ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1764/2021

Ședința publică din data de 21 septembrie 2021

Asupra contestației de față, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la 15 mai 2018 pe rolul Tribunalului Piatra Neamț, sub număr de dosar x/2018, reclamanții A. și B. au chemat în judecată pe pârâta C. S.A. și pe intervenientul forțat D., solicitând instanței obligarea pârâtei la plata către reclamantul A. a sumei de 42.236,96 RON, cu titlu de daune materiale și de 400.000 RON, cu titlu de daune morale precum și la plata sumei de 200.000 RON reclamantei B., cu titlu de daune morale, precum și penalități de întârziere de 0,2% pe zi de întârziere, de la data de 22 august 2015.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 192 și 27 C. proc. pen., ale art. 1349, 1381 și 1391 C. civ., ale art. 54 din Legea nr. 136/1995, precum și prevederile art. 37, 38 și 50 din Norma A.S.F. nr. 23/2014.

Prin sentința nr. 1083/C din 19 decembrie 2018, Tribunalul Piatra Neamț a admis, în parte, acțiunea și a obligat pârâta să plătească reclamantului A. suma de 40.000 RON, cu titlu de daune morale și suma de 3.545,5 RON, cu titlu de daune materiale, precum și penalități de 0,2% pe zi de întârziere, începând cu data de 1 iunie 2016, până la plata efectivă a sumelor reprezentând debit principal.

Totodată, a obligat pârâta la plata către reclamanta B. a sumei de 30.000 RON, cu titlu de daune morale, precum și penalități de întârziere în cuantum de 0,2% pe zi de întârziere, începând cu data de 1 iunie 2016, până la plata efectivă a debitului principal.

A respins, ca nefondate, restul pretențiilor solicitate de reclamanți.

A obligat pârâta să plătească fiecărui reclamant suma de 1.335,95 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva sentinței menționate, au declarat apel pârâta C. S.A. și reclamanții A. și B..

Prin apelul formulat, apelanta C. S.A. a solicitat schimbarea, în parte, a sentinței în sensul respingerii capătului de cerere privind penalitățile de întârziere.

Prin decizia civilă nr. 630/2019 din 23 septembrie 2019, Curtea de Apel Bacău, secția I civilă a respins, ca nefondat, apelul formulat de apelanta-pârâtă C. S.A. împotriva sentinței civile nr. 1083 din 19 decembrie 2018 pronunțată de Tribunalul Neamț în dosarul nr. x/2018.

A admis apelul formulat de apelanții-reclamanți A. și B. împotriva sentinței anterior menționate, în contradictoriu cu apelanta-pârâtă C. S.A. și cu intimatul-pârât D..

A schimbat, în parte, sentința civilă nr. 1083 din 19 decembrie 2018 pronunțată de Tribunalul Neamț, în sensul că a obligat pârâta să plătească intimatului-reclamant A. suma de 18.545 RON, cu titlul de daune materiale și suma de 80.000 RON, cu titlul de daune morale și intimatei-reclamante B. suma de 60.000 RON, cu titlul de daune morale. A menținut celelalte dispoziții ale sentinței atacate.

Invocând în drept dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., pârâta C. S.A. a declarat recurs împotriva deciziei civile nr. 630/2019 din 23 septembrie 2019, pronunțată de Curtea de Apel Bacău, secția I civilă.

A solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare Curții de Apel Bacău.

Prin decizia nr. 368 din 17 februarie 2021, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, a fost admis recursul declarat de recurenta-pârâtă C. S.A. împotriva deciziei nr. 630/2019 din 23 septembrie 2019, pronunțată de Curtea de Apel Bacău, secția I civilă. A fost casată decizia recurată și trimisă cauza spre o nouă judecată aceleiași curți de apel.

Împotriva acestei decizii, la 23.04.2021, contestatorii A. și B. au formulat contestație în anulare, prin care au solicitat anularea hotărârii pronunțate de instanța de recurs și, procedând la soluționarea cauzei, respingerea recursul ca nefondat.

