ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 675/2024

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Timiș – secția a II-a Civilă la data de 22.05.2018, sub nr. x/2018, reclamanta A. S.R.L., în insolvență, prin administrator special B. și administrator judiciar C.., a solicitat obligarea pârâtei D. S.R.L. la plata sumei de 6.993.145,1 RON reprezentând cuantumul facturilor emise pentru lucrările efectuate de reclamantă în baza celor două acorduri de asociere. De asemenea, a solicitat obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 1270, art. 1516 și urm., art. 1527 C. civ., art. 115 din Legea nr. 85/2014.

La 2 iulie 2018, pârâta D. S.R.L. a formulat întâmpinare și cerere reconvențională, înregistrată la dosar data de 06.07.2018, prin care a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată pentru suma de 6.805.180,93 RON, ca urmare a compensării de drept a creanțelor reciproce; cu obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, întâmpinarea – cererea reconvențională a fost întemeiată pe dispozițiile art. 35, art. 205, art. 290, art. 223 alin. (3), art. 453 alin. (1) C. proc. civ., art. 1170, art. 1270 alin. (1), art. 1616, art. 1617 C. civ., prevederile contractuale.

La solicitarea instanței, la 30 iulie 2018, pârâta-reclamantă a depus la dosar precizarea în clar a capetelor cererii reconvenționale.

Totodată, reclamanta A. S.R.L. a formulat și o precizare a cererii de chemare în judecată, prin care a solicitat: 1. obligarea pârâtei (în calitate de lider de asociere) să formuleze orice demers necesar, inclusiv o acțiune în justiție împotriva E. S.A. în vederea recuperării sumei de 6.993.145,1 RON datorată de E. S.A. către Asocierea formată din societatea reclamantă și pârâtă; 2. obligarea pârâtei de a achita reclamantei suma de 6.993.145,1 RON reprezentând cuantumul facturilor emise pentru lucrările efectuate de reclamantă, sumă ce se va recupera de la E. S.A.; cu cheltuieli de judecată.

Prin cererea modificatoare/completatoare depusă la dosar la data de 30.08.2018, pârâta reclamantă reconvențional D. S.R.L. a invocat în susținerea cererii reconvenționale și prevederile art. 90 alin. (1) din Legea nr. 85/2014, solicitând instanței să constate intervenită compensarea de drept între datoriile reciproce ale părților până la concurența sumei de 6.805.180,93 RON, arătând că, prin dispoziția legală indicată, instituția compensării este compatibilă cu procedura insolvenței, din textul de lege rezultând că, în orice fază a procedurii, un creditor poate invoca compensația de drept a creanței sale cu cea a debitorului asupra sa.

La data de 25 noiembrie 2019 au fost înregistrate la dosar cereri de intervenție în interes propriu formulate de intervenientele F. S.R.L., G. S.R.L. și H. S.R.L.

Intervenienta F. S.R.L. a solicitat obligarea pârâtei D. S.R.L. la plata sumei de 419.039,12 RON cu titlu de debit principal-creanță cedată, intervenienta G. S.R.L. a solicitat obligarea pârâtei D. S.R.L. la plata sumei de 1.231.000 RON cu titlu de debit principal-creanță cedată, iar intervenienta H. S.R.L. a solicitat obligarea pârâtei D. S.R.L. la plata sumei de 4.513.897,91 RON, cu titlu de debit principal-creanță cedată.

În drept, cererile de intervenție au fost întemeiate pe dispozițiile art. 61-65 din C. proc. civ., art. 1270, 1566 C. civ.

Prin sentința nr. 726/PI/2021 din 18 noiembrie 2021, pronunțată în dosarul nr. x/2018, Tribunalul Timiș – secția a II-a Civilă a admis, în parte, cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. S.R.L., prin administrator judiciar C.., în contradictoriu cu pârâta D. S.R.L. și cererea reconvențională formulată de pârâta-reclamantă reconvențional D. S.R.L., în contradictoriu cu reclamanta-pârâtă reconvențional A. S.R.L. prin administrator judiciar C.. și intervenienții G. S.R.L., H. S.R.L. și F. S.R.L., având ca obiect pretenții.

