ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2121/2021

Ședința publică din data de 14 octombrie 2021

Asupra recursurilor civile de față;

Examinând actele și lucrările dosarului constată următoarele:

A.Obiectul cererii introductive.

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Iași, secția a II-a civilă - contencios administrativ și fiscal, reclamanta S.C. A. S.A. Iași a chemat în judecată pe pârâta S.C. B. S.R.L. și a solicitat ca prin hotărârea ce se va pronunța să fie obligată pârâta la plata sumei de 289.823,28 RON cu titlu de costuri suplimentare cauzate reclamantei ca urmare a solicitărilor de întrerupere a executării lucrărilor precum și cele generate de modificările aduse proiectului inițial, suma de 155.924,92 RON reprezentând penalități contractuale de întârziere de 0,2 % calculate la suma de 289.823,28 RON de la data de 1 august 2012 și până la data introducerii acțiunii 26 aprilie 2013 precum și penalități de întârziere de 0,2 % pentru fiecare zi în privința sumei de 289.823,28 RON începând cu data de 27 aprilie 2013 și până la achitarea efectivă a sumei datorate, 10.000 RON cu titlu de garanție de bună execuție - retrasă de către pârâtă în mod abuziv, suma de 230,62 RON cu titlu de dobândă legală aferentă sumei de 10.000 RON, dobândă calculată începând cu data de 26 ianuarie 2013 și până la data introducerii acțiunii, 26 aprilie 2013, precum și la plata dobânzii legale aferente sumei de 10.000 RON în continuare începând cu data de 27 aprilie 2013 și până la data restituirii efective a sumei de 10.000 RON și plata cheltuielilor de judecată.

B. Hotărârea primei instanțe.

Prin sentința nr. 217 din 25 februarie 2016, Tribunalul Iași, secția a II-a civilă - contencios administrativ și fiscal a respins excepția tardivității modificării acțiunii; a admis în parte acțiunea formulată de reclamanta S.C. A. S.A. Iași în contradictoriu cu pârâta S.C. B. S.R.L.; a obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 84.925,91 RON cheltuieli suplimentare și suma de 130.781 RON cheltuieli suplimentare; a obligat pârâta să plătească reclamantei penalități de întârziere în cuantum de 116.049,29 RON calculate la suma de 215.705 RON, de la data de 1 august 2012 și până la data de 26 aprilie 2013 și în continuare se vor calcula penalități de întârziere de 0,2 % de la data de 27 aprilie 2013 și până la plata efectivă; a respins ca rămas fără obiect capătul de cerere privind achitarea sumei de 10.000 RON; a obligat pârâta să achite reclamantei dobânda legală aferentă sumei de 10.000 RON, în cuantum de 1.285,55 RON calculată pentru perioada 26 ianuarie 2012 și până la data de 1 iulie 2014; a obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 23.486,5 RON cheltuieli de judecată din care suma de 18.600 onorariul de expert și suma de 4.886,5 RON taxă judiciară de timbru.

C. Calea de atac împotriva hotărâri primei instanțe.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel pârâta S.C. B. S.R.L., criticând-o pentru netemeinicie, precum și reclamanta S.C. A. S.A.

D. Hotărârea instanței de apel.

Prin decizia nr. 588 din 26 septembrie 2017, Curtea de Apel Iași, secția Civilă a admis apelul declarat de S.C. B. S.R.L., a schimbat în parte sentința civilă nr. 217 din 25 februarie 2016 pronunțată de Tribunalul Iași; a respins cererea formulată de către S.C. A. S.A. privind obligarea S.C. B. S.R.L. la plata sumei de 130.781 RON, reprezentând contravaloarea lucrărilor suplimentare și a sumei de 70.359,19 RON reprezentând penalități de întârziere aferente acestei sume, de la data de 1 august 2012 și până la data de 26 aprilie 2013, precum și în continuare; a păstrat dispoziția referitoare la plata sumei de 84.925 RON, reprezentând contravaloarea orelor suplimentare și a sumei de 45.690,1 RON reprezentând penalități de întârziere aferente acestei sume, de la 1 august 2012 și până la data de 26 aprilie 2013, precum și în continuare; a păstrat celelalte dispoziții ale sentinței care nu contravin deciziei; a respins apelul declarat de S.C. A. S.A. împotriva aceleiași sentințe; a obligat S.C. A. S.A. să plătească S.C. B. S.R.L., suma de 3.561 RON, cheltuieli de judecată.

