ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 368/2021

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la 15 mai 2018 pe rolul Tribunalului Piatra Neamț, sub număr de dosar x/2018, reclamanții A. și B. au chemat în judecată pe pârâta C. S.A. și pe intervenientul forțat D., solicitând instanței obligarea pârâtei la plata către reclamantul A. a sumei de 42.236,96 RON, cu titlu de daune materiale și de 400.000 RON, cu titlu de daune morale precum și la plata sumei de 200.000 RON reclamantei B., cu titlu de daune morale, precum și penalități de întârziere de 0,2% pe zi de întârziere, de la data de 22 august 2015.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 192 și 27 C. proc. pen., ale art. 1349, 1381 și 1391 C. civ., ale art. 54 din Legea nr. 136/1995, precum și prevederile art. 37, 38 și 50 din Norma A.S.F. nr. 23/2014.

Prin sentința nr. 1083/C din 19 decembrie 2018, Tribunalul Piatra Neamț a admis, în parte, acțiunea și a obligat pârâta să plătească reclamantului A. suma de 40.000 RON, cu titlu de daune morale și suma de 3.545,5 RON, cu titlu de daune materiale, precum și penalități de 0,2% pe zi de întârziere, începând cu data de 1 iunie 2016, până la plata efectivă a sumelor reprezentând debit principal.

Totodată, a obligat pârâta la plata către reclamanta B. a sumei de 30.000 RON, cu titlu de daune morale, precum și penalități de întârziere în cuantum de 0,2% pe zi de întârziere, începând cu data de 1 iunie 2016, până la plata efectivă a debitului principal.

A respins, ca nefondate, restul pretențiilor solicitate de reclamanți.

A obligat pârâta să plătească fiecărui reclamant suma de 1.335,95 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva sentinței menționate, au declarat apel pârâta C. S.A. și reclamanții A. și B..

Prin apelul formulat, apelanta C. S.A. a solicitat schimbarea, în parte, a sentinței în sensul respingerii capătului de cerere privind penalitățile de întârziere.

Prin decizia civilă nr. 630/2019 din 23 septembrie 2019, Curtea de Apel Bacău, secția I civilă a respins, ca nefondat, apelul formulat de apelanta-pârâtă C. S.A. împotriva sentinței civile nr. 1083 din 19 decembrie 2018 pronunțată de Tribunalul Neamț în dosarul nr. x/2018.

A admis apelul formulat de apelanții-reclamanți A. și B. împotriva sentinței anterior menționate, în contradictoriu cu apelanta-pârâtă C. S.A. și cu intimatul-pârât D..

A schimbat, în parte, sentința civilă nr. 1083 din 19 decembrie 2018 pronunțată de Tribunalul Neamț, în sensul că a obligat pârâta să plătească intimatului-reclamant A. suma de 18.545 RON, cu titlul de daune materiale și suma de 80.000 RON, cu titlul de daune morale și intimatei-reclamante B. suma de 60.000 RON, cu titlul de daune morale. A menținut celelalte dispoziții ale sentinței atacate.

Invocând în drept dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., pârâta C. S.A. a declarat recurs împotriva deciziei civile nr. 630/2019 din 23 septembrie 2019, pronunțată de Curtea de Apel Bacău, secția I civilă.

A solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare Curții de Apel Bacău.

În argumentarea cererii de recurs, sub un prim aspect, a criticat decizia atacată în ceea ce privește cuantumul daunelor materiale, susținând că a fost pronunțată cu greșita interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 50 pct. 2, lit. a) din Norma A.S.F. nr. 23/2014, conform cărora cheltuielile de înmormântare, inclusiv pentru piatra funerara, trebuie probate cu documente justificative.

