ÎCCJ, decizie (scj.ro #222104)

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Suceava- Secția a II-a civilă, la data de 2.03.2017, reclamantul A. a solicitat, cu citarea intervenientului forțat B., obligarea pârâtelor C. SA și C. SA Sucursala Suceava, la plata sumei de 1.326,75 lei reprezentând daune materiale și a sumei de 100.000 euro reprezentând daune morale; totodată, a solicitat plata penalităților de 0,2% pe zi din suma solicitată conform art. 38 coroborat cu art. 37 alin. 1 și 2 din Norma ASF 23/2014 calculată de la expirarea termenului de 3 luni de la data depunerii cererii de despăgubire (14.11.2016) adică de la data de 14.02.2017 și până la plata efectivă a despăgubirilor, cu acordarea cheltuielilor de judecată.

Sentința pronunțată de Tribunalul Suceava Prin sentința nr. 289 din 27.09.2017, Tribunalul Suceava – Secția a II-a civilă a admis, în parte, cererea formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâtele SC C. SA București și SC C. SA - Agenția Suceava și intervenientul forțat B.; a obligat pârâtele să plătească reclamantului suma de 1.326,75 lei cu titlu de daune materiale și suma de 50.000 lei reprezentând daune morale, precum și la plata penalităților de întârziere în cuantum de 0,2% pe zi de întârziere începând cu data de 14.02.2017 și până la plata efectivă; a luat act că reclamantul nu a solicitat cheltuieli de judecată.

Decizia pronunțată de Curtea de Apel Suceava Prin decizia nr. 77 din data de 8.03.2018, Curtea de Apel Suceava - Secția a II-a civilă a admis apelurile formulate de reclamantul A. și pârâta SC C. SA București împotriva sentinței civile nr. 289/2017 a Tribunalului Suceava – Secția a II-a civilă, intimați fiind intervenientul forțat B. și pârâta SC C. SA Sucursala Suceava; a schimbat în parte sentința atacată, în sensul că a majorat daunele morale de la 50.000 lei la 100.000 lei și a înlăturat penalitățile de întârziere aferente acestor daune morale; a menținut restul dispozițiilor sentinței care nu sunt contrare hotărârii; a obligat reclamantul A. să-i plătească apelantei S.C. C. SA, suma de 710,55 lei cheltuieli de judecată din apel.

Calea de atac a recursului exercitată în cauză Împotriva deciziei nr. 77 din data de 8 martie 2018 pronunțată de Curtea de Apel Suceava - Secția a II-a civilă a declarat recurs reclamantul A., invocând motivul de casare reglementat de art. 488 alin. 1 pct. 8 C.proc.civ. În debutul memoriului de recurs, recurentul a expus scurte considerații cu privire la apărările formulate în fața instanțelor de fond, precum și soluțiile pronunțate în cauză și considerente ale deciziei atacate. Recurentul pretinde că este greșit raționamentul instanței de apel relativ la dispozițiile art. 37 alin. 2 din Norma ASF 23/2014 (indicate eronat în hotărâre ca fiind dispozițiilor art. 37 alin. 2 din Ordinul CSA nr.14/2011, textul fiind același), deoarece acesta ar conduce practic la pronunțarea a două hotărâri de către instanța de judecată cu privire la același lucru, una cu privire la stabilirea cuantumului despăgubirii și alta prin care, în caz de neexecutare, de obligare a pârâtului, încă o dată, la plata sumei, lipsind de efecte instituția executării silite a unei hotărâri judecătorești prin obligarea prin două hotărâri distincte a debitorului la plata aceleiași datorii. Practic s-ar emite o hotărâre în constatare și una în realizare a dreptului, ceea ce este inadmisibil potrivit prevederilor art. 35 din noul Cod de procedură civilă. Explicația dată de prima instanță potrivit căreia, per a contrario, ar concluziona că nu ar fi competentă instanța să soluționeze astfel de dosare este greșită, de