ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1436/2021

Ședința publică din data de 22 iunie 2021

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

I.1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată pe rolul Tribunalului Iași, secția I civilă la data de 21 noiembrie 2018, reclamanta S.C. A. S.R.L. Iași a chemat în judecată pe pârâta S.C. B. S.A. Iași, solicitând obligarea acesteia la plata integrală și imediată a creanței de 371.411,09 RON cu titlu de penalități de întârziere, sumă ce urmează a se actualiza cu rata inflației până la data plății efective.

În drept, cererea de chemare în judecată a fost întemeiată pe prevederile art. 1164, art. 1170, art. 1270, art. 1272, art. 1350, art. 1516, art. 1530 din C. civ., art. 194-204 și urm, art. 411 și art. 451 din C. proc. civ., precum și celelalte dispoziții legale în vigoare.

I.2. Hotărârea pronunțată în primă instanță

Prin sentința civilă nr. 1517 din 15 octombrie 2019, Tribunalul Iași, secția I civilă a admis excepția prescripției dreptului la acțiune, invocată de pârâtă, și, în consecință, a respins ca prescrisă acțiunea formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L. Iași în contradictoriu cu pârâta S.C. B. S.A. Iași.

I.3. Hotărârea pronunțată în apel

Prin decizia civilă nr. 255 din 25 iunie 2020, Curtea de Apel Iași, secția civilă a admis apelul declarat de S.C. A. S.R.L. împotriva sentinței civile nr. 1517/15.10.2019, pronunțată de Tribunalul Iași, secția I civilă, pe care a schimbat-o în parte; a respins excepția prescripției dreptului la acțiune privind penalitățile calculate la debitul de 105.292,87 RON, achitat la 18.11.2014, aferente perioadei 9.05.2014-18.11.2014; a admis în parte acțiunea reclamantei S.C. A. S.R.L., formulată în contradictoriu cu pârâta S.C. B. S.A.; a obligat pârâta să plătească reclamantei penalitățile de întârziere de 0,1 % pe zi de întârziere pentru debitul de 105.292,87 RON, achitat la 18.11.2014, de la perioada scadenței facturilor, dar nu mai devreme de 9.05.2014 și până la 18.11.2014; a obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 1.055 RON cheltuieli de judecată la fond; a păstrat restul dispozițiilor sentinței apelate.

II. Calea de atac formulată în cauză

Împotriva deciziei civile nr. 255 din 25 iunie 2020, pronunțată de Curtea de Apel Iași, secția civilă, au declarat recurs reclamanta S.C. A. S.R.L. și pârâta S.C. B. S.A., criticând-o pentru nelegalitate.

I.1. Motivele de recurs formulate de reclamanta S.C. A. SRL

Recursul declarat de reclamanta S.C. A. S.R.L. a fost motivat prin însăși cererea de recurs, conform prevederilor art. 487 alin. (1) din C. proc. civ., nu a fost încadrat în art. 488 din C. proc. civ.

Recurenta-reclamantă a solicitat admiterea recursului și casarea deciziei atacate.

În dezvoltarea motivelor de recurs, recurenta-reclamantă a expus următoarele critici:

- cu referire la situația de fapt dedusă judecății, prezentată pe larg în memoriul de recurs, s-a arătat că instanța de apel în mod greșit a apreciat că

somația nr. 114/27.01.2015 nu întrerupe cursul prescripției în contextul analizei expuse de instanța de judecată prin încheierea nr. 8/11.06.2015 cu privire la transmiterea somației din punct de vedere al prevederilor C. proc. civ., litigiul vizând o cerere pe ordonanța de plată și care presupune o modalitate specială de comunicare, respectiv somația trebuia transmisă prin executor judecătoresc sau cu valoare declarată ori conform prevederilor art. 1522 alin. (1) și (2) din C. civ.

- în condițiile în care dovada comunicării somației pune în întârziere debitorul, instanța de apel în mod greșit a apreciat că penalitățile aferente debitului de 245.683 RON sunt prescrise, față de momentul plății debitului principal, considerând că termenul s-a împlinit cel mai târziu la data de 18.02.2017, întrucât somația nr. 114/27.01.2015 nu a avut efect întreruptiv;

- pentru penalitățile aferente sumei de 105.292,87 RON, termenul de prescripție s-a reținut că se împlinește cel mai târziu la 18.11.2017, întrucât prescripția a fost întreruptă prin somația nr. 1008 din 09.05.2017, ce a fost transmisă prin executor judecătoresc.

