ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 432/2021

Ședința publică din data de 23 februarie 2021

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Neamț, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, la 29 mai 2017, reclamanta A.., în contradictoriu cu pârâta S.C. B. S.R.L., a solicitat obligarea acesteia la plata sumei de 532.200,80 RON, din care 19.602 RON, reprezentând sumă restantă, iar 512.598,80 RON, reprezentând penalități de întârziere, calculate până la data transmiterii notificării prin executor judecătoresc, urmând ca acestea să fie calculate în continuare până la data plății sumei restante.

Totodată, a solicitat și cheltuieli de judecată.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 969 și următoarele, art. 1.073 și următoarele din C. civ. de la 1864.

Prin sentința civilă nr. 446 din 16 aprilie 2018, pronunțată de Tribunalul Neamț, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, în dosarul nr. x/2017, a fost admisă excepția prescripției dreptului la acțiune privind penalitățile de întârziere aferente perioadei 6 ianuarie 2012 - 30 mai 2014, și a fost admisă în parte acțiunea formulată de reclamanta A..

În consecință, s-a dispus obligarea pârâtei la plata către reclamantă a sumei de 19.602 RON, reprezentând debit restant, și 208.761,30 RON, reprezentând penalități de întârziere aferente perioadei 30 mai 2014 - 30 mai 2017, precum și în continuare până la plata integrală a debitului restant.

De asemenea, pârâta a fost obligată și la plata către reclamantă a sumei de 5.672 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei hotărâri, pârâta a formulat apel care a fost respins, ca nefondat, prin decizia civilă nr. 350 din 15 aprilie 2019, pronunțată de Curtea de Apel Bacău, secția I civilă, în dosarul nr. x/2017.

În motivarea soluției, instanța de apel, referitor la critica potrivit căreia nu ar fi existat un termen asumat în contract pentru îndeplinirea obligațiilor, a apreciat că nu poate fi primită, deoarece părțile și-au asumat momentul curgerii penalităților după 6 luni de la data la care primind avansul, apelanta nu a început execuția lucrărilor, și anume, 5 ianuarie 2012, iar acest moment a declanșat clauză penală prevăzută la art. 22 din contract, sub forma pactului comisoriu expres de gr. III.

Instanța de apel a apreciat că prin contractul încheiat se presupune că părțile și-au asumat în deplină cunoștință fiecare clauză, care a fost negociată și asumată, potrivit art. 969 C. civ., iar cu privire la clauza penală, prevăzută în art. 15 din contract, este activată fără vreo punere în întârziere și durează până la restituirea integrală a avansului plătit.

Referitor la faptul că, timp de 6 ani, intimata-reclamantă a lăsat să curgă aceste penalități pentru a ajunge la o sumă disproporționată, mai mare decât cea a avansului nerestituit, instanța de apel a constatat că pretențiile intimatei-reclamante au fost cenzurate prin admiterea excepției prescripției dreptului material la acțiune față de penalitățile de întârziere solicitate pentru perioada 6 ianuarie 2012 - 30 mai 2014.

În ceea ce privește motivul de apel legat de respingerea cererii de reducere a cuantumului penalităților de întârziere, în temeiul art. 1070 C. civ. de la 1864, instanța de apel a reținut că în mod temeinic prima instanță nu a aplicat aceste prevederi, în condițiile în care apelanta-pârâtă nu a executat obligația în parte, așa cum cere articolul invocat și este de rea-credință în restituirea avansului primit, la 7 ani de la data rezilierii contractului și la 2 ani de la data acționării sale în justiție.

Mai departe, instanța de apel a reținut că nu pot fi primite nici apărările apelantei-pârâte cu referire la incidența art. 1521-1526 privind punerea în întârziere după intrarea în vigoare a C. civ., întrucât pactul comisoriu de gr. III conduce la rezilierea contractului și stabilește curgerea penalităților fără punere în întârziere și nu ar fi operat, pentru fiecare prestație în parte, o punere în întârziere.

La 23 mai 2019, pârâta S.C. B. S.R.L. a declarat recurs împotriva deciziei civile nr. 350 din 15 aprilie 2019, pronunțată de Curtea de Apel Bacău, secția I civilă, întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În motivarea căii de atac, recurenta-pârâtă a susținut că în cauză nu a existat o punere în întârziere a debitorului.

