ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 386/2020

Asupra recursului de față;

Din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a Civilă la data de 28.01.2013 sub nr. x/2013, reclamanta S.C. A. S.A. (în insolvență) a chemat în judecată pe pârâta S.C. B. S.R.L. solicitând: obligarea pârâtei la plata sumei de 1.282.919,97 RON, reprezentând debit restant, la plata sumei de 134.472,71 RON, reprezentând contravaloarea penalităților de întârziere aferente debitului principal calculate până la data 21.01.2013, obligarea pârâtei la plata penalităților de întârziere aferente debitului principal calculate pana la data plații efective, obligarea pârâtei la predarea următoarelor bunuri: tablouri organizare de șantier -10 buc.; grinzi Faresin - 10 buc; Betoniera - 1 buc; cabină poartă - 1 buc; pichet incendiu - 1buc; copertină tablă intrare - 1 buc; plasă protecție; schelă - aprox. 20 picioare; profil metalic 4m - 8 buc; popi metalici - 16 buc, sau la plata contravalorii acestora, obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecata.

Prin încheierea din data de 25.03.2013 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă a fost suspendată judecata cauzei în baza art. 155

1

C. proc. civ. pentru neîndeplinirea de către reclamantă a obligaților reținute în sarcina sa în sensul de a face precizare prin care să indice perioada de timp pentru care solicită penalitățile.

La data de 08.07.2013 reclamanta a formulat cerere de repunere pe rol a cauzei, iar prin încheierea din data de 03.03.2014 Tribunalul București, secția a VI-a Civilă a admis excepția netimbrării cererii de repunere pe rol a cauzei și a anulat cererea de repunere pe rol, menținând măsura suspendării cauzei.

Prin decizia civilă nr. 1165 Curtea de Apel București, secția a VI-a Civilă a admis recursul formulat de recurenta S.C. A. S.A., a casat încheierea atacată și a trimis cauza instanței inițial investite pentru judecarea cererii de repunere pe rol.

În ședința publică din data de 09.02.2015 instanța a luat act de renunțarea reclamantei la judecarea capătului 4 din cererea de chemare în judecată.

Prin sentința civilă nr. 1366/14.04.2017 Tribunalul București a admis în parte cererea și a obligat pârâta la plata sumei de 29.039,57 RON precum și la plata de penalități de întârziere de 0,05% pe zi începând cu "data scadenței facturilor fiscale" și până la data plății.

În fundamentarea acestei sentințe tribunalul a reținut, în esență, că reclamanta și-a întemeiat acțiunea pe răspunderea civilă, art. 1350 C. civ.. și că, potrivit prevederilor art. 1270 C. civ., contractul valabil încheiat are putere de lege între părțile contractante, iar, potrivit art. 1516 din C. civ., creditorul are dreptul la îndeplinirea integrală, exactă și la timp a obligației, în caz contrar având dreptul la dezdăunare. Din interpretarea acestui text legal rezultă că debitorul trebuie să își fi asumat prin contract obligația a cărei executare este solicitată de către creditor.

Instanța a reținut că, potrivit art. 249 C. proc. civ., cel care face o susținere în cursul procesului trebuie să o dovedească, în afară de cazurile anume prevăzute de lege și că, din punct de vedere a repartizării sarcinii probei între creditor și debitor, creditorul care pretinde executarea obligației trebuie să dovedească existența ei, debitorului revenindu-i sarcina de a proba executarea.

S-a mai reținut că pentru a se angaja răspunderea civilă contractuală este necesară întrunirea cumulativă a următoarelor elemente: existența unei fapte ilicite, prin care se încalcă o anumită obligație, aducându-se prin aceasta atingere unui drept subiectiv; săvârșirea cu vinovăție a acestei fapte, ca element subiectiv al răspunderii; existența unui prejudiciu patrimonial; raportul de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu.

Un cocontractant poate solicita angajarea răspunderii civile contractuale a celuilalt cocontractant numai în cazul în care acesta nu și-a îndeplinit culpabil una dintre obligațiile asumate prin contract.

