ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2487/2020

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2487/2020 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2020)

Ședința publică din data de 8 decembrie 2020

Asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 11 februarie 2016 pe rolul Tribunalului Timiș, secția a II-a civilă, sub nr. x/2016, reclamanta A. S.R.L. aflată în procedura simplificată a falimentului, reprezentată prin lichidatorul judiciar Casa de Insolvență B.., a chemat în judecată pe pârâta C. S.R.L., solicitând instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța, să dispună admiterea cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost formulată, cu consecința obligării pârâtei la plata integrală și imediată a sumei de 316.324,32 RON reprezentând contravaloarea facturilor emise de reclamantă și neachitate de pârâtă până la data formulării acțiunii, conform situației contabile anexate, după cum urmează: 50.004,49 RON, rest neachitat din contravaloarea facturii fiscale x din 27.11.2012; 30.044,83 RON contravaloarea facturii fiscale x din 18.12.2012; 92.505,00 RON contravaloarea facturii fiscale x din 18.12.2012; 143.770,00 RON contravaloarea facturii fiscale x din 18.12.2012. De asemenea, s-a solicitat obligarea pârâtei la plata dobânzii aferente sumei de 316.324,32 RON, conform ratei dobânzii de referință stabilite de Banca Națională a României, conform O.G. nr. 13/2011.

În drept, reclamanta a invocat prevederile art. 1020 alin. (3), art. 1164, art. 1170, art. 1272, art. 1350, art. 1470 și art. 1516 din C. civ. (2009), cu completările și modificările ulterioare, precum și cu celelalte dispoziții legale în vigoare.

La data de 31 martie 2016, pârâta C. S.R.L. a formulat în temeiul prevederilor art. 209 C. proc. civ., cerere reconvențională față de reclamanta A. S.R.L. și întâmpinare, solicitând a se constata că societatea A. S.R.L. datorează pârâtei suma de 320.000 RON reprezentând lucrări decontate de către C. S.R.L. către A. S.R.L. în baza contractului de lucrări 386.1 din 1 octombrie 2009, lucrări care, în realitate, nu au fost executate de către pârâta reconvențională, iar după acesta a se face aplicarea petitului 4 al acțiunii; a se constata că societatea A. S.R.L. s-a obligat să plătească garanția de bună execuție în cuantum de 5% din valoarea contractului 386.1 din 1 octombrie 2009 și a se face aplicarea petitului 4 al acțiunii,; a se constata că A. S.R.L. s-a obligat la plata penalităților de întârziere conform contractului 386.1 din 1 octombrie 2009 penalități pe care, de asemenea, reclamanta a solicitat a fi compensate conform petitului:

"în temeiul art. 1616 și art. 1617 C. civ., a se dispune compensarea legală a sumelor datorate de către A. S.R.L. către reclamantă, până la concurența sumelor de bani pe care le solicită A. S.R.L. de la societatea pârâtă prin acțiunea introdusă la Tribunalul Timiș, acțiune ce constituie obiectul prezentului dosar și obligarea reclamantei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată".

Prin sentința civilă nr. 937 din 28 octombrie 2016, pronunțată de Tribunalul Timiș, secția a II-a civilă, în dosarul nr. x/2016, s-a admis acțiunea formulată de reclamanta A. S.R.L. (în faliment), reprezentată prin lichidator judiciar Casa de Insolvență B.., în contradictoriu cu pârâta C. S.R.L.; pârâta a fost obligată la plata sumei de 316.324,32 RON, cu dobânzi legale calculate de la data de 11 februarie 2016 și până în momentul plății efective; s-a respins, ca inadmisibilă, cererea reconvențională formulată de pârâta-reclamantă C. S.R.L. în contradictoriu cu reclamanta-pârâtă A. S.R.L.

Pentru a pronunța această soluție, tribunalul a reținut următoarele:

În anul 2012 între părțile în litigiu s-au derulat afaceri comerciale pe parcursul cărora reclamanta A. S.R.L. a emis facturile nr. x/27.11.2012 (pentru suma de 65.036,49 RON, reprezentând contravaloarea lucrărilor de construire a unei capele în localitatea Macea, jud. Arad), nr. 31/18.12.2012 (pentru suma de 30.044,83 RON, reprezentând contravaloarea lucrărilor de reabilitare a trotuarelor în localitatea Mișca, jud. Arad), nr. 32/18.12.2012 (pentru suma de 92.505 RON, reprezentând contravaloarea lucrărilor de construire a unei capele mortuare în localitatea Macea, jud. Arad) și nr. 33/18.12.2012 (pentru suma de 143.770 RON, reprezentând contravaloarea lucrărilor de amenajare a spațiilor verzi din localitatea Vladimirescu, jud. Arad).

Societatea pârâtă a recunoscut că datorează reclamantei sumele mai sus arătate atât direct, în cuprinsul extrasului de cont de la dosar, cât și indirect, prin întâmpinarea și cererea reconvențională formulate în cauză.

Astfel, în cuprinsul extrasului de cont expediat de reclamantă pârâtei, care conține cele 4 facturi anterior arătate, pârâta a menționat că datorează suma de 316.324,32 RON, extrasul fiind înregistrat în evidențele sale sub numărul 57/27.01.2015.