vreme ce instanța poate și trebuie să soluționeze în fond o asemenea cerere, însă după ce se analizează toate excepțiile și alte impedimente procedurale precum și condițiile de formă care trebuie îndeplinite sub sancțiunile specifice, or, recurentul a invocat un impediment procedural cu sancțiune specifică, care trebuia soluționat ca atare. De altfel, norma este clară și nu face referire la despăgubirea stabilită de către instanță ci la avizarea producerii evenimentului de către partea prejudiciată ori de către asigurat (nereferindu-se la calitatea procesuală a acestora) și la pretențiile de despăgubire, iar interpretarea instanței de control judiciar lipsește de efecte norma juridică. În ceea ce privește aplicarea prevederilor art. 38 din Norma ASF 23/2014 privind penalitățile de 0,2%, recurentul susține că raționamentul Curții de Apel Suceava este din nou greșit, aceasta raportându-se la caracterul cert al despăgubirii și la un alineat al art. 37 din ordinul ASF 23/2014, care se referă la data plății despăgubirii, care însă nu are aplicabilitate în cauză. Astfel, deși se menționează că acestea nu pot fi acordate deoarece daunele morale nu au un caracter cert astfel cum au daunele materiale, este important de menționat faptul că existența acestora nu poate fi contestată, ba, mai mult, acestea pot fi și apreciate potrivit experienței asigurătorului. Este de notorietate faptul că asigurătorii, de-a lungul timpului, și-au formulat opinii și ghiduri de soluționare a acestui tip de pretenții, unii răspunzând solicitărilor cu diverse propuneri care pot urma regimul juridic impus de art. 2208 C.civ., respectiv să achite suma pe care o consideră datorată, urmând ca pentru o eventuală diferență să se pronunțe instanța de judecată. Recurentul susține că a arătat în fața primei instanțe îndeplinirea cerințelor legale pentru acordarea acestora, respectiv delăsarea pe care a manifestat-o pârâta, care nu a formulat un răspuns la cererea de despăgubire, or această pasivitate este sancționată de legiuitor prin prevederile art. 38 cu raportare la art. 37 din Norma ASF 23/2014. Învederează recurentul că, de la data depunerii cererii de despăgubire, 14.11.2016, a trecut un termen mult mai mare decât cel de 3 luni prevăzut în actul normativ anterior indicat, timp în care partea nu a primit nicio notificare de la asigurătorul C. privind modul de soluționare al dosarului, acesta neîndeplinindu-și obligațiile prevăzute la art. 37 alin. 1 și 2 din Norma ASF nr. 23/2014, astfel încât condițiile prevăzute de art. 38 și art. 37 din Norma ASF 23/2014 pentru acordarea despăgubirii și a penalităților aferente sunt îndeplinite. Aprecierea instanței privind termenul prevăzut la alin. 4 al art. 37 din Norma ASF 23/2014 (în hotărâre indicat eronat alin. 5 al art. 36 din ordinul ASF nr. 14/2011, textul fiind corect) nu își are aplicabilitatea în prezenta cauză. Art. 38 din același act normativ condiționează aplicarea penalităților de neîndeplinirea oricărei obligații din cele prevăzute la art. 37. Se poate aprecia că a fost încălcat inclusiv alin. 4 întrucât pârâta nu a achitat suma solicitată, nu a comunicat respingerea acesteia în tot sau în parte și nici nu a solicitat documente suplimentare (față de cele deja depuse) pentru completarea dosarului de daună. În concluzie, solicită admiterea recursului, cu consecința casării Deciziei nr. 77 din 08.03.2018 a Curții de Apel Suceava, constatării incidenței prevederilor art. 37 alin. 2 și art. 38 din Norma ASF 23/2014 ca temeiuri ale răspunderii pârâtelor pentru sumele solicitate în cererea introductivă și trimiterea dosarului spre rejudecare.