E. Considerentele instanței de apel.

Pentru a pronunța această soluție, Curtea de Apel Iași a reținut în esență următoarele.

S-a invocat necompetența funcțională a completului învestit cu soluționarea cauzei în primă instanță, motivat de faptul că litigiul a fost caracterizat în mod greșit, ca un litigiu între profesioniști, în realitate acestuia fiindu-i aplicabile dispozițiile O.U.G. nr. 34/2006.

Prin decizia pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție ca regulator de competență nr. 872 din 7 martie 2017 s-a stabilit că litigiul este un litigiu între profesioniști.

Hotărârea apelată a fost redactată cu respectarea exigențelor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

Prima instanță s-a pronunțat în limitele învestirii instanței prin cererea de chemare în judecată.

Contrar susținerilor apelantei-pârâte, prima instanță nu a procedat la o modificare a obiectului acțiunii, care este obligarea pârâtei la plata unor sume de bani, examinarea susținerilor și apărărilor părților, evaluarea probatoriilor fiind raportate la acest obiect.

Împrejurarea că, în practicaua hotărârii și anterior, în încheierile de ședință este menționat obiectul cauzei ca fiind obligație de a face, nu este de natură a duce la nulitatea hotărârii, deoarece în mod evident prin aceasta nu s-a produs nicio vătămare pârâtei, de natură a fi sancționată, aspectul invocat putând fi circumscris eventual unei erori materiale.

Reclamanta a susținut că pe parcursul derulării contractului încheiat, proiectul inițial a suferit modificări semnificative concretizate în lucrări suplimentare de dificultate sporită, care au necesitat mărirea timpului de lucru și folosirea unui personal cu o calificare superioară, ceea ce a însemnat costuri suplimentare cu manopera.

Raportat la susținerile părților și probatoriul administrat în cauză, Curtea a constatat că proiectul inițial al obiectivului a suferit modificări care au necesitat lucrări suplimentare, fapt recunoscut de pârâtă.

Împrejurarea că expertul C. a concluzionat că, pentru lucrările efectuate se impunea plata unei manopere mai mari decât cea stabilită de părți prin contract nu este suficientă pentru obligarea pârâtei, cum greșit a stabilit prima instanță, atâta timp cât reclamantul nu a dovedit că a folosit alt personal decât cel de carte dispunea și că, în această din urmă situație, ar fi plătit o manoperă superioară celei stabilite prin contract.

Curtea a constatat că în cauză s-a dovedit că din cauza conduitei pârâtei care a impus reclamantei întreruperea lucrărilor, în afara situațiilor prevăzute în contractul asumat de părți, s-au înregistrat 369 de ore de întârziere, ceea ce a creat reclamantei un prejudiciu constând în achitarea contravalorii drepturilor salariale personalului ce ar fi trebuit să desfășoare activitate în acest interval.

Nu se poate reține critica pârâtei-apelante în sensul că întreruperea activității își are temeiul în prevederile art. 6.10, 6.17, 8.9 și 2.2.1, atâta timp cât aceste prevederi contractuale se referă la anumite obligații asumate de antreprenor, iar pârâta nu a invocat în cererile de întrerupere a executării lucrărilor adresate reclamantei, că solicită acest fapt motivat de încălcarea vreunei obligații a acesteia și cuprinsă în vreuna din clauzele sus menționate.