Astfel, art. 114 din Legea nr. 71/2011 stabilește faptul că dispozițiile art. 1521-1526 din C. civ. sunt aplicabile în cazul obligațiilor devenite scadente după data intrării sale în vigoare, indiferent de data nașterii obligației. Or, în speță, recurenta-pârâtă a precizat că data nașterii obligației de plată a penalităților a avut loc la momentul perfectării contractului, adică 5 iulie 2011, și au devenit scadente după șase luni de la această dată, adică 5 ianuarie 2012, conform art. 15 din contract, deci după data intrării în vigoare a C. civ.

Totodată, a menționat că în contractul încheiat între părți nu a existat o clauză de punere în întârziere de drept prevăzută expres, așa cum prevede art. 1523 C. civ.

Recurenta-pârâtă a mai arătat că expirarea termenului în care trebuia executată obligația nu-l punea pe debitor în întârziere - dies non interpellat pro hominem - punerea în întârziere fiind necesară pentru neexecutarea obligației de restituire.

De asemenea, a mai precizat că, în mod eronat, instanța de apel a reținut faptul că în cauză sunt aplicabile prevederile art. 43 din fostul Codul comercial, în condițiile în care aceste prevederi vizează dobânda de drept a datoriilor comerciale lichide și plătibile în bani.

În opinia recurentei-pârâte, pasivitatea creditoarei și lipsa manifestării de voință pentru punerea în întârziere a creditorului prezumă acordarea unui termen tacit debitorului.

Recurenta-pârâtă a mai subliniat că, în fapt, creditorul a asigurat administratorul societății pârâte că nu reprezintă o urgență achitarea datoriei și, manifestând înțelegere față de starea acestuia de sănătate, fără a întreprinde vreo măsură de recuperare a datoriei timp de 64 de luni, ulterior a solicitat penalități de peste 500.000 RON.

Raportat la această situație, coroborat cu comportamentul creditorului și solicitarea unor penalități disproporționat de mari față de datorie, recurenta-pârâtă a arătat că, în apel, a solicitat instanței reducerea acestora, considerând că sunt aplicabile prevederile art. 1541 din C. civ., conform Legii nr. 71/2011 care a modificat art. 10 din O.G. nr. 9/2000 la 3 iunie 2011, anterior încheierii contractului.

Totodată, art. 1541 C. civ. permite instanței restabilirea echilibrului contractual și, prin urmare, în mod greșit, instanța de apel a constatat ca fiind legală curgerea penalităților fără punerea în întârziere, neaplicând reductibilitatea clauzei penale conform art. 1541 C. civ. și fără a se constata derogarea de la ordinea publică și bunele moravuri.

La 29 iulie 2019, intimata-reclamantă A.. a depus la dosar întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea deciziei atacate ca fiind legală, raportat la faptul că instanța de apel a soluționat litigiul cu aplicarea corectă a normelor de drept material.

La 14 august 2019, recurenta-pârâtă a formulat răspuns la întâmpinare, prin care a solicitat respingerea apărărilor invocate de intimata-reclamantă prin întâmpinare.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ.

Prin încheierea din 28 aprilie 2020, a fost analizat raportul întocmit în cauză și s-a dispus comunicarea acestuia, potrivit dispozițiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Prin încheierea din 15 septembrie 2020, a fost admis în principiu recursul declarat în cauză, fiind stabilit termen de judecată la 8 decembrie 2020, în temeiul art. 493 alin. (7) C. proc. civ.

Înalta Curte a luat în examinare recursul, prin prisma motivelor invocate și a dispozițiilor legale incidente în materie, urmând să îl admită pentru următoarele considerente:

Motivul de nelegalitate reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., privind "aplicarea greșită a normelor de drept material", își găsește incidența în speță, fiind cazul unei aplicări greșite a normelor corespunzătoare situației de fapt prin decizia atacată cu recurs, cu privire la obligația recurentei-pârâte de plată a penalităților de întârziere.

O primă critică a recurentei-pârâte se referă la aplicabilitatea dispozițiilor art. 1521-1526 din C. civ., care au fost înlăturate în mod greșit de instanța de apel.

Astfel, instanța de apel a confirmat, prin respingerea apelului pârâtei ca nefondat, hotărârea pronunțată de instanța fondului, prin care se stabilise că raporturile convenționale ale părților în litigiu se aflau sub imperiul dispozițiilor din Codul comercial, contractul fiind încheiat la 5 iulie 2011. S-a motivat că a intervenit rezilierea de drept a contractului încheiat de părțile în litigiu pentru neexecutarea obligațiilor pârâtei în termenul convenit, iar întârzierea în executarea acestei obligații, echivalentă culpei pârâtei-debitoare, justifica plata penalităților de întârziere.