- în opinia recurentei-reclamante, punerea în întârziere a debitorului și procedura prealabilă care trebuie îndeplinită în cazul somației de plată sunt chestiuni distincte care trebuie analizate separat, având în vedere că punerea în întârziere a debitorului este reglementată într-o secțiune separată în C. civ., iar procedura prealabilă în cazul ordonanței de plată este reglementată de C. proc. civ., procedură specială de recuperare a creanțelor;

- a susținut că acțiunea privind emiterea ordonanței de plată, pentru care instanța s-a pronunțat prin încheierea nr. 8/11.06.2015, întrerupe cursul prescripției în contextul pronunțării instanței doar pe o chestiune de procedură și nu pe fondul cauzei. În ceea ce privește penalitățile, instanța de apel a apreciat în mod greșit că pentru suma de 105.292,87 RON acestea se vor calcula doar pentru perioada 09.05.2014 și până la data de 18.11.2014, dată la care s-a achitat debitul integral, însă raportat la data de început a calculului acestea, în opinia recurentei-reclamante, penalitățile se calculează de la data scadentă a facturilor, conform prevederilor contractuale, prin plățile voluntare debitorul recunoscând sumele de plată și implicit penalitățile datorate.

- din înscrisurile depuse la dosarul cauzei rezultă că au fost transmise mai multe somații și au fost formulate acțiuni împotriva debitoarei, care au întrerupt cursul prescripției. Cu referire la art. 1, art. 7, art. 8, art. 11 și art. 21 din Decretul nr. 167/1958, recurenta-reclamantă a susținut că termenul de prescripție se calculează pentru fiecare factură în parte în raport de care curge un nou termen de prescripție de la data plății totale sau parțiale a fiecăreia dintre facturi. Or, plățile efectuate de către debitoare, după cum rezultă din Fișa client 146 și extrasele de cont depuse la dosarul cauzei, au întrerupt cursul prescripției, ultima plată fiind realizată 18.11.2014.

- cu referire la art. 16 din Decretul nr. 167/1958, a arătat că dreptul recurentei asupra debitului principal a fost recunoscut prin decizia nr. 226 din 14 octombrie 2014, care a menținut sentința civilă nr. 1533 CA/18.12.2013, prin care au fost admise în totalitate pretențiile reclamantei, iar pârâta a fost obligată la plata sumei de 350.975,87 RON reprezentând debit restant, decizie care a întrerupt cursul prescripției.

II.2. Motivele de recurs formulate de pârâta S.C. B. SA

Recursul declarat de pârâta S.C. B. S.A. a fost motivat prin însăși cererea de recurs, conform prevederilor art. 487 alin. (1) din Codul procedură civilă, fiind invocate dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Recurenta-pârâtă a solicitat admiterea recursului, casarea în parte a deciziei atacate, cu consecința respingerii apelului și menținerii sentinței civile nr. 1517/2019 a Tribunalului Iași, ca fiind legată și temeinică.

În dezvoltarea motivelor de recurs, recurenta-pârâtă a expus următoarele critici:

- pentru suma de 105.292,87 RON, achitată la 18.11.2014, deși a reținut în mod corect că termenul de prescripție fată de momentul plății debitului principal s-a împlinit cel mai târziu la 18.11.2017, instanța de apel a apreciat în mod eronat că acesta a fost întrerupt prin somația nr. 1008/09.05.2017 pentru penalitățile ce au curs în perioada 09.05.2014 - 18.11.2014, reținând că somația respectivă reprezintă un act întreruptiv de prescripție în virtutea prevederilor art. 16 lit. c) din Decretul nr. 167/1958. Or, somația trimisă prin intermediul executorului judecătoresc are efect întreruptiv de prescripție doar în condițiile în care reprezintă un act începător de executare, după cum a statuat Curtea Constituțională în numeroase decizii în care s-a pronunțat asupra constituționalității dispozițiilor art. 16 alin. (2) din Decretul Lege nr. 167/1958, există o creanță certă, lichidă și exigibilă și un titlu executoriu.

Drept urmare, în opinia recurentei-pârâte, dreptul la acțiune al reclamantei pentru penalitățile de întârziere solicitate este integral prescris, și nu doar în parte, astfel cum a reținut instanța de apel.

Nu au fost identificate motive de ordine publică, în condițiile art. 489 alin. (3) din C. proc. civ.

II.3. Apărările formulate în cauză

La 21 ianuarie 2021 (data depunerii la oficiul poștal), în termenul legal, recurenta-pârâtă a depus întâmpinare la recursul promovat de reclamantă, prin care a solicitat respingerea căii de atac, ca nefondate.

La 22 ianuarie 2021 (data depunerii la oficiul poștal), în termenul legal, recurenta-reclamantă a depus întâmpinare la recursul promovat de pârâtă, prin care a solicitat respingerea căii de atac, ca neîntemeiate.