De asemenea, tribunalul a reținut că în materia răspunderii civile contractuale, creditorul trebuie să dovedească existența contractului și faptul că obligația corelativă a dreptului său nu a fost executată.

În ceea ce privește fapta ilicită, tribunalul a reținut că aceasta constă în încălcarea dreptului de creanță al celeilalte părți prin neexecutarea obligațiilor contractuale. Sintagma "neexecutarea obligațiilor contractuale" are două înțelesuri: lato sensu, constă în neexecutarea, executarea necorespunzătoare sau cu întârziere a obligațiilor și stricto sensu, constă numai în neexecutarea totală sau parțială a acelor obligații.

În speță, din contractul de antepriză încheiat de părți rezultă că pârâta avea obligația să achite la scadență cererile de plată aprobate. Având în vedere faptul că obligația de a plăti o sumă de bani este o obligație de a da, creditorului acestei obligații (în speță, reclamantul), în vederea obținerii executării acesteia prin intermediul unei acțiuni în justiție, nu-i revine decât sarcina de a proba existența contractului și executarea propriilor obligații, urmată de afirmarea neexecutării obligației debitoarei (în speță, pârâta), acesteia din urma revenindu-i sarcina de a dovedi prin chitanțe de plată faptul că între cele două entități nu mai există nicio obligație valabilă, aceasta fiind stinsă anterior prin plată.

În speța de față, instanța a reținut că reclamanta, prin înscrisurile depuse la dosar, a făcut dovada existenței unui contract valabil. De asemenea, pârâta a recunoscut că are de achitat contravaloarea lucrărilor potrivit facturilor nr. x/01.03.2012 și nr. y/21.03.2012, achitând parțial aceste facturi.

Pe de altă parte, reclamantul a arătat că pârâta nu și-a executat obligația de a restitui sumele de bani aferente celor trei facturi evidențiate mai sus. Astfel, tribunalul a reținut că acesteia din urmă îi revenea sarcina de a dovedi, potrivit art. 249 C. proc. civ. că, în speță, a executat propriile obligații, respectiv aceea de a executa lucrările prevăzute în contractul de antepriză.

În aceste condiții, instanța a apreciat că raportul juridic obligațional între părțile litigante este dovedit cu privire la suma de 29.039,57 RON, în sarcina pârâtei fiind întrunite elementele răspunderii contractuale, câtă vreme aceasta nu și-a respectat obligația de restituire a sumelor menționate anterior.

În privința prejudiciului, tribunalul a reținut că acesta constă în rezultatul, efectul negativ suferit de un cocontractant, ca urmare a faptei ilicite săvârșite de celălalt cocontractant.

În speța dedusă judecății, tribunalul a reținut că prejudiciul pe care reclamanta l-a suferit constă în lipsirea acesteia de a dispune în orice moment de contravaloarea lucrărilor efectuate, în valoare de 29.039,57 RON.

În privința vinovăției, s-a reținut că aceasta este prezumată de lege, așa cum rezultă din coroborarea prevederilor art. 1547 și art. 1548 din C. civ.

Tribunalul a constatat existența legăturii de cauzalitate între fapta ilicită a pârâtei și prejudiciul suferit de reclamanta A. S.A.

Cu privire la suma de 29.039,57 RON tribunalul a reținut că reclamanta a făcut dovada îndeplinirii obligațiilor contractuale, pârâta fiind cea care nu și-a îndeplinit obligațiile contractuale.

Relativ la acest aspect, instanța a apreciat că reclamanta A. S.A. a probat pentru suma de 29.039,57 RON existenta raporturilor contractuale dintre părți, obligația de plată fiind asumata de pârâta B. S.R.L. prin semnarea contractului de antepriză nr. 2380 din 16.07.2009, astfel încât neexecutarea obligației de plată de către pârâtă se prezumă, având în vedere că îi revenea acesteia sarcina de a proba efectuarea plătii.