Arătând că instanța de fond a realizat o corectă interpretare a dispozițiilor menționate, întrucât a reținut faptul că suma solicitată de reclamanți, de 29.999,95 de RON, depășește nivelul cheltuielilor rezonabile efectuate în aceste situații, a considerat că, în cauză, intimații-reclamanți nu au făcut dovada prejudiciului pretins, sub aspectul existenței și întinderii sale, deoarece nu au făcut dovada ridicării monumentului funerar si achitării lucrării, ci au depus doar un simplu deviz-ofertă, fără a depune și acte doveditoare - facturi, chitanțe etc.

Or, în opinia recurentei-pârâte, pentru justa stabilire a cuantumului acestor cheltuieli nu este suficientă simpla enumerare a cheltuielilor efectuate, fiind obligatorie dovedirea acestora cu documente fiscale (facturi, chitanțe, bonuri etc.), astfel că existența unui astfel de prejudiciu nu a fost dovedit.

A mai susținut că imposibilitatea de conservare sau chiar neglijența nu pot fi asimilate imposibilității de preconstituire a înscrisurilor, fiind nelegală obligarea recurentei-pârâte la plata acestor sume.

Sub un al doilea aspect, a apreciat că decizia recurată este dată cu încălcarea dispozițiilor art. 37 alin. (4) din Norma A.S.F. nr. 23/2014, conform cărora:

"Despăgubirea se plătește de către asigurătorul RCA în maximum 10 zile de la data depunerii ultimului document necesar stabilirii răspunderii și cuantificării daunei, solicitat în scris de către asigurător, sau de la data la care asigurătorul a primit o hotărâre judecătorească definitivă cu privire la suma de despăgubire pe care este obligat să o plătească".

A susținut că, la data de 1 iunie 2016 - moment de la care recurenta-pârâtă a fost obligată la plata penalităților, daunele nu aveau caracter cert, întrucât nu erau individualizate și cuantificate prin documente.

Ca atare, a considerat nelegală obligarea acesteia la plata penalităților începând cu data menționată, din moment ce despăgubirile sunt rezultatul evaluării probatoriului prin hotărâre judecătorească, acesta fiind și momentul la care prejudiciul a fost cuantificat.

A susținut, în acest sens, că prejudiciul constituie premisa răspunderii, care generează un drept inform la reparație, iar prin pronunțarea hotărârii, dreptul abstract la reparație se transformă într-o creanță certă, lichidă și exigibilă, expresie juridică a prețuirii în bani a prejudiciului cauzat prin fapta ilicită.

A invocat decizia nr. 538/2019 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, care a stabilit că sancțiunea plății unor penalități de întârziere nu poate fi aplicată decât dacă există o culpă în întârzierea plății despăgubirilor pentru un prejudiciu devenit cert, lichid și exigibil.

A citat din decizia menționată, în considerentele căreia s-a reținut că:

"Textul evocat distinge două momente în raport de care asigurătorul RCA are obligația să plătească despăgubirea. Primul moment vizează ipoteza reglementată, de altfel, prin art. 54 din Legea nr. 136/1995 care consacră principiul stabilirii și acordării despăgubirilor pe cale amiabilă în baza înțelegerii dintre persoanele implicate în raportul juridic de asigurare, situație în care asigurătorul RCA are obligația să plătească despăgubirea în maximum 10 zile de la data depunerii ultimului document necesar stabilirii și cuantificării daunei, iar cel de-al doilea moment se referă la ipoteza în care stabilirea despăgubirii se realizează pe cale judiciară, situație în care obligația de plată a asigurătorului RCA începe să curgă de la data la care a primit hotărârea judecătorească definitivă.

Or, în cauză, despăgubirea cuvenită reclamantului, ca efect al producerii riscului acoperit prin asigurarea obligatorie RCA, a fost stabilită în cadrul procesului pendinte în sarcina pârâtei în calitate de asigurător RCA, context în care penalitățile de întârziere reglementate de art. 37 din Ordinul CSA nr. 14/2011 nu pot fi acordate decât de la data la care pârâta, în calitate de asigurător, a primit hotărârea judecătorească definitivă cu privire la suma de despăgubiri pe care este obligat să o plătească."