La 16 februarie 2021 (data depunerii la oficiul poștal), recurenta-pârâtă a depus răspuns la întâmpinarea recurentei-reclamante.

II.4. Procedura de filtru

Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) Cod de procedură civilă a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților, iar prin încheierea din 18 mai 2021, completul de filtru a admis în principiu recursurile declarate de reclamanta S.C. A. S.R.L. și de pârâta S.C. B. S.A. împotriva deciziei civile nr. 255 din data de 25 iunie 2020 a Curții de Apel Iași, secția civilă și a fixat termen de judecată la data de 22 iunie 2021, în ședință publică, cu citarea părților.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate, prin raportare la actele și lucrările dosarului, precum și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursurile declarate sunt fondate, pentru considerentele ce urmează.

Având în vedere că ambele recursuri formulate în cauză pun în discuție aplicarea normelor privitoare la prescripția dreptului material la acțiune, dar și efectele în planul eventualei întreruperi a termenului de prescripție ale celor două somații de plată emise sub nr. x din 27.01.2015 și sub nr. x din 9.05.2017, în contextul procedurii speciale a ordonanței de plată, Înalta Curte va proceda mai întâi la redarea situației de fapt a cauzei, întrucât aceasta conține reperele temporale necesare pentru verificarea aplicării legii de instanța de apel și, ca atare, pentru dezlegarea în drept a unor chestiuni referitoare la prescripția dreptului material la acțiune.

Tot cu titlu preliminar, este necesar a se preciza că deși recurenta-reclamantă nu a procedat la încadrarea criticilor sale în dispozițiile limitative din art. 488 alin. (1) din Codul de procedură civilă, Înalta Curte apreciază că susținerile acesteia din cuprinsul memoriului de recurs sunt susceptibile de analiză pe temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., iar în ceea ce privește efectele procedurii ordonanței de plată și a hotărârilor judecătorești pronunțate în cadrul acestei proceduri, conținutul unora dintre criticile recurentei impun raportarea la motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 din Codul de procedură civilă.

Similar, în privința recursului pârâtei, întemeiat doar pe motivul de casare de la art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., se constată că unele dintre susținerile acesteia, cu referire la efectele juridice ale hotărârilor pronunțate în procedura ordonanței de plată, trebuie evaluate pe baza aceluiași motiv de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din Codul de procedură civilă.

Astfel, Înalta Curte constată că instanțele de fond au reținut următoarea situație de fapt:

Între părțile cauzei s-a încheiat contractul de execuție lucrări nr. x/19.09.2011, în cadrul căruia reclamanta a avut calitatea de executant, iar pârâta, calitatea de beneficiar.

Una dintre obligațiile pârâtei a fost aceea de a plăti prețul lucrărilor executate de către reclamantă.

Reclamanta a emis facturile nr. x/23.09.2011, în valoare de 1.034.465,17 RON, nr. 229/18.11.2011, în valoare de 1.673.640,76 RON și nr. 243/12.12.2011, în valoare de 1.643.994,89 RON.

Din cuantumul însumat al acestor facturi, de 4.418.220.96 RON, pârâta a achitat de bună-voie, dar cu anumite întârzieri, suma de 4.067.245,09 RON, rămânând un rest neachitat de 350.975,87 RON.

Pentru diferența de 350.975,87 RON, aferentă debitului principal, reclamanta a promovat cererea de chemare în judecată, înregistrată sub nr. x/2013 la Tribunalul Iași, care a fost admisă în tot prin sentința civilă nr. 1533/18.12.2013, rămasă definitivă prin respingerea apelului, potrivit deciziei nr. 226/14.10.2014 a Curții de Apel Iași.

Suma stabilită prin titlul executoriu reprezentat de hotărârea judecătorească rămasă definitivă a fost achitată de către pârâtă cu două ordine de plată, astfel: 245.683 RON la data de 18.02.2014 și 105.292,87 RON la data de 18.11.2014.

Prin acțiunea de față, cu care a investit Tribunalul Iași la data de 21.11.2018, reclamanta a cerut obligarea pârâtei la achitarea unor penalități de 0,1% pe zi, pentru întârzierea în achitarea restului de debit ce a făcut obiectul litigiului menționat.

La prima instanță, pârâta a invocat excepția prescripției dreptului la acțiune, iar instanța de fond a găsit întemeiată această excepție, dispunând respingerea în tot a cererii, ca prescrise.

