități aferente facturilor achitate cu întârziere, suma de 1.391.736,75 RON - debit neachitat și suma de 1.410.345,64 RON - penalități de întârziere aferente acestui debit - calculate până la 31.12.2010 precum și în continuare, până la data plății efective a debitului principal, a respins cererea reconvențională, a obligat pârâta-reclamantă la 65.018,28 RON cheltuieli de judecată către reclamanta-pârâtă.

În motivare s-a reținut că la 20 octombrie 2003, între S.C. A. S.A., în calitate de subantreprenor, și B., în calitate de Antreprenor general, s-a încheiat Contractul de subantrepriză nr. x din 20 octombrie 2003, având ca obiect executarea de lucrări de construcții și finalizarea obiectivului "Drum de ocolire Craiova Km 7+900 - Km 14+100 cu excepția pasajului de la Km 13+300".

În schimbul lucrărilor de construcții pe care reclamanta le-a efectuat conform Contractului, pârâta B. avea obligația de a efectua plăți parțiale lunare în termen de 56 de zile de la data emiterii facturii.

Din probele administrate în cauză a rezultat că subantreprenorul a efectuat lucrările contractate inclusiv pe cele suplimentare, însă facturile emise în perioada 12 decembrie 2005 - 31 august 2006 au fost plătite cu întârziere de către pârâta, astfel ca, în conformitate cu dispozițiile art. 22.2 din contract, s-a reținut că Antreprenorul general datorează penalități in cuantum de 0,07% pe zi de întârziere în sumă de 455 444,98 RON.

Pentru lucrările efectuate de reclamanta în perioada august- noiembrie 2006, aceasta a emis facturile nr. x din 29 septembrie 2006, nr. x din 31 octombrie 2006, nr. x din 30 noiembrie 2006, nr. x din 29 decembrie 2006, în valoare totală de 1.391.736,75 RON, ce au fost depuse spre acceptare la plata la Antreprenorul general, cu borderourile situațiilor de lucrări executate și a devizelor. Aceste facturi au devenit scadente în termen de 56 de zile de la data depunerii lor la Antreprenorul general, penalitățile de întârziere calculate pana la 31 decembrie 2010 fiind de 1.410.345,64 RON.

Prin decizia civilă nr. 374din17 octombrie 2013Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă a admis apelul declarat de apelanta B. - Sucursala București, a schimbat, în parte, sentința pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2009, în sensul că a admis, în parte, cererea principală formulată de reclamanta-pârâtă S.C. A. S.A., a obligat pârâta B. să plătească reclamantei S.C. A. S.A. următoarele sume: 1.334.825,19 RON, cu titlu de contravaloare lucrări efectuate în perioada august - noiembrie 2006; 420.676,70 RON, cu titlu de penalități de întârziere aferente facturilor achitate cu întârziere și suma de 1.794.420,60 RON, reprezentând penalități de întârziere aferente debitului neachitat, calculate la scadență până la data de 26 martie 2012; a admis, în parte, cererea reconvențională formulată de pârâta reclamantă B., a obligat reclamanta-pârâtă S.C. A. S.A. să plătească pârâtei-reclamante B. suma de 8.716,5 euro, cu titlu de lucrări neexecutate; a menținut dispoziția privind obligarea pârâtei reclamante la plata cheltuielilor de judecată în fond; a anulat, ca insuficient timbrat apelul declarat de apelanta S.C. A. S.A..

Împotriva acestei decizii au formulat recurs reclamanta S.C. A. S.A. București și pârâta B. - Sucursala București.

Prin decizia nr. 3410 din 5 noiembrie 2014, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă a respins excepția tardivității declarării recursului de către recurenta - pârâtă B.- Sucursala București, ca nefondată; a admis recursurile declarate de recurenta - reclamantă S.C. A. S.A. București și de recurenta - pârâtă B.- Sucursala București împotriva deciziei civile nr. 374 din 17 octombrie 2013, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, a casat în parte decizia recurată, și, în consecință, a dispus trimiterea cauzei aceleiași instanțe, pentru rejudecarea apelului formulat de pârâta B.- Sucursala București împotriva sentinței civile nr. 17367 din 10 octombrie 2011, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, menținând, în rest, dispozițiile deciziei recurate.

Prin decizia nr. 595A din 4 aprilie 2019, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, a fost admis apelul declarat de apelanta B. - Sucursala București, împotriva sentinței civile nr. 17367 din 10 octombrie 2011, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2009, în contradictoriu cu intimata S.C. A. S.A. A fost schimbată în parte sentința apelată, în sensul că a fost admisă în parte cererea principală formulată de reclamanta pârâtă și a fost obligată pârâta-reclamantă să-i plătească reclamantei-pârâte următoarele sume: 431.489,39 RON contravaloare penalități facturi achitate cu întârziere; 233.471,84 euro valoare lucrări, organizare de șantier și diferența preț motorină pentru perioada august - noiembrie 2006; penalități în ce privește sumele stabilite la pct. 2 în cuantum de 0,07% pe zi de întârziere, calculate din a 61-a zi de la emiterea fiecărei facturi, respectiv de la data expirării termenului de 5 zile de la încasarea sumei de la beneficiarul final C.N.A.D.N.R. (care din acestea se împlinește primul) și până la data plății.