În esență, recurenta-pârâtă a arătat că daunele au fost acordate prin hotărâre judecătorească, astfel încât, acestea sunt cuantificate și reprezintă o creanță certă doar de la data comunicării hotărârii definitive, acesta fiind și momentul de la care trebuiau acordate în cauză penalitățile de întârziere.

Intimații-reclamanți A. și B. au formulat întâmpinare, prin care au solicitat respingerea recursului, ca inadmisibil, întrucât criticile invocate de recurenta-pârâtă nu se încadrează în motivele de recurs prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În subsidiar, au considerat că hotărârea instanței de apel este legală și temeinic argumentată.

Recurenta-pârâtă a formulat răspuns la întâmpinare, solicitând respingerea apărărilor invocate de intimații-reclamanți și admiterea recursului. Totodată, în opinia sa, deși intimații-reclamanți au invocat excepția inadmisibilității recursului, în realitate, apărările menționate vizează excepția nulității căii de atac.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ., soluția preconizată fiind aceea de admisibilitate în principiu a recursului.

Prin încheierea din 3 aprilie 2020 a fost încuviințat în unanimitate raportul asupra admisibilității în principiu a recursului și s-a dispus comunicarea acestuia părților, potrivit dispozițiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Prin încheierea din 24 iulie 2020 a fost respinsă excepția nulității recursului, a fost admis în principiu recursul fiind acordat termen pentru judecarea acestuia, cu citarea părților.

Înalta Curte de Casație și Justiție, verificând în cadrul controlului de legalitate decizia atacată în raport de criticile formulate și temeiurile de drept invocate, ținând cont și de apărările formulate prin întâmpinare, constată că recursul este fondat, pentru următoarele considerente:

Potrivit art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., casarea unei hotărâri poate fi cerută atunci când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Criticile recurentei nu susțin motivul prevăzut de pct. 8 al art. 488 C. proc. civ. sub aspectul încălcării art. 50 alin. (2) lit. a) din Norma ASF nr. 23/2014, ci vizează exclusiv aspecte ce țin de modalitatea în care instanța a înțeles să-și argumenteze soluția adoptată în raport de stabilirea situației de fapt reținută în cauză.

Se constată că susținerile recurentei vizând greșita stabilirea a cuantumului daunelor materiale acordate în raport de probatoriul administrat în cauză vizează aspecte de netemeinicie ale hotărârii atacate, care excedează controlului instanței de recurs.

Se impune precizarea faptului că instanța de apel ca instanță devolutivă are plenitudine de apreciere în ceea ce privește probele administrate în cauză, este suverană în a aprecia asupra oportunității administrării probelor în proces din perspectiva utilității, concludenței și pertinenței acestora, iar instanța de recurs nu poate să procedeze la reinterpretarea probelor dispuse.

Recursul este o cale nedevolutivă de atac, în cadrul căreia nu pot fi analizate critici privind netemeinicia hotărârii pronunțate în apel, indiferent de gradul de nemulțumire al recurentei cu privire la modalitatea de analiză a probatoriului (bonuri, chitanțe, facturi etc.).

Astfel, în condițiile în care restabilirea situației de fapt și interpretarea probelor aflate la dosar excedează competenței instanței de recurs, se impune respingerea de plano a criticilor de netemeinicie, care nu satisfac exigențele impuse de art. 488 C. proc. civ.

Înalta Curte apreciază însă ca fiind fondate criticile recurentei conform cărora instanța de prim control judiciar a pronunțat hotărârea cu încălcarea normelor de drept material referitoare la acordarea penalităților de întârziere, respectiv a dispozițiilor art. 37 alin. (4) din Norma ASF nr. 23/2014.

În esență, critica recurentei vizează soluția privind acordarea penalităților de întârziere de la data de 01.06.2016 (trei luni de la data avizării), până la data plății efective a debitului principal.