Pentru a decide în acest sens, după invocarea incidenței art. 12 din Decretul nr. 167/1958 (prescripție distinctă pentru prestații succesive), tribunalul a apreciat că dreptul la acțiunea de față s-a născut la data de 18.12.2013, întrucât acesta este momentul exigibilității pretențiilor, respectiv al recunoașterii de către instanță de judecată care a soluționat dosarul nr. x/2013 a faptului că debitele sunt datorate.

Drept urmare, s-a constatat că termenul de prescripție de 3 ani s-a împlinit la 18.12.2016, astfel că, cererea de chemare în judecată formulată la data de 21.11.2018 este prescrisă și a fost respinsă pe calea acestei excepții de fond.

De asemenea, prima instanță a reținut că somația nr. 114/27.01.2015, la care reclamanta a făcut face referire prin acțiune, nu a întrerupt termenul de prescripție conform legii, acest aspect fiind constatat cu titlu definitiv de către instanțele de judecată care au soluționat prima somație de plată introdusă de reclamanta pentru plata penalităților de întârziere, în anul 2015 (prin încheierea nr. 8/11.06.2015, pronunțată de Tribunalul Iași în dosarul nr. x/2015 - somație de plată; Decizia nr. 718/28.10.2015 pronunțată de Tribunalul Iași în dosarul nr. x/2015 - acțiune în anulare).

Împotriva acestei sentințe, reclamanta a promovat apel, invocând, în esență, în temeiul art. 1, 7, 8, 11 și 21 din Decretul nr. 167/1958 întreruperea cursului prescripției prin plățile din 18.02.2014 și 18.11.2014, prin somația nr. 114/27.01.2015 și somația nr. 1008/9.05.2017, dar și prin promovarea acțiunii soluționate definitiv prin decizia civilă nr. 226/14.10.2014 a Curții de Apel Iași.

Instanța de apel a reținut că tribunal a determinat corect legea aplicabilă, având în vedere că este vorba despre un contract încheiat sub imperiul vechiul C. civ., iar prescripția a fost începută și neîmplinită la data intrării în vigoare a noului C. civ., în aplicarea art. 6 alin. (4) din C. civ. și a art. 201 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ.

Curtea de apel a constatat că debitul principal a fost stins prin plată, astfel că în cauză nu interesează chestiunea prescripției debitului principal.

S-a reținut că reclamanta a calculat și solicitat plata penalităților de întârziere aferente perioadei întârzierilor de plată, anume pentru intervalul 2011-18.11.2014 (momentul plății debitului), constatându-se că reclamanta nu a solicitat penalități de întârziere pentru ultimii 3 ani înainte de promovarea cererii de chemare în judecată, pentru că după plată nu mai există întârziere.

Instanța de apel a notat că debitele solicitate în speța de față sunt accesorii ale unor debite principale, sunt obligații contractuale și nu daune pentru fapta delictuală de a nu executa o hotărâre judecătorească, așa cum sunt cele care au format obiectul Deciziilor Înaltei Curți de Casație și Justiție, pronunțate în procedura hotărârilor prealabile, nr. 7/2015 și nr. 21/2015, invocate de către pârât, apreciindu-se că, din acest motiv, nu au incidență în cauză.

S-a constatat că factura nr. x/23.09.2011 avea scadența la 7.11.2011, iar pârâta a făcut plăți voluntare ale acestui debit, ultima fiind făcută la 29.05.2012; pentru factura nr. x/18.11.2011, scadentă la 2.01.2012, ultima plată voluntară făcută de pârâtă a fost la 29.05.2012, iar pentru factura nr. x/12.12.2011, scadentă la 26.01.2012, ultima plată voluntară a fost făcută la 13.04.2012.

Curtea de apel a mai reținut că pentru diferența de debit de 350.975,87 RON, reclamanta a formulat o cerere de chemare în judecată care a fost admisă definitiv prin decizia nr. 226/14.10.2014 a Curții de Apel Iași.

Între timp, pârâta a achitat debitul integral prin două plăți parțiale, la 18.02.2014 și la18.11.2014.

S-a apreciat că pentru penalitățile aferente sumei de 245.683 RON (achitate la 18.02.2014), termenul de prescripție, față de momentul plății debitului principal, se împlinește cel mai târziu la 18.02.2017, iar pentru penalitățile aferente sumei de 105.292,87 RON (achitată la 18.11.2014), termenul de prescripție, față de momentul plății debitului principal, se împlinește cel mai târziu la 18.11.2017.

Pe de altă parte, s-a reținut că la data de 27.01.2015 și 9.05.2017, reclamanta a emis două somații prin care a solicitat pârâtei plata penalităților ce formează obiectul cererii de chemare în judecată.

