ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 502/2017

Obiectul cauzei; Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Bistrița Năsăud la data de 23 aprilie 2915, reclamanții A., B., C., D., E., F., G. și H., în contradictoriu cu pârâta SC I. SA și cu intervenientul forțat Sângeorzan Cosmin Octavian, au solicitat obligarea pârâtei la plata a 34.851,86 lei cu titlu de daune materiale, în favoarea reclamanților A. și B., 500.000 euro (sau lei, la cursul Băncii Naționale a României din ziua plății), pentru flecare dintre reclamanți în parte, cu titlu de daune morale și la plata penalităților în cuantum de 0,2% pe zi de întârziere începând cu data producerii accidentului și până la plata efectivă a despăgubirilor.

Hotărârea pronunțată de tribunal în primă instanță; Prin sentința civilă nr. 903 din data de 27 noiembrie 2015, Tribunalului Bistrița-Năsăud, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, a admis acțiunea și a obligat pe pârâta SC I. SA să plătească următoarele sume: reclamanților A. și B. - 33.735,39 lei cu titlu daune materiale, respingând, ca nefondate, celelalte pretenții materiale formulate; reclamantului A. echivalentul în lei la cursul Băncii Naționale a României la data plății a 30.000 euro, cu titlu de daune morale; reclamantei B. echivalentul în lei la cursul Băncii Naționale a României la data plații a sumei de 35,000 euro, cu titlu de daune morale; reclamantei C. echivalentul în lei la cursul Băncii Naționale a României la data plății a sumei de 20.000 euro, cu titlu de daune morale; reclamantei D. echivalentul în lei Ia cursul Băncii Naționale a României la data plății a sumei de 15.000 euro, cu titlu de daune morale; fiecăruia dintre reclamanții E., F., G. și H. echivalentul în lei la cursul Băncii Naționale a României la data plății a sumei de 10.000 euro, cu titlu de daune morale. Prin aceeași decizie, a respins capătul de cerere privind obligarea pârâtei la plata unor penalități de 0,2 % pe zi de întârziere calculate la despăgubirile civile acordate.

Hotărârea pronunțată de curtea de apel în apel; Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă, prin Decizia nr. 470 din 10 mai 2016, a admis apelul declarat de reclamanți împotriva sentinței nr. 903 din 27 noiembrie 2015 a Tribunalului Bistrița-Năsăud, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că a obligat-o pe pârâta SC I. SA la plata unor penalități de întârzie de 0,2% pe zi pentru sumele la plata cărora a fost obligată, începând cu data de 19 decembrie 2013 și până la piața efectiva a sumei. În ceea ce privește critica vizând greșita cuantificare de către tribunal a daunelor morale, instanța de apel a reținut că, față de specificul cauzei și de materialul probator administrat, sentința apelată este legală, tribunalul făcând o corectă aplicare a criteriilor de determinare a cuantumului daunelor morale. Instanța de apel a găsit întemeiate criticile reclamanților referitoare la respingerea pretențiilor privind penalitățile de întârziere aferente sumelor acordate ia tribunal. S-a reținut că reclamanții au înaintat pârâtei asigurător la data de 19 septembrie 2013, prin e-mail și scrisoare recomandată cu confirmare de primire, cererea de despăgubire care, potrivit art. 38 alin. (2) din Ordinul nr. 14/2011, reprezintă avizare de daună, iar de la acest moment, în sarcina asigurătorului se nasc obligațiile prevăzute de art. 36 alin. (1) lit. a) și lit. b) din Ordinul nr. 14/2011, respectiv de a răspunde cererii și a formula o ofertă justificată sau de a notifica părții prejudiciate motivele pentru care nu a aprobat în totalitate sau parțial pretențiile, obligații care trebuie îndeplinite în termenul legal de 3 luni de la data avizării daunei. S-a reținut că în condițiile în care niciuna dintre aceste obligații nu a fost îndeplinită de către asigurător, tribunalul avea obligația de a constata încălcarea de către acesta a obligațiilor legale și de a sancționa conduita asigurătorului prin obligarea la plata penalităților prevăzute de art. 37 din Ordinul nr. 14/2011, de la data expirării termenului de 3 luni, acordat în vederea plații sumelor solicitate.