Prin urmare, creanța în cuantum de 29.039,57 RON este certa, lichida si exigibila, conform prevederilor art. 662 din C. proc. civ., existenta ei fiind neîndoielnică deoarece rezultă din contract și facturile nr. x/01.03.2012 și nr. y/21.03.2012, necontestate de către pârâtă, aceasta făcând plăți parțiale pentru cele două facturi, cuantumul acesteia fiind determinat prin înscrisurile ce o constată, respectiv contractul si facturile fiscale necontestate si este exigibilă potrivit dispozițiilor contractuale.

Relativ la acest aspect tribunalul a avut în vedere recunoașterea pârâtei pentru suma de 27.605,57 RON, astfel cum a fost manifestată prin întâmpinarea din 22.02.2013 - f.135 vol. I; fișa cont eliberată de către pârâtă - f.139 vol. I; și concluziile raportului de expertiză efectuat în dosarul nr. x/2012 unde s-a reținut că:

"consider îndreptățită și întemeiată cererea lichidatorului judiciar de recuperare a sumei de 29.039,57 RON, sumă care rezultă din evidențele contabile ale societății beneficiare B. S.R.L.. " f. x vol. I.

Cu privire la suma de 1.071.790,66 RON aferentă facturii nr. x din 12.06.2012, f.123 vol. I, tribunalul a reținut, potrivit concluziilor raportului de expertiză judiciară în specializarea Construcții civile, industriale și agricole efectuat în cauză și rapunsul la obiecțiunile formulate de către reclamantă la raportul de expertiză - f. x, că: nu se pot stabili cu exactitate lucrările care au făcut obiectul SAL 24 și au fost executate de reclamantă în realitate, deoarece cantitățile și tipul lucrărilor menționate în SAL nr. 24 nu se pot identifica în teren în lipsa tuturor documentelor specifice lucrărilor de construcții.

Prin urmare creanța în cuantum de 1.071.790,66 RON nu este certa, lichida si exigibila, conform prevederilor art. 662 din C. proc. civ., existenta ei fiind îndoielnică deoarece nu rezultă din contract, fiind contestată de către pârâtă.

Cu privire la penalități, tribunalul a reținut că pârâta B. S.R.L. și-a însușit dispozițiile contractuale, inclusiv cele ale art. 22.5 din contract potrivit cărora datorează pentru neplata la termen a facturilor penalități de întârziere în valoare de 0,05% pe zi de întârziere. Valoarea penalităților nu va putea depăși în nici un caz valoarea debitului datorat.

Pentru aceste considerente instanța a admis acest capăt de cerere și a obligat pârâta la plata sumei de 29.039,57 RON cu titlu de penalități de întârziere în temeiul art. 22.5 din contract, în limita debitului principal, calculate începând cu data scadenței facturilor fiscale și până la data plății efective a debitului principal, fără a depăși cuantumul de 29.039,57 RON.

Tribunalul nu a reținut argumentele pârâtei, expuse prin întâmpinare cu privire la compensația legală pentru următoarele considerente:

Astfel, deși pârâta B. S.R.L. a invocat compensația legală, în temeiul art. 1616 și a art. 1617 alin. (1) C. civ., tribunalul a constatat că aceasta nu a dovedit prin niciun mijloc de probă admisibil în cauză, în condițiile art. 249 C. proc. civ., că are împotriva reclamantei o creanță certă, lichidă și exigibilă, și nu a depus o copie de pe hotărârea judecătorească pronunțată în dosarul de insolvență al reclamantei.

În consecință, tribunalul a apreciat că motivele invocate de pârâtă cu privire la compensația de drept, sunt nesusținute de nicio probă și neîntemeiate.

Împotriva acestei sentințe la data de 12.06.2018 a declarat apel pârâta, apelul fiind înregistrat pe rolul Curții de Apel București la data de 26.06.2018 sub nr. x/2018.

În motivarea apelului s-au susținut în esență următoarele: pârâta are o creanță certă lichidă și exigibilă de 2.416.737,25 RON contra reclamantei cu care este înscrisă în tabelul de creanțe al reclamantei, deci trebuia să se rețină că intervine compensarea legală.