Decizia pronunțată de către Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția I civilă Prin decizia nr. 2885 din data de 13.09.2018, Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția I civilă a respins, ca inadmisibil, recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 77/2018 pronunțată de Curtea de Apel Suceava - Secția a II-a civilă. 6 . Decizia pronunțată de către Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția I civilă privind cererea de revizuire Împotriva deciziei nr. 2885 din data de 13.09.2018 pronunțată de către Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția I civilă, A. a formulat cerere de revizuire înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, Secția I civilă, sub nr. x/1/2018*. Prin decizia nr. 1393 din data de 22.05.2024 Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția I civilă a respins, ca inadmisibilă, cererea de revizuire formulată de revizuentul A., în temeiul prevederilor art. 509 alin. 1 pct. 6 C.proc.civ., împotriva deciziei nr. 2885/2018, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Secția I civilă; a admis cererea de revizuire formulată de același revizuent, în temeiul prevederilor art. 509 alin. 1 pct. 11 C.proc.civ., împotriva aceleiași decizii; a schimbat în tot hotărârea atacată, în sensul că a admis în principiu recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 77/2018, pronunțată de Curtea de Apel Suceava - Secția a II-a civilă; a acordat termen la data de 18.09.2024, în ședință publică, cu citarea părților.

Apărări formulate în cauză Prin memoriul înregistrat la 3.08.2018, intimata C. SA București a solicitat respingerea recursului, ca nefondat. Arată intimata că instanța de apel a reținut în mod corect situația de fapt, în cauză fiind incidente prevederile art. 49 și art. 50 din Legea nr. 136/1995, precum și art. 2223 și art. 2224 C.civ., iar cuantificarea concretă a daunelor materiale și morale reprezintă atributul exclusiv al instanței de judecată, până la acel moment, prejudiciul neavând caracter cert, lichid și actual pentru a intra în sfera obligației de plată a asigurătorului. Intimata susține că dispozițiile art. 37 alin. 2 din Ordinul ASF nr. 23/2014 nu pot fi aplicabile în cauză întrucât se referă la un cuantum cert al daunelor care ar rezulta din înscrisuri justificative sau verificabile, însă în cauză daunele morale nu au caracter cert, ci sunt stabilite de judecătorul cauzei prin apreciere la un cuantum rezonabil, în raport cu probele administrate în dosar. Prerogativa instanței privind cuantificarea daunelor morale se desprinde și din interpretarea art. 36 alin. 5 din O. ASF 23/2024. Pe de altă parte, în cazul producerii prejudiciilor aferente vătămărilor corporale, instanța de judecată este cea care, fără a avea criterii de individualizare prestabilite, este în măsură să aprecieze, în baza probelor administrate, cuantumul despăgubirilor aferente daunelor morale, până atunci, însă, nu pot fi trase concluzii cu privire la cuantumul și întinderea prejudiciului, sens în care sunt aplicabile prevederile art. 45 pct. 3 din Ord. CSA 23/2014. Relativ la penalitățile de 0,2% pe zi de întârziere asupra sumei solicitate, intimata susține că sunt incidente prevederile art. 36 alin. 5 teza a II-a din Ord. ASF 23/2024. Arată intimata că obligația de plată trebuie îndeplinită după data rămânerii definitive a hotărârii judecătorești, astfel că penalitățile de 0,2% pe zi de întârziere nu pot curge de la o dată anterioară, sens în care invocă și prevederile Deciziei nr. 2617/2009 pronunțată de I.C.C.J. Intimata C. SA a formulat note de ședință prin care a invocat excepția inadmisibilității recursului, față de obiectul cauzei și prevederile art. 483 alin. 2 C.proc.civ., precum și excepția nulității recursului, arătând că argumentele invocate de recurent nu se încadrează în motivele de casare reglementate de art. 488 C.proc.civ.. De asemenea, intimata a formulat concluzii scrise prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Analizând recursul, exercitat în cauză de către