În ceea ce privește recunoașterea din întâmpinare și cererea reconvențională, aceasta este evidentă, având în vedere că pârâta, după ce solicită instanței să constate că are, la rândul ei, o creanță față de reclamantă, cere ca aceasta să fie compensată cu cea pretinsă de reclamantă, operațiune care presupune, prin definiție, existența a două creanțe concurente. De altfel, în cuprinsul înscrisului în discuție, pârâta nu a invocat, în niciun moment, faptul că nu ar datora sumele din cele patru facturi, ci doar că acestea ar trebui compensate cu datoriile pe care reclamanta le-ar avea către ea.

Așa fiind, și observând prevederile art. 1270 din C. civ. (2009), potrivit cărora convențiile legal făcute au putere de lege între părțile contractante, tribunalul a constatat că se impune a fi admisă cererea reclamantei, cu consecința obligării pârâtei la plata sumei de 316,324,32 RON, cu titlu de debit principal.

S-a arătat că art. 1535 alin. (1) din C. civ. prevede că în cazul în care o sumă de bani nu este plătită la scadență, creditorul are dreptul la daune moratorii, fără a trebui să dovedească vreun prejudiciu, iar conform art. 2 din O.G. nr. 13/2011 în cazul în care, potrivit dispozițiilor legale, obligația este purtătoare de dobânzi remuneratorii se va plăti dobânda legală, calculată conform art. 3 din același act normativ.

Pe cale de consecință, tribunalul a dispus obligarea pârâtei la plata dobânzii legale, calculată asupra sumei arătate anterior începând cu data de 11 februarie 2016, data introducerii acțiunii, și până la momentul plății efective.

Cu privire la cererea reconvențională formulată în cauză, Tribunalul Timiș a apreciat că este inadmisibilă, având în vedere prevederile art. 35 din C. proc. civ., potrivit cărora cererea privind constatarea existenței sau inexistenței unui drept nu poate fi primită dacă partea poate cere realizarea dreptului pe orice altă cale prevăzută de lege și împrejurarea că pârâta C. S.R.L. avea posibilitatea de a promova o acțiune în realizare (o acțiune în pretenții).

Prin decizia civilă nr. 302/A din 14 aprilie 2017, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția a II-a civilă, în dosarul nr. x/2016, s-a admis apelul formulat de apelanta-pârâtă-reclamantă-reconvențională S.C. C. S.R.L. împotriva sentinței civile nr. 937 din 28.10.2016 a Tribunalului Timiș, secția a II-a civilă, în contradictoriu cu intimata-reclamantă S.C. A. S.R.L. prin lichidator judiciar D.., s-a anulat hotărârea apelată și s-a trimis cauza spre rejudecare la Tribunalul Timiș.

În argumentarea soluției pronunțate, Curtea a reținut că reclamanta a învestit instanța de judecată cu o acțiune în pretenții îndreptată împotriva pârâtei, solicitând ca aceasta din urmă să fie obligată să îi plătească suma indicată în petitul cererii și care reprezintă contravaloarea unor facturi emise în derularea raporturilor ce s-au legat, precum și dobânda penalizatoare aferentă cauzată de neplata la termen a obligației.

Pârâta a preluat inițiativa procesuală formulând cererea reconvențională prin care a solicitat instanței să constate că deține, la rândul său, o creanță împotriva reclamantei, creanță a cărei sursă a indicat-o în expunerea de motive. De asemenea, a cerut să se dispună compensarea sumelor datorate de către cele două societăți părți ale litigiului.

Contrar celor reținute de prima instanță, Curtea a arătat că apelanta-pârâtă-reclamantă reconvențional nu a cerut doar să se constate că are, la rândul său, o creanță împotriva reclamantei, ci a și invitat instanța să procedeze la compensarea acestora.

Astfel, a reținut că prin cererea în realizare reclamantul, care se pretinde titularul unui drept subiectiv, solicită instanței să îl oblige pe pârât la respectarea dreptului.

Chiar dacă plata reprezintă modalitatea principală de stingere a obligațiilor, compensația este tot o modalitate de stingere a acestora, respectiv una alternativă.

În speță, pârâta a cerut a se opera compensarea creanțelor (cea pretinsă de reclamantă prin cererea principală și cea afirmată de pârâta reconvențională prin cererea incidentală), ceea ce înseamnă că aceasta s-a plasat în sfera unei acțiuni în realizare.

Instanța de apel a mai reținut că pârâta a pretins și valorizarea creanței pe care a cerut instanței să i-o constate, chiar dacă nu a solicitat ca aceasta să îi fie efectiv plătită de către reclamantă,tinzând la a obține stingerea datoriei sale prin această modalitate.

Prin urmare, Curtea a apreciat că acțiunea reclamantei reconvenționale este una în realizarea dreptului, și nu în constatare, astfel încât nu este justificată soluția de respingere a acesteia ca fiind inadmisibilă.

