ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 179/2023

Ședința publică din data de 6 februarie 2023

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 1517/2019 din 15 octombrie 2019, pronunțată de Tribunalul Iași, secția I civilă, a fost admisă excepția prescripției dreptului la acțiune invocată de pârâtă și, în consecință, a fost respinsă cererea formulată de reclamanta A. S.R.L. Iași, în contradictoriu cu pârâta B. S.A. București.

Împotriva acestei hotărâri a formulat apel reclamanta S.C. A. S.R.L. Iași, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

Prin decizia nr. 255/2020 din 25 iunie 2020, Curtea de Apel Iași, secția Civilă a admis apelul declarat de S.C. A. S.R.L. împotriva sentinței civile nr. 1517/15.10.2019, pronunțată de Tribunalul Iași, secția I civilă, sentință pe care a schimbat-o în parte.

A respins excepția prescripției dreptului la acțiune privind penalitățile calculate la debitul de 105.292,87 RON, achitat la 18.11.2014, aferente perioadei 9.05.2014-18.11.2014.

A admis în parte acțiunea reclamantei A. S.R.L. formulată în contradictoriu cu pârâta B. S.A.

A obligat pârâta să plătească reclamantei penalitățile de întârziere de 0,1% pe zi de întârziere pentru debitul de 105.292,87 RON, achitat la 18.11.2014, de la perioada scadenței facturilor, dar nu mai devreme de 9.05.2014 și până la 18.11.2014. A obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 1055 RON cheltuieli de judecată la fond și a păstrat restul dispozițiilor sentinței apelate.

Împotriva deciziei pronunțate de Curtea de apel, ambele părți litigante au declarat, în termen legal, recursuri motivate.

Prin decizia nr. 1436 din 22 iunie 2021 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă au fost admise recursurile declarate de reclamanta A. S.R.L. și de pârâta B. S.A. împotriva deciziei civile nr. 255 din 25 iunie 2020 a Curții de Apel Iași, secția civilă. A fost casată decizia recurată și a fost trimisă cauza spre rejudecare la aceeași curte de apel.

În rejudecare, Curtea de Apel Iași, secția Civilă, prin decizia civilă nr. 495 din 27 octombrie 2021, a respins apelul declarat de reclamanta A. S.R.L. împotriva sentinței civile nr. 1517 din 15 octombrie 2019, pronunțată de Tribunalul Iași, secția I civilă, sentință pe care a păstrat-o.

În termen legal, împotriva acestei decizii civile, a declarat recurs reclamanta A. S.R.L. solicitând admiterea recursului și casarea hotărârii recurate.

În dezvoltarea motivelor de recurs recurenta-reclamantă a susținut, în esență, că instanța de apel a apreciat în mod greșit împrejurarea că la data introducerii cererii de chemare în judecată penalitățile solicitate erau prescrise, având în vedere dispozițiile art. 2517 coroborate cu cele ale art. 2524 alin. (1) și (2) C. civ., raportate la Decizia nr. 7/2015 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, așa încât instanța a apreciat eronat că plata debitului principal a avut ca efect doar stabilirea momentului până la care se calculează penalitățile de întârziere.

Cererea de chemare în judecată a fost formulată în interiorul termenului de prescripție, care a început să curgă de la momentul exigibilității penalităților, respectiv de la momentul soluționării definitive a dosarului nr. x/2013, în cadrul căruia au fost corect calificate sumele datorate și s-a stabilit că debitul principal generează penalități de întârziere; or, potrivit art. 2503 C. civ., exercitarea dreptului material la acțiune privind debitul principal servește și pentru conservarea dreptului accesoriu constând în penalități de întârziere.

Instanța de apel a apreciat în mod greșit faptul că somația nr. 114/27.01.2015 nu întrerupe cursul prescripției extinctive, deoarece nu a fost legal comunicată, reținând că acest aspect care a fost statuat definitiv prin încheierea nr. 8/11.06.2015 pronunțată de Tribunalul Iași, secția a II-a civilă - somații - contencios administrativ și fiscal, prin încheierea nr. 8/11.06.2015 a fost analizată transmiterea somației din perspectiva condițiilor prevăzute de procedura ordonanței de plată, însă transmiterea somației, prin orice alt mijloc care asigură dovada comunicării, are valoarea unei puneri în întârziere, conform art. 1522 C. civ.

În opinia recurentei, punerea în întârziere a debitorului și procedura prealabilă ce trebuie îndeplinită în cazul somației de plată sunt chestiuni distincte care trebuie analizate separat, având în vedere că punerea în întârziere a debitorului este reglementată într-o secțiune separată în C. civ., iar procedura prealabilă în cazul ordonanței de plată este reglementată de C. proc. civ. și constituie o procedură specială de recuperare a creanțelor.