Au fost menținute celelalte dispoziții ale sentinței atacate în ce privește respingerea cererii reconvenționale ca neîntemeiată. A fost obligată pârâta la plata către reclamantă a sumei de 5000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată în fond. A fost obligată intimata la plata către apelantă a sumei de 23.810 RON cheltuieli de judecată în apel. Au fost compensate cheltuielile de judecată și obligată intimata la plata către apelantă a sumei de 18.810 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Analizând apelul formulat de apelanta pârâtă B.- Sucursala București, Curtea a reținut că expertiza tehnică construcții întocmită în apel după casare de către expert tehnic C. este cea mai amănunțit întocmită, analizând fiecare componentă a sumelor solicitate de reclamantă, prin raportare la înscrisurile întocmite sau însușite de părți, evidențiind lucrări care nu au procese-verbale sau greșeli făcute de A. când s-au calculat cantitățile executate, astfel că instanța a stabilit suma cuvenită reclamantei prin raportare la calculele prezentate în această expertiză.

Curtea a avut în vedere că experții anteriori au sancționat atitudinea pârâtei care nu a confirmat, dar nici nu a contestat expres situațiile de lucrări prezentate, precum și împrejurarea că lucrările au fost finalizate și predate beneficiarului final, în detrimentul stabilirii realității lucrărilor de pe teren.

În aplicarea dispozițiilor art. 1169 C. civ., Curtea a reținut că revenea reclamantei Subantreprenor, obligația să dovedească temeinicia pretențiilor sale, respectiv să facă dovada contravalorii lucrărilor solicitate or, lipsa confirmării situațiilor de lucrări de către Antreprenorul general în termenul de 28 de zile prevăzut în contract, nu poate fi echivalată cu recunoașterea integrală a pretențiilor Subantreprenorului, în condițiile în care există procese-verbale de calitate pentru o parte din lucrări, care au fost însușite de reprezentanții antreprenorului general și care atestă cu certitudine executarea acestor lucrări, coroborat cu împrejurarea că restul lucrărilor pretins executate de Subantreprenor nu pot fi verificate pe teren, conform concluziilor expertului.

Expertul a evidențiat, prin răspunsul la obiecțiuni, lucrări care nu au procese-verbale de calitate, respectiv a identificat greșeli făcute de A. la calcularea lucrărilor executate, cu explicații complete și pertinente pentru fiecare astfel de calcul.

Curtea a mai reținut că, în lipsa documentelor specifice prin care Antreprenorul general să ateste efectuarea calitativă și cantitativă a lucrărilor pretinse de către reclamantă, și în lipsa posibilității de verificare a existenței pe teren a acestor lucrări, expertul a fost în imposibilitatea de a calcula contravaloarea anumitor lucrări, chiar dacă acestea au fost executate, în contextul în care nu se putea stabili cantitatea lucrărilor efectuate.

Totodată, prezentarea unor rapoarte de încercare beton realizate de B. nu justifică executarea lucrării în termenii cantitativi și calitativi pretinși de reclamanta A..

Curtea a mai reținut că argumentul referitor la propunerea de tranzacționare făcută de pârâtă reclamantei nu poate fi avut în vedere în sensul admiterii pretențiilor, astfel cum au fost formulate, în contextul în care tranzacția nu s-a finalizat, iar, ca principiu, o tranzacție presupune concesii sau renunțări reciproce la drepturi; astfel, din punctul de vedere al pârâtei, propunerea de achitare a sumelor reprezentând contravaloarea lucrărilor, astfel cum au fost solicitate, reprezintă o concesie/renunțare din partea acesteia, față de întinderea obligației care consideră că îi revenea.

În ceea ce privește cuantumul penalităților de întârziere, Curtea a reținut că la fond a fost efectuat un raport de expertiză contabilă de către expert D., în care s-a stabilit contravaloarea penalităților de întârziere pentru facturile achitate cu întârziere, în cuantum de 455.444,98 RON, contravaloarea lucrărilor efectuate în perioada august- noiembrie 2006 în cuantum de 1.391.736,75 RON și penalități de 1.410.345,64 RON la data de 31 decembrie 2010.

În apel, înainte de casare, s-a efectuat un raport de expertiză contabilă de către expert E..

În raportul de expertiză contabilă întocmit de expert F., expertul a efectuat calculul penalităților aferente lucrărilor executate de A. S.A., a căror contravaloare a fost încasată de B. de la CNADNR anterior expirării termenului de 56 de zile, respectiv calculul penalităților aferente lucrărilor executate de A. S.A. a căror contravaloare a fost încasată de B. de la CNADNR ulterior expirării termenului de 56 de zile. Expertul s-a raportat la o valoare a lucrărilor de 1.391.736,75 RON, sumă diferită debitul principal. prin urmare, Curtea a stabilit generic obligația pârâtei de plată a penalităților de întârziere către reclamantă, prin raportare la suma exprimată în Euro, conform calculului expertului în specialitatea construcții, urmând ca penalitățile să fie calculate și prin raportare la împrejurarea dacă acestea au fost decontate de către beneficiarul final antreprenorul general B. înainte sau după expirarea termenului de 56 de zile prevăzut la art. 18.1 din contract.