A admis, în parte, cererea reconvențională.

A constatat că a intervenit compensarea între creanța în sumă de 6.993.145,1 RON, pretinsă de reclamanta pârâtă reconvențional și suma de 6.805.180,93 RON, cu care pârâta reclamantă reconvențional s-a înscris la masa credală a reclamantei pârâte reconvențional.

A obligat pârâta reclamantă reconvențional la plata către reclamanta pârâtă reconvențional a sumei de 187.964,17 RON, cu titlu de diferență debit restant.

A respins, în rest, cererea de chemare în judecată și cererea reconvențională.

A respins excepția lipsei calității procesuale pasive a societății D. S.R.L. față de cererile de intervenție în interes propriu.

A respins cererile de intervenție în interes propriu.

A respins cererea de reducere a cuantumului onorariului de expert tehnic judiciar în specialitatea contabilitate, a stabilit onorariu definitiv expert tehnic judiciar în specialitatea contabilitate la suma de 8250 RON și a obligat părțile să plătească expertului tehnic judiciar în specialitatea contabilitate I. diferența de onorariu în cuantum de 7250 RON, în cotă egală de 1/3 fiecare. A compensat cheltuielile de judecată.

Împotriva acestei hotărâri, reclamanta A. S.R.L., prin lichidator judiciar C.. a declarat apel, solicitând schimbarea în parte a hotărârii apelate, în sensul admiterii în întregime a acțiunii și respingerea cererii reconvenționale formulate de pârâtă, cu cheltuieli de judecată.

Împotriva aceleiași hotărâri, pârâta D. S.R.L. a declarat apel incident, solicitând modificarea în parte a hotărârii atacate, cu privire la suma la plata căreia a fost obligată, cu motivarea că prima instanță a stabilit în mod eronat suma datorată de D. S.R.L., fără a avea în vedere concluziile Raportului de expertiză contabilă judiciară.

Prin decizia nr. 600/A din 11 octombrie 2022, pronunțată în dosarul nr. x/2018, Curtea de Apel Timișoara – secția a II-a Civilă a admis atât apelul principal, declarat de apelanta reclamantă S.C. A. S.R.L., prin lichidator judiciar C.., în contradictoriu cu pârâta S.C. D. S.R.L., cât și apelul incident formulat de apelanta-pârâtă S.C. D. S.R.L., în contradictoriu cu reclamanta S.C. A. S.R.L., ambele împotriva sentinței civile nr. 726/PI/18.11.2021 pronunțată de Tribunalul Timiș în dosarul nr. x/2018.

A schimbat în parte sentința atacată în sensul că a constatat că a intervenit compensația între creanțele reciproce ale părților numai până la concurența sumei de 53.254,31 RON și a obligat pârâta S.C. D. S.R.L. să plătească reclamantei S.C. A. S.R.L. suma de 6.886.637,23 RON cu titlu de debit restant încasat în numele acesteia.

Totodată, a menținut restul dispozițiilor sentinței atacate, referitoare la respingerea celorlalte cereri și excepții deferite spre soluționare primei instanțe și a respins cererea pârâtei de acordare a cheltuielilor de judecată în apel.

Împotriva deciziei nr. 600/A din 11 octombrie 2022, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara – secția a II-a Civilă, pârâta D. S.R.L., prin avocat, a declarat recurs, prin care a solicitat admiterea căii de atac, casarea hotărârii recurate și trimiterea cauzei la Curtea de Apel Timișoara pentru o nouă judecată a apelului.

Totodată, a invocat motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., cu precizarea că dezvoltarea motivelor de recurs se va face printr-un memoriu separat, în termenul prevăzut de lege.

