ÎCCJ, decizie (scj.ro #187716)

A. Asigurări. Acțiune în pretenții având ca obiect penalitățile de întârziere. Neparcurgerea procedurii de avizare a daunei. Momentul de la care curg penalitățile de întârziere

B.Apel incident respins ca inadmisibil. Greșita aplicare a dispozițiilor art. 472 alin. (1) din Codul de procedură civilă. Consecințe

Cuprins pe materii: Drept comercial. Codul civil. Obligații. Izvoarele obligațiilor. Răspunderea civilă / Drept procesual civil. Procedura contencioasă. Căile de atac. Apelul

Indexa alfabetic: acțiune în pretenții

penalități de întârziere

apel incident

avizarea evenimentului asigurat

momentul de la care curg penalitățile de întârziere

C. proc. civ., art. 201 alin. (1), art. 204 alin. (1), art. 235, art. 425 alin. (1) lit. a) teza I,

art. 430 alin. (1), art. 466 alin. (4), art. 472 alin. (1), art. 491

Norma ASF nr. 23/2014, art. 2 pct.1, art. 36, art. 37, art. 38

În cazul în care persoana prejudiciată nu a urmat procedura avizării de daună conform art. 2 pct. 1 și art. 36 din Norma

A.S.F. nr. 23/2014

, neînregistrând o cerere de despăgubire la asigurător, însoțită de documentele necesare stabilirii răspunderii și cuantificării despăgubirii, anterior introducerii cererii de chemare în judecată, ci s-a adresat direct instanței de judecată în vederea stabilirii despăgubirilor, nu există temei legal pentru a conferi cererii de chemare în judecată comunicată asigurătorului pârât, în condițiile art. 201 alin. (1) C. proc. civ., valențele unei cereri de avizare de daună.

Astfel, este fără suport legal calcularea termenului de 3 luni prevăzut de art. 37 alin. (1) și (2) din Norma A.S.F. nr. 23/2014 de la data depunerii întâmpinării de către asigurătorul-pârât, câtă vreme prevederea legală impune calcularea acestui termen de la data  avizării de daună.

Prin urmare, în mod nelegal instanța de apel a stabilit că momentul de la care se calculează penalitățile de întârziere este dat de împlinirea unui termen de 3 luni de la data depunerii întâmpinării

, cu încălcarea și aplicarea greșită a prevederilor art. 2, art.  36 și art. 37 alin. (1)-(4) din Norma ASF nr. 23/2014.

Apelul incident nu poate fi limitat doar la partea din hotărâre ce face obiectul apelului principal, intimatul având la dispoziție această cale de atac pentru a obține schimbarea hotărârii primei instanțe în oricare dintre soluțiile care îl nemulțumesc, exercitarea dreptului său neputând fi îngrădită doar la situațiile în care obiectul celor două forme de apel este același.

Astfel, în cazul în care prin apelul incident reclamanta a urmărit înlăturarea dispozițiilor din încheierea de ședință care conține dezbaterile asupra fondului cauzei, încheiere care este parte integrantă din hotărârea pronunțată de prima instanță, în vederea păstrării soluției adoptate de tribunal pe fondul cauzei, soluție care îi este favorabilă, este nelegală respingerea acestuia ca inadmisibil, decizia instanței de apel fiind pronunțată cu aplicarea greșită a dispozițiilor art. 472 alin. (1) C. proc. civ.

Prin respingerea apelului incident, ca inadmisibil, în mod nelegal s-a limitat dreptul intimatei-reclamante de a declara apel incident, sub motiv că obiectul celor două forme de apel nu ar fi același, întrucât, în temeiul prevederilor art. 472 alin. (1) C. proc. civ., intimatul are la dispoziție această cale de atac pentru a obține schimbarea hotărârii primei instanțe, în oricare dintre soluțiile care îl nemulțumesc.

Secția a II-a civilă, Decizia nr. 89 din 25 ianuarie 2022

Notă

: Norma Autorității de Supraveghere Financiară nr. 23/2014 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule a fost abrogată prin Norma nr. 39/2016 la data de 22 decembrie 2016.

Prin cererea înregistrată la 2 august 2018, sub nr. x/1285/2018, la Tribunalul Specializat Cluj, reclamanții A., B., C. și D. au chemat-o în judecată pe pârâta E. - Broker de Asigurare Reasigurare S.R.L., în calitate de corespondent Carte Verde în România al asigurătorului F. ZRT, solicitând obligarea acesteia la plata penalităților de întârziere de 0,2% pe zi, pentru despăgubirile stabilite prin decizia civilă nr. 334/2017 a Curții de Apel Cluj și sentința civilă nr. 2158/2016 a Tribunalului Specializat Cluj, de la data imediată a expirării termenului de 3 luni prevăzut de art. 37 alin. 1 din Norma nr. 23 din 6 noiembrie 2014, termen calculat de la data primirii de către pârâtă a cererii de chemare în judecată în dosarul nr. x/1285/2016 și până la plata efectivă a despăgubirilor civile acordate de instanță, respectiv 26.06.2017; cu cheltuieli de judecată.

În drept, au fost invocate dispozițiile Normei nr. 23 din 6 noiembrie 2014 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule și Directiva nr. 2009/103/CE.

Prin sentința civilă nr. 259/2019, pronunțată la 19 februarie 2019, Tribunalul Specializat Cluj a admis excepția necompetenței materiale și a declinat cauza în favoarea Tribunalului Cluj.

Prin sentința nr. 350/2019 din 15 iulie 2019, pronunțată de Tribunalul Cluj, Secția civilă, s-a admis excepția necompetenței materiale a Tribunalului Cluj și s-a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Specializat Cluj; s-a constatat ivit conflictul negativ de competență și s-a dispus înaintarea dosarului la Curtea de Apel Cluj, Secția I civilă pentru soluționarea acestuia.