Problema de drept privind acordarea penalităților de întârziere urmare a despăgubirii cuvenite reclamanților ca efect al producerii riscului acoperit prin asigurarea obligatorie RCA ce a fost stabilită în cazul procesului pendite în sarcina pârâtei în calitate de asigurator, trebuie analizată prin raportare la Norma ASF nr. 23/2014.

Astfel, se reține că situația despăgubirilor și a penalităților datorate de către asigurator este reglementată de art. 37 din Norma ASF nr. 23/2014.

Conform art. 37 alin. (4) din Norma ASF nr. 23/2014, despăgubirea se plătește de către asigurătorul RCA în maximum 10 zile de la data depunerii ultimului document necesar stabilirii răspunderii și cuantificării daunei, solicitat în scris de către asigurător, sau de la data la care asigurătorul a primit o hotărâre judecătorească definitivă cu privire la suma de despăgubire pe care este obligat să o plătească.

Textul evocat distinge două momente în raport de care asigurătorul RCA are obligația să plătească despăgubirea. Primul moment vizează ipoteza care consacră principiul acordării despăgubirilor pe cale amiabilă, în baza înțelegerii dintre persoanele implicate în raportul juridic de asigurare, situație în care asigurătorul RCA are obligația să plătească despăgubirea în maximum 10 zile de la data depunerii ultimului document necesar stabilirii răspunderii și cuantificării daunei(teza I), iar cel de-al doilea moment se referă la ipoteza în care stabilirea despăgubirii se realizează pe cale judiciară, situație în care obligația de plată a asigurătorului RCA începe să curgă de la data la care a primit hotărârea judecătorească definitivă (teza II).

Or, în aplicarea textului legal anterior menționat, nu se poate face abstracție de efectele sentinței definitive nr. 30/2018 pronunțate în cadrul dosarului penal nr. x/2017 al Judecătoriei Roman, hotărâre care se bucură de autoritate de lucru judecat în ceea ce privește existența faptei și persoana făptuitorului și care a stabilit răspunderea asiguratului RCA D. pentru producerea accidentului, ceea ce înseamnă că penalitățile de 0,2 pe zi de întârziere sunt datorate de pârâtă după împlinirea termenului de 10 zile de la comunicarea hotărârii definitive, având în vedere că numai în această ipoteză sunt îndeplinite cerințele actului normativ - art. 37 alin. (4) din Norma ASF nr. 23/2014.

În același sens sunt și dispozițiile art. 37 alin. (3) din Norma ASF nr. 23/2014, care stabilesc că asigurătorul RCA poate desfășura investigații privind producerea accidentului, în condițiile în care respectivul accident nu face obiectul unor cercetări efectuate de autoritățile publice.

De altfel, până la pronunțarea unei hotărâri judecătorești definitive care să stabilească un anumit cuantum al despăgubirilor, acestea nu au un caracter cert, lichid și exigibil, astfel că nu se poate dispune acordarea penalităților de întârziere anterior acestui moment.

Față de aceste considerente, în raport de care se constată că decizia recurată este nelegală sub aspectul momentului de la care s-a dispus obligarea pârâtei la plata penalităților de întârziere, se impune casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare sub acest aspect.

Pentru rațiunile înfățișate, reținând incidența motivului de casare înscris în art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție, în baza dispozițiilor art. 497 C. proc. civ., va admite recursul declarat de recurenta-pârâtă S.C. C. S.A. împotriva deciziei nr. 630/2019 din 23 septembrie 2019 pronunțată de Curtea de Apel Bacău, secția I civilă, va casa decizia recurată și va trimite cauza spre o nouă judecată instanței de apel, care urmează a avea în vedere dezlegările date prin prezenta decizie.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurenta-pârâtă C. S.A. împotriva deciziei nr. 630/2019 din 23 septembrie 2019 pronunțată de Curtea de Apel Bacău, secția I civilă.

Casează decizia recurată și trimite cauza spre o nouă judecată aceleiași curți de apel.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 17 februarie 2021.