Ulterior, la 16 decembrie 2022, recurenta-pârâtă, prin avocat, a depus motivele de recurs, arătând că motivele de nelegalitate sunt cele de la art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

În susținerea incidenței motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta a arătat că toată analiza instanței de apel pornește de la premisa eronată că A. ar fi fost creditorul beneficiarului E. S.A. Reșița și că D. ar fi avut doar rolul unui mandatar care încasează sumele de bani de la E., în numele și pentru A., având ulterior obligația de a le preda celui îndreptățit.

De asemenea, a mai învederat că instanța de apel a soluționat cauza fără să facă o analiză completă a cadrului juridic existent între cele trei părți (cu toate că, aparent, a realizat această activitate) și a omis să facă aplicarea prevederilor legale care reglementează efectul contractului, în special efectele contractului de asociere, cu nesocotirea totală a regulilor care guvernează mecanismul unui contract de asociere, și în special, a modului de calcul și repartizare a beneficiilor și pierderilor.

Totodată, a mai învederat că instanța de apel nu a motivat de ce apreciază că A. era în mod direct creditorul beneficiarului E., deși între cele trei părți fusese încheiat un contract de achiziție publică în cadrul căruia Beneficiarul - E. încredințase efectuarea unor lucrări către un Antreprenor reprezentat de o Asociere (compusă din D. și A.) și nu direct către A..

În continuare, a mai arătat că, deși participarea la o licitație de achiziție publică sub forma unei asocieri fără personalitate juridică presupune încheierea unui contract de societate între cei doi ofertanți, contract supus dispozițiilor art. 1881 și următoarele din C. civ., instanța de apel nu a făcut nicio analiză a acestor norme legale, în sensul de a stabili în ce tip de contract de asociere se încadrează asocierea dintre părți și care sunt efectele specifice unui contract de societate, în special regulile de repartizare a pierderilor și beneficiilor.

În altă ordine de idei, a mai arătat că, în cadrul unui contract de societate încheiat în vederea participării la o activitate punctuală (cum este și cazul din litigiul pendinte), la momentul la care activitatea este finalizată, se realizează operația specifică de determinare a rezultatului financiar al contractului (dacă este vorba despre profit sau pierdere) și, ulterior, de repartizare a pierderii sau a profitului, conform înțelegerii contractuale a părților.

În accepțiunea recurentei, aplicarea acestor reguli specifice ar fi condus instanța de apel spre o cu totul altă concluzie, iar lipsa analizării prevederilor legale specifice echivalează cu nemotivarea hotărârii, deoarece lipsește părțile de garanția analizării în concret a pretențiilor și apărărilor formulate.

În concret, a arătat că, în cadrul apărărilor pe care le-a formulat, a menționat în mai multe rânduri faptul că ambele părți au avut calitatea de asociați și că regulile prevăzute de lege și de contract nu permit reclamantei A. să considere că D. ar fi avut doar calitatea de mandatar pentru încasarea unei sume de bani, o astfel de interpretare contrazicând normele din C. civ. care reglementează contractul de asociere și forma concretă pe care părțile au dat-o asocierii dintre ele.

Totodată, a mai învederat că, analizând momentul la care s-ar fi născut datoria D. către A., instanța de fond a exclus total aplicabilitatea normelor de mai sus, ca și cum nu ar fi existat un contract de asociere între părți, ci un contract de intermediere.

De asemenea, a mai susținut că lipsește analiza privind momentul la care Asocierea și-a îndeplinit obligația față de Beneficiar, momentul la care a devenit scadentă obligația acestuia față de asociere și momentul și efectele operațiunii de "lichidare" a asocierii.

În susținerea incidenței motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta a arătat că instanța a soluționat cauza cu încălcarea prevederilor art. 1270, art. 1881 și următoarele și cu greșita aplicare a art. 1616 și următoarele din C. civ.

