ÎCCJ, decizie (scj.ro #193001)

Acțiune în despăgubiri. Interpretarea dispozițiilor art. 21 din Legea nr. 132/2017 în privința penalităților de întârziere datorate de asigurător. Condiții de acordare

Cuprins pe materii: Drept comercial. Codul civil. Obligații. Izvoarele obligațiilor. Răspunderea civilă

Index alfabetic: acțiune în despăgubiri

asigurări

penalități de întârziere

cuantum daune morale

C. proc. civ., art. 483 alin. (3)

Legea nr. 132/2017, art. 21 alin. (1)-(2), alin. (5)

Norma A.S.F. nr. 20/2017

Dispozițiile art. 21 alin. (1) și (2) din Legea nr. 132/2017 instituie o procedură amiabilă în care asigurătorul trebuie să soluționeze cererea de despăgubire a asiguratului sau a persoanei prejudiciate, în termen de 30 de zile de la data înaintării acestei cereri.

Astfel, asigurătorul are la dispoziție un termen de 30 de zile pentru soluționarea cererii de despăgubire; corelativ, asiguratul sau persoana prejudiciată nu poate pretinde aplicarea penalităților de întârziere prevăzute de art. 21 alin. (5) din Legea nr. 132/2017 înainte de împlinirea acestui termen.

Fundamentul aplicării penalităților de întârziere stabilite de art. 21 alin. (5) din Legea nr. 132/2017 îl constituie atitudinea culpabilă a asigurătorului, care nu-și îndeplinește obligațiile sale în termenele stipulate de legiuitor.

Introducerea acțiunii în despăgubiri înainte de împlinirea termenului de 30 de zile pentru soluționarea amiabilă a cererii de despăgubire împiedică sancționarea asigurătorului sub forma obligării sale la plata penalităților de întârziere instituite de art. 21 alin. (5) din Legea nr. 132/2017, întrucât, în această situație, nu se mai poate reține neîndeplinirea de către asigurător a obligațiilor prevăzute de art. 21 alin. (1)-(2) din același act normativ.

Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1585 din 22 iunie 2022

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Focșani la 24.09.2018, sub nr. x/231/2018, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâta S.C. B. S.A. și pe intervenientul forțat C., solicitând instanței să dispună obligarea pârâtei la plata sumei de 12.000 lei, cu titlu de daune materiale, a sumei de 450.000 lei, cu titlu de daune morale și a penalităților de întârziere de 0,2% aferente sumelor pretinse, începând cu 20.10.2018 și până la achitarea lor.

Prin sentința civilă nr. 1598/07.03.2019, Judecătoria Focșani a admis excepția necompetenței sale materiale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Vrancea.

Prin sentința civilă nr. 70/20.10.2020, Tribunalul Vrancea, Secția a II-a civilă și de contencios administrativ și fiscal a admis în parte acțiunea și a obligat-o pe pârâtă la plata către reclamantă a sumei de 12.000 lei, cu titlu de daune materiale, a sumei de 250.000 lei, cu titlu de daune morale și a sumei de 1.500 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată; a respins ca neîntemeiat capătul de cerere privind obligarea pârâtei la plata penalităților de întârziere.

Împotriva sentinței primei instanțe, au declarat apel atât reclamanta, cât și pârâta.

Prin decizia civilă nr. 57/A/13.04.2021, Curtea de Apel Galați, Secția I civilă a respins ca nefondat apelul declarat de apelanta-reclamantă, a admis apelul declarat de apelanta-pârâtă împotriva sentinței atacate, pe care a schimbat-o în parte în sensul că a obligat-o pe pârâtă la plata către reclamantă a sumei de 1.026,3 lei, cu titlu de daune materiale și a sumei de 125.000 lei, cu titlu de daune morale; a menținut celelalte dispoziții ale sentinței atacate.

Împotriva acestei decizii, reclamanta a declarat recurs prin care a solicitat admiterea căii de atac și casarea în parte a deciziei atacate.

În motivare, autoarea recursului a susținut că în privința daunelor morale instanța de prim control judiciar și-a întemeiat soluția pe jurisprudență, ca singur reper pentru motivarea deciziei recurate, neindicând dispozițiile legale incidente.

În acest context, a menționat că art. 1 C.civ. prevede că jurisprudența nu constituie izvor de drept, astfel încât aceasta nu putea fundamenta soluția pronunțată în apel.

A mai afirmat că instanța de apel s-a raportat la practica judiciară în materie, iar nu la împrejurările cauzei, fapt ce a determinat cuantificarea eronată a daunelor morale numai în funcție de numărul zilelor de îngrijiri medicale.

În continuare, a învederat că determinarea cuantumului daunelor morale presupunea luarea în considerare atât a suferinței fizice, cât și a celei psihice a victimei accidentului.