Pârâta, în mod nejustificat și cu încălcarea obligațiilor asumate, a impus reclamantei întreruperea executării lucrărilor, pentru cauze neautorizate prin contract, astfel că este ținută la repararea prejudiciului cauzat, care a fost corect stabilit de instanță ca reprezentând contravaloarea drepturilor salariale achitate de reclamantă personalului său pe perioada în care, din culpa pârâtei, nu și-a putut desfășura activitatea, precum și penalitățile de întârziere datorate și calculate în temeiul art. 16.2 și 16.5 din contract.

Cuantificarea prejudiciului nu se poate stabili decât în raport de prețul stabilit de părți prin contract și de penalitățile aferente, stabilite în același cadru.

În mod corect instanța de fond a aplicat dispozițiile art. 451 alin. (2) și (3) C. proc. civ. și nu a inclus în cheltuielile de judecată la care a fost obligată pârâta, onorariul pe care reclamanta l-a plătit pentru expertul consultant desemnat de aceasta, în cuantum de 4.000 RON, deoarece concluziile acestuia nu au fost utile la soluționarea cauzei în raport de circumstanțele acesteia.

F. Calea de atac împotriva hotărârii instanței de apel.

Împotriva deciziei pronunțate de Curtea de Apel Iași au declarat recurs ambele părți.

Pârâta S.C. B. S.R.L. prin administrator judiciar D. S.P.R.L. critică decizia sub următoarele motive de nelegalitate:

Hotărârea s-a dat cu încălcarea competenței de ordine publică a altei instanțe, invocată în condițiile legii - art. 488 pct. 3 C. proc. civ.

Contractul de lucrări dintre părți a fost încheiat în temeiul O.U.G. nr. 34/2006 privind atribuirea contractelor de achiziție publică, a contractelor de concesiune de lucrări publice și a contractelor de concesiune de servicii, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 337/2006.

Există două impedimente legale pe care instanța a omis să le analizeze: lipsa competenței de soluționare a fondului cauzei de către completul învestit pentru a soluționa neînțelegeri între profesioniști și lipsa procedurii prealabile privind solicitarea de despăgubiri în baza unui contract administrativ.

Instanța a depășit atribuțiile puterii judecătorești - art. 488 pct. 4 C. proc. civ.

Deși instanțele care au soluționat fondul și apelul au reținut că valoarea contractului este fermă, prin hotărârea pronunțată au modificat această valoare, așa cum a fost consemnată expres, negociată și agreată de părți.

Instanțele nu au putut trece peste ceea ce părțile au convenit prin contract decât prin exces de putere.

Deși a fost admis apelul, instanța a apreciat că judecătorul fondului nu trebuie să răspundă în mod explicit tuturor argumentelor invocate de părți, încălcând în acest mod, principiul disponibilității părților.

Hotărârea cuprinde motive contradictorii - art. 488 pct. 6 C. proc. civ.

Instanța de apel afirmă că nu se poate reține critica pârâtei - apelante în sensul că întreruperea activității își are temeiul în prevederile art. 6.10, 6.17, 8.9 și 2.2.1, atât timp cât aceste prevederi contractuale se referă la anumite obligații asumate de antreprenor. Este contradictorie și exprimarea și logica instanței, căci tocmai despre asta este vorba în prezenta cauză: antreprenorul și-a asumat prin contract obligația de a accepta întreruperea lucrărilor oricând la cererea beneficiarului și, cu atât mai mult, atunci când liniștea vecinilor (E.) este amenințată.

Instanța precizează că pârâta, în mod nejustificat și cu încălcarea obligațiilor asumate, a impus reclamantei întreruperea lucrărilor. Această remarcă este contradictorie, fiind în dezacord cu tot probatoriul administrat: pârâta și-a rezervat prin clauze contractuale explicite dreptul de a solicita întreruperea lucrărilor, iar reclamanta și-a asumat obligația de a efectua lucrările în limitele valorii contractate, cu asumarea perioadelor de întrerupere.

Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material - art. 488 pct. 8 C. proc. civ.

Reclamanta a solicitat plata unui număr de ore suplimentare, ore pentru care pârâta a avut nevoie de asigurarea liniștii la locul executării lucrării.

Față de solicitarea de obligare a pârâtei la plata sumei de 175.878,74 RON, modificată la termenul de depunere a concluziilor în sensul acceptării cuantumului indicat de expertul parte, recurenta apreciază că această sumă este nedatorată.

Situațiile de suspendare a executării lucrărilor în ipoteza nevoii de asigurare a liniștii au fost prevăzute și reglementate între părțile contractante înlătură orice formă de răspundere a pârâtei.

Art. 1353 C. civ. stabilește expres: cel care cauzează un prejudiciu prin chiar exercițiul drepturilor sale nu este obligat să îl repare, cu excepția cazului în care dreptul este exercitat abuziv.

Pe tot parcursul execuției lucrărilor, E., vecin cu S.C. B. S.R.L., a întrerupt doar de două ori lucrările, datorită trepidațiilor exagerate generate de lucrările realizate de reclamant, ceea ce nu poate fi calificată drept o exercitare abuzivă a unui drept din contract.

Nu s-a respectat procedura de angajare a plăților pentru a justifica penalități în procentul indicat prin contract, astfel că obligarea pârâtei la plata penalităților de întârziere este neîntemeiată.

Sumele pretinse de reclamantă și acordate de instanță nu sunt sume incluse în certificate de plată, în condițiile prevederilor art. 16.4 din contract. Se puteau acorda penalități calculate în funcție de dobânda legală sau de indicele de inflație.

Se solicită admiterea recursului, casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare de către completul competent din cadrul Tribunalului Iași, respectiv completul de contencios administrativ.

Reclamanta S.C. A. S.A. Iași critică decizia sub următoarele motive de nelegalitate:

Soluția instanței de apel este nelegală în privința capătului de cerere privind obligarea S.C. B. S.R.L. la plata sumei de 130.781 RON aferente lucrărilor suplimentare executate de recurenta-reclamantă, precum și a penalităților de întârziere contractuale aferente acesteia.

Au fost aplicate greșit în cauză prevederile art. 969 C. civ. 1864.

Potrivit contractului încheiat de părți, în cazul lucrărilor suplimentare și a existenței unor divergențe pentru stabilirea prețului acestora (ca în cauza de față - divergențele constând în contravaloarea manoperei pentru lucrările suplimentare, solicitate de pârâtă), inginerul stabilește un preț în scopul decontării, urmând ca divergența să fie soluționată conform clauzei 20 din contract.

Actul adițional a fost încheiat de părți pentru sumele în privința cărora nu a existat divergență, iar recurenta-reclamantă, în conformitate cu clauza 3.5 teza finală, și-a menținut revendicarea privind diferența de preț solicitată, respectiv plata sumei de 130.781 RON prin adresa din 18 septembrie 2012.

Decizia pronunțată de instanța de apel conține motive contradictorii în privința determinării, a modului de stabilire a consturilor solicitate de reclamantă.

Astfel, se reține că prejudiciul nu se putea stabili decât în raport de prețul stabilit de părți prin contract și de penalitățile aferente stabilite în același cadru, iar pe de altă parte se reține că intimata-pârâtă trebuie să suporte contravaloarea drepturilor salariale efectiv achitate de subscrisa personalului propriu pe perioada în care s-a impus sistarea lucrărilor, generându-se astfel un nivel de despăgubiri superior valorii contractuale a unei ore de manoperă ... iar intimata pârâtă trebuie să suporte costul prevăzut în contract cu titlu de manoperă pe perioada în care s-a impus sistarea lucrărilor.

Soluția instanței de apel este nelegală, instanța pronunțând o decizie cu aplicarea greșită a prevederilor legale incidente în cauză, respectiv art. 1084 C. civ. 1864.