Prin sentința civilă nr. 149/F/CC/2019 din 12 septembrie 2019, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, Secția I civilă, s-a stabilit competența de soluționare în favoarea Tribunalului Specializat Cluj, unde dosarul a fost reînregistrat sub nr. x/1285/2018*.

Prin precizarea de acțiune depusă la 4 noiembrie 2019, reclamanții au chemat în judecată asigurătorul F. ZRT, prin mandatar E. - Broker de Asigurare Reasigurare S.R.L.

Prin încheierea din 3 decembrie 2019, pronunțată de Tribunalul Specializat Cluj, instanța a respins, ca tardivă, modificarea de acțiune formulată la 4 noiembrie 2019, prin care reclamanții au modificat cadrul procesual, chemând în judecată, în calitate de pârâtă și societatea F. ZRT, față de pârâta inițială E. - Broker de Asigurare Reasigurare S.R.L. în calitate de corespondent Carte verde în România al asigurătorului de răspundere civilă F. ZRT.

Prin sentința civilă nr. 2190 din 10 decembrie 2019, pronunțată în dosarul nr. x/1285/2018* al Tribunalului Specializat Cluj, s-a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei E. Broker de Asigurare Reasigurare SRL și a fost admisă cererea de chemare în judecată precizată; în consecință: a fost obligată pârâta F. ZRT, prin mandatara sa în România, E. Broker de Asigurare Reasigurare S.R.L. să plătească reclamanților penalități de întârziere în cuantum de 0,2% pe zi, pentru despăgubirile stabilite prin sentința civilă nr. 2158/2016 a Tribunalului Specializat Cluj, definitivă și executorie prin decizia civilă nr. 334/2017 a Curții de Apel Cluj, pronunțată în dosarul nr. x/1285/2016, începând cu 15 iunie 2016 și până la data plății sumelor stabilite prin hotărârile anterior arătate, respectiv 26 iunie 2017.

Împotriva sentinței civile nr. 2190 din 10 decembrie 2019 a Tribunalului Specializat Cluj, au formulat apel pârâtele F. ZRT, prin mandatar E. Broker de Asigurare Reasigurare SRL, solicitând admiterea apelului, anularea hotărârii apelate și, în rejudecare, să se admită excepția lipsei calității procesuale pasive și să se respingă acțiunea ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă, iar, în subsidiar, să se anuleze hotărârea apelată și, în rejudecare, să se respingă acțiunea ca neîntemeiată.

Reclamanții au formulat apel incident față de soluția de „respingere ca tardivă a cererii de modificare de acțiune”, cuprinsă în considerentele încheierii din 3 decembrie 2019, solicitând admiterea apelului incident și schimbarea încheierii atacate, în sensul respingerii excepției tardivității cererii precizatoare depusă la 4 noiembrie 2019.

Prin decizia civilă nr. 433/2020 din 22 septembrie 2020, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, Secția a II-a civilă, a fost respins apelul declarat de pârâtele F. ZRT, prin mandatar E. Broker de Asigurare Reasigurare S.R.L. și E. Broker de Asigurare Reasigurare S.R.L. împotriva sentinței civile nr. 2190/10.12.2019, pe care a păstrat-o în întregime.

Totodată, a fost admisă excepția inadmisibilității și a fost respins, ca inadmisibil, apelul incident formulat de reclamanți împotriva considerentelor încheierii din 3 decembrie 2019.

Recursul recurentelor-pârâte

Împotriva acestei decizii au declarat recurs pârâtele F. ZRT, prin mandatar E. Broker de Asigurare Reasigurare S.R.L. și E. Broker de Asigurare Reasigurare S.R.L. în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. 1 pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea hotărârii și trimiterea spre o nouă judecată.

Identificarea motivelor de recurs:

Subsumat acestui motiv de casare, recurentele susțin că instanța de apel a menținut sentința nelegală a instanței de fond, prin care au fost încălcate dispozițiile art. 235 C. proc. civ., deși prima instanță era „legată” de soluția pronunțată prin încheierea interlocutorie din 3.12.2019 cu privire la stabilirea cadrului procesual.

Prin încheierea interlocutorie din 3.12.2019, instanța de fond a analizat cererea modificatoare și s-a pronunțat deja în sensul respingerii acesteia ca tardivă. În acest cadru se arată că instanța de apel a respins, în mod nelegal, criticile recurentelor cu privire la aceste aspecte, deoarece, așa cum rezultă în mod imperativ din dispozițiile art. 235 C. proc. civ., instanța de fond este obligată ca la pronunțarea soluției date ulterior, prin hotărârea judecătorească, să țină cont de soluția de respingere a modificării cadrului procesual, neputând, sub sancțiunea nulității, prevăzută de dispozițiile art. 405 C. proc. civ., să revină asupra aspectelor tranșate deja prin hotărârea interlocutorie.

Susțin recurentele că instanța de apel, în mod nelegal, nu a procedat la analizarea în mod cronologic a conținutului actelor procedurale întocmite în dosarul de fond, prin raportare la fiecare dintre cererile formulate de către părți și nici nu a analizat criticile formulate pe larg de către recurente, în motivele de apel. Deși, prin considerentele hotărârii recurate se indică faptul că instanța de apel ar fi „examinat” motivele de apel ale recurentelor, acest aspect a fost consemnat strict formal, de vreme ce nu este expus vreun raționament clar de analiză a criticilor formulate și nici vreun contraargument referitor la faptul că instanța de fond era ținută de propria soluție de respingere a cererii modificatoare, astfel că aspectele referitoare la cadrul procesual nu mai puteau fi ulterior schimbate.

Arată recurentele că, în realitate, instanța de apel nu a analizat incidența dispozițiilor art. 235 C. proc. civ. și nici cauza de nulitate a hotărârii, de vreme ce nu a făcut referire și nu a expus vreun punct de vedere, ci s-a limitat să reia apărările formulate de intimații-reclamanți prin întâmpinare.