Cererea de recurs; Împotriva acestei decizii, pârâta a declarat recurs, în temeiul dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. Prin criticile formulate, recurenta pârâtă susține că decizia recurată este nelegală, întrucât instanța de apel a făcut o greșită interpretare a dispozițiilor art. 36 și art. 37 din Ordinul Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor nr. 14/2011, reținând că scopul penalităților de întârziere este acela de a-l mobiliza pe asigurător să răspundă pertinent cererii de despăgubire și să facă o ofertă credibilă față de situația de fapt pentru a proteja drepturile și interesele celor afectați de accident, însă a omis să rețină faptul că într-o procedură amiabilă de despăgubire, cei afectați de accident trebuie să formuleze la rândul lor pretenții credibile, adecvate împrejurărilor situației de fapt, iară a formula pretenții nejustificate. în acest sens, arată că suma de 4 milioane euro solicitata de reclamanți cu titlu de daune morale a reprezentat o cerere inadecvată situației de fapt care a depășit cu mult suma unor pretenții legitime, astfel cum a reținut și prima instanță care a apreciat că 140.000 euro reprezintă o sumă rezonabilă în raport cu prejudiciul suferit de reclamanți. Mai susține că cele reținute de instanța de apel nu sunt susținute de normele legale invocate, întrucât dispozițiile art. 36 și art. 37 din Ordinul Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor nr. 14/2011 se referă la o situație posterioară stabilirii vinovăției unei persoane, la stabilirea certă a despăgubirii și a calității de persoană prejudiciată urmare a riscului asigurat. Arată că, în speță, autorul accidentului a fost cercetat și condamnat în Dosarul penal nr. x/265/2014 al Judecătoriei Năsăud, iar hotărârea de condamnare a rămas definitivă prin Decizia penală nr. 918 din 19 iunie 2015 a Curții de Apel Cluj, Susține că până la momentul rămânerii definitive a hotărârii menționate nu s-a cunoscut faptul că asiguratul este vinovat de producerea accidentului ce a avut ca victimă pe ruda reclamanților, iar cuantumul legal al despăgubirii a fost stabilit abia prin hotărârile pronunțate în cauza de față. în continuate, susține că decizia atacată încalcă și dispozițiile art. 46 și următoarele din Ordinul Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor nr. 14/2011 (reluate în art. 47 din norma Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor nr. 23/2014) care prevăd că în cazul în care accidentul de vehicul face obiectul unui proces penal despăgubirile se stabilesc pe cale amiabilă, iar dacă hotărârea Instanței penale a rămas definitivă și irevocabilă, stabilirea despăgubirilor civile ar urma să se facă ulterior (cum este cazul în speță). Prin urmare, susține că din coroborarea textelor legale invocate, rezultă că. termenul de la care se calculează penalitățile pentru neplata despăgubirilor cuvenite părților civile dintr-un accident ale cărui împrejurări de producere au fost cercetate într-un dosar penal, curge doar de la data la care vinovăția inculpatului a fost stabilită printr-o hotărâre judecătorească definitivă, corelativ cu stabilirea întinderii cuantumului despăgubirilor. In concluzie, solicită admiterea recursului, modificarea deciziei recurate, în sensul respingerii apelului reclamanților și menținerii ca temeinică și legală a sentinței tribunalului.