Din interpretarea coroborată a dispozițiilor contractuale, Curtea a reținut că părțile au stabilit în contract un termen de 56 de zile în care trebuie efectuată plata, că în termen de 5 zile de la expirarea acestei perioade subantreprenorul este îndreptățit să sisteze efectuarea lucrărilor, iar în cazul în care nu este efectuată plata în 5 zile de la expirarea termenului prevăzut de art. 18.2, art. 22.2 prevede obligația de a plăti penalități de 0,07% pe zi.

Astfel, Curtea a apreciat că părțile au avut în vedere ca penalitățile să curgă, în această situație, după un termen de 61 de zile (56 zile art. 18.1 plus 5 zile art. 18.2, același cu termenul de 5 zile prevăzut de art. 22.2). Interpretarea aceasta se impune prin aplicarea argumentului de interpretare prevăzut de dispozițiile art. 978 C. civ.. Astfel, părțile au prevăzut un termen de plată de 56 de zile de la emiterea facturii și un alt termen de 5 zile, în care Subantreprenorul poate suspenda executarea lucrărilor, la expirarea căruia încep să curgă penalitățile de întârziere.

Curtea a constatat că la art. 18.1 părțile au prevăzut un termen alternativ de curgere a penalităților, pentru situația în care Antreprenorul general a încasat de la Beneficiar contravaloarea lucrărilor executate de Subantreprenor înainte de expirarea termenului de 56 zile. În speță, nu s-au identificat dovezi în sensul că Beneficiarul final ar fi efectuat aceste plăți anterior sau ulterior expirării perioadei de 56 zile.

Prin urmare, Curtea a obligat pârâta la plata sumei de 431.489,39 RON către reclamantă reprezentând contravaloare penalități facturi achitate cu întârziere, conform calculelor raportului de expertiză întocmit în apel după casarea cu trimitere spre rejudecare, respectiv la plata de penalități în ce privește sumele stabilite la pct. 2 în cuantum de 0,07% pe zi de întârziere, calculate din a 61-a zi de la emiterea fiecărei facturi, respectiv de la data expirării termenului de 5 zile de la încasarea sumei de la beneficiarul final C.N.A.D.N.R. (care din acestea se împlinește primul) și până la data plății.

În ce privește cererea reconvențională, s-a reținut că, în mod corect instanța de fond a respins-o ca neîntemeiată conform dispozițiilor art. 1169 C. civ.

Curtea a constatat că apelanta-pârâtă B., nu a dovedit pretențiile sale privind costurile înregistrate pentru mobilizarea în vederea finalizării lucrărilor care nu au fost finalizate de către antreprenor, în cuantum de 189.028,53 euro, respectiv cele având ca obiect costurile suplimentare suportate pentru executarea cu celeritate a lucrărilor restante, care nu au fost finalizate de către antreprenor, deși sarcina probei îi revenea, potrivit dispozițiilor art. 1169 C. civ.. Totodată, apelanta-pârâtă nu a dovedit îndeplinirea condițiilor pentru declanșarea răspunderii contractuale pentru neexecutarea la timp a contractului.

Deși apelanta-pârâtă a invocat în cererea reconvențională răspunderea contractuală, aceasta nu a identificat în mod detaliat elementele acestei răspunderi, însă din modul de formulare și dispozițiile contractuale invocate, se deduce că aceasta solicită obligarea apelantei reclamante la plata penalităților de întârziere pentru nefinalizarea lucrărilor și părăsirea șantierului anterior finalizării. Curtea a reținut ca întemeiate apărările apelantei-reclamante în sensul invocării excepției de neexecutare a contractului, în contextul în care apelanta pârâtă nu a achitat, respectiv a achitat cu întârziere obligațiile de plată a lucrărilor efectuate.

Curtea a reținut că expertul tehnic judiciar G. a constatat că la data sistării lucrărilor și părăsirii șantierului de către S.C. A. rămăseseră neefectuate lucrări în valoare de 8716,5 euro.

În ce privește pretențiile având ca obiect costurile înregistrate pentru mobilizarea în vederea finalizării lucrărilor care nu au fost finalizate de către antreprenor, respectiv cele având ca obiect costurile suplimentare suportate pentru executarea cu celeritate a lucrărilor restante, prealabil, s-a reținut că apelanta-reclamantă nu datorează despăgubiri pentru efectuarea lucrărilor neexecutate de aceasta, în condițiile în care aceste lucrări nu i-au fost achitate de către cocontractant. Ceea ce se deduce că solicită apelanta pârâtă sunt costurile suplimentare suportate de aceasta pentru efectuarea de către ea a acestor lucrări, mobilizându-si astfel propriile resurse, și, totodată, costuri suplimentare pentru efectuarea în regim de urgență a acestor lucrări, în contextul în care efectuarea lucrărilor în condiții normale ar fi generat costuri mai mici.

Curtea a reținut că apelanta-pârâtă nu a dovedit îndeplinirea condițiilor răspunderii contractuale, deși sarcina probei îi revenea, deși pe parcursul soluționării apelului i-au fost acordate termene pentru precizarea modului de calcul/evaluare a pretențiilor sale, iar expertul desemnat în cauză i-a solicitat depunerea anumitor documente contabile pentru efectuarea evaluării.