Or, în raport cu data scadenței - 5 ianuarie 2012 - privind obligația de restituire a avansului contractual, astfel cum a fost reținută de instanța de apel, rationae temporae fiind incidente dispozițiile art. 114 din Legea nr. 71/2011, în forma în vigoare înainte de modificările aduse prin Legea nr. 60/2012, prin care se prevedea că "dispozițiile art. 1521-1526 din C. civ., privind punerea în întârziere a debitorului, sunt aplicabile în cazul obligațiilor devenite scadente după data intrării sale în vigoare, indiferent de data nașterii obligației", în aprecierea modalității de punere în întârziere a debitoarei-pârâte, instanța ar fi trebuit să se raporteze la aceste dispoziții legale.

În al doilea rând, hotarârea recurată este nelegală în privința obligației instanței de apel de a se pronunța asupra punerii în întârziere a pârâtei în urma unei analize complete asupra modului de desfășurare a raporturilor juridice dintre părți.

Astfel, prin demersul judiciar al reclamantei, s-au solicitat atât restituirea de către pârâta-recurentă a avansului achitat în temeiul contractului, cât și plata penalităților aferente, fără a se solicita și constatarea intervenirii pactului comisoriu expres, stipulat de părțile contractante aflate în litigiu și care, lipsind de cauză prestațiile executate, constituia fundamentul pretențiilor formulate, reclamanta prevalându-se direct, prin cererea de chemare în judecată, de efectele acestuia.

Instanța de apel a reținut că a intervenit rezilierea contractului în virtutea pactului comisoriu de gradul III, căruia, în virtutea raporturilor juridice deduse judecății stabilite între profesioniști, i s-au conferit efectele unei desființări necondiționate a convenției, de îndată ce a expirat termenul de executare a lucrărilor, de 6 luni de la plata avansului de către reclamantă, fără ca obligația pârâtei să fie adusă la îndeplinire.

Penalitățile de întârziere în litigiu erau stipulate printr-o clauză menită să își producă efectele în cazul rezoluțiunii contractului.

Prin această clauză, părțile au evaluat anticipat daunele-interese datorate creditorului pentru neexecutarea obligației menite să repună părțile în situația anterioară, ceea ce presupunea verificarea, în cadrul controlului judiciar devolutiv, efectuat potrivit dispozițiilor art. 477 alin. (1) din C. proc. civ., a măsurii în care erau întrunite condițiile acordării de despăgubiri, în temeiul art. 1066 și art. 1069 alin. (2) din C. civ. de la 1864.

Punerea în întârziere a debitoarei este o condiție distinctă de condiția neexecutării, necesară pentru acordarea daunelor interese și care marchează data de la care acestea se datorează, în temeiul dispozițiilor legale incidente.

Natura juridică a penalităților deduse judecății nu era de daune-interese pentru repararea prejudiciului produs reclamantei de neexecutarea lucrărilor, ci de daune moratorii, menite să asigure garanția creditorului cu privire la repunerea în situația anterioară desființării convenției prin restituirea avansului, instanța de apel raportandu-se greșit la termenul esențial de 6 luni, rezultat din voința părților contractante, care era stabilit pentru executarea lucrărilor contractate.

Singura în drept a aprecia dacă era cazul unei desființări a contractului în virtutea pactului comisoriu și, subsecvent, a nașterii obligației de restituire a sumelor încasate de pârâtă, a cărei neexecutare la scadență era sancționată prin plata penalităților, era creditoarea-reclamantă.

Chiar în situația în care pactul comisoriu conținea clauza potrivit căreia contractul se desființează de drept, instanța de apel, în cadrul controlului judiciar devolutiv cu care era învestită, era chemată să verifice efectivitatea acestuia, prin existența unei manifestări neîndoielnice a voinței creditorului de desființare a contractului, indiferent de forma de exprimare a acestei voințe, întrucât în masura în care creditorul nu cere executarea creanței sale, nu este prejudiciat prin întârziere și a acordat tacit prorogarea termenului de scadență.