Cu privire la acestea, instanța de apel a apreciat că prima dintre ele, cea cu nr. x/27.01.2015, nu are efect întreruptiv de prescripție, întrucât nu a fost legal comunicată, aspect statuat definitiv prin încheierea nr. 8/11.06.2015 a Tribunalului Iași, secția a II-a civilă - Somații - contencios administrativ și fiscal.

În ceea ce privește cea de-a doua somație (nr. 1008 din 9.05.2017) s-a reținut că, de asemenea, nu a avut efect întreruptiv pentru penalitățile aferente debitului de 245.683 RON (achitat la 18.02.2014), deoarece este emisă după împlinirea termenului de prescripție pentru această sumă.

Însă, pentru penalitățile aferente debitului de 105.292,87 RON, s-a apreciat că "somația nr. 1008 din 9.05.2017 a fost făcută înainte de împlinirea termenului de prescripție", astfel încât aceasta a întrerupt cursul prescripției, "întrerupere ce a operat pentru penalitățile care nu erau deja prescrise, așadar pentru penalitățile calculate pe ultimii 3 ani de la momentul somației, care au început să curgă începând cu 9.05.2014."

În aceste coordonate, curtea de apel a apreciat că penalitățile solicitate prin somație, aferente sumei de 105.292,87 RON nu sunt prescrise și pot fi solicitate de reclamantă pentru perioada 9.05.2014-18.11.2014, ele fiind prestații succesive, pentru fiecare din acestea începând a curge un nou termen la 9.05.2017, care nu era împlinit la momentul promovării cererii de chemare în judecată.

S-a conchis că somația nr. 1008 din 9.05.2017 a fost cea care a întrerupt cursul prescripției penalităților și nu plata debitului principal, așa cum a susținut pârâtul.

De asemenea, s-a înlăturat apărarea pârâtului care a susținut că cea de-a doua somație nu întrerupe cursul prescripției, deoarece acțiunea având ca obiect ordonanță de plată a fost respinsă prin încheierea din 29.03.2018 a Tribunalului Iași, menținută prin decizia civilă nr. 2888/29.10.2019 a Tribunalului Iași.

În acest sens, instanța de apel a apreciat că "somația este un act întreruptiv de prescripție, în temeiul art. 16 lit. c) din Decretul nr. 167/1958, ca act începător de executare. Doar cererea de chemare în judecată formulată în dosarul nr. x/2017 nu întrerupe prescripția, întrucât a fost respinsă, însă somația emisă prin intermediul executorului judecătoresc are această valență."

Pe fondul cererii reclamantei pentru perioada neprescrisă, instanța de apel a reținut incidența art. 13.2 din convenția părților, potrivit cu care, dacă beneficiarul nu plătește valoarea facturilor aferente lucrărilor executate, la termenul stabilit, acesta va plăti 0,1%/zi calendaristică de întârziere din valoarea facturilor neachitate. Plata cu întârziere nu este contestată în cauză.

Revenind la analizarea recursurilor declarate de părți, în esență, recurenta-reclamantă contestă concluzia instanței de apel cu privire la faptul că somația de plată nr. x/27.01.2015 nu întrerupe termenul de prescripție al dreptului material la acțiune (aducând argumente pentru a demonstra că această somație avea aptitudinea juridică de a-l pune în întârziere pe debitor, întrucât respectarea anumitor formalități de transmitere a somației erau relevante doar în procedura ordonanței de plată reglementate de C. proc. civ.).

A mai susținut recurenta-reclamantă că instanța de apel a apreciat în mod greșit că pentru suma de 105.292,87 RON acestea se vor calcula doar pentru perioada 09.05.2014 și până la data de 18.11.2014, dată la care s-a achitat debitul integral, întrucât, raportat la data de început a calculului acestuia, în opinia recurentei-reclamante, penalitățile se calculează de la data scadentă a facturilor, conform prevederilor contractuale, prin plățile voluntare debitorul recunoscând sumele de plată și implicit penalitățile datorate.

Pe de altă parte, recurenta-pârâtă contestă concluzia aceleiași instanțe de apel în sensul că somația nr. 1008/9.05.2017, adresată prin executor judecătoresc a întrerupt, în condițiile art. 16 lit. c) din Decretul nr. 167/1958, termenul de prescripție al dreptului material la acțiune, întrucât acesta nu este un act începător de executare, astfel cum a reținut în numeroase decizii instanța de contencios constituțional, așa încât, în opinia sa, dreptul material la acțiune este integral prescris, astfel cum reținuse prima instanță.