reclamantul A., constată următoarele: În primul rând, sub aspectul admisibilității căii de atac, chestiune invocată de către intimata-pârâtă SC C. SA în ședința publică din 18.09.2024, cu referire la dispozițiile art. 483 alin. 2 C.proc.civ., în sensul că, litigiul fiind unul în materia asigurărilor, înseamnă că nu este supus recursului, se constată lipsa de fundament a unei asemenea susțineri. Aceasta, în condițiile în care litigiul a început la data de 2.03.2017 (prin înregistrarea cererii de chemare în judecată pe rolul Tribunalului Suceava), iar modificarea legislativă asupra dispozițiilor art. 483 alin. 2 C.proc.civ. – în sensul suprimării căii de atac a recursului – a intervenit ulterior, potrivit art. I pct. 49 din Legea nr. 310/2018. Or, conform art. 27 C.proc.civ., „ hotărârile rămân supuse căilor de atac, motivelor și termenelor prevăzute de legea sub care a început procesul ”. Separat de argumentele în drept menționate, această chestiune, a admisibilității căii de atac, a fost dezlegată și prin decizia nr. 1393 din 22.05.2024 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, prin care, admițându-se cererea de revizuire întemeiată pe dispozițiile art. 509 pct. 11 C.proc.civ., a fost schimbată în tot decizia nr. 2885 din 13.09.2018 a Înaltei Curți de Casație și Justiție – Secția I civilă (prin care fusese respins ca inadmisibil recursul, dar din perspectiva caracterului patrimonial al litigiului și a dispozițiilor art. XVIII alin. 2 din Legea nr. 2/2013) și admis în principiu recursul, fixându-se termen pentru dezbaterea acestuia (ceea ce înseamnă că, implicit, calea de atac a fost apreciată admisibilă și din punctul de vedere al regimului juridic specific materiei litigioase, a asigurărilor). În privința criticilor deduse judecății, se va reține caracterul fondat al acestora, în sensul și în limitele considerentelor ce vor fi arătate: Referitor la susținerea recurentului privind o greșită aplicare a dispozițiilor art. 37 alin. 2 din Norma ASF nr. 23/2014, sub motiv că s-ar ajunge „la pronunțarea a două hotărâri de către instanța de judecată, asupra aceluiași aspect, una care să stabilească întinderea despăgubirilor și alta prin care, în caz de neexecutare, să fie obligat pârâtul, încă o dată, la plata sumei, lipsind astfel de efecte instituția executării silite a hotărârii judecătorești”, se constată ca fiind total lipsită de fundament. Astfel, recurentul-reclamant pretinde că, potrivit normei menționate, în situația în care a fost depășit termenul de 3 luni de la avizarea producerii evenimentului asigurat de către partea prejudiciată ori de către asigurat, fără ca asigurătorul să fi notificat părții prejudiciate respingerea pretențiilor de despăgubire, precum și motivele respingerii, înseamnă că asigurătorul trebuie să fie obligat la plata despăgubirii, astfel cum a fost aceasta solicitată de către asigurat/persoană prejudiciată, fără posibilitatea vreunei evaluări din partea instanței. O asemenea susținere denaturează înțelesul normei și neagă funcția jurisdicțională a instanței, aceea de a da dezlegare raporturilor litigioase ținând seama de situația de fapt și de norma legală incidentă. Fiind învestită cu un astfel de litigiu, în care asiguratul pretinde despăgubiri de la asigurător ca urmare a producerii riscului asigurat și a neîndeplinirii de către asigurător a obligației de dezdăunare înăuntrul termenului stabilit de norma de drept incidentă, instanța trebuie să realizeze propriile verificări jurisdicționale referitoare la întrunirea elementelor răspunderii delictuale, ceea ce presupune, în mod evident, și determinarea întinderii prejudiciului. Recurentul-reclamant nu se află într-o procedură necontencioasă, în care să nu se urmărească stabilirea unui drept potrivnic față de o altă persoană, instanța limitându-se doar la „darea unei autorizații judecătorești”, în sensul art. 527 C.proc.civ., ci, dimpotrivă, într-o procedură contencioasă în cadrul căreia tinde la stabilirea dreptului său la despăgubiri în contra asigurătorului, supus, ca atare, verificării și