Pierderea efectiv suferită de recurenta-reclamantă constă în contravaloarea drepturilor salariale efectiv achitate propriilor angajați în intervalele de timp în care acestora li s-a interzis să desfășoare activități.

Aprecierea instanței de apel conform căreia prejudiciul se determină prin raportare la contravaloarea manoperei stabilită în contract este vădit nelegală și contravine dispozițiilor art. 1084 C. civ. care prevăd modalitatea de determinare a prejudiciului prin raportare la pierderea efectiv suferită de creditor la care se adaugă beneficiul de care a fost lipsit.

Se solicită admiterea recursului, casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel.

G. Analizând recursurile prin prisma motivelor de nelegalitate invocate, Înalta Curte apreciază că acestea sunt nefondate și urmează a fi respinse pentru următoarele considerente:

În ceea ce privește recursul declarat de pârâta S.C. B. S.R.L. prin administrator judiciar D. S.P.R.L.:

Potrivit dispozițiilor art. 488 pct. 3 C. proc. civ. casarea unei hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea competenței de ordine publică a altei instanțe, invocată în condițiile legii.

Recurenta-pârâtă susține că între părți a fost încheiat un contract de lucrări în temeiul O.U.G. nr. 34/2006, iar competența de soluționare a cauzei aparținea secției de contencios administrativ.

În realitate, contractul încheiat între părți, la 14 septembrie 2011 este un contract de antepriză, reclamanta având calitate de antreprenor, iar pârâta de beneficiar și a avut ca obiect executarea lucrărilor de construire - amenajare Centru întreținere corporală în spațiul din municipiul Iași, amplasat la subsolul E..

Acesta nu este un contract de achiziție publică, O.U.G. nr. 34/2006, definind la art. 3 alin. (1) lit. a) "contractul de achiziție publică - contractul care include și categoria contractului sectorial, astfel cum este definit la art. 229 alin. (2) cu titlu oneros, încheiat în scris între una sau mai multe autorități contractante, pe de o parte, și unul ori mai mulți operatori economici, pe de altă parte, având ca obiect execuția de lucrări, furnizarea de produse sau prestarea de servicii".

Așadar, în contractul încheiat nu este parte o autoritate contractantă, ci două societăți, astfel că acest litigiu este un litigiu între profesioniști, cauza fiind în mod legal soluționată întrucât competența de soluționare nu revine unui complet/secții specializate în achiziții publice.

Așa fiind, în cauză nu sunt întrunite cerințele art. 488 pct. 3 C. proc. civ.

Potrivit dispozițiilor art. 488 pct. 4 C. proc. civ. casarea unei hotărâri se poate cere când instanța a depășit atribuțiile puterii judecătorești.

Prin sintagma depășirea atribuțiilor puterii judecătorești se înțelege incursiunea autorității judecătorești în sfera activității autorității executive sau legislative, așa cum a fost consacrată de Constituție sau de o lege organică, instanța judecătorească săvârșind acte care intră în atribuțiile unor organe aparținând altei autorități constituite în stat, decât cea judecătorească.

Acest motiv de casare este incident atunci când instanța judecătorească se pronunță pe cale de dispoziții generale sau creează norme juridice pe care le aplică în speță, aplică o lege înainte de intrarea ei în vigoare, aplică norme juridice abrogate, neagă valoarea unui text care are valoare legală.

Recurenta pârâtă susține că prin decizia recurată a fost modificată valoarea fermă a contractului încheiat de părți și instanța a dat mai mult decât s-a cerut încălcând prevederile art. 397 alin. (1) C. proc. civ.

Instanța s-a pronunțat în limitele cererii de chemare în judecată, iar soluția dată este rezultatul probelor administrate și interpretate de judecător.