Înalta Curte constată că ambele părți au susțineri contrare în ceea ce privește întreruperea termenului de prescripție a dreptului material la acțiune prin somațiile invocate, în timp ce reclamanta, în plus, susține că penalitățile pe care le-a solicitat prin cererea de chemare în judecată curg de la data scadentă a facturilor, conform prevederilor contractuale.

Pornind de la această ultimă susținere a recurentei-reclamante, Înalta Curte reține că instanța de apel a constatat fără echivoc că cererea de chemare în judecată este o cerere în răspundere contractuală, sens în care s-a reținut incidența art. 13.2 din convenția părților, anume contractul nr. x/19.09.2011.

În aceste condiții, instanța de apel era ținută să stabilească momentul de început al termenului de prescripție, în consecința acestei constatări.

În privința legii de drept material aplicabile, referitoare la prescripția extinctivă a dreptului la acțiune, curtea de apel a confirmat incidența legii vechi, astfel cum reținuse și tribunalul, sens în care a făcut trimitere la interpretarea a contrario a prevederilor art. 6 alin. (4) din C. civ. (Legea nr. 287/2009), iar, în același sens, a considerat relevantă menționarea împrejurării încheierii contractului dintre părți înaintea intrării în vigoare a noii reglementări.

Înalta Curte constată însă că o atare concluzie nu este demonstrată întrucât simpla afirmație că prescripțiile începute și neîmplinite până la data intrării în vigoare a noului C. civ. rămân supuse prescripțiilor legale care au instituit prescripția, nu susțin concluzia decât la nivel teoretic, întrucât instanța de apel nu a indicat în decizia recurată care este momentul de început al cursului termenului de prescripție (data nașterii dreptului la acțiune) care atrăgea în cauză, pentru pretențiile formulate, aplicabilitatea Decretului nr. 167/1958 în privința prescripției și, corelativ, inaplicabilitatea noului C. civ. în raport de art. 6 alin. (4).

Mai mult decât atât, ulterior, în cadrul analizei în concret în raport de datele speței a termenului de prescripție, instanța de apel reține că termenul de prescripție a început să curgă la 9.05.2017 (după care, se raportează la un interval de 3 ani anteriori acestei date, ceea ce indică același moment ca dată a împlinirii termenului de prescripție) având în vedere efectul întreruptiv al termenului atribuit somației nr. x din 9.05.2017, după ce anterior se reținuse că pentru penalitățile aferente sumei de 105.292,87 RON, termenul de prescripție, față de momentul plății debitului principal, se împlinește cel mai târziu la 18.11.2017.

Înalta Curte apreciază însă că o atare modalitate de soluționare a cauzei vădește lipsa unui raționament logic și coerent în demonstrarea soluției pronunțate, situație în care instanța de recurs este plasată în imposibilitatea efectuării unui control de legalitate, în ceea ce privește dezlegarea chestiunii prescripției dreptului material la acțiune și a eventualului efect întreruptiv al termenului de prescripție al somațiilor nr. x/27.01.2015 și nr. y/9.05.2017.

Instanța de apel a ignorat reguli esențiale în analizarea excepției prescripției dreptului material la acțiune, întrucât din considerentele deciziei lipsește identificarea momentului la care termenul de prescripție, presupus a fi fost întrerupt prin somația reținută a avea aceste efect (somația nr. 1008/9.05.2017), a început să curgă ab initio, pentru aplicarea regulii edictate în Decretul nr. 167/1958 (art. 17 alin. (2), regula fiind aceeași și în noul C. civ. (art. 2541 alin. (2), anume că, actul întreruptiv șterge prescripția care a curs anterior și declanșează curgerea unui nou termen de prescripție.

De asemenea, Înalta Curte reține că din decizia recurată lipsește orice referire și, cu atât mai mult, orice demonstrație juridică referitoare la împrejurarea că actul întreruptiv al cursului termenului de prescripție ar intervenit în timpul unei prescripții în curs.

Pe de altă parte, fără o raportare la dispoziții legale care să susțină o atare concluzie, curtea de apel a reținut că somația nr. 1008/9.05.2017 formulată de reclamantă prin executor judecătoresc și adresată pârâtei a avut efectul de a întrerupe cursul termenului de prescripție a dreptului material la acțiune, somație care a fost calificată de instanță ca fiind un act începător de executare.

Or, în condițiile în care în speță nu se analiza prescripția dreptului de a cere executarea silită pentru a putea fi evaluate eventuale acte de întrerupere a termenului de prescripție pentru a cere executarea silită, curtea de apel a ignorat fie dispozițiile art. 16 lit. a) și b) din Decretul nr. 167/1958, fie pe cele ale art. 2537 din noul C. civ., funcție de legea aplicabilă în mod real cauză, întrucât acestea sunt dispozițiile legale care stabilesc cauzele de întrerupere a termenului de prescripție a dreptului material la acțiune, iar nu dispoziția de la art. 16 lit. c) din Decret, reținută de curtea de apel și care reglementează întreruperea termenului de prescripție pentru a cere executarea silită.