evaluării instanței de judecată. Este, de asemenea, lipsită de fundament, susținerea potrivit căreia, în asemenea ipoteze, instanța ar fi chemată să pronunțe două hotărâri, în aceeași chestiune, una cu privire la cuantumul despăgubirii și alta prin care, în caz de neexecutare, să oblige la plata sumei, lipsind astfel de efecte „instituția executării silite a hotărârii judecătorești”. În realitate, în astfel de litigii, instanța nu se limitează doar la stabilirea cuantumului despăgubirii (pentru a pronunța o hotărâre în constatare, lipsită de efect executoriu) ci, fiind învestită cu o acțiune în realizare, odată stabilită obligația de plată, o pune în sarcina pârâtului printr-o dispoziție condamnatorie, susceptibilă așadar, de executare silită, fără să fie necesar un demers ulterior al părții (de obținere a unei noi hotărâri, în condamnare, după ce ar fi obținut deja una în constatarea dreptului de creanță, potrivit tezei avansate de către recurent). Critica sub acest aspect a recurentului-reclamant este bazată pe confuzia dintre caracterul acțiunilor în constatare respectiv, în realizare și în mod corespunzător, caracterul hotărârilor pe care le poate pronunța instanța învestită cu astfel de cereri, și anume, hotărâri în constatare, pur declarative, nesusceptibile de punere în executare silită sau dimpotrivă, hotărâri în realizare sau în condamnare, ale căror efecte pot fi aduse la îndeplinire în mod silit, recurgându-se la forța coercitivă a statului. Pentru aceste considerente, se constată ca fiind total nefondată critica recurentului conform căreia instanța ar fi procedat greșit, cu aplicarea eronată a dispozițiilor art. 37 alin. 2 din Norma ASF nr. 23/2014, atunci când a evaluat despăgubirea, deși trebuia să se limiteze la a observa „avizarea producerii evenimentului de către partea prejudiciată și pretențiile de despăgubire ale acesteia”. Are însă caracter întemeiat critica referitoare la modalitatea în care instanța a făcut aplicarea dispozițiilor art. 38 din Norma ASF, înlăturând aplicarea penalităților de întârziere de 0,2 %, în contextul în care asigurătorul nu și-a îndeplinit obligația de acordare a daunelor, deși expirase termenul de 3 luni înăuntrul căruia trebuia să soluționeze pretențiile de despăgubire. S-a susținut că legiuitorul sancționează pasivitatea asigurătorului, prin acordarea respectivelor penalități, și că daunele morale nu sunt excluse din categoria despăgubirilor datorate de asigurător, care dispune de criteriile necesare și utile în evaluare (inclusiv prin ghidurile întocmite în materie), astfel încât trebuie să răspundă solicitării asiguratului și sub acest aspect. Considerentele deciziei din apel, care justifică soluția din dispozitiv, de înlăturare a penalităților de întârziere aferente daunelor morale, fac referire la faptul că în această ipoteză (spre deosebire de situația daunelor materiale, al căror cuantum este cert din momentul depunerii cererii de despăgubire însoțită de documentele justificative), cuantumul despăgubirilor morale nu este cert până la momentul rămânerii definitive a hotărârii judecătorești, prin care au fost stabilite și, ca atare, nu pot curge penalități. Statuarea instanței de apel este eronată dintr-o dublă perspectivă. Pe de o parte, pentru că ignoră regimul juridic și funcția penalităților de întârziere, așa cum rezultă ele din reglementarea în materia asigurărilor și, pe de altă parte, întrucât disociază între cele două categorii de despăgubiri, deși potrivit legislației asigurărilor (art. 49, 50 din Legea nr. 136/1995, aplicabilă speței, raportat la data producerii accidentului, 9.07.2016) ambele forme de daună fac, deopotrivă, obiect al dezdăunării. Astfel, solicitând penalități de întârziere, recurentul-reclamat a invocat dispozițiile art. 38 raportat la art. 37 din Norma ASF nr. 23/2014, potrivit cărora, dacă asigurătorul RCA nu-și îndeplinește obligațiile în termenele prevăzute la art. 37 (respectiv, în termen de 3 luni de la avizarea producerii evenimentului asigurat), se aplică o penalizare de 0,2% calculată