Intimata a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea apelului arătând că prin întâmpinarea depusă în fața primei instanței nu s-a invocat compensarea, compensarea poate fi făcută doar de către judecătorul sindic.

Prin decizia civilă nr. 1868 din 3 octombrie 2018, Curtea de Apel București, secția a V-a civilă a admis apelul formulat de apelanta-pârâtă B. S.A. în contradictoriu cu intimata-reclamantă A. S.A. prin lichidator judiciar C.. împotriva sentinței civile nr. 1366/14.04.2017 pronunțate de Tribunalul București, secția a VI-a Civilă în dosarul nr. x/2013; a schimbat în parte sentința în sensul că a respins cererea principală în tot ca neîntemeiată.

Pentru a pronunța această hotărâre, instanța a reținut, în esență, următoarele:

Apelul de față deduce judecății doar problema compensării legale a creanței reclamantei contra pârâtei în valoare de 29.039,57 RON cu creanța pârâtei contra reclamantei în cuantum de 2.416.737,25 RON.

Compensarea legală ca o modalitate de apărare (care paralizează pretențiile părții adverse) nu reprezintă o cerere reconvențională, prin urmare ea poate fi formulată pe cale de întâmpinare. Or, la fila x a întâmpinării formulate de pârâtă în fața primei instanțe se invocă faptul că și pârâta are o creanță contra reclamantei pentru care a solicitat înscrierea la masa credală, deci problema debitului pretins de reclamantă trebuie analizată împreună cu creanța din declarația sa de creanță. O astfel de susținere înseamnă invocarea pe cale de apărare a compensației. Nu are relevanță că nu a fost folosită exact această terminologie cât timp este vădit mecanismul ce se invocă.

Conform art. 52 din Legea nr. 85/2006 (aplicabilă dat fiind data deschiderii insolvenței reclamantei) deschiderea procedurii insolvenței nu afectează dreptul creditorului de a invoca o compensare legală între creanța sa și o creanță a debitorului contra sa dacă la data deschiderii procedurii insolvenței sunt îndeplinite cerințele compensării.

Prin urmare acest text de lege nu stabilește o procedură de invocare a compensării legale, ci o condiție de funcționare (anume îndeplinirea condițiilor la data deschiderii insolvenței). Deoarece norma în discuție nu stabilește o acțiune (un mijloc specific procedural, o anume procedură) de urmat pentru invocarea compensației legale rezultă că norma legală nu interzice invocarea compensației legale contra debitorului în afara dosarului de insolvență, cum este și cazul în speța de față în care insolventa are calitatea de reclamantă. Nu se poate considera că creditorul trebuie să arate în declarația de creanță că și debitorul are o creanță contra sa din moment ce legea nu impune o astfel de obligație și în consecință nu se poate limita discutarea unei compensații legale doar la momentul verificării declarațiilor de creanță.

În speță, instanța a reținut că apelanta este înscrisă în tabelul definitiv de creanțe al intimatei-reclamante cu suma de 2.416.737,25 RON, creanță exigibilă (evident la data deschiderii procedurii) și necondiționată. Cei 29.039,57 RON în discuție sunt incluși în facturi din martie 2012, iar insolvența reclamantei s-a deschis în mai 2012, deci ulterior. Prin urmare la data deschiderii coexistau creanțele reciproce menționate de apelantă, deci în conformitate cu art. 1617 alin. (1) noul C. civ. erau îndeplinite condițiile compensării legale care a operat de drept, motiv pentru care acțiunea reclamantei nu putea fi primită (compensația fiind un mod de stingere a datoriei conform art. 1615 noul C. civ.).

Față de cele expuse, instanța a admis apelul, a schimbat sentința apelată, în parte, în sensul respingerii acțiunii în întregime ca neîntemeiată (accesoriile neputând exista în lipsa debitului principal).