În ce privește prejudiciul, Curtea a reținut că experții au concluzionat că nu s-au înaintat la dosar documentele justificative ci doar extrase din evidențele sale contabile, extrase balanțe analitice, care însă nu fac dovada efectuării acestor cheltuieli pentru mobilizarea în sensul efectuării de către parte, cu celeritate, a lucrărilor neexecutate de către apelanta reclamantă.

Totodată, reținând întemeiat refuzul apelantei-reclamante de continuare a lucrărilor, ca urmare a neexecutării de către cocontractant a propriilor obligații, Curtea a apreciat ca justificată contractual neexecutarea în continuare a obligațiilor de către apelanta-reclamantă, temeiul de drept constituindu-l art. 15 din contract prin care părțile au prevăzut dreptul S.C. A. de a suspenda executarea lucrărilor în caz de neplată a prețului lucrărilor executate.

Curtea a compensat cheltuielile de judecată și a obligat intimata la plata către apelantă a sumei de 18.810 RON cheltuieli de judecată.

Prin decizia nr. 136A din 27 februarie 2020 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă a fost respinsă ca neîntemeiată cererea de completare a dispozitivului deciziei civile nr. 595A din 4 aprilie 2019, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă în dosarul nr. x/2009, formulată de petenta S.C. A. S.A. A fost admisă în parte cererea de lămurirea a dispozitivului deciziei civile nr. 595A din 4 aprilie 2019, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă în dosarul nr. x/2009, formulată de petenta S.C. A. S.A., în contradictoriu cu intimata B. - Sucursala București și s-a dispus lămurirea deciziei civile nr. 595 din 4 aprilie 2019, în sensul că plata sumei de 233.471,84 euro reprezentând contravaloare lucrări, organizare șantier și diferență preț motorină pentru perioada august - noiembrie 2006 se face la cursul BNR de la data emiterii fiecărei facturi. A fost respinsă în rest cererea de lămurire ca neîntemeiată.

Împotriva deciziei civile nr. 595A din 4 aprilie 2019 și a deciziei civile nr. 136A din 27 februarie 2020 a formulat recurs reclamanta S.C. A. S.A, cerere înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Recurenta-reclamantă a solicitat casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei spre rejudecarea apelului în temeiul art. 312, alin. (3) C. proc. civ. iar în subsidiar, respingerea ca neîntemeiat a apelului declarat de pârâtă și menținerea, în întregime, a hotărârii primei instanțe.

Recurenta-reclamantă a invocat dispozițiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ., având în vedere modalitatea concretă în care instanța de apel a stabilit cuantumul sumelor aferente debitului principal dar și a penalităților aferente acestuia, modalitate ce nu permite cuantificarea acestor sume, decizia fiind astfel echivocă. În acest sens se arată că instanța nu a coroborat raportul de expertiză cu celelalte probe aflate la dosar dând o valoarea absolută acestuia și invalidând, totodată, în întregime celelalte rapoarte câștigate cauzei.

Recurenta-reclamantă susține că o astfel de soluție dată exclusiv în baza raportului de expertiză, cu ignorarea celorlalte probe încalcă dispozițiile art. 261 alin. (1) pct. 5 și 6 C. proc. civ., având în vedere că decizia nu cuprinde motivele pentru care i-au fost înlăturate susținerile.

Referitor la penalități, recurenta-reclamantă arată că instanța nu a precizat cuantumul exact al acestora, deoarece nu a stabilit în mod concret momentul de la care acestea curg, contractul prevăzând două momente alternative.

Deși în considerente s-a reținut că nu au fost identificate dovezi privind curgerea acestui termen, la dosar se află înscrisuri care atestă contrariul, or un dispozitiv incomplet care nu permite determinarea penalităților atrage casarea deciziei recurate pentru încălcarea art. 261 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Un alt motiv de recurs este cel reglementat de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. din perspectiva căruia se arată că decizia recurată nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau cuprinde motive contradictorii.

În acest sens se arată că instanța a ignorat în totalitate documentele primare parte integrantă din Cartea Construcției, a anexelor parte integrantă din contract, nefiind indicate motivele pentru care aceste probe au fost înlăturate.

Recurenta-reclamantă arată că, în măsura în care instanța a hotărât să omologheze proba cu expertiză în specialitatea construcții avea și obligația să analizeze și centralizatoarele sau să înlăture motivat această probăși să motiveze de ce a înlăturat în întregime concluziile expertului contabil date prin răspunsul la obiecțiuni, concluzii în care se arată data la care au fost plătite facturile, cuantumul penalităților de întârziere calculat de la data primului moment care a survenit în conformitate cu prevederile art. 18.4 din contract și contravaloarea în RON a sumei în euro stabilită de expertul în construcții precum și TVA aferentă acestei sume.

Recurenta-reclamantă a invocat și motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. din perspectiva căruia a susținut că au fost încălcate prevederile art. 969 C. civ. prin raportare la articolele de lucrări considerate dublate și al căror preț nu a fost luat în considerare, deși părțile au prevăzut în contract modalitatea de calcul.