Urmare acestei concluzii și, în temeiul art. 480 alin. (3) din C. proc. civ., Curtea de Apel Timișoara a admis apelul pârâtei-reclamante reconvențional, a anulat hotărârea ce a format obiectul apelului, iar cauza a fost trimisă cauza spre rejudecare pentru a fi analizate pretențiile apelantei cu privire la existența creanței și posibilitatea compensării pe care a cerut-o, prima instanță urmând să aprecieze cu privire la necesitatea administrării probatoriului solicitat de către pârâta-reclamantă reconvențională.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului Timiș, secția a II-a civilă, sub nr. x/2016*, la data de 30 mai 2017.

La data de 1 iulie 2016 Cabinetul Individual de Insolvență D. reprezentată prin practician în insolvență D., desemnat în calitate de lichidator judiciar al A. S.R.L., a formulat întâmpinare la cererea reconvențională formulată de pârâta C. S.R.L., prin care s-a solicitat respingerea acesteia, ca neîntemeiată.

După trimiterea spre rejudecare, pârâta C. S.R.L. a depus la dosar note de ședință, a fost administrată proba testimonială și proba cu interogatoriu. De asemenea, a fost depusă la dosar sentința civilă nr. 973/19.10.2015, pronunțată de judecătorul sindic, în dosarul nr. x/2015 al Tribunalului Arad, iar reclamanta a formulat concluzii scrise.

Prin sentința civilă nr. 150/PI din 2 februarie 2018, pronunțată de Tribunalul Timiș, secția a II-a civilă, în dosarul nr. x/2016, s-a admis în parte acțiunea civilă formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L., în faliment, prin lichidator judiciar Cabinet Individual de Insolvență D., în contradictoriu cu pârâta S.C. C. S.R.L.; pârâta a fost obligată la plata sumei de 278.878,18 RON către reclamanta S.C. A. S.R.L., în faliment; s-a respins cererea reconvențională formulată de pârâta S.C. C. S.R.L.; nu s-au acordat cheltuieli de judecată.

Pentru a hotărî astfel, Tribunalul Timiș a reținut următoarele:

Pretențiile reclamantei S.C. A. S.R.L. în sumă de 316.324,32 RON se întemeiază pe existența facturilor înscrise în extrasul de cont nr. 1 din 5 ianuarie 2015, înregistrat la societatea C. S.R.L. sub nr. x/27.01.2015, înscris prin care pârâta recunoaște existența datoriei în cuantumul arătat.

Pe de altă parte, pârâta pretinde că are, la rândul ei, față de reclamantă o creanță în sumă de 320.000 RON, ca urmare a faptului că reclamanta nu a respectat obligațiile pe care și le-a asumat în calitate de subantreprenor de a finaliza lucrările la canalizarea comunei Semlac din județul Arad, iar reclamanta a fost nevoită să finalizeze pe propria cheltuială lucrarea angajată față de Comuna Semlac.

Societatea reclamantă a intrat în procedura generală de insolvență la data de 6 iulie 2015, conform sentinței nr. 740, pronunțate de Tribunalul Arad, în dosarul nr. x/2015. Prin această hotărâre judecătorul sindic a fixat termenul pentru depunerea creanțelor la data de 28 august 2015, inclusiv a celor născute în cursul procedurii (încheierea ulterioară din 22 iulie 2015), a fixat termenul limită pentru verificarea creanțelor, întocmirea și afișarea tabelului preliminar la data de 25 septembrie 2015, modificat prin încheierea ulterioară pentru data de 11 septembrie 2015, a fixat termenul pentru soluționarea eventualelor contestații la 12 octombrie 2015, modificat ulterior pentru data de 25 septembrie 2015. Prin sentința nr. 785/22.07.2015 judecătorul sindic a dispus începerea procedurii falimentului față de societatea debitoare.

Pretențiile reciproce ale părților, supuse atenției instanței în prezentul dosar au mai făcut obiectul analizei judecătorului sindic.

Astfel, prin sentința civilă nr. 973/19.10.2015 s-a reținut că S.C. C. S.R.L., în calitate de creditoare, a formulat contestație la tabelul preliminar și a susținut că, în mod nelegal, societatea a fost înscrisă în tabelul preliminar cu suma 0, ca urmare a unei compensări, constatată de lichidatorul judiciar, în temeiul art. 111 din Legea nr. 85/2014.

În cuprinsul acestei contestații, pârâta S.C. C. S.R.L. a susținut că are în total o creanță de 357.446,14 RON alcătuită din debit în sumă de 37.446,14 RON și în sumă de 320.000 RON, contravaloarea lucrărilor decontate către S.C. A. S.R.L. și neexecutate de aceasta. Judecătorul sindic a analizat contestația creditoarei și a respins-o pentru suma de 320.000 RON ca fiind tardivă, reținând că aceasta a depus cerere de înscriere la masa credală doar pentru suma de 37.446,14 RON.

Pronunțând această hotărâre, judecătorul sindic a reținut că în urma compensării pretențiilor reciproce ale părților, anume între suma de 37.446,14 RON pretinsă de creditoarea S.C. C. S.R.L. și suma de 316.324,32 RON pretinsă de debitoarea S.C. A. S.R.L., o parte a datoriei C. către A. a fost stinsă până la concurența sumei de 37.446,14 RON, soldul rezultat fiind favorabil debitoarei.