pentru fiecare zi de întârziere la întreaga sumă de despăgubire cuvenită sau la diferența de sumă neachitată care se plătește de asigurător. Conform elementelor de fapt ale speței, reținute de instanțele fondului, reclamantul a avizat asigurătorului producerea evenimentului asigurat, depunând cerere de daune materiale și morale, la 14.11.2016, fără ca înăuntrul termenului de 3 luni (prevăzut de art. 37 alin 2 din Norma ASF nr. 23/2014) să fi primit din partea asigurătorului vreo notificare referitoare la respingerea pretențiilor de despăgubiri, motivele respingerii și fără să i se fi solicitat documente justificative suplimentare care să completeze dosarul de daună (conform art. 37 alin. 1 lit. b Norma ASF nr. 23/2014). În acest context, reclamantul s-a adresat instanței de judecată, la data de 2.03.2017, solicitând acordarea despăgubirilor și a penalităților de întârziere, conform cererii înregistrate pe rolul Tribunalului Suceava. Instituirea unui termen de 3 luni, la dispoziția asigurătorului, înăuntrul căruia acesta trebuie să soluționeze notificarea de daune, urmare a producerii riscului asigurat, este în acord cu legislația comunitară invocată de reclamant în acțiune. Potrivit art. 22 din Directiva nr. 103/2009 a Parlamentului European și Consiliului Uniunii Europene privind asigurarea de răspundere civilă auto și controlul obligației de asigurare a acestei răspunderi, statele membre prevăd obligații însoțite de sancțiuni financiare eficiente și sistematice corespunzătoare, pentru a se asigura că în termen de 3 luni începând cu data la care persoana vătămată și-a prezentat cererea de despăgubire: „(a) întreprinderea să prezinte o ofertă de despăgubire justificată, în cazul în care răspunderea nu este contestată și prejudiciul a fost cuantificat; sau (b) întreprinderea de asigurare să dea un răspuns justificat la elementele invocate în cerere, în cazul în care răspunderea a fost respinsă sau nu a fost stabilită în mod clar sau în care prejudiciul nu a fost pe deplin cuantificat ”. De asemenea, potrivit art. 22 alin. 2 din aceeași Directivă (care abrogă și înlocuiește în mod corespunzător Directivele enumerate de către reclamant) statele membre adoptă dispoziții care să garanteze că, în cazul în care oferta nu a fost prezentată în termen de 3 luni, se percep dobânzi calculate în funcție de valoarea despăgubirii oferite de către întreprinderea de asigurare sau acordate de către judecător persoanei vătămate. Ca atare, în prezența acestuia cadru normativ, intern și comunitar, transmiterea notificării de avizare a producerii evenimentului asigurat, cu solicitarea de despăgubiri din partea persoanei prejudiciate, are semnificația punerii în întârziere a debitorului asigurător, în sensul art. 1522 C.civ., căruia îi revine obligația ca în termen de 3 luni, fie să formuleze o ofertă de despăgubire justificată, fie să notifice părții prejudiciate în scris, cu confirmare de primire, motivele pentru care nu a aprobat, în totalitate sau parțial, pretențiile de despăgubiri. Nerespectarea acestor obligații denotă atitudinea culpabilă a debitorului (asigurătorul) sancționabilă prin acordarea penalităților de întârziere. Pe acest aspect, al regimului juridic al penalităților de întârziere, în decizia nr. 25/9.05.2022 a Înaltei Curți de Casație și Justiție – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, s-a statuat că ele au ca funcție „sancționarea atitudinii culpabile asigurătorului, care nu își îndeplinește obligația legală de plată a despăgubirilor în termenele stipulate”, spre deosebire de dobânzile penalizatoare care au ca scop asigurarea unei reparații integrale a prejudiciului, constând nu doar în pierderea efectivă ( damnum emergens ) ci și în beneficiul nerealizat ( lucrum cessans , exprimat în dobânda datorată) – par. 59. Așadar, în speță, neîndeplinirea de către asigurător, înăuntrul termenului de 3 luni de la avizarea producerii evenimentului asigurat, a obligației de a emite o ofertă de despăgubire sau de a notifica părții prejudiciate motivele pentru care nu a fost primită