Evocând dispozițiile art. 1881 alin. (1) C. civ., recurenta arată că însăși definiția legală a contractului de societate face trimitere la noțiunea de "împărțire a beneficiilor", ca scop al asocierii, împărțire care presupune, ca primă etapă după îndeplinirea obiectului asocierii, determinarea întinderii acestor beneficii prin realizarea operațiunii de lichidare a veniturilor și cheltuielilor asocierii.

De asemenea, a mai învederat că, și în eventualitatea în care, prin contractul de societate se prevede că unul dintre asociați are dreptul de a încasa veniturile asocierii, cum este și în cazul de față, acest lucru nu înseamnă că, în mod automat, are dreptul să își însușească în mod direct și imediat acel venit.

În continuare, recurenta a susținut că instanța de apel a făcut o confuzie între titularul dreptului de a încasa creanța de la Beneficiar și titularul creanței, ca persoană în patrimoniul căreia se naște creanța conform regulilor contractului de societate, confuzie creată probabil de specificul acestui contract.

Or, în accepțiunea recurentei, stabilirea rezultatului asocierii, al gradului de mărire/micșorare a patrimoniilor asociaților se face la momentul îndeplinirii scopului asocierii, în speță, la momentul finalizării lucrărilor.

În concret, arată că, din perspectiva asocierii, obiectul asocierii fusese îndeplinit și se putea realiza operațiunea de împărțire a beneficiilor sau a pierderilor.

Sub acest aspect, arată că, prin același acord de asociere, asociații conveniseră ce sarcini reveneau fiecărui membru al asocierii și care era modul de distribuire a costurilor și veniturilor, astfel încât, în accepțiunea recurentei, nu se poate discuta de creanțe sau datorii finale între părți, în scopul atribuirii beneficiilor rezultate conform celor convenite în contract, fără a se realiza în prealabil operațiunea de stabilire a rezultatului asocierii.

Recurenta susține că, în realitate, prin soluția instanței de fond, această operațiune de lichidare și distribuire a beneficiilor asocierii a fost blocată, instanța stabilind că doar A. este îndreptățită să încaseze toate beneficiile, în timp ce D. înregistrează o pierdere, constând în cheltuielile proprii efectuate în vederea derulării proiectului, fără a încasa partea cuvenită din rezultatul asocierii.

Totodată, în accepțiunea recurentei, instanța de apel a schimbat natura contractului încheiat între părți, deși asociații nu au convenit așa ceva.

În acest sens, recurenta subliniază că asocierea a figurat, în calitate de parte, într-un contract de achiziție publică, astfel încât nimeni nu putea modifica sau substitui părțile dintr-un astfel de contract.

De asemenea, subliniază că, deși toate drepturile și obligațiile deduse judecății își au izvorul în aceleași acte juridice (contractele de asociere și contractele de achiziție publică încheiate între cele trei entități) cu toate acestea, fără a oferi o motivare în drept, instanța de apel fracturează logic și juridic prestațiile contractuale, lasă contractul de asociere nelichidat și prejudiciază o parte (D.) în timp ce o favorizează pe cealaltă (A.), cu încălcarea regulilor de bază din C. civ.

În continuare, a arătat că, deși regulile din materia insolvenței nu permit compensarea unor creanțe anterioare deschiderii procedurii cu creanțe născute ulterior, cu toate acestea, în speță, există un izvor comun al obligațiilor reciproce, respectiv, Acordurile de asociere, astfel încât, în accepțiunea recurentei, instanța de apel nici măcar nu trebuia să ajungă la analiza incidenței regulilor privind compensația, deoarece compensația este specifică unor datorii reciproce provenind din acte juridice diferite.

