ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2185/2019

Ședința publică din data de 22 noiembrie 2019

Asupra recursului de față,

Din actele dosarului, constată următoarele:

I. Prin cererea de chemare de judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Timiș, secția a II-a civilă, sub numărul x/2014, reclamanta S.C. A. S.R.L. a solicitat obligarea, în solidar, a pârâtelor B. S.R.L. și C. S.R.L. la plata sumei de 15.677,76 Euro, la cursul BNR din ziua plății și a penalităților de întârziere calculate la această valoare, de la data scadenței și până la achitarea efectivă a debitului.

A mai solicitat obligarea pârâtei B. S.R.L. la plata sumei de 73.199,29 Euro, calculată la cursul BNR din ziua plății și a penalităților de 1% pe zi, calculate la această valoare, de la data scadenței și până la data achitării efective a debitului.

Prin sentința civilă nr. 974 din 30 mai 2017 pronunțată în dosarul nr. x/2014, Tribunalul Timiș, secția a II-a civilă a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta C. S.R.L., obligând reclamanta la plata către pârâtă a sumei de 6200 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Prin aceeași sentință, prima instanță a disjuns cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. S.R.L. în contradictoriu cu pârâta B. S.R.L., prin care reclamanta a solicitat instanței:

- obligarea pârâtei la plata sumei de 15.677,76 Euro și a penalităților de întârziere aferente, calculate la cursul BNR din ziua plății, reprezentând 50% din comisionul cuvenit în baza contractelor de vânzare-cumpărare încheiate în data de 19 decembrie 2012 (conform art. 3.1 din contractul de cesiune nr. x, raportat la art. 4.1.1 din contractul de intermediere vânzare bunuri imobiliare);

- obligarea pârâtei la plata penalităților de 1%/zi de întârziere, calculate la valoarea comisionului, respectiv a prețului cesiunii, de la data scadenta a plății și până la data achitării efective a debitului antemenționat (conform art. 4.7 din contractul de intermediere vânzare bunuri imobiliare);

- obligarea pârâtei la plata contravalorii în RON a sumei de 73.199,28 Euro (88.877,04 euro - 15.677,76 Euro), calculată la cursul B.N.R, din ziua plății, cu titlu de comision datorat (conform art. 4.1.1. din contractul de intermediere vânzare bunuri imobiliare);

- obligarea pârâtei la plata penalităților de 1 %/zi de întârziere, calculate la valoarea comisionului neachitat, de la data scadentă a plății și până la data achitării efective a debitului antemenționat (conform art. 4.7 din contractul de intermediere vânzare bunuri imobiliare);

- obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

De asemenea, prin aceeași hotărâre, prima instanță a disjuns și judecarea cererii de intervenție accesorie formulată de intervenienta D. S.R.L. în favoarea pârâtei B. S.R.L., precum și formarea unui nou dosar cu termen de judecată la data de 20 iunie 2016.

II. Împotriva sentinței primei instanțe au declarat apel atât reclamanta S.C. A. S.R.L., cât și pârâta C. S.R.L.

Prin decizia civilă nr. 120 din 27 februarie 2018, Curtea de Apel Timișoara, secția a II-a civilă a respins apelurile declarate de reclamanta S.C. A. S.R.L. și, respectiv, de pârâta S.C. C. S.R.L. împotriva sentinței civile nr. 974 din 30 mai 2017 pronunțate de Tribunalul Timiș în dosarul nr. x/2014.

III. La data de 30 mai 2018, reclamanta S.C. A. S.R.L. a declarat recurs împotriva deciziei anterior menționate, prin care a solicitat admiterea căii de atac, casarea, atât a hotărârii pronunțate de Curtea de Apel Timișoara, cât și a celei pronunțate de prima instanță și trimiterea cauzei spre o judicioasă rejudecare, în condițiile art. 501 C. proc. civ.

În drept, recursul a fost întemeiat pe motivul de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Recurenta-reclamantă a susținut, sub un prim aspect, că instanța de apel nu a dat curs, în mod eficient, solicitărilor sale formulate în probațiune, în baza art. 479 alin. (2) C. proc. civ., de a se dispune completarea probelor administrate în fața primei instanțe, în sensul obligării pârâtei de a clarifica împrejurarea dacă a încasat sau nu de la B. S.R.L. comisionul aferent intermedierii contractelor de vânzare-cumpărare încheiate între B. S.R.L. și societatea E. S.R.L., ori de obligare a pârâtei de a prezenta înscrisurile contabile care să ateste acest aspect, în condițiile prevăzute de dispozițiile art. 293 C. proc. civ.