În plus, recurentele susțin că a fost încălcat și dreptul la apărare și la un

proces echitabil al societății F. ZRT, a cărei

introducere în cauză a fost respinsă și, pe cale de consecință, nu putea fi obligată la plata penalităților de întârziere.

Totodată, susțin că, din motivele de nulitate absolută invocate, a decurs și soluția nelegală pronunțată de către instanța de apel, care nici nu a mai analizat criticile formulate de recurente și nici raționamentul greșit de interpretare a dispozițiilor legale, expus de către instanța de fond prin considerente, în urma căruia, în mod vădit eronat, a fost respinsă excepția lipsei calității procesuale pasive, invocată de recurentă.

În opinia recurentei, aspectele referitoare la calitatea procesuală trebuie analizate pentru fiecare cauză în parte, iar argumentele expuse prin motivele de apel și apărările formulate în dosarul de fond nu pot fi ignorate, în condițiile în care, în cealaltă cauză la care s-a făcut referire prin decizia atacată, a fost stabilit un alt cadru procesual „

ab initio”

, iar argumentul cu privire la autoritatea de lucru judecat ar fi fost corect numai dacă, și în prezenta cauză, intimații-reclamanți ar fi chemat în judecată societatea F. ZRT.

Arată recurentele că, prin sentința nr. 2158 din 31.10.2016, pronunțată de Tribunalul Specializat Cluj în dosarul nr. x/1285/2016, definitivă astfel cum a fost schimbată prin decizia nr. 334/2017 a Curții de Apel Cluj, pronunțată la 30.05.2017, a fost obligată la plata despăgubirilor numai societatea de asigurare F. ZRT, prin corespondent E. S.R.L., iar nu direct corespondentul, care are doar calitatea de mandatar al pârâtului și nu de pârât. Obligația de plată nu se naște direct în patrimoniul mandatarului, instanțele stabilind cu autoritate de lucru judecat că numai societatea de asigurare poate sta în proces în calitate de pârâtă, iar, prin hotărârea apelată, instanța de fond a apreciat, în mod greșit, că aceasta ar fi „o chestiune de ordin formal, care nu poate duce la concluzia unei lipse de legitimare pasivă în cauză, întrucât calitatea de corespondent carte verde (...) nu a fost contestată”.

Arată că, de vreme ce E. nu este societate de asigurare și nici parte în contractul RCA, în baza căruia s-a antrenat răspunderea în urma producerii accidentului de circulație (cazul asigurat), aceasta nu poate sta în proces în calitate de pârâtă și nu are legitimare procesuală pasivă, nefiind îndeplinite condițiile prevăzute de art. 36 C. proc. civ.

Susțin recurentele că decizia din apel este nelegală, deoarece a menținut hotărârea primei instanțe, în condițiile în care întreg raționamentul expus de instanța de fond prin considerentele hotărârii apelate este profund greșit, aceasta interpretând în mod greșit nu numai prevederile legale speciale aplicabile în materia asigurărilor, invocate de recurente, dar și noțiunile de mandatar și corespondent carte verde, acestea nefiind nicidecum aspecte de ordin formal, ci elemente raportat la care se stabilește cadrul procesual.

Mai departe, recurentele reiau argumentele prezentate în fața primei instanțe cu privire la susținerea excepției lipsei calității procesuale pasive a societății E.

Cu privire la acest motiv de nelegalitate, recurenta susține că hotărârea recurată cuprinde considerente contradictorii și nu analizează motivele de apel invocate de recurente.

Arată recurentele că, deși instanța de apel reține că aspectele referitoare la lipsa calității procesuale pasive au fost tranșate prin decizia civilă nr. 334/2017 a Curții de Apel Cluj, pronunțată în dosarul nr. x/1285/2016, prin care a fost obligată în mod definitiv, în calitate de pârâtă, numai societatea F. ZRT, iar acest aspect beneficiază de autoritate de lucru judecat, concluzia instanței de apel, în sensul că nu se mai impune analizarea aspectelor referitoare la lipsa calității procesuale pasive a E. (adică a altei societăți decât cea care a avut calitate de pârât în cauza la care face referire), este, în mod evident, contradictorie de vreme ce, prin decizia anterioară a fost obligată societatea de asigurare (F. ZRT), adică altă societate decât cea față de care a invocat lipsa calității procesuale pasive în prezenta cauză.

Consideră recurentele că, urmând logica instanței, s-ar fi impus soluția contrară, respectiv admiterea excepției lipsei calității procesuale pasive a societății E.

În plus, consideră că, prin considerentele hotărârii recurate, instanța de apel nu a procedat la analiza criticilor și argumentelor expuse prin motivele de apel formulate de recurentele-pârâte, consecința fiind tocmai expunerea, prin considerente, a unor argumente contradictorii și eronate, în condițiile în care, prin motivele de apel, recurentele au explicat pe larg, atât raporturile juridice, cât și calitățile părților pârâte.

Împrejurarea că E. a efectuat plata despăgubirilor, pentru care au fost ulterior solicitate, în prezenta cauză, penalități de întârziere, nu prezintă niciun fel de relevanță, iar argumentul instanței de apel este greșit tocmai pentru că această societate a efectuat plata despăgubirilor în numele și pentru societatea F. ZRT, în calitate de mandatar al pârâtei în acea cauză (cum de altfel s-a și reținut prin considerentele criticate), nicidecum în calitate de pârâtă.

Subsumat acestui motiv de nelegalitate, recurentele susțin că instanța de apel a interpretat greșit dispozițiile art. 37 și 38 din Norma ASF nr. 23/2014.

În dezvoltarea motivului de recurs, se arată că instanța de apel a reținut, în mod contrar dispozițiilor legale, care arată exact procedura de urmat în vederea obținerii despăgubirilor, că cererea de chemare în judecată „poate primi valențele unei cereri de despăgubiri”.