Așadar, recurenta arată că, în speță, este vorba despre obligații reciproce care proveneau din același acord de asociere, în privința cărora nu era necesar să se mai ajungă la aplicarea prevederilor art. 1616 C. civ., ci obligații care se regularizau pe baza efectelor specifice ale contractului de asociere, a mecanismului de lichidare, care presupune stabilirea cuantumului beneficiilor și apoi repartizarea lor conform convenției părților.

Astfel, recurenta învederează că, indiferent de momentul la care s-a realizat îndeplinirea obiectului asocierii și stabilirea cuantumului beneficiilor fiecărei părți, chiar dacă acest lucru s-ar fi realizat după intrarea în insolvență a asociatului A., nu se pune problema aplicabilității art. 90 din Legea insolvenței, prevederi pe care A. își bazează întreaga construcție juridică, deoarece nu este vorba despre compensarea unor datorii reciproce, ci despre repartizarea rezultatului financiar al unei asocieri.

Recurenta încheie prin a arăta că raționamentul instanței de apel echivalează cu acceptarea unei situații în care un asociat insolvent al unei societăți comerciale pretinde la finalul anului întregul beneficiu al acelei societăți pe motiv că este în insolvență și nu trebuie să suporte concursul celorlalți asociați, cu nerespectarea cotelor de deținere a părților sociale/acțiunilor.

La 2 martie 2023, intimata A. S.R.L., prin lichidator judiciar C.. a depus, în termen legal, întâmpinare, prin care a solicitat, în principal, admiterea excepției nulității recursului (pentru neîncadrarea în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.); constatarea inadmisibilității motivelor de recurs care au fost invocate omisso medio; în subsidiar, a solicitat respingerea recursului ca nefondat, menținerea ca temeinică și legală a deciziei recurate; cu obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată generate de prezentul demers judiciar.

În temeiul art. 493 C. proc. civ., a fost întocmit raportul asupra admisibilității în principiu a recursului, prin care s-a reținut nulitatea recursului, iar prin încheierea din 31 octombrie 2023, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului către părți, cu mențiunea că acestea au posibilitatea de a depune punct de vedere.

Față de raportul comunicat, la 13 noiembrie 2023, recurenta D. S.R.L., prin avocat, a depus punct de vedere prin care a exprimat dezacordul cu privire la concluziile formulate prin raport, iar, la 15 noiembrie 2023, intimata-reclamantă pârâtă A. S.R.L., prin lichidator judiciar, a depus la dosar punct de vedere prin care a arătat că achiesează la concluziile raportului, sens în care a solicitat anularea recursului.

Prin încheierea din 23 ianuarie 2024, Înalta Curte, constituită în complet de filtru, a admis în principiu recursul declarat de recurenta-pârâtă D. S.R.L. împotriva deciziei nr. 600/A din 11 octombrie 2022, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara – secția a II-a Civilă, stabilind termen de judecată la data de 26 martie 2024, ora 10

00

, în vederea soluționării recursului în ședință publică, cu citarea părților, termen la care a prorogat discutarea excepției nulității recursului.

Examinând recursul formulat de pârâta-reclamantă D. S.R.L. din perspectiva excepției nulității recursului, invocată prin întâmpinare de intimata A. S.R.L., prin lichidator judiciar, în temeiul dispozițiilor art. 248 alin. (1) C. proc. civ., raportat la art. 488 alin. (2) și art. 489 alin. (2) din același act normativ, Înalta Curte urmează a anula recursul pentru următoarele considerente:

Potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ., recursul urmărește să supună instanței competente examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, iar motivele de recurs reprezintă ipotezele expres și limitativ prevăzute de lege pentru care se poate cere casarea hotărârii atacate.

Astfel, motivarea recursului presupune, conform art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., indicarea a cel puțin unul dintre motivele prevăzute limitativ de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., iar, pe de altă parte, dezvoltarea acestuia/acestora, cerințe prevăzute sub sancțiunea nulității conform alin. (3) al aceluiași articol.