A considerat că instanța de apel trebuia să manifeste diligență sub acest aspect, cu atât mai mult cu cât, din extrasul de cont al S.C. C. S.R.L. rezultau încasări provenite de la B. S.R.L, iar simpla susținere subiectivă și interesată a pârâtei, potrivit căreia acele sume erau achitate pentru alte tranzacții, nu ar fi trebuit să fie suficientă instanței de apel pentru a-și forma convingerea că B. S.R.L. nu a achitat comisionul datorat societății C. S.R.L.

Sub un al doilea aspect, recurenta-reclamantă apreciază că instanța de apel a ignorat dispozițiile art. 254 alin. (5) C. proc. civ., conform cărora, dacă probele propuse nu sunt îndestulătoare pentru lămurirea în întregime a procesului, instanța va dispune ca părțile să completeze probele.

A considerat că, la cererea recurentei-reclamante sau chiar din oficiu, instanța de apel avea posibilitatea de a dispune administrarea probei cu înscrisuri ori chiar efectuarea unei expertize contabile, din care să rezulte, cu certitudine, dacă pârâta C. S.R.L a încasat sau nu comisionul de intermediere aferent celor trei tranzacții, având în vedere că recurenta-reclamantă nu era în măsură să probeze acest aspect, neavând posibilitatea de a intra în posesia documentelor contabile aparținând pârâtei C. S.R.L.

A susținut că îndoiala asupra stării de fapt existente s-a accentuat și ca urmare a poziției exprimate expres de către intimata-pârâtă, în sensul că a încasat un comision aferent celor trei tranzacții, însă acest comision a fost achitat în baza unui alt contract, încheiat ulterior încetării efectelor contractului de cesiune.

A precizat că împrejurarea încasării acestui comision de către intimata-pârâta rezultă și din aceea că aceasta nu a formulat nicio declarație de creanță în dosarul nr. x/2017 al Tribunalului Bihor, având ca obiect deschiderea procedurii de insolvență față de debitoarea B. S.R.L. și, în consecință, nu a fost înscrisă în tabelul creditorilor, ceea ce dovedește faptul că în prezent nu deține o creanță neachitată față de B. S.R.L.

Recurenta-reclamantă a precizat că această împrejurare nu a fost avută în vedere de către instanța de apel și nu a fost valorificată, în sensul probării neadevărului susținut de către intimata-pârâtă.

Pe de altă parte, deși sarcina probei obligației de plată a comisionului către recurenta-reclamantă aparține intimatei-pârâte, instanța de apel a considerat că această obligație este afectată de condiția încasării comisionului de către intimată de la B. S.R.L.

În acest fel, obligația de plată a comisionului a fost afectată de o veritabilă condiție pur potestativă, plata efectivă fiind lăsată la liberul arbitru al acestor societăți.

Or, conform art. 1403 C. civ., o astfel de condiție pur potestativă nu poate produce niciun efect.

Mai mult, recurenta-reclamantă a arătat că, și în situația în care reclamanta ar solicita, pe calea unei acțiuni oblice, obligarea B. S.R.L. la plata comisionului datorat către intimata-pârâtă C. S.R.L, această solicitare ar fi supusă cenzurii administratorului judiciar al B. S.R.L., care s-a pronunțat asupra declarației de creanță a recurentei-reclamante, în sensul că aceasta nu ar fi legală și temeinică.

Prin urmare, recurenta-reclamată a apreciat că în cauză se impunea suplimentarea probatoriului cu înscrisuri, în baza art. 492 C. proc. civ., în sensul obligării intimatei-pârâte de a depune la dosar acte contabile și documente ale societății care să probeze, în mod neechivoc, cele susținute de aceasta.

A mai susținut că în speță ar fi utilă și pertinentă efectuarea unei expertize contabile.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Intimata-pârâtă a depus întâmpinare, la 31 iulie 2018, cu respectarea termenului legal, prin care a invocat excepția inadmisibilității recursului, în raport cu dispozițiile art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 - în forma în vigoare la data introducerii acțiunii și, de asemenea, a invocat excepția nulității recursului.

În subsidiar, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Recurenta-reclamantă a depus răspuns la întâmpinare, solicitând respingerea apărărilor formulate de intimata-pârâtă.

În cauză, în conformitate cu dispozițiile art. 493 alin. (3) C. proc. civ., a fost întocmit raportul asupra admisibilității în principiu a recursului, magistratul-asistent raportor concluzionând că recursul este admisibil, este legal timbrat și a fost declarat în termenul legal.

Totodată, a considerat că dezvoltarea criticilor formulate de recurenta-reclamantă permit exercitarea controlului de legalitate din perspectiva art. 488 alin. (1) din C. proc. civ.