Instanța de apel a mai menționat că în cadrul procesual de față nu se pot discuta consecințele incidenței acestei compensații asupra actelor din dosarul de insolvență al debitoarei.

Împotriva deciziei civile nr. 1868 din 3 octombrie 2018, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, recurenta-reclamantă C.. în calitate de lichidator judiciar al S.C. A. S.A. a formulat cerere de repunere în termen și recurs.

Recurenta-reclamantă a solicitat admiterea cererii privind repunerea in termenul de formulare al prezentului recurs; admiterea recursului, casarea hotărârii atacate si respingerea apelului formulat de către intimata-parata S.C. B. S.A. împotriva sentinței civile nr. 1366/14.04.2017, pronunțata de către Tribunalul București, in dosar nr. x/2013, ca nefondat.

Referitor la cererea de repunere in termenul de formulare al prezentului recurs, autoarea căii extraordinare de atac a evidențiat dispozițiile art. 186 alin. (1) din Noul C. proc. civ.

Față de nedepunerea recursului pana la termenul limita, fixat prin decizia recurată s-a învederat faptul ca S.C. A. S.A. a fost împiedicată printr-o împrejurare mai presus de voința ei, si anume faptul ca decizia civila nr. 1868/03.10.2018, pronunțata de Curtea de Apel București in dosar nr. x/2018, nu a fost comunicata niciodată recurentei-reclamante, astfel cum prevăd dispozițiile art. 427 C. proc. civ.

Astfel, s-a învederat faptul că hotărârea recurată a fost comunicată recurentei-reclamante S.C. A. S.A., ca urmare a formulării cererii de comunicare pronunțate de către instanța de apel, pana la aceasta data hotărârea in cauză nefiind comunicata la sediul lichidatorului recurentei-reclamante.

Pe fond, recurenta-reclamantă a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii atacate și respingerea apelului ca nefondat, având în vedere următoarele:

Prin decizia recurată, instanța de apel a admis apelul formulat de către intimate-pârâtă, motivat de faptul că, potrivit art. 52 din Legea nr. 85/2006, deschiderea procedurii insolventei nu afectează dreptul debitorului de a invoca o compensare legală între creanța sa si o creanța a debitorului contra sa.

Sub acest aspect, recurenta-reclamantă a apreciat că hotărârea instanței de apel a fost dată cu aplicarea greșită a normelor de drept material, intrucat compensarea la care fac referire dispozițiile art. 52 din Legea nr. 85/2006 și pe care le invoca instanța de apel in motivarea hotărârii, este de competența exclusiva a judecătorului sindic, care ar trebui sa analizeze dacă erau îndeplinite condiliile prevăzute de lege in materie de compensare legala, la data deschiderii procedurii insolvenței asupra debitorului.

Mai mult, recurenta-reclamantă a învederat faptul că prin intampinarea formulata de pârâtă in data de 20.02.2013 si depusa in fata instanței de fond, aceasta nu a solicitat vreo compensare a creanțelor reciproce dintre parti, ci a contestat întregul debit solicitat de către recurenta-reclamanta S.C. A. S.A..

Faptul ca prin întâmpinarea formulata, intimata-parata ar fi invocat ca are o creanța contra recurentei-reclamante, fara a supune valorificarea dreptului sau pe calea unei cereri reconventionale, nu poate duce la o eventuala compensare, asa cum in mod eronat concluzionează instanța de apel, intrucat in cursul unui proces deja inceput, mijlocul procesual pus de lege la indemana paratului pentru obținerea realizării dreptului sau subiectiv civil fata de reclamant este cererea reconventionala si nu intampinarea.

Prin urmare, a susținut recurenta, având in vedere faptul ca intimata-parata S.C. B. S.A. a inteles sa-si valorifice propriile sale pretenții impotriva recurentei-reclamante, aceasta nu o putea face pe calea întâmpinării, a cărei funcție, de prezentare a apărărilor, este una diferita, ci doar prin formularea unei cereri reconventionale, care a nu a fost formulata niciodată.