Încălcarea art. 969 C. civ. este invocată și prin raportare la momentul de la care curg penalitățile, instanța de apel neluând în calcul și a doua teză a art. 18.4 din Contract conform căreia curgerea penalităților de întârziere are loc fie din a 61-a zi de la emiterea fiecărei facturi, respectiv data expirării termenului de 5 zile de la încasarea sumei de la beneficiarul final.

Recurenta-reclamantă a susținut că a fost încălcat principiul relativității efectelor contractului deoarece instanța a determinat cuantumul contravalorii lucrărilor prin luarea în considerare a unor acte juridice încheiate între Beneficiar și Antreprenorul general, fără a avea în vedere contractul încheiat între Subantreprenor și Antreprenorul general. Aceasta a avut ca efect înlăturarea unor articole de lucrări pe considerentul că pentru acestea nu există un preț stabilit între Beneficiar și Antreprenorul general, instanța pronunțând astfel o hotărâre nelegală, întrucât a dat efecte actelor juridice încheiate de B. cu Beneficiarul în cadrul raportului juridic stabilit între B. și A..

Recurenta-reclamantă a susținut că au fost încălcate prevederile art. 3 din Regulamentul BNR nr. 4/2005 privind regimul valutar, prin faptul că instanța a obligat B. la plata către A. a unei sume în Euro deși plățile se efectuează numai în moneda națională, fiind înfrânte totodată și dispozițiile art. 18.1 din Contract.

Recurenta-reclamantă a formulat critici și cu privire la acordarea cheltuielilor de judecată constând în onorariul experților în faza apelului înainte și după casare sub aspectul temeiniciei acordării acestora fără a fi puse în discuția părților.

Împotriva deciziei civile nr. 595A din 4 aprilie 2019, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă a formulat recurs și recurenta-pârâtă B., care a solicitat,în principal, casarea deciziei recurate, cu trimiterea cauzei spre rejudecare în temeiul art. 312 alin. (3) teza ultimă C. proc. civ., fiind necesară administrarea de probe, respectiv refacerea raportului de expertiză contabilă, iar în subsidiar, a solicitat modificarea în parte a deciziei recurate, în sensul admiterii în întregime a apelului pârâtei, schimbarea în tot a sentinței civile nr. 17367 din 10 octombrie 2011 a Tribunalului București iar pe fond respingerea ca neîntemeiată a acțiunii principale și admiterea cererii reconvenționale.

Recurenta-pârâtă a invocat motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ. susținând că, deși apelul A. a fost anulat ca insuficient timbrat, soluția dată cererii reconvenționale prin decizia instanței de apel în primul ciclu procesual a fost schimbată prin decizia recurată în sensul respingerii cererii reconvenționale ca neîntemeiate, prin aceasta fiind încălcat principiul neagravării situației în propriul apel prevăzut de art. 296 C. proc. civ.

Un alt motiv de recurs este cel prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. din perspectiva căruia se arată faptul că hotărârea atacată cuprinde motive contradictorii având în vedere că reținerea instanței de apel potrivit căreia situațiile de lucrări provizorii au fost suficiente pentru verificarea acestora și stabilirea cantităților executate nesusținută de vreo referință concretă, este în contradicție cu celelalte considerente ale hotărârii și cu proba cu expertiză tehnică administrată la rejudecarea apelului, astfel încât nu poate fundamenta în mod valabil admiterea, chiar și în parte a pretențiilor A..

Recurenta-pârâtă înțelege să critice decizia recurată și sub aspectul greșitei aplicări a prevederilor art. 969 C. civ. întrucât instanța a reținut că nu a contestat expres situațiile de lucrări prezentate, aspect care contravine prevederilor art. 18 din Contract, reclamantei punându-i-se în vedere de nenumărate ori că situațiile de lucrări posterioare lunii iulie 2006 nu sunt întocmite conform contractului. În egală măsură, susține recurenta-pârâtă, au fost nesocotite de instanța de apel, la rejudecarea apelului și prevederile art. 18.6 din Contractul de subantrepriză care stipulează obligativitatea efectuării recepției lucrărilor subantreprenorului, recepție care nu a avut loc pentru motivul că A. a părăsit șantierul lăsând lucrările nefinalizate, aspect necontestat. Este lipsită de orice suport reținerea instanței de apel că A. era îndreptățită să suspende lucrările în temeiul art. 15 din Contract, întrucât înregistra plăți restante.

Sub un ultim aspect, recurenta-pârâtă solicită să se constate că se impune casarea hotărârii recurate, fiind necesară administrarea de probe, respectiv refacerea raportului de expertiză contabilă întocmit în faza procesuală a rejudecării apelului întrucât nu s-a luat în considerare că niciuna dintre facturile analizate nu este însoțită de situații de lucrări corespunzător întocmite și confirmate ca atare. Or, aprobarea, respectiv confirmarea situațiilor de lucrări este o condiție esențială pentru ca Subantreprenorul să solicite plata lucrărilor, așa cum prevăd clauza 18.4 alin. (1) și (2), precum și clauza 6.2 din Contract.

