ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 502/2017

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 502/2017 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2017)

Decizia

nr. 502/2017

Asupra cauzei de față.,

constată minatoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului

Bistrița Năsăud la data de 23 aprilie 2915,

reclamanții A., B., C., D., E., F., G. și H., în

contradictoriu cu pârâta SC I. SA și cu intervenientul forțat

Sângeorzan Cosmin Octavian, au solicitat obligarea pârâtei la plata a 34.851,86

lei cu titlu de daune materiale, în favoarea reclamanților A. și B.,

500.000 euro (sau lei, la cursul Băncii Naționale a României din ziua

plății), pentru flecare dintre reclamanți în parte, cu titlu de

daune morale și la plata penalităților în cuantum de 0,2% pe zi

de întârziere începând cu data producerii accidentului și până la plata

efectivă a despăgubirilor.

tribunal în primă instanță;

Prin sentința civilă nr. 903 din data de 27

noiembrie 2015, Tribunalului Bistrița-Năsăud, secția a II-a

civilă, de contencios administrativ și fiscal,

a

admis acțiunea și a obligat pe pârâta SC I. SA să

plătească următoarele sume: reclamanților A. și B. -

33.735,39 lei cu titlu daune materiale, respingând, ca nefondate, celelalte

pretenții materiale formulate; reclamantului A. echivalentul în lei la

cursul Băncii Naționale a României la data plății a 30.000

euro, cu titlu de daune morale; reclamantei B. echivalentul în lei la cursul Băncii

Naționale a României la data plații a sumei de 35,000 euro, cu titlu

de daune morale; reclamantei C. echivalentul în lei la cursul Băncii

Naționale a României la data plății a sumei de 20.000 euro, cu

titlu de daune morale; reclamantei D. echivalentul în lei Ia cursul Băncii

Naționale a României la data plății a sumei de 15.000 euro, cu

titlu de daune morale; fiecăruia dintre reclamanții E., F., G.

și H. echivalentul în lei la cursul Băncii Naționale a României la

data plății a sumei de 10.000 euro, cu titlu de daune morale.

Prin aceeași decizie, a respins

capătul de cerere privind obligarea pârâtei la plata unor

penalități de 0,2 % pe zi de întârziere calculate la

despăgubirile civile acordate.

curtea de apel în apel;

Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă, prin Decizia

nr. 470 din 10 mai 2016,

a admis apelul declarat de

reclamanți împotriva sentinței nr. 903 din 27 noiembrie 2015 a

Tribunalului Bistrița-Năsăud, pe care a schimbat-o în parte, în

sensul că a obligat-o pe pârâta SC I. SA

la plata unor penalități de întârzie de 0,2% pe zi pentru

sumele la plata cărora a fost obligată, începând cu data de 19

decembrie 2013 și până la piața efectiva a sumei.

În ceea ce privește critica vizând

greșita cuantificare de către tribunal a daunelor morale,

instanța de apel a reținut că, față de specificul

cauzei și de materialul probator administrat, sentința apelată

este legală, tribunalul făcând o corectă aplicare a criteriilor

de determinare a cuantumului daunelor morale.

Instanța de apel a găsit întemeiate

criticile reclamanților referitoare la respingerea pretențiilor

privind penalitățile de întârziere aferente sumelor acordate ia

tribunal.

S-a reținut că reclamanții au

înaintat pârâtei asigurător la data de 19 septembrie 2013, prin e-mail

și scrisoare recomandată cu confirmare de primire, cererea de

despăgubire care, potrivit art. 38 alin. (2) din Ordinul nr. 14/2011,

reprezintă avizare de daună, iar de la acest moment, în sarcina

asigurătorului se nasc obligațiile prevăzute de art. 36 alin.

(1) lit. a) și lit. b) din Ordinul nr. 14/2011, respectiv de a

răspunde cererii și a formula o ofertă justificată sau de a

notifica părții prejudiciate motivele pentru care nu a aprobat în

totalitate sau parțial pretențiile, obligații care trebuie

îndeplinite în termenul legal de 3 luni de la data avizării daunei.