Astfel, este indubitabil faptul ca abia in cadrul procedurii insolventei intimata-parata trebuia să solicite judecătorului sindic să se pronunțe asupra incidenței art. 52 din Legea nr. 85/2006, care urma să analizeze daca erau indeplinite condițiile prevăzute de lege in materie de compensare legala, la data deschideri procedurii insolventei asupra debitorului, hotărârea instanței de apel fiind data sub acest aspect, cu aplicarea greșita a normelor de drept material, a conchis recurenta.

In drept, au fost invocate dispozițiile art. 186, art. 483, art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Intimata-pârâtă a depus întâmpinare, prin care a solicitat, în esență, respingerea recursului.

Cu titlu prealabil, se impune subliniat că, deși recurenta a indicat în cuprinsul cererii de recurs dispozițiile art. 186, art. 483 și art. 488 alin. (1) pct. (8) din Noul C. proc. civ., față de prevederile art. 3 alin. (1) din Legea nr. 76/2012, potrivit căruia dispozițiile Noului C. proc. civ. se aplică numai proceselor și executărilor silite începute după intrarea acestuia în vigoare, în speță sunt incidente dispozițiile C. proc. civ. de la 1865.

De asemenea, se impune subliniat că motivul de recurs invocat de recurentă, respectiv art. 488 alin. (1) pct. (8) din Noul C. proc. civ. nu cuprinde nicio diferență de substanță cu cel care își are corespondentul în C. proc. civ. de la 1865 (aplicabil speței), respectiv art. 304 pct. 9.

Înalta Curte constată că, potrivit art. 301 C. proc. civ., momentul de la care începe să curgă termenul de recurs, se socotește de la comunicarea deciziei recurate, or, aceasta a fost trimisă recurentei la adresa din Timișoara, str. x, jud. Timiș, deși pe plicul aflat la dosarul instanței de apel, partea și-a indicat adresa ca fiind în localitatea Timișoara, str. x, jud. Timiș. Astfel, cererea de repunere în termen formulată de recurentă este lipsită de obiect, decizia recurată nefiind comunicată la sediul indicat, motiv pentru care în cauză nu se poate pune problema nedepunerii recursului în termen.

Analizând recursul declarat de recurenta-reclamantă prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte apreciază că acesta este nefondat și urmează a fi respins, pentru următoarele considerente:

Potrivit art. 304 pct. 9 C. proc. civ. modificarea hotărârii se poate cere când aceasta este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii.

Aceste dispoziții vizează aplicarea unui text de lege străin situației de fapt prin restrângerea sau extinderea nejustificată a aplicării normelor unei situații de fapt determinată, interpretarea și aplicarea greșită a textului de lege la o anumită situație de fapt sau încălcarea unor principii generale de drept.

Din această perspectivă precum și din perspectiva criticilor aduse deciziei recurate, Înalta Curte reține că hotărârea instanței de apel a fost pronunțată în temeiul dispozițiilor legale aplicabile speței.

Astfel, instanța de apel a respectat, aplicat și interpretat corect normele legale incidente în cauză și, analizând cu rigurozitate condițiile art. 1617 alin. (1) C. civ. referitoare la compensația legală, precum și condițiile prevăzute de art. 52 din Legea nr. 85/2006 referitoare la posibilitatea compensării creanțelor în cadrul procedurii insolvenței, a statuat în mod just că, fiind o modalitate de apărare, compensația legală poate fi formulată pe cale de întâmpinare și că deschiderea procedurii insolvenței nu afectează dreptul creditorului de a invoca o compensare legală între creanța sa și o creanță a debitorului contra sa dacă la data deschiderii procedurii insolvenței sunt îndeplinite cerințele compensării, în condițiile în care norma legală nu interzice invocarea compensației legale contra debitorului în afara dosarului de insolvență, cum este și cazul în speță.