Procedura derulată în recurs; Investit cu soluționarea recursului, prin repartizare computerizată aleatorie, completul de filtra nr. 7 a dispus comunicarea cererii de recurs către intimații-reclamanți, aceștia neformulând întâmpinare. Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ. a fost analizat în complet de filtru, fiind comunicat părților în conformitate cu dispozițiile art. 493 alin. (4) din același cod. Intimații reclamanți au depus punct de vedere la raport, prin care au solicitat respingerea recursului ca nefondat. Prin încheierea din 17 februarie 2016, completul de filtru a constatat că cererea de recurs îndeplinește condițiile de admisibilitate și, pe cale de consecință, a apreciat recursul ca fiind admisibil în principiu, fixând termen de judecată, în ședință publică, la data de 17 martie 2017, cu citarea părților.

Considerentele Înaltei Curți asupra recursului; Analizând decizia recurată în raport de criticile formulate, Înalta Curte constată că recursul este fondat, din perspectiva dispozițiilor art. 488 alin, (1) pct. 8 C. proc. civ., pentru următoarele considerente: Prioritar, se constată că potrivit dispozițiilor art. 496 C. proc. civ.: „în cazul în care recursul a fost declarat admisibil în principiu, instanța, verificând toate motivele invocate și judecând recursul, îl poate admite, îl poate respinge sau anula ori poate constata perimarea lui, (2). în caz de admitere a recursului, hotărârea atacată poate fi casată, în tot sau în parte." De asemenea, potrivit dispozițiilor art. 497 din același act normativ: „Înalta Curte de Casație și Justiție, în caz de casare, trimite cauza spre o nouă judecată instanței de apel care a pronunțat hotărârea casată ori, atunci când este cazul și sunt îndeplinite condițiile prevăzute la art. 480 alin. (3), primei instanțe, a cărei hotărâre este, de asemenea, casată." Din interpretarea sistematica a prevederilor legale sus-menționate, rezultă că, potrivit noilor dispoziții procesual civile incidente în cauză, singura soluție pe care Înalta Curte o mai poate pronunța în caz de admitere a recursului, este aceea de casare cu trimitere spre rejudecare, legiuitorul român eliminând soluția de modificare a hotărârilor judecătorești de către instanța de recurs. Din această perspectivă, și pentru argumentele arătate, solicitarea recurentei pârâte SC I. SA de modificare a deciziei recurate, nu are temei legal, potrivit noilor reglementări procesual civile. Recurenta-pârâtă, prin criticile formulate a susținut că instanța de apel a făcut o greșită aplicare a dispozițiilor legale menționate, având în vedere că nu putea fi obligata la plata penalitățile de întârziere începând cu data expirării termenului de 3 luni de la data avizării daunei, întrucât penalitățile de întârziere a plății despăgubirilor provenite dintr-un accident ale cărui împrejurări de producere au fost cercetate într-un dosar penal se calculează de Ia data la care vinovăția inculpatului a fost stabilită printr-o hotărâre judecătoreasca definitivă, corelativ cu stabilirea întinderii cuantumului despăgubirilor. Înalta Curte reține ca stabilirea despăgubirilor și a penalităților datorate de către asigurător în cazul producerii unui risc asigurat, la data ce interesează în speță - 19 septembrie 2013 - era reglementată prin Ordinul nr. 14/2011 al Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor pentru punerea în aplicare a Normelor privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, în prezent acest Ordin fund abrogat prin art. 75 din Norma nr. 23 din 6 noiembrie 2014 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, emisă de Autoritatea de Supraveghere Financiară. Potrivit art. 36 din Ordinul nr. 14/2011 - text aplicat de instanța de apel -, despăgubirea se plătește de către asigurător în maximum 10 zile de la data depunerii ultimului document necesar stabilirii și cuantificării daunei, solicitat în scris de către asigurător, sau de la data la care asigurătorul a primit o hotărâre judecătorească definitivă cu privire la suma de despăgubire pe care este obligat să o plătească. În ceea ce privește penalitățile de întârziere a plății despăgubirilor, art. 37 din Ordinul