S-a reținut că în condițiile în care

niciuna dintre aceste obligații nu a fost îndeplinită de către

asigurător, tribunalul avea obligația de a constata încălcarea

de către acesta a obligațiilor legale și de a sancționa

conduita asigurătorului prin obligarea la plata penalităților prevăzute

de art. 37 din Ordinul nr. 14/2011, de la data expirării termenului de 3

luni, acordat în vederea plații sumelor solicitate.

Împotriva acestei decizii, pârâta a declarat recurs, în

temeiul dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Prin criticile formulate, recurenta pârâtă

susține că decizia recurată este nelegală, întrucât

instanța de apel a făcut o greșită interpretare a

dispozițiilor art. 36 și art. 37 din Ordinul Comisiei de Supraveghere

a Asigurărilor nr. 14/2011, reținând că scopul

penalităților de întârziere este acela de a-l mobiliza pe

asigurător să răspundă pertinent cererii de

despăgubire și să facă o ofertă credibilă

față de situația de fapt pentru a proteja drepturile și

interesele celor afectați de accident, însă a omis să

rețină faptul că într-o procedură amiabilă de

despăgubire, cei afectați de accident trebuie să formuleze la

rândul lor pretenții credibile, adecvate împrejurărilor situației

de fapt, iară a formula pretenții nejustificate. în acest sens,

arată că suma de 4 milioane euro solicitata de reclamanți cu

titlu de daune morale a reprezentat o cerere inadecvată situației de

fapt care a depășit cu mult suma unor pretenții legitime, astfel

cum a reținut și prima instanță care a apreciat că

140.000 euro reprezintă o sumă rezonabilă în raport cu

prejudiciul suferit de reclamanți. Mai susține că cele

reținute de instanța de apel nu sunt susținute de normele legale

invocate, întrucât dispozițiile art. 36 și art. 37 din Ordinul Comisiei

de Supraveghere a Asigurărilor nr. 14/2011 se referă la o

situație posterioară stabilirii vinovăției unei persoane, la

stabilirea certă a despăgubirii și a calității de

persoană prejudiciată urmare a riscului asigurat. Arată că,

în speță, autorul accidentului a fost cercetat și condamnat în Dosarul

penal nr. x/265/2014 al Judecătoriei Năsăud, iar hotărârea

de condamnare a rămas definitivă prin Decizia penală nr. 918 din

19 iunie 2015 a Curții de Apel Cluj, Susține că până la

momentul rămânerii definitive a hotărârii menționate nu s-a

cunoscut faptul că asiguratul este vinovat de producerea accidentului ce a

avut ca victimă pe ruda reclamanților, iar cuantumul legal al

despăgubirii a fost stabilit abia prin hotărârile pronunțate în

cauza de față. în continuate, susține că decizia

atacată încalcă și dispozițiile art. 46 și

următoarele din Ordinul Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor nr. 14/2011

(reluate în art. 47 din norma Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor nr. 23/2014)

care prevăd că în cazul în care accidentul de vehicul face obiectul

unui proces penal despăgubirile se stabilesc pe cale amiabilă, iar

dacă hotărârea Instanței penale a rămas definitivă

și irevocabilă, stabilirea despăgubirilor civile ar urma să

se facă ulterior (cum este cazul în speță). Prin urmare, susține

că din coroborarea textelor legale invocate, rezultă că.

termenul de la care se calculează penalitățile pentru neplata

despăgubirilor cuvenite părților civile dintr-un accident ale

cărui împrejurări de producere au fost cercetate într-un dosar penal,

curge doar de la data la care vinovăția inculpatului a fost

stabilită printr-o hotărâre judecătorească definitivă,

corelativ cu stabilirea întinderii cuantumului despăgubirilor. In

concluzie, solicită admiterea recursului, modificarea deciziei recurate, în

sensul respingerii apelului reclamanților și menținerii ca

temeinică și legală a sentinței tribunalului.

Investit cu soluționarea recursului, prin

repartizare computerizată aleatorie, completul de filtra nr. 7 a dispus comunicarea

cererii de recurs către intimații-reclamanți, aceștia

neformulând întâmpinare.

Raportul întocmit în cauză, în

condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ. a fost analizat în

complet de filtru, fiind comunicat părților în conformitate cu dispozițiile

art. 493 alin. (4) din același cod.