Pe de altă parte, somația menționată nr. 1008/9.05.2017 (ca de altfel, și cea anterioară) au fost formulate de către recurenta-reclamantă pentru îndeplinirea formalităților prealabile stabilite de C. proc. civ. în vederea inițierii procedurii simplificate a ordonanței de plată, reglementate de art. 1014 - 1025 din cod, în vederea obținerii unui titlu executoriu împotriva pârâtei pentru plata penalităților de întârziere solicitate în pricina de față pe calea dreptului comun, în condițiile în care aceasta nu le-a cerut în cadrul acțiunii prin care a solicitat obligarea acesteia la plata debitului restant de 350.975,87 RON, în dosarul finalizat prin pronunțarea deciziei civile nr. 226/14.10.2014 a Curții de Apel Iași.

Chiar și numai prin raportare la aceste precizări, rezultă fără dubiu că somația reținută de curtea de apel ca întrerupând termenul de prescripție nu putea primi calificarea de act începător de executare, mai înainte ca pentru penalitățile din cauză să existe un titlu executoriu, în condițiile în care obiectul analizei instanței era prescripția dreptului material la acțiune, iar nu prescripția dreptului de a cere executarea silită.

Actele sau faptele juridice cărora legea le stabilește caracterul de acte întreruptive a termenului de prescripție sunt diferite după cum este vorba despre prescripția dreptului material la acțiune sau despre prescripția dreptului de a cere executarea silită, astfel încât nu sunt interschimbabile.

De altfel, sub imperiul noilor reglementări, acestea au și un sediu al materiei diferit, nemaifiind cuprinse în cadrul aceluiași text precum în ipoteza Decretului nr. 167/1958 (art. 16); astfel, pentru întreruperea termenului de prescripție a dreptului material la acțiune funcționează regulile art. 2537 și urm. din noul C. civ., iar pentru întreruperea prescripției dreptului de a cere executarea silită - instituție de drept procesual -, este aplicabilă norma de la art. 709 din Codul de procedură civilă, sediul materiei fiind, în prezent, în dispozițiile noului C. proc. civ.

Față de toate aceste motive, Înalta Curte constată că nu este posibil a fi evaluate pe fond criticile recurentelor prin care se tinde la cenzurarea concluziilor instanței de apel cu privire la stabilirea efectului întreruptiv al termenului de prescripție în privința somației nr. x/9.05.2017 (formulate prin executor judecătoresc) și negarea unui efect similar pentru somația nr. 114/114/27.01.2015, întrucât nu s-a putut identifica, în raționamentul instanței, momentul inițial al curgerii termenului de prescripție, termen care era necesar să fi fost în curs (neîmplinit) la data intervenirii pretinsului act întreruptiv.

În absența acestui reper esențial în cauză, nici legea aplicabilă pentru reglementarea termenului de prescripție și, consecutiv, a cauzelor de întrerupere a termenului, nu apare a fi fost clarificată, momentul de început al curgerii termenului (care este acela al nașterii dreptului la acțiune pentru solicitarea penalităților) fiind indispensabil pentru verificarea reținerii incidenței art. 6 alin. (4) din noul C. civ. sau a interpretării a contrario a acestei norme care ar indica legea veche ca incidentă în speță (așadar, Decretul nr. 167/1958).

Pentru stabilirea nașterii dreptului material la acțiune este necesar ca, în rejudecare, instanța de apel să dea eficiență propriilor constatări, în sensul că acțiunea de față este o acțiune în răspundere civilă contractuală, întemeiată pe prevederile art. 13.2 din contract, clauză prin care acestea au convenit că beneficiarul contractual (recurenta-pârâtă) va suporta plata unor penalități de întârziere de 0,1% din valoarea facturilor neachitate, în cazul în care nu achită facturile aferente lucrărilor executate la termenul stabilit.

Înalta Curte constată că instanțele de fond au reținut că restul de debit neachitat (350.975,87 RON) a făcut obiectul unui dosar în instanță, finalizat prin pronunțarea sentinței civile nr. 1533/18.12.2013 a Tribunalului Iași, definitivă prin decizia civilă nr. 226/14.10.2014 a Curții de Apel Iași, iar hotărârea judecătorească definitivă (titlul executoriu) a fost executată benevol de către pârâtă integral, prin două plăți parțiale, de 245.683 RON (la data de 18.02.2014) și, respectiv de 105.292,87 RON (la 18.11.2014).