Contestația a fost înregistrată pe rolul Înalte Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă sub dosar nr. x/2021.

Pentru început, contestatorii au evocat parcursul litigios al dosarului și au arătat că instanța de recurs a dat directive instanței de apel, raportat la soluția ce va trebui să fie dată în rejudecare, însă a interpretat greșit că dispozițiile art. 37 alin. (4) din Norma ASF nr. 23/2014 dispun aplicarea penalităților de întârziere cu începere de la a 10-a zi de la data rămânerii definitive a hotărârii judecătorești.

Contestația în anulare a fost întemeiată pe dispozițiile art. 503 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ.

Cu privire la admisibilitatea contestației, se susține că, dispozițiile art. 503 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ. se referă la acea greșeală pe care o comite instanța prin confundarea unor elemente importate sau a unor date materiale și care determină soluția pronunțată.

Susțin că aceasta este și situația în speță, întrucât instanța de recurs, analizând motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. invocat de recurentă, a apreciat în mod greșit că momentul de la care C. poate fi obligată la plata penalităților de întârziere nu poate fi data de 01.06.2016 (trei luni de la data avizării daunei).

Arată contestatorii că dispozițiile art. 37 alin. (4) din Norma ASF nr. 23/2014 fac trimitere la data plății despăgubirii și nu la termenul de aplicabilitate a penalităților de întârziere, așa cum eronat a apreciat instanța de recurs.

Prin urmare, consideră că instanța are obligația de a se raporta la C. civ., respectiv la art. 1386 alin. (2) C. civ., potrivit căruia "la stabilirea despăgubirii se va avea în vedere, dacă prin lege nu se prevede altfel, data producerii prejudiciului", cu alte cuvinte, prin hotărârile date la fond și apel, prin aplicarea penalităților de întârziere cu începere de la împlinirea termenului de 3 luni de la avizare.

Susțin contestatorii că au căutat să evidențieze incidența unor confuzii și greșeli materiale care s-au strecurat în judecarea prezentei cauze, aceasta cu atât mai mult cu cât instanța a depășit limitele judecării recursului atunci când a instituit pentru judecătorii fondului obligativitatea reținerii ca moment de început pentru calculul penalităților "data rămânerii definitive a hotărârii judecătorești care să stabilească un anumit cuantum al despăgubirilor, acestea neavând până atunci un caracter cert, lichid și exigibil, astfel încât nu se poate dispune acordarea penalităților de întârziere anterior acestui moment".

Arată contestatorii că legea dă putere hotărârii pronunțate în recurs numai cu privire la problemele de drept soluționate, nu și la cele de fapt, pentru care, prin folosirea argumentului per a contrario, rezultă că se lasă putere deplină de apreciere instanței care rejudecă fondul după casare.

Or, susțin aceștia că instanța de recurs a procedat exact în acest fel, prin referirile la situația de fapt, respectiv a suprimat orice putere de apreciere pentru judecătorii fondului, substituindu-se acestora, fără a se raporta la limitele învestirii, respectiv analizarea hotărârii recurate exclusiv din punct de vedere al legalității, fără a se preocupa de situația de fapt.

Prin prisma acestor considerente, contestatorii susțin că se justifică necesitatea interpretării extensive a noțiunii de eroare materială, ca motiv întemeiat pentru admiterea contestației în anulare, având în vedere că atunci când o hotărâre judecătorească rămâne definitivă și totuși este vădit netemeinică sau esențial ilegală, aceasta trebuie anulată, pentru ca, rejudecându-se procesul, să se poată da o soluție corectă.