Intimații reclamanți au depus punct

de vedere la raport, prin care au solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Prin încheierea din 17 februarie 2016,

completul de filtru a constatat că cererea de recurs îndeplinește

condițiile de admisibilitate și, pe cale de consecință, a

apreciat recursul ca fiind admisibil în principiu, fixând termen de

judecată, în ședință publică, la data de 17 martie

2017, cu citarea părților.

recursului;

Analizând decizia recurată în raport de

criticile formulate, Înalta Curte constată că recursul este fondat,

din perspectiva dispozițiilor art. 488 alin, (1) pct. 8 C. proc. civ.,

pentru următoarele considerente:

Prioritar, se constată că

potrivit dispozițiilor art. 496 C. proc. civ.: „în cazul în care recursul

a fost declarat admisibil în principiu, instanța, verificând toate

motivele invocate și judecând recursul, îl poate admite, îl poate respinge

sau anula ori poate constata perimarea lui, (2). în caz de admitere a

recursului, hotărârea atacată poate fi casată, în tot sau în

parte." De asemenea, potrivit dispozițiilor art. 497 din același

act normativ:

„Înalta Curte de Casație și

Justiție, în caz de casare, trimite cauza spre o nouă judecată

instanței de apel care a pronunțat hotărârea casată ori,

atunci când este cazul și sunt îndeplinite condițiile prevăzute

la art. 480 alin. (3), primei instanțe, a cărei hotărâre este,

de asemenea, casată."

Din interpretarea sistematica a prevederilor

legale sus-menționate, rezultă că, potrivit noilor

dispoziții procesual civile incidente în cauză, singura soluție

pe care Înalta Curte o mai poate pronunța în caz de admitere a recursului,

este aceea de casare cu trimitere spre rejudecare, legiuitorul român eliminând

soluția de modificare a hotărârilor judecătorești de

către instanța de recurs.

Din această perspectivă,

și pentru argumentele arătate, solicitarea recurentei pârâte SC I. SA

de modificare a deciziei recurate, nu are temei legal, potrivit noilor

reglementări procesual civile.

Recurenta-pârâtă, prin criticile formulate a

susținut că instanța de apel a făcut o greșită

aplicare a dispozițiilor legale menționate, având în vedere că

nu putea fi obligata la plata penalitățile de întârziere începând cu

data expirării termenului de 3 luni de la data avizării daunei,

întrucât penalitățile de întârziere a plății

despăgubirilor provenite dintr-un accident ale cărui împrejurări

de producere au fost cercetate într-un dosar penal se calculează de Ia

data la care vinovăția inculpatului a fost stabilită printr-o

hotărâre judecătoreasca definitivă, corelativ cu stabilirea

întinderii cuantumului despăgubirilor.

Înalta Curte reține ca stabilirea

despăgubirilor și a penalităților datorate de către

asigurător în cazul producerii unui risc asigurat, la data ce

interesează în speță - 19 septembrie 2013 - era

reglementată prin Ordinul nr. 14/2011 al Comisiei de Supraveghere a

Asigurărilor pentru punerea în aplicare a Normelor privind asigurarea

obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin

accidente de vehicule, în prezent acest Ordin fund abrogat prin art. 75 din

Norma nr. 23 din 6 noiembrie 2014 privind asigurarea obligatorie de

răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule,

emisă de Autoritatea de Supraveghere Financiară.

Potrivit art. 36 din Ordinul nr. 14/2011 - text

aplicat de instanța de apel -, despăgubirea se plătește de

către asigurător în maximum 10 zile de la data depunerii ultimului

document necesar stabilirii și cuantificării daunei, solicitat în

scris de către asigurător, sau de la data la care asigurătorul a

primit o hotărâre judecătorească definitivă cu privire la

suma de despăgubire pe care este obligat să o plătească.

În ceea ce privește penalitățile

de întârziere a plății despăgubirilor, art. 37 din Ordinul nr.

14/2011 prevede că „Dacă asigurătorul RCA nu își

îndeplinește obligațiile în termenele prevăzute la art. 36 sau

și le îndeplinește defectuos, inclusiv dacă diminuează

nejustificat despăgubirea, la suma de despăgubire cuvenită, care

se plătește de asigurător, se aplică o penalizare de 0,2%,

calculată pentru fiecare zi de întârziere".