Arată că, având în vedere conținutul clar și neechivoc al prevederilor legale, dat fiind că reclamanții nu au formulat o cerere de despăgubire la asigurător, dacă s-ar admite interpretarea instanței de fond, menținută în mod nelegal de instanța de apel, ar însemna că ipoteza a doua a textului de lege nu s-ar aplica niciodată. Or, o dispoziție legală trebuie interpretată în sensul în care să se aplice, iar nu în sensul în care să fie inaplicabilă, respectiv să fie în mod artificial lipsită de efecte.

Apreciază recurentele că hotărârea instanței de apel este nelegală prin aceea că a reținut ca fiind corect raționamentul de interpretare profund greșit al primei instanțe. Acțiunea intimaților-reclamanți este neîntemeiată, motivat de faptul că aceștia nu au urmat procedura prevăzută de legislația specială în materia asigurărilor RCA și nu au formulat cerere de despăgubire la asigurător, introducând direct acțiune în instanță pentru plata despăgubirilor. În atare situație, penalitățile de întârziere se pot acorda numai de la expirarea unui termen de 10 zile de la data când asigurătorului i-a fost comunicată hotărârea definitivă prin care a fost obligat la plata despăgubirilor, iar recurenta E., în calitate de mandatar al societății de asigurare, a efectuat plata despăgubirilor înainte de împlinirea termenului de la care s-ar fi datorat penalități.

În continuare se redau dispozițiile art. 2 pct. 1, art. 36, art. 37 alin. 1-4, art. 38 din Norma ASF 23/2014 și se menționează că, potrivit dispozițiilor citate, despăgubirea persoanelor păgubite prin accidente de autovehicule se poate realiza prin două modalități distincte, fie pe cale amiabilă, prin avizarea daunei la asigurător, fie pe cale judecătorească, în cazul în care nu se pot trage concluzii cu privire la persoana răspunzătoare, la cauzele producerii accidentului sau nu se pot cuantifica despăgubirile, precum și în cazul în care persoana păgubită se adresează direct instanței de judecată fără să urmeze procedura prealabilă de avizare a daunei prevăzută de legislația specială în materie.

Față de dispozițiile art. 2 pct. 1 din Norma ASF nr. 23/2014, în mod nelegal și profund greșit a reținut instanța de apel că cererea de chemare în judecată ar putea primi valențele unei cereri de despăgubire, în condițiile în care este vorba de cereri distincte, care au efecte diferite, în funcție de procedura aleasă de către cel păgubit (pe cale amiabilă sau pe cale judecătorească).

Or, în condițiile în care persoanele păgubite (intimații-reclamanți) nu au urmat această procedură prevăzută de lege și au ales să se adreseze direct instanței de judecată cu o acțiune în pretenții, aceasta nu poate fi considerată, susțin recurentele, avizare de daună, iar asigurătorul nu avea obligația să o soluționeze, deoarece nu se afla în procedura prealabilă, ci în procedura judiciară.

Arată recurentele că, și în ipoteza reținută de instanță, reclamanții nu sunt îndreptățiți la penalități de întârziere, deoarece, prin întâmpinarea depusă în interiorul termenului de 3 luni, recurentele au formulat oferta de despăgubire a intimaților-reclamanți, aspect reținut și în considerentele sentinței civile nr. 2158/31.10.2016, iar, dacă aceștia ar fi comunicat coordonatele bancare, recurentele ar fi efectuat și plata acelor sume.

Se solicită să se rețină că reclamanții nu au depus nicio cerere scrisă direct la recurente, iar instanțele anterioare nu au ținut cont de jurisprudența la care recurentele au făcut referire.

La 28 decembrie 2020, a fost depusă precizarea privind acordul ca, în situația în care recursul va fi admis în principiu, să fie soluționat de completul de filtru, în condițiile prevăzute de art. 493 C. proc. civ.

Recursul a fost comunicat intimaților-reclamanți la 15.12.2020.

La 31.12.2020, în termen legal, intimații-reclamanți au depus la dosar întâmpinare, prin care au solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Întâmpinarea a fost comunicată recurentelor-pârâte la 08.01.2021, care nu a depus răspuns la întâmpinare.

La 28.12.2020, reclamanții A., B., C. și D. au formulat recurs incident împotriva deciziei civile nr. 433/2020 din 22.09.2020, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, Secția a II-a civilă, față de soluția instanței de apel de respingere, ca inadmisibil, a apelului incident declarat în cauză.

Recurenții-reclamanți arată că, la termenul din 3.12.2019, instanța a apreciat că cererea din 4.11.2019 este o precizare de acțiune tardivă (fila 1-2 din încheiere), însă, în motivarea sentinței, instanța reține, în mod corect, că nu a fost vorba de nicio modificare, obligând pârâta F. ZRT, prin mandatar E. Broker de Asigurare Reasigurare S.R.L.

Față de acest aspect, arată că au înțeles să formuleze apel incident împotriva soluției din 3.12.2019, tocmai pentru ca această soluție să nu intre în puterea de lucru judecat și să apară ca fiind în contradicție cu dispozitivul sentinței apelate de către pârâtă. Instanța de apel a respins, ca inadmisibil, apelul incident, însă a pronunțat o hotărâre corectă pe fondul cauzei. Întrucât s-a reiterat în recursul formulat de pârâte aceleași critici ca și cele expuse prin apel, referitoare la contradicția dintre încheierea din 03.12.2019 și sentința instanței de fond, consideră că sunt obligați să promoveze recursul.

Recurenții-reclamanți apreciază că soluția de respingere ca inadmisibil a recursului incident este nelegală, fiind contrară deciziei RIL nr. 14/2020.

Raportat la argumentul instanței de apel că apelul incident nu are același obiect cu apelul principal, arată recurenții că, prin decizia nr. 14/2020, pronunțată în recurs în interesul legii, ICCJ a stabilit cu caracter obligatoriu că: „În interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 472 și art. 491 din Codul de procedură civilă, apelul sau recursul incident nu poate fi limitat la obiectul apelului sau recursului principal, ci poate viza orice alte soluții cuprinse în dispozitivul hotărârii atacate și/sau considerentele acesteia”.