Prin încheierea din data de 15 februarie 2019, Înalta Curte, analizând raportul, a dispus comunicarea acestuia, potrivit prevederilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

De asemenea, prin încheierea din data de 4 octombrie 2019, Înalta Curte a respins excepțiile inadmisibilității și nulității recursului, a admis în principiu recursul și a fixat termen pentru soluționarea căii de atac la data de 22 noiembrie 2019, în ședință publică.

IV. Analizând recursul formulat, în conformitate cu dispozițiile art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție îl va respinge, ca nefiind fondat, pentru următoarele considerente:

Înalta Curte constată că, deși recurenta-reclamantă invocă exclusiv motivul de recurs prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., susținând că hotărârea pronunțată de instanța de apel a fost dată cu greșita aplicare a normelor de drept material care guvernează procesul de administrare a probelor, cu consecința greșitei aprecieri a situației de fapt incidente în cauză, în realitate, o parte din dezvoltarea criticilor formulate se subsumează cazului de casare prevăzut de textul art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., referitor la încălcarea de către instanțe a unor reguli de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, din perspectiva căruia aceste critici vor fi analizate.

Se reține, astfel, că motivele invocate în conținutul cererii de recurs vizează, în mare parte, judecarea pricinii cu nesocotirea de către instanța de apel a dispozițiilor art. 254 alin. (5) C. proc. civ.

Instanța de recurs reține, sub acest prim aspect, ca nefiind întemeiată critica recurentei-reclamante, în sensul că instanța de apel nu ar fi dat curs solicitărilor sale de a se dispune completarea probelor administrate în fața primei instanțe și nu ar fi dispus, în condițiile prevăzute de dispozițiile art. 293 C. proc. civ., obligarea pârâtei de a prezenta înscrisuri contabile care să clarifice situația de fapt.

Potrivit dispozițiilor art. 479 alin. (2) C. proc. civ., instanța de apel va putea dispune refacerea sau completarea probelor administrate la prima instanță, în cazul în care consideră că sunt necesare pentru soluționarea cauzei, precum și administrarea probelor noi propuse, în condițiile art. 478 alin. (2) C. proc. civ.

Totodată, dispozițiile art. 254 alin. (5) din C. proc. civ., invocat de recurentă, prevăd că, în situația în care "probele propuse nu sunt îndestulătoare pentru lămurirea în întregime a procesului, instanța va dispune ca părțile să completeze probele. De asemenea, judecătorul poate, din oficiu, să pună în discuția părților necesitatea administrării altor probe, pe care le poate ordona chiar dacă părțile se împotrivesc".

Din verificarea actelor dosarului, se constată că prin acțiunea introductivă, recurenta-reclamantă a solicitat, în dovedire, proba cu înscrisuri, constând în: contractul de intermediere vânzare bunuri imobiliare; scrisoarea de intenție din 8 februarie 2012 încheiată între F. și B. S.R.L., contractul de cesiune, notificarea privind încetarea contractului de cesiune și recesionarea drepturilor și obligațiilor contractuale, declarațiile autentificate ale pârâtei B. S.R.L.

Totodată, din partea introductivă a sentinței pronunțate de instanța de fond rezultă că apărătorii celor două părți au arătat că înțeleg să se prevaleze de înscrisurile depuse la dosar și nu mai solicită administrarea altor probe.

Cu ocazia judecării apelului formulat de ambele părți, instanța de apel a reținut că apelanta-reclamantă:

"a solicitat completarea probelor administrate la prima instanță, în sensul obligării pârâtei la a clarifica împrejurarea dacă a încasat sau nu de la B. S.R.L., comision aferent intermedierii contractelor de vânzare cumpărare încheiate între S.C. B. S.R.L. și E. S.R.L. ori de a obliga pârâta la prezentarea înscrisurilor contabile care să ateste acest aspect în condițiile prevăzute de dispozițiile art. 293 C. proc. civ..".

În acest sens, se reține că, prin încheierea de ședință pronunțată la data de 23 ianuarie 2018, instanța de apel a acordat un termen de judecată, la cererea recurentei-reclamantei, pentru ca aceasta să poată lua cunoștință de conținutul înscrisurilor depuse la dosar la aceeași dată de apelanta-pârâtă în dovedirea provenienței comisionului pretins de apelanta-reclamantă.

Cu alte cuvinte, completarea probelor administrate în faza procesuală a apelului, astfel cum acestea au fost solicitate de către recurenta-reclamantă, s-a realizat prin depunerea de către apelanta-pârâtă la dosarul de apel a înscrisurilor relevante pentru dovedirea situației de fapt în discuție.

Ca atare, nu poate fi reținută critica recurentei-reclamante că instanța de apel nu ar fi dispus completarea probatoriului cu înscrisuri deținute de către partea adversă, cu atât mai mult cu cât, ulterior depunerii la dosar a înscrisurilor noi, la termenul de judecată din 13 februarie 2018 (la care s-au luat concluziile părților pe fondul apelului), nu s-au formulat cereri suplimentare de probatorii, fiind astfel respectate dispozițiile art. 479 alin. (2) C. proc. civ.