Punerea în întârziere a pârâtei sub aspectul plății penalităților de întârziere s-a realizat și la momentul introducerii cererii privind emiterea unei ordonanțe de plată, soluționată prin încheierea nr. 8/11.06.2015, în condițiile în care instanța învestită cu soluționarea acesteia nu s-a pronunțat pe fondul cauzei, ci pe o chestiune de procedură.

Prin întâmpinarea formulată, intimata-pârâtă B. S.A. a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Prin decizia nr. 1227 din 26 mai 2022, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă a declinat competența de soluționare a prezentei cauze în favoarea secției a II-a a Înalte Curți de Casație și Justiție, în cauză fiind fixat prim termen la data de 18.01.2023.

Înalta Curte, verificând în cadrul controlului de legalitate decizia atacată în raport de criticile formulate, constată că recursul nu este fondat pentru considerentele care urmează:

Cu titlu prealabil, deși recurenta nu și-a încadrat criticile în motivele de casare expres și limitativ reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ., Înalta Curte reține că susținerile acesteia pot fi încadrate în motivul de casare reglementat de pct. 8 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ., care prevede că hotărârea poate fi casată când aceasta a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, însă se constată că acest motiv de recurs nu este fondat, pentru considerentele care succed.

O primă critică vizează situația aprecierii în mod greșit a faptului că plata debitului principal a avut ca efect doar stabilirea momentului până la care se calculează penalitățile de întârziere, că la data introducerii cererii de chemare în judecată penalitățile solicitate erau prescrise fiind astfel încălcate, în opinia recurentei, dispozițiile art. 2517 și art. 2524 alin. (1) și (2) C. civ., raportate și la dispozițiile Deciziei 7/2015 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

S-a apreciat în mod greșit faptul că somația nr. 114/27.01.2015 nu întrerupe cursul prescripției extinctive deoarece nu a fost legal comunicată, reținând că acest aspect a fost statuat definitiv prin încheierea nr. 8/11.06.2015 pronunțată de Tribunalul Iași, secția a II-a civilă, care a analizat transmiterea somației din perspectiva condițiilor prevăzute de procedura ordonanței de plată.

A mai opinat recurenta reclamantă că punerea în întârziere a debitorului și procedura prealabilă ce trebuie îndeplinită în cazul somației de plată sunt chestiuni distincte care trebuie analizate separat, punerea în întârziere a pârâtei sub aspectul plății penalităților de întârziere fiind realizată și la momentul introducerii cererii privind emiterea unei ordonanțe de plată, soluționată prin încheierea nr. 8/11.06.2015, în condițiile în care instanța investită cu soluționarea acesteia nu s-a pronunțat pe fondul cauzei, ci pe o chestiune de procedură.

Analizând criticile formulate, Înalta Curte constată că s-a dispus ca în rejudecare, instanța de apel să identifice data nașterii dreptului material la acțiune și pentru cererea de obligare a pârâtei la plata penalităților de întârziere aferente restului de debit (accesorii ale creanței principale) și, în raport de acest reper temporal, să stabilească legea aplicabilă pentru termenul de prescripție, urmând să se reevalueze, dacă va fi cazul, chestiunea eventualei întreruperi a termenului de prescripție, numai în situația în care termenul de prescripție era încă în curs la data survenirii, în condițiile legii, a vreunui act cu efect întreruptiv al termenului de prescripție a dreptului material la acțiune prin care reclamanta tinde la obținerea penalităților de întârziere pentru intervalul 2011 - 18.11.2014.

Astfel, se constată că instanța de apel, în rejudecare, a procedat conform îndrumărilor efectuate, identificând data nașterii dreptului material la acțiune și reevaluând chestiunea întreruperii termenului de prescripție numai în situația în care termenul era în curs la data survenirii.

În mod corect s-a reținut că legea aplicabilă în privința prescripției dreptului material la acțiune este legea aflată în vigoare la momentul nașterii dreptului la acțiune, respectiv la momentul la care prescripția dreptului material la acțiune a început să curgă, sens în care, raportat la dispozițiile art. 6 alin. (4) din Legea nr. 287/2009 privind C. civ., incidente în cauză sunt dispozițiile cuprinse în acest act normativ.

Prin urmare, legea aplicabilă prescripției extinctive, sub toate aspectele (început, termen, suspendare, întrerupere, repunere in termen, efecte) s-a constatat a fi legea în vigoare la data la care prescripția a început să curgă.