Referitor la argumentul instanței de apel că nu au atacat sentința, recurenții învederează că au arătat clar în apelul incident că formulează apel incident împotriva încheierii ce face corp comun cu sentința, în condițiile art. 466 alin. 4 C. proc. civ., criticând soluția de tardivitate din încheierea atacată.

Se motivează că nu puteau formula apel incident strict împotriva sentinței care le este favorabilă, neavând interes în atacarea acesteia, pe de-o parte, iar, pe de altă parte, actualul cod de procedură civilă permite exercitarea apelului și în contra considerentelor unei hotărâri favorabile - pe cale de consecință este cel puțin logic să poată fi apelată o dispoziție vătămătoare dintr-o încheiere care contrazice sentința pronunțată asupra fondului.

La 18 ianuarie 2021, a fost depusă precizarea privind dezacordul ca, în situația în care recursul va fi admis în principiu, să fie soluționat de completul de filtru, în condițiile prevăzute de art. 493 C. proc. civ.

Recursul incident a fost comunicat intimatelor-pârâte la 08.01.2021, care, la 19.01.2021, în termen legal, au depus întâmpinare, prin care au invocat excepția inadmisibilității formulării recursului incident, în raport cu dispozițiile art. 491 și art. 488 raportate la art. 466 alin. 4 C. proc. civ., iar, pe fond, au solicitat respingerea recursului incident, ca nefondat.

Întâmpinarea a fost comunicată recurenților-reclamanți la 09.02.202, care nu au depus răspuns la întâmpinare.

Conform art. 493 alin. 2-4 C. proc. civ., în forma anterioară modificărilor introduse prin Legea nr. 310/2018, a fost întocmit raportul asupra admisibilității în principiu a recursului, raport care, după analiza acestuia în complet de filtru, a fost comunicat părților.

Prin încheierea din 9 noiembrie 2021, conform art. 493 alin. 7 C. proc. civ., a fost respinsă excepția inadmisibilității recursului incident, invocată de intimate prin întâmpinare. Recursurile au fost admise în principiu și s-a fixat termen de judecată pe fond a căii extraordinare de atac, cu citarea părților.

Analizând recursul incident prin prisma motivelor invocate și a apărărilor formulate, Înalta Curte a reținut următoarele:

Recurenții-reclamanți A., B., C. și D. au formulat recurs incident împotriva dispoziției cuprinse în decizia instanței de apel, prin care s-a respins, ca inadmisibil, apelul incident declarat împotriva încheierii din 3 decembrie 2019 pronunțate de Tribunalul Specializat Cluj. Instanța de apel a motivat sub două aspecte admiterea excepției de inadmisibilitate a apelului incident.

Sub un prim aspect, a reținut că  apelanții nu au formulat apel și împotriva hotărârii de fond, ci doar împotriva încheierii premergătoare de la termenul din 03.12.2019. Al doilea aspect s-a întemeiat pe dispozițiile art. 472 alin. 1 C. proc. civ., instanța de apel reținând că nu este îndeplinită condiția ca apelul incident să aibă același obiect ca și apelul principal.

Recurenții-reclamanți au criticat decizia instanței de apel, arătând că încheierea din 03.12.2019, atacată pe calea apelului incident, face corp comun cu sentința pronunțată în primă instanță, fiind susceptibilă de apel în condițiile art. 466 alin. 4 C. proc. civ. Totodată, recurenții-reclamanți au susținut că apelul incident nu devine inadmisibil pentru că nu are același obiect ca și apelul principal.

Criticile astfel prezentate de recurenții-reclamanți se integrează cazului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 5 C. proc. civ.

Instanța de recurs reține că, prin încheierea din  03.12.2019, pronunțată de Tribunalul Specializat Cluj, cererea reclamanților intitulată precizare, transmisă prin fax la 01.11.2019, a fost calificată ca fiind o modificare de acțiune cu motivarea că

, „separat de pârâta SC E. Broker de Asigurare Reasigurare SRL, în calitate de corespondent carte verde în România al asigurătorului de răspundere civilă F. Zrt, astfel cum inițial a fost formulată cererea, reclamanții au chemat în judecată, fără a se indica în ce calitate, pe F. ZRT. Astfel, față de cererea de chemare în judecată, cererea formulată reprezintă o modificare a cadrului procesual permisă de Codul de procedură civilă până la primul termen de judecată, ulterior cu eventualul acord al părții adverse, iar pârâta și-a exprimat poziția, arătând că nu este de acord la acest moment cu modificarea cadrului procesual”.

Prin raportare la aceste considerente rezultă că prima instanță, inițial, a procedat la calificarea cererii denumite de reclamanți „

precizare”

, ca fiind o modificare a cererii de chemare în judecată potrivit art. 204 alin. 1 C. proc. civ. și, subsecvent, a respins, ca tardiv formulată, modificarea cererii de chemare în judecată.

Din analiza cuprinsului încheierii din 03.12.2019 se constată că, la acest  termen, s-au purtat dezbaterile asupra excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâtei SC E. SRL, excepție pe care această parte a invocat-o prin întâmpinare, soluționarea excepției fiind unită cu fondul cauzei.

Totodată, la același termen au avut loc dezbaterile pe fond, iar pronunțarea hotărârii a fost amânată pentru data de 10.12.2019.

Conținutul hotărârii judecătorești este reglementat de art. 425 C. proc. civ., prevedere legală din care rezultă că hotărârea judecătorească se compune din trei părți: partea introductivă (sau practicaua), considerentele (sau motivarea) și dispozitivul.