În acest sens, judecătorul sindic a reținut că prin extrasul de cont C. a recunoscut că are o datorie în sumă de 316.324,32 RON față de S.C. A. S.R.L. Pârâta C. contestă totuși în prezent această recunoaștere, ca fiind făcută de o persoană fără mandat, însă aceste apărări trebuiau, pe de o parte, expuse în fața judecătorului sindic, iar, pe de altă parte, tribunalul a apreciat ca neîntemeiată această apărare, de vreme ce persoana care a semnat actul recognitiv a aplicat ștampila societății, la care a avut acces tocmai în acest scop, alături de semnătura sa, această situație de fapt valorând în fața terților ca fiind mandat. S-a arătat că terții nu au obligația de a efectua cercetări amănunțite pentru verificarea limitelor unui astfel de mandat aparent, o asemenea procedură nefiind firească în raporturile de comerț, caracterizate prin celeritate. Dimpotrivă, judecătorul sindic a reținut că însăși creditoarea a recunoscut că este debitoare față de debitoarea din procedură.

Prin urmare, în urma compensării celor două sume a rezultat că pârâta S.C. C. S.R.L. are o datorie în sumă de 278.878,18 RON față de reclamanta S.C. A. S.R.L., motiv pentru care, tribunalul a admis, în parte acțiunea principală.

În ceea ce privește pretențiile pârâtei S.C. C. S.R.L. pentru suma de 320.000 RON, tot judecătorul sindic a reținut prevederile art. 102 alin. (1) din Legea nr. 85/2014, potrivit cărora "cu excepția salariaților ale căror creanțe vor fi înregistrate de administratorul judiciar conform evidențelor contabile, toți ceilalți creditori, ale căror creanțe sunt anterioare datei de deschidere a procedurii, vor depune cererea de admitere a creanțelor în termenul fixat în hotărârea de deschidere a procedurii".

De asemenea, judecătorul sindic a reținut că sunt incidente dispozițiile art. 185 alin. (1) din C. proc. civ., în sensul că nerespectarea termenului procedural în care un drept poate fi exercitat are drept sancțiune decăderea din exercițiul acestuia.

Judecătorul sindic a apreciat contestația și neîntemeiată, reținând că în vederea compensării cu pretențiile debitoarei, creditoarea trebuia să indice în cererea de depunere a creanței, pe lângă suma de 37.446,14 RON, și suma de 320.000 RON, însă nu a făcut-o.

A mai reținut că această creanță nu îndeplinește condiția de a fi o creanță rezultată din însuși actul de creanță sau din alte acte, chiar neautentice, emanate de la debitor sau recunoscute de dânsul, conform art. 5 pct. 20 din Legea nr. 85/2014, deoarece creditoarea nu a făcut demersuri pentru a cuantifica și a refactura către debitoare aceste sume, astfel încât nu există nici dovada acceptării lor în vreun fel.

Hotărârea pronunțată de judecătorul sindic asupra contestației creditoarei S.C. C. S.R.L. a rămas definitivă, astfel că se bucură de putere de lucru judecat cu privire la chestiunile de fapt și de drept soluționate.

Mai mult, Tribunalul Timiș a constatat că pretențiile din cererea reconvențională, fie ele privitoare la debitul principal de 320.000 RON, fie cu privire la sume reprezentând garanție de bună execuție sau daune moratorii, nu mai pot fi solicitate după deschiderea procedurii insolvenței decât în fața judecătorului sindic, iar nu în procedura de drept comun la care are însă acces debitoarea pentru valorificarea creanțelor sale.

Împotriva sentinței civile nr. 150/PI din 2 februarie 2018 a Tribunalului Timiș, secția a II-a civilă pârâta S.C. C. S.R.L. a declarat apel, solicitând admiterea acestuia, iar, în temeiul art. 480 alin. (2) din C. proc. civ., schimbarea în totalitate a hotărârii apelate, cu consecința respingerii acțiunii introductive a reclamantei, întrucât a operat compensația legală, ca mijloc de stingere a obligațiilor.

La data de 4 iunie 2018 reclamanta S.C. A. S.R.L., prin lichidator judiciar Cabinet Individual de Insolvență D., a formulat apel incident, solicitând respingerea apelului promovat de pârâta S.C. C. S.R.L. și admiterea apelului incident, cu consecința modificării sentinței apelate, în sensul admiterii acțiunii cu privire la capătul de cerere vizând obligarea pârâtei la plata dobânzilor legale aferente sumei admise de prima instanță, respectiv 278.878,18 RON.

Prin decizia civilă nr. 749/A din 20 noiembrie 2018, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția a II-a civilă, în dosarul nr. x/2016, s-a respins ca tardiv formulat apelul incident formulat de reclamanta S.C. A. S.R.L. prin lichidator judiciar Cabinet Individual de Insolvență D. împotriva sentinței civile nr. 150/PI din 2 februarie 2018 a Tribunalului Timiș, secția a II-a civilă; s-a respins apelul formulat de pârâta S.C. C. S.R.L. împotriva aceleiași sentințe, fără cheltuieli de judecată.