Analizând recursurile formulate de reclamantă împotriva deciziei civile nr. 959/A din 4 aprilie 2019 și a deciziei civile nr. 136 A din 27 februarie 2020, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, Înalta Curte constată că sunt întemeiate, pentru următoarele considerente:

Recurenta-reclamantă își întemeiază căile de atac pe dispozițiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ. privind "nesocotirea formelor de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 105 alin. (2) C. proc. civ..", pe dispozițiile art. 304 pct. 7 din C. proc. civ. -"hotărârea atacată nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau cuprinde motive contradictorii" și pe dispozițiile art. 304 pct. 9 din C. proc. civ. privind "încălcarea sau aplicarea greșită a legii".

Recurenta-reclamantă formulează critici în legătură cu neacordarea sumelor datorate de pârâtă ca TVA aferent debitului, omisiune care ar fi determinat și un alt cuantum al penalităților, ce se calculează prin raportare la debitul principal.

Analiza acestui motiv pornește de la observația că sumele reprezentând TVA nu au format obiectul unui capăt de cerere distinct, ci TVA a fost indicat prin cererea de chemare in judecata precizată ca fiind o componentă a algoritmului de calcul al prețului contractual, fiind solicitat ca o pretenție implicită, inclusă în capătul de cerere expres formulat.

Procedura completării hotărârii, reglementată de art. 281

2

C. proc. civ., are în vedere doar ipoteza în care prin hotărâre se omite pronunțarea asupra unui capăt de cerere (principal sau accesoriu), ori asupra unei cereri conexe sau incidentale.

Prin urmare, ipoteza avansată de recurenta-reclamantă, potrivit cu care instanța ar fi apreciat greșit asupra obiectului învestirii sale, nu era asimilată și nu intra sub incidența procedurii de completare a hotărârii.

De asemenea, cadrul procesual al judecății era determinat de dispozițiile art. 315 alin. (1) și (3) din C. proc. civ. privind rejudecarea apelului pârâtei după casare.

Cu privire la sumele reprezentând TVA, se observă că prima instanță a admis acțiunea reclamantei, iar în considerente au fost valorificate concluziile raportului de expertiză, în sensul că valoarea lucrărilor efectiv realizate, aferente lunilor august - noiembrie, neachitate de pârâtă, era stabilită în euro, fără TVA.

Apelul reclamantei împotriva acestei sentințe a fost anulat ca netimbrat, soluție care a rămas irevocabilă.

Prin decizia de casare nr. 3410 din 5 noiembrie 2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, au fost admise recursurile reclamantei și pârâtei și s-a dispus trimiterea cauzei spre rejudecarea apelului pârâtei, urmând a se analiza anumite aspecte ce țineau de modul de soluționare a acțiunii, care fuseseră supuse judecății în calea extraordinară de atac.

Reclamanta susținuse, în această privință, necesitatea ca instanța de prim control judiciar să țină seama de dispozițiile contractuale cu privire la preț, fără nicio referire la obligația de a suporta TVA, pentru care, de altfel, nu se invocă un temei contractual, ci legal, soluția pronunțată de instanța de apel încadrându-se, din acest punct de vedere, în limitele judecății după casare.

Sunt întemeiate criticile asupra modului nelegal de stabilire a penalităților, ce presupune o apreciere ulterioară judecății asupra unor aspecte de fond litigioase și care ar fi trebuit stabilite prin hotărârea atacată, în temeiul probelor administrate în contradictoriu de părți.

Astfel, în soluționarea acțiunii, instanța de apel a obligat pârâta să îi plătească reclamantei suma de 233.471,84 euro, reprezentând valoarea lucrărilor organizate de șantier și diferența de preț motorină pentru perioada august - noiembrie 2006.

În sensul descurajării întârzierilor la plată și pentru compensarea creditorului în cazul unor asemenea întârzieri, s-a admis și cererea de penalități de întârziere pentru debitul de 233.471,84 euro, fără a se stabili un cuantum, fiind înlăturate concluziile raportului de expertiză contabilă, care se raportase la o altă valoare a debitului principal.

Penalitățile urmau a fi determinate ulterior, în etapa executării obligației, exprimarea penalităților de întârziere din cuprinsul dispozitivului fiind, potrivit instanței de apel, "generică". Prin decizia atacată, s-a stabilit în sarcina pârâtei "obligația de a plăti penalități în ce privește debitul de 233.471,84 euro calculate într-un mod alternativ, fie din a 61-a zi de la emiterea fiecărei facturi, fie de la expirarea termenului de 5 zile de la încasarea sumei de la beneficiarul final C.N.A.D.N.R. (care din acestea se împlinește primul) și până la data plății".

Acest algoritm de calcul al penalităților de întârziere expus în dispozitiv nu este susținut și explicitat prin considerente prin care, deși se redă conținutul clauzei penale, stabilindu-se principial cuantumul "prin raportare la dispozițiile contractuale", nu se indică facturile la care se face referire și care constituie reperul pentru calculele efectuate ulterior, în vederea stabilirii întinderii obligației de plată.

În același timp, motivarea hotărârii atacate nu răspunde dezideratului de a fi clară, precisă și necontradictorie.