Nu în ultimul rând, arată că, potrivit jurisprudenței Curții de Justiție a Drepturilor Omului, erorile de fapt care nu au devenit vizibile decât la finalul unei proceduri judiciare pot justifica o derogare de la principiul securității raporturilor juridice, prin promovarea unei căi extraordinare de atac, tocmai pe motivul că nu mai este posibilă îndreptarea lor prin exercitarea căilor ordinare (concluzie afirmată în cauza Mitrea c. Ro/2008, Stanca Popescu c. României/2009).

Contestația a fost comunicată intimatei C. S.A. la 17 mai 2021, care a formulat întâmpinare, la 09 septembrie 2021, prin care au solicitat respingerea contestației ca neîntemeiată.

Înalta Curtea a luat în examinare cu prioritate excepția inadmisibilității contestației în anulare, în temeiul art. 248 alin. (1) C. proc. civ. coroborat cu art. 503 și art. 457 alin. (1) din același cod, reținând următoarele:

Contestația în anulare este o cale de atac extraordinară, ce poate fi promovată numai pentru motivele anume prevăzute de lege.

Astfel, potrivit art. 503 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ., invocat de către contestatori, hotărârile instanțelor de recurs mai pot fi atacate cu contestație în anulare când dezlegarea dată recursului este rezultatul unei erori materiale.

Conturând presupusa eroare materială, contestatorii au susținut că aceasta ar consta în faptul că instanța de recurs a interpretat greșit dispozițiile art. 37 alin. (4) din Norma ASF nr. 23/2014, respectiv a stabilit în mod greșit că momentul de la care intimata poate fi obligată la plata penalităților de întârziere nu poate fi data de 01.06.2016 (trei luni de la data avizării daunei), ci data de la care hotărârea prin care s-a stabilit un anumit cuantum al despăgubirii a rămas definitivă.

În dezvoltarea motivului de contestație în anulare, autorii prezentei căi de atac au făcut precizări cu privire la interpretarea dispozițiilor art. 37 alin. (4) din Norma ASF nr. 23/2014 și art. 1386 din C. civ. și au arătat că instanța de recurs a statuat atât în drept, cât și în fapt, suprimând libertatea de apreciere a situației de fapt de către instanțele devolutive.

Noțiunea de eroare materială prevăzută de art. 503 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ. nu poate fi interpretată în sensul de greșeală de judecată, ci se referă la greșeli cu caracter procedural și în legătură cu aspecte formale ale judecății, pentru verificarea cărora nu este necesară o reexaminare a fondului. Eroarea materială trebuie să fie evidentă și nu trebuie să fie rezultatul interpretării sau aplicării unor dispoziții legale, pentru că s-ar ajunge la rejudecarea cauzei prin transformarea unei contestații în anulare într-un recurs neprevăzut de lege. Nu sunt asimilate "erorii materiale" greșelile de judecată, de apreciere a probelor, de interpretare a faptelor ori a unor dispoziții legale sau de rezolvare a unui incident procedural.

Aspectele invocate prin contestația în anulare de față au făcut obiectul dezbaterilor în recurs, fiind analizate și dezlegate de instanța care a pronunțat decizia atacată.

Examinând recursul formulat de recurenta-pârâtă C. S.A., și care a vizat, în parte, chiar interpretarea dispozițiilor art. 37 alin. (4) din Norma ASF nr. 23/2014, critica recurentei vizând soluția privind acordarea penalităților de întârziere de la data de 01.06.2016 (trei luni de la data avizării), până la data plății efective a debitului principal, instanța de recurs a constatat că, "Textul evocat distinge două momente în raport de care asigurătorul RCA are obligația să plătească despăgubirea. Primul moment vizează ipoteza care consacră principiul acordării despăgubirilor pe cale amiabilă, în baza înțelegerii dintre persoanele implicate în raportul juridic de asigurare, situație în care asigurătorul RCA are obligația să plătească despăgubirea în maximum 10 zile de la data depunerii ultimului document necesar stabilirii răspunderii și cuantificării daunei(teza I), iar cel de-al doilea moment se referă la ipoteza în care stabilirea despăgubirii se realizează pe cale judiciară, situație în care obligația de plată a asigurătorului RCA începe să curgă de la data la care a primit hotărârea judecătorească definitivă (teza II).