Prin acțiunea promovată în speța de față, la 21.11.2018, reclamanta a solicitat obligarea pârâtei la plata penalităților de 0.1% pe zi pentru achitarea cu întârziere (după data convenită prin contract ca scadență a facturilor) a restului de debit ce a făcut obiectul dosarului anterior menționat, așadar, pentru intervalul 2011-18.11.2014 (când debitul a fost integral achitat).

Or, instanța de apel a reținut din înscrisurile cauzei, că factura nr. x/23.09.2011 avea scadența la 7.11.2011, factura nr. x/18.11.2011, era scadentă la 2.01.2012, iar cea de-a treia factură nr. x/12.12.2011 avea scadența la data de 26.01.2012.

La acest moment, se impune precizarea că instanțele de fond nu au determinat cărei facturi îi corespunde restul de debit de (350.975,87 RON) pentru care reclamanta pretinde plata penalităților de întârziere, împrejurare care ar putea avea relevanță pentru stabilirea momentului nașterii dreptului material la acțiune, cu efect declanșator pentru curgerea termenului de prescripție.

Prin urmare, depășirea termenului scadent al facturilor atrăgea, în temeiul clauzelor contractuale, obligația pârâtei de a achita nu numai contravaloarea acestora, dar și penalitățile de întârziere de 0,1% pe zi calendaristică până la achitarea debitului.

Cum aceste facturi nu au valoarea unor titluri executorii era necesar ca reclamanta, pentru obținerea concursului forței de coerciție a statului în vederea aducerii la îndeplinire pe calea executării silite a dreptului său de creanță, să promoveze acțiune în instanță, atât pentru creanța principală (restul de debit de 350.975,87 RON), dar și pentru penalitățile de întârziere (accesorii ale creanței principale), datorate de pârâtă în cazul neachitării contravalorii facturilor de bună voie, la termenul scadent.

Pentru debitul principal reclamanta a promovat acțiune în instanță în anul 2013, iar pentru penalitățile de întârziere, aceeași reclamantă a formulat cererea în dosarul de față, la 28.11.2018, după cele două ordonanțe de plată din anul 2015 și 2017, soldate cu soluții de respingere.

În rejudecare, instanța de apel, pornind de la aceste coordonate, va identifica data nașterii dreptului material la acțiune și pentru cererea de obligare a pârâtei la plata penalităților de întârziere aferente restului de debit (accesorii ale creanței principale) și, în raport de acest reper temporal, va stabili legea aplicabilă pentru termenul de prescripție, urmând să reevalueze, dacă va fi cazul, chestiunea eventualei întreruperi a termenului de prescripție, numai în situația în care termenul de prescripție era încă în curs la data survenirii, în condițiile legii, a vreunui act cu efect întreruptiv al termenului de prescripție a dreptului material la acțiune prin care reclamanta tinde la obținerea penalităților de întârziere pentru intervalul 2011 - 18.11.2014.

Se mai reține că, la acest moment procesual, nu poate fi evaluată nici susținerea recurentei-reclamante care a arătat că prin plățile voluntare ale debitului principal intimata-pârâtă ar fi recunoscut implicit și penalitățile datorate, având în vedere că aceasta propune luarea în considerare a unui alt element cu valoare întreruptivă pentru termenului de prescripție, neanalizat ca atare de instanța de apel.

Or, în rejudecare, excepția prespripției dreptului material la acțiune va trebui reevaluată integral, sens în care va trebui valorizată și această teză a reclamantei, dacă va fi cazul, ceea ce, consecutiv va putea atrage și reaprecierea cu privire la concluzia neincidenței în cauză a Deciziilor nr. 7/2015 și 21/2015 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul competent pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, din perspectiva dezlegărilor de principiu pe care le stabilește, întrucât nici această dezlegare nu argumentată de instanța de apel și, drept urmare, nu poate fi cenzurată în prezentul recurs.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte, în aplicarea prevederilor art. 497 rap. la art. 496 alin. (2) din C. proc. civ. și cu referire la dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 din C. proc. civ., va admite ambele recursuri, va casa decizia recurată și va trimite cauza aceleiași instanțe de apel, urmând ca în rejudecare să fie reevaluată prescripția dreptului material la acțiune pornind de la cele stabilite în decizia de față.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile declarate de reclamanta S.C. A. S.R.L. și de pârâta S.C. B. S.A. împotriva deciziei civile nr. 255 din data de 25 iunie 2020 a Curții de Apel Iași, secția civilă.

Casează decizia recurată și trimite cauza spre rejudecare la aceeași curte de apel.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 22 iunie 2021.