Astfel cum s-a arătat anterior contractul din prezentul litigiu nu este un act administrativ, nu este supus prevederilor legislației referitoare la achizițiile publice, temeiul de drept al acțiunii fiind răspunderea contractuală. În cauză nu s-a modificat valoarea contractului astfel cum susține pârâta-recurentă și nu se pune problema concurenței neloiale față de ceilalți participanți la procedura de achiziție.

Așa fiind, instanța nu a intervenit în sfera activității unui organ al puterii executive și în cauză nu sunt întrunite cerințele art. 488 pct. 4 C. proc. civ.

Recurenta-pârâtă susține că a fost încălcat principiul disponibilității întrucât instanța a admis în parte apelul declarat cu toate că a respins în bloc apărările acesteia, ceea ce este în opinia recurentei nelegal și nejustificat.

Principiul disponibilității acoperă atât dreptul justițiabililor de a se adresa instanțelor de judecată în modul, forma și în contradictoriu cu persoanele pe care le doresc, dar și dreptul de a dispune în tot sau în parte de drepturile conferite de lege în cadrul unui litigiu pendinte.

Judecătorul este ținut de cadrul procesual trasat de către părți, sub aspectul obiectului, cauzei și al părților și trebuie să se pronunțe asupra a tot ce s-a cerut.

Faptul că instanța a admis numai în parte apelul declarat de pârâtă nu înseamnă că a fost încălcat principiul disponibilității, instanța pronunțându-se în limitele stabilite de părți prin cererile formulate.

Așa fiind, în cauză nu sunt întrunite cerințele art. 488 pct. 5 C. proc. civ.

Potrivit dispozițiilor art. 488 pct. 6 C. proc. civ. casarea unei hotărâri se poate cere când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Aceste motiv de casare sancționează neîndeplinirea obligației legale și convenționale de motivare a hotărârii judecătorești, iar controlul exercitat asupra motivării hotărârii examinate constituie premisa indispensabilă pentru exercitarea misiunii fundamentale a instanței de recurs, respectiv examinarea conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Din această perspectivă, Înalta Curte apreciază că motivarea deciziei recurate răspunde exigențelor art. 425 alin. (1) pct. b C. proc. civ.

Astfel, motivarea hotărârii se înfățișează într-o manieră care corespunde imperativelor logicii, motivele invocate nu sunt dubitative, ci oferă o înlănțuire logică a faptelor și a regulilor de drept pe baza cărora s-a ajuns la concluzia prezentată în dispozitiv.

Recurenta pârâtă susține că motivarea este contradictorie întrucât antreprenorul și-a asumat prin contract obligația de a accepta întreruperea lucrărilor oricând la cererea beneficiarului și, cu atât mai mult, atunci când liniștea vecinilor este amenințată.

În realitate, instanța de apel a reținut că pârâta, în mod nejustificat și cu încălcarea obligațiilor asumate, a impus reclamantei întreruperea executării lucrărilor, pentru cauze neautorizate prin contractul asumat de părți.

Așa fiind, motivarea hotărârii nu este contradictorie și în cauză nu sunt întrunite cerințele art. 488 pct. 6 C. proc. civ.

Potrivit dispozițiilor art. 488 pct. 8 C. proc. civ. casarea unei hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Recurenta pârâtă susține că suma de 175.878,74 RON, modificată la termenul de depunere a concluziilor în sensul acceptării cuantumului indicat de expertul parte, este o sumă nedatorată pentru că pârâta putea solicita suspendarea lucrărilor oricând, fără plata unor sume suplimentare.

În realitate, instanța a obligat pârâta la plata acestei sume, analizând prevederile contractuale și stabilind că pârâta recurentă și-a încălcat obligațiile asumate prin contract.

S-a reținut în considerentele hotărârii recurate că "în condițiile în care părțile au stabilit prin contractul încheiat programul de lucru și condițiile de derulare a acestuia (art. 10.3 și 8.3) pârâta nu putea să solicite modificarea în sensul întreruperii acestuia, decât pentru cauzele stabilite prin același contract".