Potrivit art. 425 alin. 1, lit. a, teza I C. proc. civ., partea introductivă va cuprinde mențiunile prevăzute la art. 233 alin. 1 și 2 C. proc. civ. referitoare la cuprinsul încheierii de ședință. În considerarea acestor dispoziții legale rezultă că încheierea din 03.12.2019, care conține dezbaterile asupra fondului cauzei, este parte integrantă din hotărârea pronunțată de prima instanță, întrucât reprezintă partea introductivă a acestei hotărâri.

Instanța de apel nu a observat că încheierea din 03.12.2019 face parte integrantă din hotărârea finală pronunțată de prima instanță. Totodată, se constată că soluția instanței de apel nu este în concordanță cu interpretarea dispozițiilor art. 472 și art. 491 C. proc. civ. realizată prin Decizia nr. 40/2020 din 22/06/2020, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție -Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii. Prin această decizie, obligatorie, în conformitate cu prevederile art. 517 C. proc. civ., s-a stabilit, în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 472 și art. 491 C. proc. civ., că „

apelul sau recursul incident nu poate fi limitat la obiectul apelului sau recursului principal, ci poate viza orice alte soluții cuprinse în dispozitivul hotărârii atacate și/sau considerentele acesteia”.

În fundamentarea deciziei în interesul legii s-a reținut, cu relevanță pentru cauza dedusă spre soluționare, că apelul incident nu poate fi limitat doar la partea din hotărâre ce face obiectul apelului principal, intimatul având la dispoziție această cale de atac pentru a obține schimbarea hotărârii primei instanțe în oricare dintre soluțiile care îl nemulțumesc, exercitarea dreptului său neputând fi îngrădită doar la situațiile în care obiectul celor două forme de apel este același.

S-a concluzionat, prin decizia în interesul legii, că dispozițiile art. 472 alin. (2) C. proc. civ. nu condiționează formularea apelului de invocarea unor motive de apel care să vizeze doar dispozițiile hotărârii care au fost criticate prin cererea de apel, putându-se considera că motivele apelului incident pot tinde la anularea/schimbarea hotărârii atacate sub orice aspect care prezintă interes pentru intimatul care declară apel incident.

Prin apelul incident, reclamanții au criticat încheierea atacată, atât din perspectiva calificării pe care prima instanță a dat-o precizării depuse în scris, susținându-se că s-a urmărit doar clarificarea calității părților pârâte, iar nu modificarea cererii de chemare în judecată, cât și sub aspectul respingerii cererii de modificare a cadrului procesual subiectiv, ca tardiv formulate. Rezultă, astfel, că, prin apelul incident, reclamanții au urmărit înlăturarea dispozițiilor din încheierea atacată, în legătură cu calificarea dată cererii denumite

precizare

, în vederea păstrării soluției adoptate de Tribunal pe fondul cauzei, soluție care le este favorabilă. Acest demers procesual apare justificat, în contextul în care cererea formulată de reclamanți, în sensul introducerii în proces a societății F., a fost respinsă ca tardiv formulată, iar prin apelul principal s-a criticat soluția de respingere a excepției lipsei calității procesuale pasive a societății E. S.R.L. și s-a susținut că, în mod greșit, a fost obligată la plata penalităților de întârziere societatea F., care nu este parte în proces.

Instanța de recurs constată că, prin respingerea apelului incident, ca inadmisibil, în mod nelegal s-a limitat dreptul intimatei-reclamante de a declara apel incident, sub motiv că obiectul celor două forme de apel nu ar fi același, întrucât, în temeiul prevederilor art. 472 alin. 1 C. proc. civ., intimatul are la dispoziție această cale de atac pentru a obține schimbarea hotărârii primei instanțe, în oricare dintre soluțiile care îl nemulțumesc.

Față de considerentele ce preced, instanța de recurs reține că decizia instanței de apel, prin care s-a respins apelul incident ca inadmisibil, este pronunțată cu aplicarea greșită a prevederilor art. 472 alin. 1 C. proc. civ. În temeiul art. 488 alin. 1 pct. 5 C. proc. civ. raportat la art. 496 alin. 2 și art. 497 teza I C. proc. civ., va admite recursul declarat de recurenții-reclamanți și va casa decizia atacată, cu consecința trimiterii cauzei spre o nouă judecată aceleiași instanțe de apel.

Analizând recursul principal declarat de recurentele-pârâte

societatea F. ZRT, prin mandatar E. S.R.L. și E. S.R.L., prin prisma motivelor invocate și a apărărilor formulate, Înalta Curte a reținut următoarele:

Recurentele-pârâte au criticat decizia pronunțată de instanța de apel în privința soluției de respingere a apelului principal, din perspectiva motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. 1 pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ.

Examinând cu prioritate motivul de recurs fondat pe cazul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 6 C. proc. civ., se constată întemeiate criticile recurentelor circumscrise acestui motiv de recurs.

Recurentele-pârâte au arătat că instanța de apel nu a luat în analiză motivul de apel referitor la încălcarea de către prima instanță a prevederilor art. 235 C. proc. civ., prin nesocotirea dispozițiilor stabilite în încheierea interlocutorie din 03.12.2019. Au precizat că, prin încheierea din 03.12.2019, s-a respins cererea reclamanților de introducere în cauză a pârâtei F. ZRT, iar, prin hotărârea finală, prima instanță, a obligat pe pârâta F. ZRT la plata penalităților de întârziere.

Examinând considerentele deciziei recurate, rezultă că instanța de apel nu a verificat criticile pârâtelor, din această perspectivă, pentru a stabili dacă există coerență între măsurile procesuale luate de prima instanță prin încheierea din 03.12.2021 și dispozițiile pe care le cuprinde hotărârea pronunțată pe fondul cauzei.