Apelul principal formulat de pârâta S.C. C. S.R.L. a fost respins pentru următoarele considerente:

Curtea a constatat, la rândul său, că nu s-a dovedit caracterul cert, lichid și exigibil al creanței afirmate de pârâtă, ca fiind de natură a putea fi compensată cu creanța reclamantei, deoarece nu sunt întemeiate susținerile apelantei-pârâte, potrivit cărora sumele pretinse derivă din contractul de execuție încheiat între părți, nr. 386.1/01.10.2009, respectiv art. 12 pct. 1 și art. 17 pct. 3.

În acest sens, instanța de apel a reținut că nu s-a dovedit executarea necorespunzătoare a lucrărilor asumate prin contract, având în vedere că la dosarul de fond a fost depus procesul-verbal de recepție la terminarea lucrărilor nr. x/16.12.2014, încheiat între comuna Semlac, S.C. C. S.R.L. și S.C. E. S.A., în cuprinsul căruia se arată că, în urma constatărilor făcute, comisia de recepție propune admiterea recepției la terminarea lucrărilor și își motivează propunerea făcută prin aceea că lucrările au fost executate conform proiectului și caietelor de sarcini.

S-a arătat că la dosarul de fond au fost depuse mai multe adrese din care rezultă că datorită precipitațiilor abundente, în ultima perioadă, în anumite zone, pe rețeaua de canalizare pământul s-a așezat formând șanțuri adânci, adrese care au fost emise de comuna Semlac către S.C. C. S.R.L., iar la dosar se află o adresă emisă de pârâta S.C. C. S.R.L. către reclamanta S.C. A. S.R.L., prin care se menționează că S.C. A. S.R.L. nu a luat măsuri pentru remedierea problemelor apărute, deși lucrările au fost decontate, astfel că se vor lua măsuri pentru remedierea problemelor, iar contravaloarea lucrărilor, va fi facturată către S.C. A. S.R.L., urmând să se compenseze cu facturile neachitate.

Instanța de apel a constatat că această adresă a fost emisă la data de 23 mai 2014, însă nu s-a făcut dovada că s-a procedat efectiv la facturarea către reclamantă a lucrărilor de remediere, pentru a se putea face dovada întinderii creanței și nu s-a dovedit ce valoare au avut lucrările de remediere.

Având în vedere că încă din anul 2014 se pretinde că existau lucrări efectuate necorespunzător, Curtea a apreciat că nu se justifică în niciun fel împrejurarea că apelanta-pârâtă nu a solicitat aceste sume în cuprinsul unei declarații de creanță, după ce s-a deschis procedura insolvenței împotriva reclamantei.

Prin urmare, s-a constatat că pârâta nu deține o creanță aptă de a fi compensată cu o creanță reciprocă a reclamantei, deoarece nu s-a dovedit caracterul cert, lichid și exigibil al creanței sale, nu s-a cuantificat și refacturat către S.C. A. S.R.L. suma pretinsă cu titlu de creanță, ci ea este raportată la dispozițiile generice ale contractului care este un contract-cadru, acesta neputând face prin sine însuși dovada întinderii creanței.

Așa fiind, Curtea a concluzionat în sensul că nu s-a făcut dovada îndeplinirii condițiilor prevăzute de art. 1617 din C. civ. pentru a putea opera compensația legală.

Împotriva deciziei civile nr. 749/A din 20 noiembrie 2018, pronunțate de Curtea de Apel Timișoara, secția a II-a civilă a declarat recurs pârâta C. S.R.L., dosarul fiind înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă la data de 20 februarie 2019.

Recurenta-pârâtă a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii atacate și trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanței de apel, cu obligarea intimatei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată.

Subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. au fost formulate următoarele critici:

Instanța de apel nu a perceput cu exactitate natura și dimensiunea raportului juridic dedus judecății, astfel că a denaturat complet motivele de apel formulate de pârâtă, iar motivarea respingerii lor este contradictorie și străină de natura cauzei.

Este eronată aprecierea instanței de apel, în sensul că nu s-a dovedit caracterul cert, lichid și exigibil al creanței invocate de pârâtă, cu motivarea că din probele administrate nu a rezultat că s-a procedat efectiv la facturarea către reclamantă a lucrărilor de remediere, pentru a se putea face dovada întinderii creanței și nu s-a probat valoarea lucrărilor de remediere.

În apel, pârâta nu a solicitat să se rețină, cu titlu de creanță, suma de aproximativ 320.000 RON reprezentând contravaloarea lucrărilor de remediere, ci o sumă determinată pe baza contractului (clauza de 5% și, respectiv de 7%) ce reprezintă garanția de bună execuție și penalitățile.

Însușindu-și raționamentul primei instanțe, pârâta nu a contestat respingerea cererii reconvenționale, ci a cerut să se rețină apărările dezvoltate prin întâmpinarea formulată la cererea introductivă.