Așa fiind, instanța de apel a pronunțat soluția urmare a analizării contractului, care este legea părților.

Nu pot fi reținute în cauză dispozițiile art. 1353 C. civ. întrucât contractul a fost încheiat la 14 septembrie 2011, iar Noul C. civ. a intrat în vigoare la 1 octombrie 2011, astfel că în cauză sunt incidente dispozițiile C. civ. de la 1864.

Referitor la obligarea pârâtei la plata penalităților de întârziere, instanța a reținut, de asemenea, prevederile contractuale și expertizele efectuate în cauză.

Odată ce s-a admis capătul de cerere principal, în considerarea principiului accesorium sequitur principale, a fost admis și capătul de cerere privind penalitățile, reținându-se dispozițiile art. 16.4 și 16.5 din contractul încheiat.

Așa fiind, în cauză nu au fost încălcate sau aplicate greșit norme de drept material și nu sunt întrunite cerințele art. 488 pct. 8 C. proc. civ.

În privința recursului declarat de reclamanta-recurentă S.C. A. S.A.:

În mod corect instanța de apel a respins cererea privind obligarea pârâtei la plata sumei de 130.781 RON, reprezentând contravaloarea lucrărilor suplimentare și a sumei de 70.359,19 RON reprezentând penalități de întârziere aferente acestei sume.

Instanța a aplicat corect dispozițiile art. 969 C. civ. 1864 raportat la prevederile contractului încheiat de părți la 14 septembrie 2011.

Prin acest contract, antreprenorul și-a asumat anvergura lucrărilor pe care urma să le efectueze. Prețul contractului este unul ferm și a fost modificat prin consens de către părți atunci când au încheiat actul adițional în sensul majorării acestuia corespunzător lucrărilor suplimentare efectuate.

Lucrările suplimentare au dus la majorarea prețului inițial, majorare acceptată de pârâtă.

S-a reținut în mod corect faptul că reclamanta nu a dovedit că a folosit alt personal decât cel de care dispunea și că, în această situație ar fi plătit o manoperă superioară celei stabilite prin contract.

Așa fiind, în cauză nu sunt întrunite cerințele art. 488 pct. 8 C. proc. civ.

Motivarea hotărârii recurate nu cuprinde motive contradictorii. Aceasta cuprinde atât motivele de fapt, cât și împrejurările de drept. În stabilirea cuantumului prejudiciului, instanța s-a raportat la prețul stabilit de părți prin contract și la penalitățile stabilite, de asemenea, prin contract și actul adițional încheiat.

În ce privește criticile aduse sentinței de fond și considerate întemeiate, acestea au dus la schimbarea sentinței în parte și nu există contradicție între considerente.

În cauză nu s-au aplicat greșit dispozițiile art. 1084 C. civ. 1864, potrivit cărora "Daunele-interese ce sunt debite creditorului cuprind în genere pierderea ce a suferit și beneficiul de care a fost lipsit".

În opinia recurentei-reclamante, pierderea pe care efectiv a suferit-o constă în contravaloarea drepturilor salariale efectiv achitate propriilor angajați în intervalele de timp în care acestora li s-a interzis să desfășoare activități.

Instanța de apel a reținut în mod corect faptul că prejudiciul se determină prin raportare la contravaloarea manoperei stabilită în contract întrucât acesta este legea părților și nu se poate stabili un prejudiciu stabilit în mod unilateral de recurenta reclamantă.

Față de toate aceste considerente, Înalta Curte apreciază că în cauză nu există motive de nelegalitate care să impună casarea deciziei recurate și, pe cale de consecință, recursurile urmează a fi respinse ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondate recursurile declarate de reclamanta S.C. A. S.A. IAȘI și de pârâta S.C. B. S.R.L. - prin administrator judiciar D. S.P.R.L. împotriva deciziei nr. 588/2017 din 26 septembrie 2017, pronunțate de Curtea de Apel Iași, secția I civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 14 octombrie 2021.