De asemenea, potrivit art. 488 alin. (2) din C. proc. civ., "motivele prevăzute la alin. (1) nu pot fi primite decât dacă ele nu au putut fi invocate pe calea apelului sau în cursul judecării apelului ori, deși au fost invocate în termen, au fost respinse sau instanța a omis să se pronunțe asupra lor", iar în conformitate cu prevederile art. 489 alin. (2) din C. proc. civ., sancțiunea nulității intervine în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488 din același Cod.

Suplimentar celor arătate anterior, se impune a fi precizat faptul că, pentru a fi susceptibil de a declanșa un control judecătoresc, nu este suficient ca recursul să fie motivat sub aspect formal în termenul prevăzut de lege, ci este necesară și o circumstanțiere a criticilor formulate raportat la soluția/considerentele instanței de apel, precum și dezvoltarea unui raționament logico-juridic în combaterea considerentelor care au stat la baza soluției adoptate prin hotărârea recurată, astfel că și o motivare imprecisă sau generală atrage sancțiunea nulității recursului, în condițiile prevăzute de art. 489 alin. (2) C. proc. civ.

Totodată, în considerarea specificului acestei căi extraordinare de atac, nu pot fi analizate critici privind temeinicia hotărârii pronunțate în apel și nici critici de nelegalitate (corespunzătoare motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 1-8 din C. proc. civ.) care nu au fost formulate și în fața instanței de prim control judiciar, deși partea ar fi putut să le formuleze, astfel cum rezultă din conținutul dispozițiilor art. 488 alin. (2) C. proc. civ.

În contextul reperelor teoretice enunțate, în ceea ce privește cererea de recurs formulată de recurenta-pârâtă-reclamantă D. S.R.L., se observă că, deși autoarea recursului și-a întemeiat demersul judiciar pe motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., în realitate, aceasta nu a formulat veritabile critici de nelegalitate de natură a declanșa un control judecătoresc în această etapă procesuală.

În concret, analizând criticile subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., se reține că, deși recurenta invocă o pretinsă încălcare a unor dispoziții de drept material (art. 1270, art. 1881 și următoarele, art. 1616 și următoarele din C. civ.), aceasta își bazează construcția juridică în jurul noțiunilor de "împărțire a beneficiilor" și "repartizarea rezultatului financiar al asocierii", în condițiile în care litigiul dintre părți nu a avut drept cauză pretinse neînțelegeri ocazionate de operațiunea de lichidare și distribuire a beneficiilor/pierderilor asocierii, ci de pretenții reciproce punctuale în privința cărora însăși autoarea prezentului demers judiciar a solicitat compensarea în temeiul dispozițiilor art. 1616 și 1617 C. civ.

Totodată, simpla referire la dispozițiile art. 1270 C. civ. vizând principiul forței obligatorii a contractelor nu echivalează cu formularea unor critici privind încălcarea sau aplicarea eronată a acestora.

Astfel, invocând pretinsa încălcare a dispozițiilor art. 1270 C. civ., recurenta urmărește să obțină o reinterpretare a clauzelor contractuale, raportat la situația de fapt și la probatoriul administrat în cauză, însă o atare critică nu se încadrează în motivul de casare privind încălcarea sau aplicarea greșită a unor norme de drept material, dar nici în celelalte motive de casare prevăzute limitativ de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., în realitate, vizând aspecte de netemeinicie.

Prin urmare, având în vedere că, în cuprinsul memoriului de recurs, nu se aduc critici din perspectiva principiului pacta sunt servanda, instanța de recurs apreciază că aceste prevederi de drept substanțial au fost invocate în mod formal, fără a constitui o veritabilă critică de nelegalitate.

Totodată, se reține că recurenta nu a adus critici de nelegalitate care să respecte condițiile prevăzute de art. 488 alin. (2) C. proc. civ.