Întrucât nu avea posibilitatea să invoce compensarea judiciară, pârâta a pretins că poate opera compensarea legală, dar nu cu referire la creanța principală decurgând din lucrările de remediere (aproximativ 320.000 RON), ci cu referire la creanțe marginale decurgând din neîndeplinirea de către reclamanta S.C. A. S.R.L. a obligației de constituire a garanției și din întârzierile în executarea contractului de execuție.

Aceste creanțe marginale sunt distincte de creanța principală și nu trebuie facturate, întrucât au ca sursă însăși voința părților, așa cum rezultă din contract, fiind determinabile prin aplicarea unui procent asupra valorii contractului.

Pentru a determina acest tip de creanță nu era necesar să se cunoască valoarea lucrărilor de remediere, din moment ce aceste lucrări nu au făcut obiectul apelului și nu puteau să intre în analiza instanței de apel, ci trebuia doar să se verifice contractul și să se procedeze la un calcul simplu (facilitat și de expertiza extrajudiciară depusă la dosar).

Verificarea contractului ar fi permis să se observe că potrivit art. 13 reclamanta s-a obligat să constituie o garanție de bună execuție în cuantum de 5% din valoarea contractului. Această clauză trebuie interpretată ca fiind esențială (executarea contractului începe după constituirea garanției de bună execuție - art. 7.1 din contract) și necesară tocmai pentru a acoperi cheltuielile la care ar putea fi expusă societatea pârâtă, urmare a unei executări necorespunzătoare a obiectului contractului.

De asemenea, dintr-o verificare minimală a contractului ar fi rezultat că potrivit art. 12.1 în cazul în care, din vina sa exclusivă, executantul nu reușește să-și îndeplinească obligațiile asumate prin contract, atunci beneficiarul este îndreptățit de a deduce din prețul contractului, ca penalități, o sumă echivalentă cu o cotă procentuală de 0,1% din prețul contractului, pentru fiecare zi de întârziere în îndeplinirea contractului, fără ca valoarea penalizărilor aplicate să poată depăși 7% din prețul contractului.

Conform art. 17.3 din contract, în cazul în care executantul (reclamanta) nu execută lucrările de remediere a neconformităților constatate, beneficiarul (pârâta) este îndreptățit să angajeze și să plătească alte persoane care să le execute. Cheltuielile aferente acestor lucrări vor fi recuperate de la executant sau reținute/retrase din sumele cuvenite acestuia sau din garanția de bună execuție.

Cum clauzele trebuie interpretate în sensul în care pot produce efecte, iar nu în acela de a nu putea produce niciunul (art. 1268 alin. (3) din C. civ.), rezultă că, în ipoteza în care executantul nu a respectat obligația de constituire a garanției de bună execuție, beneficiarul trebuie să fie deținătorul unui remediu efectiv, prin recunoașterea dreptului de a opune executantului sumele determinabile conform clauzei de garanție, atunci când intervine necesitatea remedierii unor lucrări executate necorespunzător.

Recurenta-pârâtă consideră că instanța de apel a respins apelul uzând de o motivare contradictorie și străină pricinii, cât timp s-a referit la contravaloarea lucrărilor de remediere, iar pârâta a avut în vedere contravaloarea garanției de bună execuție și a penalităților de întârziere.

În aceeași logică, nu își găsesc o justificare rațională mențiunile referitoare la nesolicitarea sumelor reprezentând lucrările de remediere în cuprinsul unei declarații de creanță, după ce s-a deschis procedura insolvenței.

În opinia recurentei, nedepunerea unei declarații de creanță nu înseamnă că a pierdut beneficiul de a se apăra atunci când este confruntată cu o creanță, prin invocarea tuturor apărărilor apte să conducă la paralizarea respectivei creanțe, sens în care au fost evocate dispozițiile art. 90 din Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenței și de insolvență.

Prin urmare, recurenta a susținut că va opera compensarea legală, independent de formularea unei cereri în pretenții sau de admisibilitatea unei cereri reconvenționale.

Instanța de apel a apreciat, în mod greșit, că nu s-a dovedit executarea necorespunzătoare a lucrărilor asumate prin contractul nr. x/01.10.2009, deși prima instanță a administrat un probatoriu consistent ce dovedește exact contrariul.

Referindu-se la procesul-verbal de recepție la terminarea lucrărilor nr. x/16.12.2014, autoarea căii de atac a susținut că acesta a fost reținut eronat în favoarea reclamantei.

Astfel, a relevat faptul că procesul-verbal anterior menționat a fost încheiat între pârâtă și beneficiarul investiției, Comuna Semlac, ulterior remedierii tuturor lucrărilor de către C. S.R.L. și terțe societăți contractate în acest scop de societatea pârâtă, așa cum rezultă din vastul probatoriu administrat în fața primei instanțe.

Recurenta-pârâtă apreciază că procesul-verbal nr. x/16.12.2014 face dovada faptului că lucrările au fost recepționate numai ulterior remedierii neconformităților, remedieri ce au căzut în sarcina A. S.R.L., însă aceasta nu le-a executat, neîndeplinindu-și astfel obligațiile contractuale.