Nu poate fi primită nici critica formulată de recurenta-reclamantă sub aspectul pretinsei nerespectări de către instanța de apel a dispozițiilor art. 254 alin. (5) C. proc. civ.

Sub acest al doilea aspect, se reține că, prin cererea de recurs, recurenta-reclamantă susține că instanța de apel nu a dispus, chiar din oficiu, administrarea probei cu înscrisuri ori efectuarea unei expertize contabile care să clarifice dacă intimata-pârâtă C. S.R.L a încasat sau nu comisionul de intermediere în discuție.

În această privință, Înalta Curte constată că în cauză este aplicabil art. 254 alin. (6) din C. proc. civ., care prevede că "părțile nu pot invoca în căile de atac omisiunea instanței de a ordona din oficiu probe pe care ele nu le-au propus și administrat în condițiile legii".

Așadar, recurenta nu poate invoca, în prezenta cale de atac, omisiunea instanței de apel de a ordona din oficiu probe pe care ea nu le-a propus și administrat în condițiile legii, o atare critică fiind prohibită de dispoziția legală mai sus redată, dat fiind faptul că procesului civil urmărește, de regulă, protecția judiciară a unor interese private, iar cel care face o susținere în cursul procesului are obligația de a o proba.

Chiar dacă rolul activ al judecătorului are drept componentă și dreptul de a ordona, în afara probelor propuse de părți, dovezi pe care le consideră necesare pentru aflarea adevărului, aceasta nu constituie o obligație pentru judecător, așa cum rezultă cu evidență din redactarea art. 254 alin. (5) teza a-II-a C. proc. civ.

Or, având în vedere că recurenta-reclamantă nu a solicitat în fața instanței de apel administrarea probei cu expertiza contabilă sau proba cu înscrisuri suplimentare față de cele depuse la dosar, la termenul din 23 ianuarie 2018, de către intimata-pârâtă, motivul de recurs nu poate fi primit.

Înalta Curte nu poate reține nici criticile recurentei reclamante referitoare la modul în care instanța de apel a apreciat probatoriul administrat în fața ambelor instanțe de fond, întrucât acestea au în vedere o pretinsă stabilire greșită a situației de fapt.

Este relevant, în acest sens, faptul că, în cadrul acestor din urmă critici, recurenta-reclamantă se referă la modalitatea în care instanța de apel a statuat asupra elementelor de fapt deduse judecății, în raport cu probele administrate în cauză.

Or, aprecierea instanței de apel sub aceste aspecte, întemeiată pe probele administrate în cauză, privește în mod evident situația de fapt și temeinicia cererii deduse judecății, astfel că nu poate fi repusă în discuție în cadrul căii extraordinare de atac a recursului, aflându-se în afara domeniului de analiză a legalității, permis de art. 488 din C. proc. civ.

Recurenta - reclamantă invocă prin motivele de recurs, față de faptul că instanța de apel a apreciat că obligația de plată a comisionului către reclamantă este afectată de încasarea efectivă a comisionului de la B., că o astfel de condiție nu ar putea produce niciun efect, conform prevederilor art. 1403 C. civ., întrucât ar fi vorba despre o condiție pur potestativă.

Sub acest aspect, Înalta Curte se limitează la a constata că reclamanta S.C. A. S.R.L. nu a susținut ineficacitatea condiției nici prin cererea de chemare în judecată, nici prin motivele de apel, deși sentința pronunțată de tribunal constata fără echivoc că nu a fost dovedită încasarea de către pârâtă a comisionului de la B. și că " acest aspect este esențial, deoarece, potrivit art. 3.2 din contract, obligația de plată devine scadentă în 10 zile lucrătoare de la data încasării totale a comisionului", critica fiind invocată omisso medio.

Având în vedere considerentele mai sus expuse și constatând că prin criticile recurentei nu se relevă nicio încălcare a dispozițiilor legale de natură să impună casarea soluției adoptate, Înalta Curte urmează ca, în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., să respingă recursul, ca nefondat.

În temeiul art. 453 alin. (1) C. proc. civ., va fi obligată recurenta-reclamantă la plata către intimata-pârâtă S.C. C. S.R.L. a sumei de 5950 RON, reprezentând cheltuieli de judecată (onorariul pentru plata avocatului).

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 120 din 27 februarie 2018 pronunțate de Curtea de Apel Timișoara, secția a II-a civilă.

Obligă recurenta-reclamantă la plata către intimata-pârâtă S.C. C. S.R.L. a sumei de 5950 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 22 noiembrie 2019.