Or, în aplicarea textului legal anterior menționat, nu se poate face abstracție de efectele sentinței definitive nr. 30/2018 pronunțate în cadrul dosarului penal nr. x/2017 al Judecătoriei Roman, hotărâre care se bucură de autoritate de lucru judecat în ceea ce privește existența faptei și persoana făptuitorului și care a stabilit răspunderea asiguratului RCA D. pentru producerea accidentului, ceea ce înseamnă că penalitățile de 0,2 pe zi de întârziere sunt datorate de pârâtă după împlinirea termenului de 10 zile de la comunicarea hotărârii definitive, având în vedere că numai în această ipoteză sunt îndeplinite cerințele actului normativ - art. 37 alin. (4) din Norma ASF nr. 23/2014".

A mai reținut instanța de recurs că, "De altfel, până la pronunțarea unei hotărâri judecătorești definitive care să stabilească un anumit cuantum al despăgubirilor, acestea nu au un caracter cert, lichid și exigibil, astfel că nu se poate dispune acordarea penalităților de întârziere anterior acestui moment."

Prin întâmpinarea formulată în cadrul recursului, reclamanții-contestatori s-au apărat susținând că termenul de la care curg penalitățile este cel precizat de prima instanță și de instanța de apel și nu cel reliefat de asigurător, întrucât nu a existat o cerere de soluționare pe cale amiabilă a litigiului, respectiv de plată a despăgubirii. Totodată, au precizat că o interpretare în sensul că necesitatea de a se verifica aplicabilitatea dispozițiilor art. 37 și art. 38 din Norma ASF nr. 23/2014 doar raportat la termenul de 10 zile de la data când hotărârea judecătorească a rămas definitivă, contravine dispozițiilor exprese ale celor două texte legale.

Considerentele reproduse în privința erorii materiale invocată de contestatori, relevă rezultatul analizării și interpretării de către instanța de recurs a aspectelor invocate prin contestația în anulare, fapt ce demonstrează că nu poate fi vorba de o "eroare materială" în accepțiunea art. 503 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ., ceea ce invocă contestatorii fiind eventuale greșeli de judecată, de apreciere a legalității motivului de casare referitor la interpretarea dispozițiilor legale ale art. 37 din Norma ASF nr. 23/2014.

În realitate, ceea ce urmăresc contestatorii prin exercitarea căii de atac extraordinare de retractare de față este tocmai repunerea în discuție a aspectelor analizate de instanța de recurs și reevaluarea acestora, acestea constituind critici directe ale raționamentului instanței de control judiciar.

Dacă instanța învestită cu soluționarea contestației în anulare ar examina motivele contestației din perspectiva celor solicitate de contestatori, s-ar ajunge la o veritabilă rejudecare a recursului, contestația în anulare neputând fi însă convertită într-un recurs la recurs.

Față de temeiurile expuse, rezultă cu evidență că prin motivele formulate, contestatorii nu vizează greșeli materiale în sensul art. 503 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ., așa cum neîntemeiat se susține, deoarece tind să pună în discuție elemente ale cauzei care, departe de a fi greșeli care să privească aspecte de ordin formal ale judecății, țin de dezlegarea dată de către instanța de recurs aspectelor pricinii, respectiv de interpretarea dispozițiilor legale care au fundamentat soluția instanței.

Pentru aceste motive, în temeiul art. 508 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge contestația în anulare formulată de contestatorii A. și B. împotriva deciziei nr. 368 din 17 februarie 2021, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, în dosarul nr. x/2018, ca inadmisibilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge contestația în anulare formulată de contestatorii A. și B. împotriva deciziei nr. 368 din 17 februarie 2021, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, în dosarul nr. x/2018, ca inadmisibilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 21 septembrie 2021.