Într-un mod lipsit de consecvență, pe de o parte instanța de apel stabilește în considerente că "penalitățile urmează să fie calculate și prin raportare la împrejurarea dacă acestea au fost decontate de către Beneficiarul final, înainte sau după expirarea termenului de 56 zile prevăzut de art. 18.1 din contract".

Pe de altă parte, calculul alternativ al penalităților, în raport de termenul prevăzut de art. 18.1 din contract nu era posibil, din moment ce tot instanța de apel reține în considerente că "nu s-au identificat dovezi în sensul că Beneficiarul final ar fi efectuat aceste plăți anterior sau ulterior expirării termenului contractual de 56 zile".

Întrucât penalitățile de întârziere aveau un caracter sancționator al refuzului de plată în termenul convenit de părți, instanței de apel îi revenea sarcina de a stabili culpa în întârzierea plății, prin aplicarea regulilor de drept substanțial și procesual, pentru debitul ce avea caracter cert, lichid și exigibil, aspecte litigioase care nu se limitau la o neclaritate a dispozitivului și care nu puteau fi stabilite pe calea procedurii de lămurire, prevăzută de art. 281

1

C. proc. civ.

Sunt incidente dispozițiile art. 304 pct. 5 din C. proc. civ., în legătură cu nerespectarea dispozițiilor art. 261 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., potrivit cu care dispozitivul hotărârii judecătorești trebuie să aibă un conținut cât mai complet și să rezolve în mod concret cererile părților cu privire la obiectul procesului, astfel încât pe baza acestuia să se și poată efectua executarea.

De asemenea, din motivarea deciziei atacate rezultă că instanța de apel a procedat la admiterea apelului pârâtei și la schimbarea sentinței primei instanțe, în sensul admiterii în parte a pretențiilor reclamantei, prin achiesarea la concluziile unuia dintre raporturile de expertiză tehnică construcții, în condițiile unei situații de "non liquet", adică de dificultate a clarificării situației de fapt, care revenea în sarcina reclamantei, în aplicarea dispozițiilor art. 1169 C. civ. de la 1864 privind sarcina probei.

Potrivit art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., este necesar ca o hotărâre judecătorească să cuprindă în motivarea sa argumentele pro și contra care au format, în fapt și în drept, convingerea instanței cu privire la soluția pronunțată, argumente care trebuie să se raporteze atât la susținerile și apărările părților, cât și la dispozițiile legale aplicabile raporturilor juridice deduse judecății, motivarea hotărârii fiind de natură să înlăture arbitrariul și să facă posibil controlul judiciar.

Înalta Curte reține că expertiza, fiind doar un procedeu prin intermediul căruia se stabilesc împrejurările de fapt necesare pentru soluționarea litigiului, răspunsul expertului nu putea privi problemele de drept legate de calificarea obligațiilor asumate contractual, de condițiile și limitele răspunderii contractuale, astfel încât aceste dezlegări reveneau instanței de apel.

Sunt întemeiate criticile recurentei în sensul că motivarea instanței de apel nu conține analiza proprie asupra raporturilor juridice stabilite între părți, în virtutea principiului "pacta sunt servanda" prevăzut de art. 969 C. civ., a condițiilor răspunderii contractuale și a modului de executare a obligațiilor asumate, astfel cum au fost configurate prin clauzele agreate de părți și nici nu s-a răspuns prin considerente obiecțiunilor în legătură cu suportarea cheltuielilor de judecată din etapa procesuală anterioară a apelului, în virtutea îndrumărilor obligatorii ale instanței de recurs, fiind incidente motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 5 și 7 din C. proc. civ.

Recurenta-pârâtă și-a întemeiat calea extraordinară de atac pe dispozițiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ., art. 304 pct. 7 C. proc. civ. și art. 304 pct. 9 din C. proc. civ.

În susținerea motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ., recurenta-pârâtă invocă încălcarea principiului neagravării situației în propriul apel, în legătură cu soluționarea cererii reconvenționale.

Regula de drept a cărei încălcare o susține recurenta-pârâtă, "non reformatio in pejus", consacră principiul că situația părții nu se poate înrăutăți în propria cale de atac.

Cu privire la cererea reconvențională, instanța fondului, prin sentința civilă nr. 17367 din 10 octombrie 2011 a Tribunalului București, secția a VI-a civilă, a dispus respingerea acesteia ca neîntemeiată.

Recurenta-pârâtă susține că agravarea situației în propriul apel ar fi intervenit în raport cu soluția pronunțată în ciclul procesual anterior, prin decizia civilă nr. 374 din 17 octombrie 2013 a Curții de Apel București, secția a VI-a civilă, prin care apelul reclamantei a fost anulat ca insuficient timbrat, iar apelul pârâtei a fost admis, fiind admisă cererea reconvențională și obligată reclamanta la plata sumei de 8716,5 euro către pârâtă.

Apelul anulat al reclamantei, la care face referire recurenta-pârâtă, nu privea cererea reconvențională care, de altfel, fusese respinsă de prima instanță. Prin urmare, rămânerea irevocabilă a soluției asupra acestei căi de atac a reclamantei este lipsită de relevanță.