Astfel, în ceea ce privește pretinsa încălcare a prevederilor art. 1881 și următoarele C. civ., se constată că aceste dispoziții legale referitoare la contractul de societate nu au reprezentat nici cauza cererii de chemare în judecată/cererii reconvenționale și nici nu au fost invocate prin criticile/apărările formulate în apel.

Prin urmare, având în vedere că părțile nu au sesizat instanța de fond cu pretenții derivând din neînțelegeri legate de repartizarea rezultatului financiar/lichidarea și distribuirea beneficiilor asocierii, critica este în primul rând străină de cauza pretențiilor reciproc formulate.

În plus, având în vedere că aceste critici au fost invocate pentru prima dată în recurs, devin incidente dispozițiile art. 488 alin. (2) C. proc. civ., întrucât, prin consacrarea inadmisibilității criticilor formulate "omisso medio", legiuitorul a înțeles să acorde garanții suplimentare caracterului extraordinar al recursului, văzut exclusiv ca o verificare a legalității hotărârii pronunțate în apel, al cărui efect devolutiv este limitat la ceea ce a fost apelat.

Cât privește pretinsa încălcare a prevederilor art. 1616 și următoarele C. civ., susținerile recurentei sunt criticabile sub aspectul lipsei de consecvență raportat la formularea propriilor apărări/solicitări în fața instanței de fond (a se vedea cele susținute/solicitate prin cererea reconvențională formulată odată cu întâmpinarea depusă în fața primei instanțe de fond) și la maniera în care recurenta a înțeles să critice sentința de fond.

Așadar, se constată că, prin cererea reconvențională, însăși recurenta a solicitat compensarea sumei pretinse de reclamantă cu o sumă cu care autoarea prezentului demers judiciar s-a înscris la masa credală a intimatei-reclamante, agreând inclusiv raționamentul primei instanțe, care nicidecum nu a analizat pretențiile părților raportat la repartizarea rezultatului financiar/lichidarea și distribuirea beneficiilor asocierii, așa cum se reproșează instanței de apel.

În plus, susținând că, în speță, este vorba de obligații reciproce care provin din același acord de asociere, în privința cărora nu era necesară aplicarea prevederilor art. 1616 C. civ., recurenta dovedește o lipsă de coerență și consecvență în susținerea propriilor apărări, în condițiile în care, prin întâmpinarea-cererea reconvențională (aflată la filele x din vol. I dosar fond) aceasta conchide în sensul că, "în speță, sunt incidente prevederile art. 1616 și 1617 alin. (1) C. civ.." întrucât "...în cea mai mare parte, pretențiilor deduse judecății le sunt incidente dispozițiile privind compensarea de drept."

În altă ordine de idei, se reține că, deși instanța de apel a stabilit incidența dispozițiilor art. 90 din Legea nr. 85/2014 în stabilirea întinderii sumelor ce au fost compensate, recurenta nu aduce critici concrete cu privire la acest considerent decizoriu, limitându-se la a susține că nu este vorba de compensarea unor datorii reciproce, ci despre repartizarea rezultatului final al unei asocieri, susținere care, așa cum s-a arătat mai sus, nu corespunde cauzei litigiului și nici apărărilor formulate de părți.

Prin urmare, delimitându-se nu numai de cauza litigiului, ci și de propriile solicitări/apărări, criticile sunt străine și de considerentele instanței de apel.

În ceea ce privește motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte reține că textul consacră ipoteze diferite ale aceluiași motiv de recurs – nemotivarea hotărârii – atunci când o hotărâre nu este motivată, când hotărârea cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Așadar, în sfera art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. intră lipsa motivării, înțeleasă atât sub aspect formal, dedus din încălcarea dispozițiilor art. 425 C. proc. civ., cât și din perspectiva conținutului considerentelor, înțeles ca o contradicție a raționamentului judiciar ori o motivare lipsită, în mod esențial, de reperele necesare a face actul de procedură explicit și inteligibil pentru părți ori pentru instanța care exercită un control de legalitate asupra acesteia.