Instanța de apel, prin decizia

recurată, a apreciat că pârâta nu și-a îndeplinit

obligațiile prevăzute de art. 36 alin. (1) lit. a) și lit. b)

din Ordinul nr. 14/2011, în sensul că nu a răspuns notificării

reclamanților în termenul legal de 3 luni de la data avizării daunei

și a obligat-o pe aceasta la plata penalităților de întârziere a

plății despăgubirilor începând cu data expirării termenului

de 3 luni de la avizarea producerii evenimentului rutier.

Înalta Curte reține că din

conținutul art. 36 alin. (5) din Ordinul nr. 14/2011 al Comisiei de

Supraveghere a Asigurărilor, rezultă că se disting două

momente în raport de care asigurătorul are obligația să

plătească despăgubirea. Primul moment vizează ipoteza

reglementată prin art. 54 din Legea nr. 136/1995 (în prezent, și

acest act normativ fiind abrogat - prin O.U.G. nr. 54/2016) care consacra

principiul stabilirii și acordării despăgubirilor, cale

amiabilă în baza înțelegerii dintre persoanele implicate în raportul

juridic de asigurare, situație în care asigurătorul RCA are

obligația să plătească despăgubirea în maximum 10 zile

de la data depunerii ultimului document necesar stabilirii și

cuantificării daunei (teza I), iar cel de-al doilea moment se referă

ia ipoteza în care stabilirea despăgubirii se realizează pe cale

judiciară, situație în care obligația de plată a

asigurătorului devine exigibilă de la data la care a primit

hotărârea judecătorească definitivă prin care a fost

stabilit cuantumul despăgubirii.

Cu toate acestea, Înalta Curte constată că

instanța de apel nu a luat în considerare că stabilirea

despăgubirilor datorate de asigurător pentru producerea riscului

asigurat este reglementată prin dispozițiile Titlului II din Ordinul Comisiei

de Supraveghere a Asigurărilor nr. 14/2011 - art. 43-48, după cum nu

a dat vreo interpretare împrejurării că în legătură cu

accidentul de circulație împotriva autorului accidentului s-a derulat un

proces penal finalizat printr-o hotărâre judecătorească

definitivă de condamnare - Decizia penală nr. 918 din 19 iunie 2015 a

Curții de Apel Cluj, împrejurare care trebuia evaluată în contextul

art. 45 sau ai art. 46 din Ordinul nr. 14/2011.

În acest context, Înalta Curte apreciază că în

cauză nu este posibilă efectuarea unui control de legalitate asupra

soluției de obligare a asigurătorului la plata unor

penalități de 0,2% pe zi de întârziere de la data de 19 septembrie

2013, adoptată în aplicarea dispozițiilor art. 37 rap. la art. 36 din

Ordinul Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor nr. 14/2011 (texte

plasate, în economia Ordinului, sub denumirea marginală - Obligațiile

asigurătorului), având în vedere, astfel cum deja s-a arătat, că.

nu au fost excluse în mod motivat de la aplicare dispozițiile art. 45 din

același Ordin, astfel încât să se fi reținut în mod justificat

incidența prevederile art. 46 - stabilirea amiabilă a

despăgubirilor (cu verificarea și a celorlalte condiții

prevăzute de această normă), chiar în cazul în care accidentul

de vehicul a făcut sau face obiectul unui proces penal (normă de

excepție de la regula stabilirii despăgubirilor prin hotărâre

judecătorească în situația derulării unui proces penal);

doar în cea din urmă situație era posibil a se face aplicarea art. 37

rap. la art. 36 alin. (5) teza I, iar nu la art. 36 alin. (5) teza a II-a din

Ordin.

Pentru considerentele expuse, reținând incidența

motivului de casare înscris în art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte,

în baza art. 496 și 497 C. proc. civ., va admite recursul declarat de

pârâta SC I. SA, va dispune casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei

spre rejudecarea apelului, sub aspectul verificării modului de

soluționare a capătului de cerere privind obligarea pârâtei la plata

penalităților de întârziere.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de pârâta SC I. SA

împotriva Deciziei nr. 479 din 10 mai 2016 a Curții de Apei Cluj, secția

a II-a civilă.

Casează decizia recurată și

trimite cauza, spre rejudecare, la aceeași instanță de apel.

Definitivă.

Pronunțata în ședință

publică astăzi, 17 martie 2017.