A conchis în sensul că a avut loc o executare necorespunzătoare a contractului, aptă să conducă la activarea clauzei de bună garanție (art. 13.1) și de penalități (art. 12.1).

Cu privire la incidența motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurenta-pârâtă a susținut că instanța de apel a ignorat dispozițiile legale ce definesc creanța certă, prin faptul că a apreciat contractul părților ca fiind unul cadru, care nu poate face prin sine însuși dovada întinderii creanței.

În opinia recurentei-pârâte, față de textele de lege invocate (art. 663 C. proc. civ., art. 5 pct. 20 din Legea nr. 85/2014 și art. 953 C. proc. civ.), este fără dubiu faptul că certitudinea creanței se referă la existența sa neîndoielnică prin raportare la înscrisul constatator al creanței.

Or, în speță, creanța pârâtei este prevăzută expres în contract (art. 12.1 și art. 13.1), contractul fiind un instrument legal perfect valabil pentru constatarea acesteia.

Recurenta consideră că nu este vorba despre un contract-cadru vag și cu dispoziții generice, cât timp acesta conține clauze clare și precise apte să disciplineze relația dintre părți, sens în care s-a referit la faptul că au înscrise în contract clauze pentru constituirea unei garanții de bună execuție aptă să acopere cheltuielile cu lucrările de remediere, precum și clauze privind penalitățile pentru întârzierea în executare a lucrărilor.

În plus, conform art. 663 din C. proc. civ., creanța este lichidă atunci când obiectul ei este determinat sau când titlul executoriu conține elementele care permit stabilirea lui, condiție îndeplinită în speță, prin menționarea în cuprinsul contractului a unui procent (5% și, respectiv 7%).

Prin urmare, creanța este perfect determinabilă prin raportare la valoarea totală a contractului, astfel încât nu se poate susține, în mod legal, că întinderea acesteia nu s-ar putea stabili din cauza dispozițiilor generice ale contractului.

Concluzionând, recurenta-pârâtă C. S.R.L. a arătat că apelul său a fost respins, în mod greșit, de către instanța de apel, aceasta ignorând aplicarea dispozițiilor art. 1617 din C. civ., care permiteau compensarea legală a creanței pârâtei cu cea a reclamantei S.C. A. S.R.L.

Intimata-reclamantă S.C. A. S.R.L. prin lichidator judiciar Cabinet Individual de Insolvență D. nu a formulat întâmpinare în cauză.

Potrivit dispozițiilor art. 493 alin. (2) - (4) C. proc. civ., în forma în vigoare anterior modificărilor introduse prin Legea nr. 310/2018, a fost întocmit un raport asupra admisibilității în principiu a recursului, raport care, după analiza acestuia în completul de filtru, a fost comunicat părților.

Prin încheierea din 15 septembrie 2020 s-a admis, în principiu, recursul declarat de pârâta C. S.R.L. și s-a fixat termen la data de 8 decembrie 2020 pentru judecata pe fond a căii de atac, în ședință publică, cu citarea părților.

Examinând decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, raportat la criticile formulate și dispozițiile legale incidente, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Recurenta-pârâtă C. S.R.L. a invocat motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 din C. proc. civ., texte de lege potrivit cărora casarea unei hotărâri se poate cere atunci când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura pricinii, respectiv când a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Critica circumstanțiată motivului de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. se referă la faptul că instanța de apel a respins apelul uzând de o motivare contradictorie și străină pricinii, atâta timp cât s-a referit la contravaloarea lucrărilor de remediere, iar pârâta a avut în vedere contravaloarea garanției de bună execuție și a penalităților de întârziere. De asemenea, recurenta a susținut că nu își găsesc o justificare rațională mențiunile referitoare la nesolicitarea sumelor reprezentând lucrările de remediere în cuprinsul unei declarații de creanță, după ce s-a deschis procedura insolvenței.

Înalta Curte subliniază că, pentru a răspunde exigențelor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., contradicția la care se referă textul de lege trebuie să se regăsească fie între considerente și dispozitiv (ceea ce nu este cazul, în speță), fie să se manifeste în cadrul considerentelor, însă de o asemenea manieră încât hotărârea să poată fi apreciată ca fiind, practic, nemotivată ori să cuprindă contradicții în termeni (situații care, de asemenea, nu se regăsesc în cauză).

Contrar susținerilor recurentei, raționamentul logico-juridic expus de către instanța de apel în considerentele deciziei atacate nu este unul contradictoriu, întrucât aceasta a constatat, în mod corect, că nu s-a dovedit caracterul cert, lichid și exigibil al creanței afirmate de pârâtă, ca fiind de natură a putea fi compensată cu creanța reclamantei, reținând că sunt neîntemeiate susținerile pârâtei potrivit cărora, sumele pretinse derivă din contractul de execuție încheiat între părți, nr. 386.1/01.10.2009, respectiv art. 12 pct. 1 și art. 17 pct. 3, atâta timp cât nu a rezultat, din probatoriul administrat, că reclamanta S.C. A. S.R.L. ar fi executat în mod necorespunzător lucrările asumate prin contract.