Prin urmare, simpla invocare a motivului de casare nu conduce de plano la incidența acelui motiv de recurs, ci trebuie indicate critici concrete care să configureze cel puțin una din ipotezele motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

În consecință, având în vedere că analiza instanței de recurs este exclusiv o analiză de legalitate și că în cadrul analizei pe care instanța o poate realiza în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. nu se poate verifica efectiv corectitudinea hotărârii, ci doar dacă în cuprinsul acesteia se regăsește raționamentul instanței pentru care a fost adoptată hotărârea, împrejurarea că recurenta este nemulțumită de soluția/considerentele instanței de prim control judiciar nu o îndreptățește să susțină incidența acestui motiv de casare.

În concluzie, având în vedere că, în cauză, criticile formulate nu au fost circumstanțiate la ipotezele motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte reține că recurenta nu a formulat critici care să vizeze un eventual viciu al motivării în cele trei ipoteze prevăzute de motivul de casare mai sus amintit, astfel încât autoarea recursului s-a prevalat în mod formal de incidența acestui motiv de casare.

De altfel, chiar dacă ar fi reîncadrate, criticile se referă la încălcarea normelor de drept material prevăzute de art. 1881 C. civ. și la efectele contractului de asociere, critici care, așa cum s-a arătat mai sus, nu sunt doar străine de cauza litigiului pendinte, ci sunt invocate și "omisso medio".

Reținând, așadar, că recurenta nu a formulat veritabile critici de nelegalitate care să permită exercitarea controlului de legalitate în această fază procesuală din perspectiva motivelor de casare reglementate de art. 488 C. proc. civ. și că nulitatea recursului intervine nu numai atunci când motivele de recurs lipsesc cu desăvârșire, ci și în cazul motivării necorespunzătoare, care, de asemenea, nu constituie o motivare în sensul procedural al recursului, Înalta Curte constată că, nefiind motivat în raport cu cerințele art. 488 alin. (1) și (2) C. proc. civ., devine incidentă sancțiunea nulității recursului, în reglementarea art. 489 alin. (2) C. proc. civ.

În considerarea celor ce preced, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ. raportat la art. 488 alin. (2) și art. 489 alin. (2) din același cod, Înalta Curte va anula recursul declarat de recurenta-pârâtă-reclamantă D. S.R.L. împotriva deciziei nr. 600/A din 11 octombrie 2022, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara – secția a II-a Civilă.

Cu privire la cererea intimatei-reclamante-pârâte A. S.R.L., prin lichidator judiciar, de obligare a recurentei-pârâte-reclamante D. S.R.L. la plata cheltuielilor de judecată din recurs, Înalta Curte constată că înscrisurile aflate la dosarul de recurs, coroborate cu mandatul de reprezentare aflat la fila x, depuse în ședință, atestă efectuarea cheltuielilor de judecată, constând în cheltuieli de deplasare și cazare, în cuantum total de 1387,85 RON, efectuate de apărătorul intimatei-reclamante pârâte A. S.R.L.

Constatând culpa procesuală a recurentei-pârâte-reclamante în declanșarea litigiului de față, Înalta Curte urmează a face aplicarea dispozițiilor art. 453 alin. (1) C. proc. civ., sens în care va obliga recurenta-pârâtă-reclamantă D. S.R.L. la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 1387,85 RON, către intimata-reclamantă-pârâtă A. S.R.L. prin lichidator judiciar C. S.R.L.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de recurenta-pârâtă-reclamantă D. S.R.L. împotriva deciziei nr. 600/A din 11 octombrie 2022, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara – secția a II-a Civilă.

Obligă recurenta-pârâtă-reclamantă D. S.R.L. la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 1387,85 RON, către intimata-reclamantă-pârâtă A. S.R.L. prin lichidator judiciar C. S.R.L.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 26 martie 2024.