nr. 14/2011 prevede că „Dacă asigurătorul RCA nu își îndeplinește obligațiile în termenele prevăzute la art. 36 sau și le îndeplinește defectuos, inclusiv dacă diminuează nejustificat despăgubirea, la suma de despăgubire cuvenită, care se plătește de asigurător, se aplică o penalizare de 0,2%, calculată pentru fiecare zi de întârziere". Instanța de apel, prin decizia recurată, a apreciat că pârâta nu și-a îndeplinit obligațiile prevăzute de art. 36 alin. (1) lit. a) și lit. b) din Ordinul nr. 14/2011, în sensul că nu a răspuns notificării reclamanților în termenul legal de 3 luni de la data avizării daunei și a obligat-o pe aceasta la plata penalităților de întârziere a plății despăgubirilor începând cu data expirării termenului de 3 luni de la avizarea producerii evenimentului rutier. Înalta Curte reține că din conținutul art. 36 alin. (5) din Ordinul nr. 14/2011 al Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor, rezultă că se disting două momente în raport de care asigurătorul are obligația să plătească despăgubirea. Primul moment vizează ipoteza reglementată prin art. 54 din Legea nr. 136/1995 (în prezent, și acest act normativ fiind abrogat - prin O.U.G. nr. 54/2016) care consacra principiul stabilirii și acordării despăgubirilor, cale amiabilă în baza înțelegerii dintre persoanele implicate în raportul juridic de asigurare, situație în care asigurătorul RCA are obligația să plătească despăgubirea în maximum 10 zile de la data depunerii ultimului document necesar stabilirii și cuantificării daunei (teza I), iar cel de-al doilea moment se referă ia ipoteza în care stabilirea despăgubirii se realizează pe cale judiciară, situație în care obligația de plată a asigurătorului devine exigibilă de la data la care a primit hotărârea judecătorească definitivă prin care a fost stabilit cuantumul despăgubirii. Cu toate acestea, Înalta Curte constată că instanța de apel nu a luat în considerare că stabilirea despăgubirilor datorate de asigurător pentru producerea riscului asigurat este reglementată prin dispozițiile Titlului II din Ordinul Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor nr. 14/2011 - art. 43-48, după cum nu a dat vreo interpretare împrejurării că în legătură cu accidentul de circulație împotriva autorului accidentului s-a derulat un proces penal finalizat printr-o hotărâre judecătorească definitivă de condamnare - Decizia penală nr. 918 din 19 iunie 2015 a Curții de Apel Cluj, împrejurare care trebuia evaluată în contextul art. 45 sau ai art. 46 din Ordinul nr. 14/2011. În acest context, Înalta Curte apreciază că în cauză nu este posibilă efectuarea unui control de legalitate asupra soluției de obligare a asigurătorului la plata unor penalități de 0,2% pe zi de întârziere de la data de 19 septembrie 2013, adoptată în aplicarea dispozițiilor art. 37 rap. la art. 36 din Ordinul Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor nr. 14/2011 (texte plasate, în economia Ordinului, sub denumirea marginală - Obligațiile asigurătorului), având în vedere, astfel cum deja s-a arătat, că. nu au fost excluse în mod motivat de la aplicare dispozițiile art. 45 din același Ordin, astfel încât să se fi reținut în mod justificat incidența prevederile art. 46 - stabilirea amiabilă a despăgubirilor (cu verificarea și a celorlalte condiții prevăzute de această normă), chiar în cazul în care accidentul de vehicul a făcut sau face obiectul unui proces penal (normă de excepție de la regula stabilirii despăgubirilor prin hotărâre judecătorească în situația derulării unui proces penal); doar în cea din urmă situație era posibil a se face aplicarea art. 37 rap. la art. 36 alin. (5) teza I, iar nu la art. 36 alin. (5) teza a II-a din Ordin. Pentru considerentele expuse, reținând incidența motivului de casare înscris în art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în baza art. 496 și 497 C. proc. civ., va admite recursul declarat de pârâta SC I. SA, va dispune casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei spre rejudecarea apelului, sub aspectul verificării modului de soluționare a capătului de cerere privind obligarea pârâtei la plata penalităților de întârziere.