În privința calității procesuale pasive a societății E.- Broker de Asigurare-Reasigurare, mandatar al F. ZRT, instanța de apel a motivat că această chestiune este tranșată, în mod definitiv, prin decizia civilă nr. 334/2017 pronunțată de Curtea de Apel Cluj, în dosarul nr. x/1285/2016. S-a motivat că, prin această decizie, a fost obligată F. Zrt, prin mandatara sa în România, E. - Broker de Asigurare - Reasigurare SRL la plata debitului principal către intimați, legitimarea procesuală pasivă dobândind autoritate de lucru judecat în condițiile art. 430 alin. 1 C. proc. civ., câtă vreme în prezenta cauză se solicită acordarea unor sume de bani cu titlu de penalități, accesorii debitului principal.

Considerentul reținut de instanța de apel nu este suficient, pentru că nu analizează, în concret, criticile din apel prin care pârâții au susținut că nu există identitate de părți între litigiul finalizat definitiv prin decizia civilă nr. 334/2017 pronunțată de Curtea de Apel Cluj, în dosarul nr. x/1285/2016 și prezenta cauză. Pârâtele au invocat că, în prezenta cauză, reclamanții nu au chemat în judecată pe pârâta F. ZRT, ci pe E. SRL, spre deosebire de litigiul anterior în care calitatea de pârâtă o deține F. ZRT, iar E. SRL este mandatarul acesteia.

Recurentele-pârâte au susținut că autoritatea de lucru judecat de care se bucură hotărârea pronunțată în litigiul anterior ar fi trebuit să constituie un argument în favoarea lor, dacă instanța de apel ar fi observat că prima instanță a respins cererea reclamanților de modificare a cererii de chemare în judecată, în sensul introducerii în proces a pârâtei F. ZRT.

Instanța de recurs constată că toate aceste aspecte nu au fost analizate de instanța de apel prin decizia adoptată. Păstrarea soluției de respingere a excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâtei E. SRL, prin reținerea autorității de lucru judecat de care se bucură hotărârea definitivă din litigiul anterior, s-a realizat fără a se verifica dacă există identitate de părți, respectiv dacă aceleași părți au fost chemate în judecată în aceleași calități juridice, atât în litigiul anterior, cât și în prezentul litigiu. În considerentele deciziei atacate nu se regăsesc analizate conținutul cererii de chemare în judecată și precizările formulate de către reclamanți pentru a se identifica subiecții procesuali împotriva cărora s-a exercitat acțiunea judiciară. Din această perspectivă, instanța de apel ar fi trebuit să analizeze cu prioritate apelul incident formulat de reclamanți, pentru a lămuri care a fost cadrul procesual subiectiv în primă instanță și, subsecvent, să cenzureze soluția prin care prima instanță a rezolvat excepția lipsei calității procesuale pasive a societății E. SRL, precum și dispoziția de obligare a pârâtei F. ZRT, prin mandatara sa în România, SC E. - Broker de Asigurare Reasigurare SRL, la plata penalităților de întârziere către reclamanți.

În raport de considerentele ce preced, rezultă că instanța de apel nu a realizat un examen efectiv al criticilor invocate de pârâte prin apelul formulat, referitoare la încălcarea prevederilor art. 235 C. proc. civ. și nu a analizat dispozițiile legale invocate în susținerea greșitei soluționări a excepției lipsei calității procesuale pasive a societății E. SRL. În acest sens, nu se regăsesc analizate susținerile din apel referitoare la calitatea E. SRL, de mandatar-gestionar acordată prin contract de mandat de către Biroul Național Gestionar al Cărții Verzi (acesta din urmă fiind, la rândul său, reprezentant legal al asigurătorilor străini de răspundere civilă auto) și la principiul relativității efectelor contractului de asigurare, în temeiul căruia   s-a invocat că E. SRL este terț față de contractul de asigurare.

În raport de toate deficiențele constatate în legătură cu motivarea deciziei recurate se impune concluzia că instanța de apel nu a răspuns criticilor invocate prin apel și nu a delimitat care a fost cadrul procesual de învestire a primei instanțe, sub aspectul părții/părților chemate în judecată în calitate de pârâte, în limitele căruia se realizează și judecata în apel. Hotărârea adoptată nu creează transparența asupra silogismului judiciar care trebuie să explice și să justifice dispozitivul și să permită realizarea controlului judiciar.

Nu pot fi analizate pentru prima dată în recurs criticile din apel referitoare la încălcarea prevederilor art. 235 C. proc. civ., la nelegalitatea soluției de respingere a excepției lipsei calității procesuale pasive a E. SRL și de obligare a societății F. ZRT la plata de penalități de întârziere, cu încălcarea dreptului la apărare și la un proces echitabil. Aceste critici au fost invocate în apel și nu se regăsesc analizate în considerentele deciziei pronunțate în soluționarea apelului. De aceea, nu este posibilă verificarea legalității hotărârii din perspectiva motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 5 C. proc. civ., în cadrul căruia sunt invocate aceleași critici care au fost omise de la analiză de către instanța de apel.

Pentru toate aceste argumente, subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 6 C. proc. civ., este necesar ca, într-o nouă judecată a cauzei, instanța de apel să realizeze un examen complet al criticilor formulate de pârâte în cadrul apelului.

Printr-un alt motiv de recurs, fondat pe cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 8 C. proc. civ., recurentele-pârâte au invocat greșita aplicare a prevederilor art. 2 pct. 1,  art. 37 și art. 38 din Norma ASF nr. 23/2014, din perspectiva asimilării cererii de chemare în judecată cu avizarea de daună, în condițiile în care intimații-reclamanți nu au formulat cerere de despăgubire la asigurător, ci au introdus direct acțiune în instanță pentru plata despăgubirilor. Au susținut recurentele-pârâte că, în această situație, penalitățile de întârziere se pot acorda numai de la expirarea unui termen de 10 zile de la data când asigurătorului i-a fost comunicată hotărârea definitivă prin care a fost obligat la plata despăgubirilor, iar nu de la împlinirea termenului de 3 luni de la data depunerii întâmpinării în dosarul nr. x/1285/2016.