În considerentele deciziei recurate, instanța de apel a reținut că apelanta este înscrisă în tabelul definitiv de creanțe al intimatei-reclamante cu suma de 2.416.737,25 RON, creanță exigibilă (la data deschiderii procedurii) și necondiționată, cei 29.039,57 RON în discuție fiind incluși în facturi din martie 2012, iar insolvența reclamantei deschizându-se, ulterior, în mai 2012, astfel că la data deschiderii coexistau creanțele reciproce menționate de apelantă, operând compensarea legală conform dispozițiilor art. 1617 alin. (1) din C. civ.

Dispozițiile art. 1615 din C. civ. prevăd că, "Obligațiile se sting prin plată, compensație, confuziune, remitere de datorie, imposibilitate fortuită de executare, precum și prin alte moduri expres prevăzute de lege".

Potrivit art. 1617 C. civ.: "(1) Compensația operează de plin drept de îndată ce există două datorii certe, lichide și exigibile, oricare ar fi izvorul lor, și care au ca obiect o sumă de bani sau o anumită cantitate de bunuri fungibile de aceeași natură. (2) O parte poate cere lichidarea judiciară a unei datorii pentru a putea opune compensația. (3) Oricare dintre părți poate renunța, în mod expres ori tacit, la compensație".

Așadar, compensația legală este un mod de stingere a datoriilor care intervine de drept, în puterea legii, imediat ce există două datorii certe, lichide și exigibile, astfel încât compensarea operează automat, nefiind la latitudinea părților să accepte ori nu producerea efectelor pe care aceasta le presupune.

Compensația legală este un mijloc de apărare, iar efectul compensării de drept poate fi desființat doar în situația în care acela dintre cei doi creditori reciproci între care a operat compensația legală, care este urmărit, nu opune compensarea, ceea ce nu este cazul în speță.

Astfel, se constată că prin intermediul întâmpinării, pe cale de apărare, intimata-pârâtă a invocat instituția compensației legale, care operează de drept, iar nu pe cea a compensației judiciare, care operează pe cale judecătorească, pentru a fi necesară formularea unei cereri reconvenționale.

Sub acest aspect, Înalta Curte reține că în mod temeinic și legal instanța de apel a reținut că, dată fiind natura juridică a compensației legale (mod de stingere a datoriilor), aceasta poate fi invocată pe cale de apărare.

Dispozițiile art. 52 din Legea nr. 85/2006 stipulează că: "Deschiderea procedurii de insolvență nu afectează dreptul unui creditor de a invoca compensarea creanței sale cu cea a debitorului asupra sa, atunci când condițiile prevăzute de lege în materie de compensare legală sunt îndeplinite la data deschiderii procedurii."

Această normă legală reglementează posibilitatea invocării de către un creditor a dreptului său de a cere compensarea creanței sale cu cea a debitorului asupra sa, atunci cînd sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 1617 din C. civ.. Posibilitatea compensării creanțelor prevăzută de acest text de lege vizează cu prioritate interesele creditorilor, în situația în care creditorul și debitorul au creanțe și datorii reciproce, născute anterior deschiderii procedurii.

Compensația legală fiind un mod de stingere a obligațiilor reciproce de plată poate fi invocată și pe calea dreptului comun, cum a procedat în speță, intimata-pârâtă prin intermediul întâmpinării formulate în primă instanță.

Din economia acestor dispoziții legale nu rezultă, așa cum încearcă să impună recurenta-reclamantă, că este de competența exclusivă a judecătorului sindic compensarea, ci, această normă stabilește doar o condiție de funcționare a compensației legale în cadrul procedurii insolvenței, respectiv îndeplinirea condițiilor la data deschiderii acesteia, după cum în mod corect a reținut instanța de apel, aceasta cu atât mai mult cu cât legea reglementează expres cazurile în care compensația este exclusă, iar în speță nu se regăsește o astfel de situație.

Înalta Curte, în raport de argumentele evocate și cu aplicarea prevederilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta C.. în calitate de lichidator judiciar al S.C. A. S.A. împotriva deciziei civile nr. 1868 din 3 octombrie 2018, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 13 februarie 2020.