Soluția dată în calea de atac ordinară, de reformare, devolutivă a apelului este justificată în motivarea deciziei, iar faptul că recurenta nu este mulțumită de argumentele reținute de instanța de apel, nu conduce la concluzia că hotărârea astfel criticată este susceptibilă de a fi casată.

Totodată, se reține că hotărârea pronunțată de către instanța de prim control judiciar nu cuprinde motive străine de natura cauzei.

De altfel, ipoteza reglementată de art. 488 alin. (1) pct. 6 teza a III-a C. proc. civ. vizează situația în care hotărârea cuprinde numai motive străine de natura cauzei.

Împrejurarea că, atașat acestui motiv de recurs, recurenta-pârâtă reconstituie starea de fapt într-o manieră proprie, nu reprezintă o chestiune care să intre în sfera analizei legalității deciziei, ci reprezintă o solicitare implicită de reevaluare a fondului, a stării de fapt, ceea ce, în cazul recursului în casație, este inadmisibil.

Cu alte cuvinte, recurenta-pârâtă readuce în discuție probatoriul administrat, în încercarea de a stabili o altă situație de fapt, susținând că instanța de apel a apreciat, în mod greșit, că nu s-a dovedit executarea necorespunzătoare a lucrărilor asumate de reclamantă prin contractul nr. x/01.10.2009, deși prima instanță a administrat un probatoriu consistent ce dovedește exact contrariul.

În concluzie, Înalta Curte constată că decizia recurată corespunde exigențelor impuse de art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., întrucât instanța de apel a prezentat, într-o manieră clară, precisă și concisă argumentele avute în vedere pentru a fundamenta în fapt și în drept soluția adoptată, fiind astfel la adăpost de orice critică din perspectiva motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Subsumat motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurenta-pârâtă a invocat faptul că instanța de apel a ignorat dispozițiile legale ce definesc creanța certă, apreciind că părțile au încheiat un contract cadru care nu poate face prin sine însuși dovada întinderii creanței.

În accepțiunea recurentei-pârâte, creanța este perfect determinabilă prin raportare la valoarea totală a contractului, astfel încât nu se poate susține, în mod legal, că întinderea acesteia nu s-ar putea stabili din cauza dispozițiilor generice ale contractului.

Prin urmare, a susținut că apelul său a fost respins, în mod greșit, de către instanța de apel, aceasta ignorând aplicarea dispozițiilor art. 1617 din C. civ., care permiteau compensarea legală a creanței pârâtei cu cea a reclamantei S.C. A. S.R.L.

Ipoteza normativă invocată de recurentă are în vedere situațiile în care instanța recurge la textele de lege aplicabile speței, dar fie le încalcă, în litera sau spiritul lor, fie le aplică greșit, interpretarea pe care le-o dă fiind prea întinsă sau prea restrânsă ori cu totul eronată.

Prin concept, motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. nu include și cazurile în care greșeala de raționament a instanței ar fi săvârșită în legătură cu premisa minoră a silogismului judiciar și anume reținerea situației de fapt, ca urmare a aprecierii probelor administrate în cauză. Textul de lege are în vedere numai cea de-a doua etapă a activității jurisdicționale care conduce la pronunțarea soluției, respectiv confruntarea faptelor la condițiile de aplicare a regulii de drept.

Sub aparența unei critici de nelegalitate ce vizează pretinsa ignorare a dispozițiilor legale care reglementează compensația legală, recurenta-pârâtă a reluat practic susținerile din cererea de apel, a reiterat argumentele și probele din care apreciază că rezultă neîndeplinirea obligațiilor asumate de intimata-reclamantă prin contractul de prestări servicii și a criticat modul în care instanțele de fond au interpretat și valorificat aceste probe.

Or, așa cum s-a arătat anterior, criticile legate de modul de administrare sau interpretare a probelor ori față de modul de soluționare a litigiului în raport cu situația de fapt nu pot face obiectul analizei instanței de recurs, a cărei examinare este limitată, de însuși conținutul introductiv al art. 488 din C. proc. civ., doar la criticile de nelegalitate, nu și la cele de eventuală netemeinicie.

Mai mult decât atât, prin reluarea criticilor deja cenzurate de instanța de apel, recurenta tinde să obțină o nouă verificare a susținerilor sale, cu toate că legea recunoaște doar dublul grad de jurisdicție și căile extraordinare de atac, iar nu și al treilea grad devolutiv.

Analiza argumentelor care au fundamentat silogismul judiciar relevă că instanța de apel, ca și prima instanță au reținut, prin valorificarea probatoriului administrat, că nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 1617 din C. civ. pentru a putea opera compensația legală.

Pentru considerentele ce preced, Înalta Curte constată că toate criticile aduse de către recurenta-pârâtă hotărârii instanței de apel sunt nefondate și că soluția pronunțată este corectă, reflectă interpretarea și aplicarea corectă a prevederilor legale pertinente și incidente în raport cu situația de fapt rezultată în urma cercetării judecătorești efectuate, motiv pentru care, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de pârâta C. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 749/A din 20 noiembrie 2018, pronunțate de Curtea de Apel Timișoara, secția a II-a civilă, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 8 decembrie 2020.