În opinia recurentei-reclamante, o parte din elementele care au conturat suferința sa au fost avute în vedere de instanța de apel, însă cuantificarea daunelor morale nu a fost justă și nu s-a realizat potrivit dispozițiilor art. 1.385 C.civ.

Astfel, a apreciat că suma pretinsă prin acțiune cu titlu de daune morale era echitabilă, având în vedere amplitudinea traumei suferite de victimă ulterior producerii accidentului.

În privința capătului de cerere privind penalitățile de întârziere, autoarea recursului a învederat că instanța de apel a interpretat în mod greșit dispozițiile Legii nr. 132/2017 și ale Normei ASF nr. 20/2017.

După evocarea prevederilor art. 21 din Legea nr. 132/2017 și art. 22 din Norma ASF nr. 20/2017, a susținut că este evidentă pasivitatea asigurătorului în soluționarea cererii de despăgubire în condițiile în care nu a formulat o ofertă de despăgubiri și nici nu a notificat victima cu privire la respingerea pretențiilor sale.

Astfel, a arătat că asigurătorul nu și-a îndeplinit niciuna dintre obligațiile impuse de normele anterior evocate, deși șoferul vinovat de producerea accidentului nu și-a negat vinovăția pentru producerea accidentului rutier.

În plus, a menționat că vinovăția persoanei responsabile rezulta din actele premergătoare înfăptuite de organele de cercetare penală și a fost confirmată ulterior prin pronunțarea unei hotărâri de condamnare a autorului faptei ilicite.

În aceste condiții, recurenta-reclamantă a conchis că aceste aspecte se circumscriu unei îndepliniri defectuoase a obligațiilor ce revin asigurătorului, care determină incidența art. 21 alin. (5) din Legea nr. 132/2017.

În drept, a invocat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ.

Intimata-pârâtă a formulat întâmpinare prin care a invocat excepția nulității recursului din perspectiva netimbrării și a neîncadrării criticilor în motivele de casare limitativ prevăzute de lege, iar în subsidiar, a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

În temeiul art. 493 C.proc.civ., Înalta Curte a dispus întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului; acesta a fost depus la dosar și, în urma analizării lui de către completul de filtru, a fost comunicat părților, care au fost înștiințate că pot depune puncte de vedere la raport în termen de 10 zile de la comunicare; părțile nu au depus puncte de vedere la raport.

Prin încheierea din 04.05.2022, a fost respinsă excepția nulității recursului, acesta fiind admis în principiu.

Analizând recursul prin prisma motivelor de nelegalitate invocate și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte a reținut următoarele:

Recurenta-reclamantă critică soluția de reducere a cuantumului daunelor morale acordate de prima instanță, susținând în esență că instanța de apel și-a întemeiat soluția numai pe jurisprudență și că determinarea cuantumului acestor daune presupunea luarea în considerare atât a suferinței fizice, cât și a celei psihice a victimei accidentului.

Înalta Curte reține că, prin intermediul acestor critici, recurenta-reclamantă urmărește să obțină în recurs redimensionarea cuantumului daunelor morale, în sensul majorării lui.

În absența unor criterii legale prestabilite, cuantumul daunelor morale se determină ținându-se seama de o serie de criterii stabilite pe cale jurisprudențială, precum: importanța valorilor protejate, consecințele negative suferite în plan psihic de persoana vătămată, gravitatea acestor consecințe și intensitatea cu care au fost percepute.

De asemenea, între prejudiciile produse și daunele morale acordate trebuie să existe un raport rezonabil de proporționalitate.

Aplicarea acestor criterii în vederea stabilirii cuantumului daunelor morale presupune însă evaluarea probelor administrate, întrucât se referă la aspecte factuale ale cauzei.

Cu alte cuvinte, cenzurarea modului în care instanța de apel a stabilit cuantumul daunelor morale ar presupune verificarea temeiniciei deciziei atacate.

Or, controlul judiciar realizat în calea extraordinară de atac a recursului este limitat la verificarea legalității deciziei recurate, neputând fi reevaluate probele administrate în fața instanțelor devolutive.

Relevant în acest sens este art. 483 alin. (3) C.proc.civ., care prevede că recursul urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Prin urmare, criticile referitoare la cuantumul daunelor morale reduse în apel vizează temeinicia deciziei atacate, neputând fi încadrate în motivele de nelegalitate prevăzute limitativ de art. 488 alin. (1) C.proc.civ.

Înalta Curte sesizează că prin același motiv de casare, recurenta critică și calitatea motivării deciziei recurate, susținând prezentarea, în decizie, a unor motive străine de natura pricinii. Aceste critici, însă, nu au caracter fondat, motivarea hotărârii răspunzând în mod adecvat pretențiilor solicitate, în acord cu specificul și natura cauzei.