Nu este cazul unei repuneri în discuție de către reclamantă a soluției primei instanțe, în schimb aceasta putându-se plânge, în mod legal, în legatură cu rezolvarea dată apelului pârâtei și admiterea cererii reconvenționale de către instanța de control judiciar devolutiv.

Fiind admise recursurile pârâtei și reclamantei, decizia nr. 374 din 17 octombrie 2013 a Curții de Apel București, secția a VI-a civilă, pronunțată în primul ciclu procesual, a fost casată în parte de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, prin decizia nr. 3410 din 5 noiembrie 2014 constatându-se încălcarea principiului "non reformatio in pejus" în legatură cu stabilirea penalităților și soluționarea acțiunii reclamantei. S-au menținut dispozițiile privind anularea apelului reclamantei.

Cauza a fost trimisă curții de apel, pentru rejudecarea apelului pârâtei (declarat împotriva soluției primei instanțe, de admitere a acțiunii reclamantei și de respingere a cererii reconvenționale).

Nu sunt fondate criticile privind încălcarea principiului "non reformatio în pejus" cu ocazia rejudecării cauzei după casare, de această dată în legătură cu cererea reconvențională

Deși situația părții nu se putea înrăutăți în propria cale de atac, totuși se putea înrăutăți urmare a căii de atac a adversarului.

În speță, efectul desființării deciziei pronunțate de instanța de apel, prin care s-a admis cererea reconvențională, nu s-a produs doar la inițiativa pârâtei - ipoteză în care nu ar fi putut primi, urmare a exercitării propriei căi de atac, o soluție mai puțin favorabilă decât cea atacată - ci și la inițiativa reclamantei, care a declarat recurs împotriva modului de soluționare a apelului celeilate părți.

Fiind admise recursurile declarate atât de pârâtă, cât și de reclamantă, îndrumările Înaltei Curți potrivit art. 315 alin. (1) C. proc. civ. sunt clare, în sensul în care și motivele de recurs ce vizau fondul și priveau cererea reconvențională (formulate de recurenta-reclamantă) urmau a fi analizate după casare, cu ocazia rejudecării apelului pârâtei.

Prin decizia atacată cu recurs, apelul pârâtei a fost admis și a fost schimbată sentința, în sensul că s-a admis în parte acțiunea reclamantei, fiind menținute celelalte dispoziții ale sentinței.

Recurentei-pârâte care a declarat apelul nu i s-a creat o situație mai grea decât cea din sentința apelată, fiind menținută soluția dispusă de prima instanță, de respingere a cererii reconvenționale ca neîntemeiată, aceste critici urmând să fie înlăturate.

Înalta Curte constată incidența dispozițiilor art. 304 pct. 7 din C. proc. civ., motivarea deciziei civile nr. 595A din 4 aprilie 2019, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă fiind criticabilă din perspectiva lipsei unei analize asupra clauzelor contractuale în temeiul cărora s-au desfășurat raporturile juridice între părți, aspecte constatate și în considerentele aferente căii extraordinare de atac a reclamantei.

Astfel, în soluționarea apelului pârâtei, cu privire la acțiune și la cererea reconvențională, nu rezultă din considerentele deciziei atacate modul de stabilire a prețului contractual în funcție de valoarea lucrărilor executate, a serviciilor prestate ori a bunurilor furnizate, dacă beneficiarul trebuia să plătească prețul convenit sau acesta putea fi modificat și, mai cu seamă, nu există o analiză asupra îndeplinirii obligațiilor subantreprenorului (reclamanta) de a da socoteală pârâtei asupra stadiului lucrărilor, a serviciilor prestate și asupra cheltuielilor efectuate.

Nici analiza asupra suspendării executării obligațiilor reclamantei nu este completă, nefiind analizate apărările pârâtei, privind inexistența unei justificări pentru neexecutarea integrală a obligațiilor contractuale ale reclamantei.

În același timp, se impunea o delimitare a raporturilor juridice determinate de cele două contracte distincte, de antrepriză și de subantrepriză și observarea relativității efectelor acestora, recepția lucrărilor efectuate de subantreprenor fiind diferită de recepția finală a lucrărilor de către beneficiar.

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 304 pct. 5 și 7 din C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursurile declarate de reclamantă și pârâtă împotriva deciziei nr. 595 A din 4 aprilie 2019 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, urmând a fi admis, în consecință, și recursul reclamantei împotriva deciziei civile nr. 136 A din 27 februarie 2020 a Curții de Apel București, secția a VI-a civilă, având ca obiect completarea și lămurirea deciziei menționate anterior.

În temeiul art. 312 alin. (1) și (3) C. proc. civ., Înalta Curte va casa deciziile atacate și va trimite cauza aceleiași instanțe, spre rejudecarea apelului pârâtei, cu aplicarea dispozițiilor art. 315 alin. (3) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile declarate de recurenta-reclamanta S.C. A. S.A. împotriva deciziei civile nr. 595A din 4 aprilie 2019 și a deciziei civile nr. 136A din 27 februarie 2020 și de recurenta-pârâta B. - Sucursala București împotriva deciziei civile nr. 595A din 4 aprilie 2019, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

Casează deciziile atacate și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 15 septembrie 2020.