Din examinarea considerentelor care au stat la baza adoptării deciziei recurate rezultă că instanța de apel a apreciat corectă hotărârea pronunțată de prima instanță, prin care s-a reținut că cererea de chemare în judecată, înregistrată în dosarul nr. x/1285/2016 al Tribunalului Specializat Cluj, poate primi valențele unei cereri de despăgubire, care nu a fost soluționată de către societatea de asigurare, în termen de 3 luni de la depunerea întâmpinării, împlinirea acestui termen marcând momentul de la care încep să curgă penalitățile de întârziere.

Așadar, instanțele devolutive au considerat că înregistrarea cererii de chemare în judecată  este echivalentă procedurii de avizare de daună, situație în care, în afara cadrului legal prevăzut de art. 37 alin. 1-4 din Norma ASF nr. 23/2014, au stabilit că data care marchează începutul termenului pentru aplicarea penalităților de întârziere, prevăzute de art. 38 din  Norma ASF nr. 23/2014, este reprezentată de împlinirea termenului de 3 luni de la depunerea întâmpinării în primă instanță, în litigiul anterior, prin care s-a stabilit prin hotărâre judecătorească suma de despăgubire pe care asigurătorul trebuie să o plătească fiecărui reclamant.

Procedând astfel, instanța de apel a pronunțat o hotărâre cu încălcarea și aplicarea greșită a legii.

Instanța de recurs reține că, potrivit  art. 2 pct. 1 din Norma ASF nr. 23/2014 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, termenul

avizare de daună

semnifică „

procedura prin care păgubitul înregistrează la asigurător o pretenție de despăgubire, pe baza unor documente din care rezulta producerea unui eveniment acoperit prin polița de asigurare”.

Procedura avizării de daună se caracterizează prin soluționarea pretențiilor de despăgubire în absența unui litigiu judiciar, printr-o procedură voluntară, amiabilă urmată de asigurător după sesizarea sa de către persoana vătămată.

În acest sens, în temeiul prevederilor art. 36 și art. 37 din Norma ASF nr. 23/2014 persoana prejudiciată în urma accidentului produs prin intermediul unui vehicul asigurat are dreptul să înainteze cererea de despăgubire către asigurătorul RCA, iar acestuia din urmă îi revine obligația de a soluționa cererea în termenele prevăzute de lege și, ulterior, de a efectua plata despăgubirilor înăuntrul unui termen stabilit, de asemenea, în mod imperativ de legiuitor. În concret, potrivit art. 37 alin. (1) și (2), asigurătorul RCA are la dispoziție un termen de 3 luni de la avizarea producerii evenimentului asigurat, în interiorul căruia trebuie, fie să notifice părții prejudiciate respingerea, în totalitate sau în parte, a pretențiilor de despăgubire, precum și motivele respingerii, fie să formuleze o ofertă de despăgubire justificată.

De asemenea, conform art. 37 alin. (4) din Norma ASF nr. 23/2014, asigurătorul de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule are obligația de a efectua plata despăgubirii în termen de maximum 10 zile de la data la care dosarul de daună este complet, în sensul că s-a depus și ultimul document necesar stabilirii răspunderii și cuantificării daunei sau de la data la care a primit o hotărâre judecătorească definitivă cu privire la despăgubirea datorată.

Potrivit art. 38 din aceeași normă, neîndeplinirea obligațiilor sus-arătate în termenele stabilite de lege sau îndeplinirea lor defectuoasă, inclusiv diminuarea nejustificată a despăgubirilor, se sancționează cu plata unor penalizări în cuantum de 0,2% pe fiecare zi de întârziere, calculate la nivelul sumei de despăgubire cuvenite sau la diferența de sumă neachitată.

Intimații-reclamanți nu au urmat procedura avizării de daună conform art. 2 pct. 1 și 36 din Norma ASF nr. 23/2014, ci s-au adresat direct instanței de judecată în vederea stabilirii despăgubirilor, aspect necontestat de părțile din litigiu. Pornind de la această situație-premisă, în care persoanele prejudiciate nu au înregistrat o cerere de despăgubire la asigurător, însoțită de documentele necesare stabilirii răspunderii și cuantificării despăgubirii, anterior introducerii cererii de chemare în judecată, instanța de recurs reține că nu există temei legal pentru a conferi cererii de chemare în judecată comunicată asigurătorului pârât, în condițiile art. 201 alin. 1 C. proc. civ., valențele unei cereri de avizare de daună. De asemenea, este fără suport legal calcularea termenului de 3 luni prevăzut de art. 37 alin. 1 și 2 din Norma ASF nr. 23/2014, de la data depunerii întâmpinării de către intimații-pârâți, câtă vreme prevederea legală impune calcularea acestui termen de la data avizării de daună.

În raport de toate considerentele reținute, este întemeiat motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 8 C. proc. civ., întrucât în mod nelegal instanța de apel a stabilit că momentul de la care se calculează penalitățile de întârziere este dat de împlinirea unui termen de 3 luni de la data depunerii întâmpinării în dosarul nr. x/1285/2016, înregistrat pe rolul Tribunalului Specializat Cluj, cu încălcarea și aplicarea greșită a prevederilor art. 2, art.  36 și art. 37 alin. 1-4 din Norma ASF nr. 23/2014.

În rejudecare, instanța de apel urmează să stabilească, dacă s-a depășit termenul limită defipt de lege pentru plata despăgubirilor, respectiv termenul de maximum 10 zile de la data la care reclamanții au primit hotărârea judecătorească definitivă cu privire la despăgubirea cuvenită, acesta fiind momentul care marchează data de la care se datorează daunele-interese moratorii în temeiul dispoziției legale speciale, prevăzute de art. 38 din Norma ASF nr. 23/2014.

În temeiul art. 496 alin. 2 și art. 497 C. proc. civ., urmează a admite recursul, cu consecința casării deciziei atacate și trimiterii cauzei spre o nouă judecată a apelului aceleiași instanțe de apel.