Autoarea recursului critică și soluția dată capătului de cerere privind penalitățile de întârziere, susținând în esență că instanța de apel a interpretat în mod greșit dispozițiile Legii nr. 132/2017 și ale Normei ASF nr. 20/2017, deoarece asigurătorul nu și-a îndeplinit niciuna dintre obligațiile impuse de aceste dispoziții, în sensul de a formula o ofertă de despăgubiri sau de a notifica victima cu privire la respingerea pretențiilor sale.

Aceste critici de nelegalitate se încadrează în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ., conform căruia se poate cere casarea hotărârii date cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Potrivit art. 21 alin. (1) din Legea nr. 132/2017, „

în termen de 30 de zile de la data înaintării cererii de despăgubire

de către asigurat ori

de către partea prejudiciată

, asigurătorul RCA este obligat: a) fie să răspundă cererii părții solicitante, formulând în scris o ofertă de despăgubire justificată, transmisă cu confirmare de primire, în cazul în care se dovedește răspunderea asiguratului în producerea riscurilor acoperite prin asigurarea RCA, iar prejudiciul a fost cuantificat; b) fie să notifice părții prejudiciate în scris, cu confirmare de primire, motivele pentru care nu a aprobat, în totalitate sau parțial, pretențiile de despăgubire.”

Totodată, conform art. 21 alin. (2) din Legea nr. 132/2017, „dacă în termen de 30 de zile de la depunerea cererii de despăgubire de către partea prejudiciată ori de către asigurat, asigurătorul RCA nu a notificat părții prejudiciate respingerea pretențiilor de despăgubire, precum și motivele respingerii, asigurătorul RCA este obligat la plata despăgubirii.”

De asemenea, art. 21 alin. (5) din Legea nr. 132/2017 stabilește că asigurătorul este obligat la plata unor penalități de 0,2% pe zi de întârziere dacă nu își îndeplinește obligațiile în termen de 10 zile de la data acceptării ofertei de despăgubire ori de la data la care a primit o hotărâre judecătorească definitivă sau acordul entității de soluționare a litigiului cu privire la suma de despăgubire pe care este obligat să o plătească sau atunci când își îndeplinește obligațiile defectuos, inclusiv dacă diminuează nejustificat despăgubirea sau întârzie achitarea sa.

Dispozițiile legale anterior evocate instituie o procedură amiabilă în care asigurătorul trebuie să soluționeze cererea de despăgubire a asiguratului sau a persoanei prejudiciate, în termen de 30 de zile de la data înaintării acestei cereri.

Astfel, asigurătorul are la dispoziție un termen de 30 de zile pentru soluționarea cererii de despăgubire; corelativ, asiguratul sau persoana prejudiciată nu poate pretinde aplicarea penalităților de întârziere prevăzute de art. 21 alin. (5) din Legea nr. 132/2017 înainte de împlinirea acestui termen.

Ca atare, termenul de 30 de zile prevăzut de art. 21 alin. (1)-(2) din Legea nr. 132/2017 pentru soluționarea amiabilă a cererii de despăgubire trebuie respectat atât de către asigurător, cât și de către asigurat sau persoana prejudiciată.

Pornind de la aceste considerații, Înalta Curte constată că recurenta-reclamantă a transmis cererea de despăgubire către intimata-pârâtă la 20.09.2018, după care a promovat prezenta acțiune la 24.09.2018.

Ca atare, recurenta-reclamantă nu a respectat termenul de 30 zile pentru soluționarea pe cale amiabilă a procedurii de stabilire a despăgubirilor, termen care se calculează de la data înaintării cererii de despăgubire către asigurător, renunțând, prin sesizarea instanței, la procedura amiabilă.

Fundamentul aplicării penalităților de întârziere stabilite de art. 21 alin. (5) din Legea nr. 132/2017 îl constituie atitudinea culpabilă a asigurătorului, care nu-și îndeplinește obligațiile sale în termenele stipulate de legiuitor.

Or, din moment ce reclamanta a sesizat instanța de judecată cu o acțiune în despăgubiri înainte de împlinirea termenului pentru soluționarea amiabilă a cererii de despăgubire, nu se mai poate reține neîndeplinirea de către asigurător a obligațiilor sale prevăzute de art. 21 alin. (1)-(2) din Legea nr. 132/2017.

În consecință, introducerea acțiunii în despăgubiri înainte de expirarea acestui termen împiedică sancționarea asigurătorului sub forma obligării sale la plata penalităților de întârziere instituite de art. 21 alin. (5) din Legea nr. 132/2017.

Prin urmare, criticile referitoare la greșita soluționare a capătului de cerere privind penalitățile de întârziere sunt nefondate.

Pentru aceste considerente, constatând că nu este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ., Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) teza a II-a C.proc.civ., a respins ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă împotriva deciziei instanței de apel.