cererea acesteia, reprezintă o atitudine culpabilă, sancționabilă prin plata penalităților de întârziere, potrivit art. 38 din Norma ASF nr. 23/2014. Aprecierea instanței de apel, potrivit căreia aceste penalități nu s-ar acorda în situația daunelor morale întrucât ele nu au caracter cert decât la momentul rămânerii definitive a hotărârii judecătorești, este una care introduce o distincție pe care legea nu o face și, ca atare, nici interpretului nu-i este permis să o facă ( ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus ). Potrivit art. 49, 50 din Legea nr. 136/1995 privind asigurările și reasigurările (aplicabilă speței, raportat la data producerii accidentului, 9.07.2016), asigurătorul acordă despăgubiri pentru prejudiciile de care asigurații răspund față de terțe persoane păgubite prin accidente de vehicule, aceste despăgubiri fiind pentru sumele „pe care asiguratul este obligat să le plătească cu titlu de dezdăunare persoanelor păgubite prin vătămare corporală sau deces, precum și prin avarierea ori distrugerea de bunuri”. Or, asemenea consecințe vătămătoare, datorate producerii riscului asigurat, se localizează, în mod evident, nu doar la nivelul unor prejudicii materiale (distrugere, avariere bunuri), ci sunt și de ordin moral (în caz de vătămare corporală, deces). Rezultă că ambele tipuri de prejudicii sunt supuse reparației, nici legea și nici actul administrativ infralegal (Norma ASF, în cadrul căreia, de altfel, nu este permisă vreo derogare de la lege) nefăcând vreo distincție între cele două tipuri de prejudicii supuse reparației, pentru a se putea susține că obligația asigurătorului de a da răspuns, înăuntrul unui anumit termen, notificării de daune, ar fi existat doar în privința daunelor materiale, nu și a celor morale. În consecință, potrivit tuturor considerentelor expuse anterior, soluția instanței de înlăturare a penalităților de întârziere în privința daunelor morale este una nelegală, dată cu nesocotirea art. 38 coroborat cu art. 37 din Norma ASF nr. 23/2014, ceea ce atrage incidența motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 8 C.proc.civ. și, conform art. 497 alin. 1 C.proc.civ., soluția de casare, în parte, cu trimitere spre rejudecare aceleiași instanțe de apel. La reluarea judecății, instanța va tranșa asupra penalităților de întârziere datorate de asigurător, ținând seama de rațiunea instituirii acestor penalități, menite să sancționeze o atitudine culpabilă a asigurătorului în îndeplinirea obligațiilor ce îi revin în gestionarea dosarelor de daună înăuntrul unui anumit termen, precum și de elementele speței în funcție de care se va stabili momentul până la care subzistă atitudinea culpabilă, aptă să justifice curgerea penalităților (respectiv, promovarea acțiunii în instanță, plata unor despăgubiri pe parcursul procedurii judiciare, etc.). Se va ține seama că, spre deosebire de dobânzile penalizatoare, care au funcția de a asigura repararea integrală a prejudiciului ( damnum emergens și lucrum cessans ), rolul dobânzilor penalizatoare este acela de a sancționa întârzierea asigurătorului în îndeplinirea obligațiilor care îi incumbă. Notă: Legea nr. 136/1995 privind asigurările și reasigurările în România a fost abrogată prin Ordonanța de urgență nr. 54/2016 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă auto pentru prejudicii produse terțelor persoane prin accidente de vehicule și de tramvaie, publicată în M.Of. nr. 723 din 19 septembrie 2016, act normativ care, la rândul său, a fost abrogat de Legea nr. 132/2017 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă auto pentru prejudicii produse terților prin accidente de vehicule și tramvaie, publicată în M.Of. nr. 431 din 12 iunie 2017. Norma nr. 23/2014 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule a fost abrogată prin Norma nr. 39/2016 privind asigurările auto din România, publicată în M.Of. nr. 986 din 08 decembrie 2016, act abrogat, la rândul său, prin Norma nr. 20/2017 privind asigurările auto din România, publicată în M.Of. nr. 624 din 1 august 2017.