Înalta Curte constată că nu au fost analizate motivele de apel privind pasivitatea reclamantei-creditoare și evaluarea post factum a respectării pactului comisoriu și nici efectele juridice ale notificării efectuate prin executorul judecătoresc la 13 aprilie 2017, în legătură cu debitul de 532.200,8 RON, dedus judecății prin acțiunea introductivă.

Totodată, soluția instanței de apel este criticată și în legătură cu aplicarea dispozițiilor legale privind reducerea cuantumului penalităților, fiind, de asemenea, incidente dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Recurenta-pârâtă s-a prevalat, în subsidiar, în combaterea pretențiilor reclamantei, de funcția moderatoare a principiului bunei-credințe în materie contractuală, care se poate valorifica, prin intervenția instanței, în condițiile legii.

Pornind de la dispozițiile privind aplicarea legii în timp, în cazul unei clauze penale stipulate înainte de intrarea în vigoare a C. civ. la 1 octombrie 2011, Înalta Curte constată că instanța poate reduce clauza penală, în condițiile prevăzute de art. 1070 C. civ. de la 1864, dispoziții reluate și în cadrul dispozițiilor art. 1541 alin. (1) lit. a) din C. civ. actual, la care se raportează în mod eronat recurenta.

Potrivit dispozițiilor art. 1070 din C. civ. de la 1864, în cazul executării parțiale a obligației, instanța are facultatea de a micșora cuantumul clauzei penale proporțional cu ceea ce s-a executat.

Dispozițiile art. 1070 C. civ. de la 1864 instituie o excepție față de dispozițiile generale ale art. 1087 C. civ. de la 1864, potrivit cu care instanța nu poate reduce cuantumul clauzei penale și se interpretează prin prisma dispozițiilor art. 1101 C. civ. de la 1864, care condiționează valabilitatea plății parțiale de acceptarea creditorului.

În legatură cu această normă, instanța de apel a constatat în mod greșit absența premisei aplicării acesteia, prin lipsa executării obligației principale. Or, pârâta a efectuat voluntar mai multe plăți care, prin recunoașterea dreptului reclamantei, au întrerupt termenul de prescripție, potrivit art. 16 alin. (1) lit. a) din Decretul nr. 167/1958, iar acțiunea reclamantei a fost admisă în parte.

În final, recurenta își reiterează în calea extraordinară de atac apărările formulate în fața instanțelor devolutive, privind necesitatea aplicării măsurilor legale, de restabilire a echilibrului contractual, prin invocarea derogării de la principiul bunei-credințe și de la ordinea publică a penalităților în litigiu, în absența limitării cuantumului acestora, prin raportare la obligația principală neexecutată, de restituire a avansului contractual.

Astfel, pârâta s-a adresat instanțelor de fond, în sensul constatării jurisdicționale a caracterului abuziv al clauzei, prin distorsionarea caracterului accesoriu reglementat prin dispozițiile art. 1067 C. civ. de la 1864, în modalitatea în care a fost concepută clauza, cu consecința atingerii aduse echilibrului prestațiilor părților, solidarismului contractual, precum și principiului bunei-credințe, care trebuie să se manifeste atât la încheierea, cât și în executarea contractului.

Posibilitatea reducerii clauzei penale, care presupune ipoteza existenței unei clauze valabile, nu se putea confunda cu nulitatea clauzei penale, distincție care nu se regăsește în considerentele deciziei atacate.

Totodată, instanța de apel, care a înlăturat criticile pârâtei și a menținut sentința primei instanțe, și-a motivat soluția doar prin cenzurarea pretențiilor reclamantei pe calea prescrierii, pentru o parte din penalitățile deduse judecății.

Înalta Curte constată că, prin trimiterea exclusiv la funcția sancționatoare a prescripției pentru titularul nediligent al dreptului subiectiv, care era reclamanta, instanța de apel a ignorat motivele pârâtei privind nulitatea clauzei, deși această apărare fusese analizată de prima instanță, raportându-se greșit la alte norme de drept material, hotărârea atacată fiind nelegală și din această perspectivă.

Pentru considerentele reținute, în temeiul art. 496 și art. 497 C. proc. civ. raportate la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul, cu consecința casării deciziei recurate și a trimiterii cauzei spre o nouă judecată a apelului pârâtei, la aceeași instanță.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de pârâta S.C. B. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 350 din 15 aprilie 2019, pronunțată de Curtea de Apel Bacău, secția I civilă.

Casează decizia atacată și trimite cauza pentru o nouă judecată aceleiași instanțe.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 23 februarie 2021.