Curtea constată că s-a reținut în mod corect că factura nr. x/23.09.2011 avea scadență la 7.11.2011, iar pârâta a făcut plăți voluntare ale acestui debit, ultima plată fiind făcută la 29.05.2012; factura nr. x/18.11.2011, avea scadență la 2.01.2012, ultima plată voluntară făcută de pârâtă a fost la 29.05.2012, iar pentru factura nr. x/12.12.2011, scadentă la 26.01.2012, ultima plată voluntară a fost făcută la 13.04.2012.

Penalitățile solicitate au fost calculate de la data scadenței fiecărei facturi până la data plății debitului principal, respectiv 18.02.2014 și 18.11.2014.

S-a constatat în mod corect de către instanța de apel că, întrucât penalitățile de întârziere curg succesiv, pentru fiecare penalitate calculată termenul de prescripție se împlinește după 3 ani, distinct, dar oricum nu mai târziu de 3 ani de la data achitării debitului, dacă nu se face dovada că ar fi intervenit întreruperea/suspendarea termenului de prescripție, curtea constată că termenul de prescripție pentru penalitățile calculate s-au împlinit la data promovării prezentei acțiuni.

Debitul a fost achitat cu două ordine de plată astfel: 245.683 RON la data de 18.02.2014 și 105.292,87 RON la data de 18.11.2014.

Instanța de prim control judiciar legal a reținut că, potrivit Deciziei nr. 7/2015 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, plățile voluntare în contul debitului nu întrerup termenul de prescripție a dreptului material la acțiune, pentru daunele interese moratorii, sub forma dobânzii penalizatoare.

De asemenea, s-a arătat că, potrivit Deciziei nr. 21/2015 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, pentru tranșele din debitul principal ce au fost achitate cu mai mult de trei ani anterior introducerii acțiunii ce pretinde plata acestora, dobânzile s-au prescris și nu mai pot fi solicitate, în cauză nefiind făcută dovada întreruperii prescripției în conformitate cu dispozițiile art. 2537 C. civ.

Astfel cum s-a statuat și prin deciziile nr. 7/2015 și 21/2015, introducerea acțiunii pentru debitul principal și plățile voluntare efectuate în contul debitului principal nu întrerup termenul de prescripție a dreptului material la acțiune și pentru drepturile accesorii debitului principal. Prin plata parțială a drepturilor principale, stabilite prin hotărâri judecătorești irevocabile, debitorii nu recunosc și îndreptățirea creditorilor la plata daunelor-interese moratorii, recunoașterea dreptului fiind reprezentată de orice manifestare unilaterală de voință făcută de cel în favoarea căruia curge prescripția.

Cu privire la critica vizând greșita reținere a faptului că somația nr. 114/27.01.2015 nu întrerupe cursul prescripției extinctive, Înalta Curte apreciază că în mod corect s-a reținut că somația nr. 1008 din 9.05.2017 nu a avut efect întreruptiv pentru penalitățile aferente debitului de 245.683 RON, achitat la 18.02.2014, deoarece este emisă după împlinirea termenului de prescripție pentru aceste sume.

S-a apreciat cu justețe că somația nu poate avea efect întreruptiv nici pentru penalitățile aferente facturii x din 12.11.2011, întrucât nu sunt îndeplinite nici condițiile art. 2537 alin. (1) pct. 4, și 2540 C. civ.

Somația din data de 27.01.2015 s-a constatat a nu îndeplini condițiile art. 1522 și art. 1015 alin. (2) C. proc. civ., situație constatată cu autoritate de lucru judecat prin încheierea nr. 8/11.06.2015 pronunțată de Tribunalul Iași.

Dispozițiile art. 2540 C. civ. și 2.539 alin. (2) C. civ. stabilesc situația punerii în întârziere și a întreruperii prescripției, punerea în întârziere având ca efect întreruperea prescripției numai dacă este urmată de chemarea în judecată în termen de 6 luni de la data punerii în întârziere, cerere de chemare admisă de către instanță, în acord cu dispozițiile art. 2539 C. civ.

Pentru rațiunile înfățișate, constatând că decizia atacată este legală, motivele de nelegalitate invocate nejustificând casarea acesteia, Înalta Curte de Casație și Justiție, cu aplicarea dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., văzând și prevederile art. 499 C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 495/2021 din 27 octombrie 2021 pronunțată de Curtea de Apel Iași, secția Civilă, menținând decizia atacată, ca fiind legală.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 495/2021 din 27 octombrie 2021 pronunțată de Curtea de Apel Iași, secția Civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 6 februarie 2023.