ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 161/2017

Decizia nr. 161/2017

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată formulată de reclamanții A., B., C. si D. în contradictoriu cu pârâta SC E. SA s-a solicitat instanței ca prin sentința ce o va pronunța să se dispună obligarea pârâtei la plata către reclamanta A. a sumei de 300.000 euro, echivalentul în lei la cursul Băncii Naționale Române la data plații efective, reprezentând despăgubiri morale pentru prejudiciul suferit și a sumei de 29.425 lei reprezentând daune materiale, obligarea pârâtei la plata către reclamanta B. a sumei de 150.000 euro, echivalentul în lei la cursul Băncii Naționale Române la data plății efective, reprezentând despăgubiri morale pentru prejudiciul suferit, obligarea paratei la plata către reclamanta C. a sumei de 100.000 euro, echivalentul în lei la cursul Băncii Naționale Române la data plații efective, reprezentând despăgubiri morale pentru prejudiciul suferit și obligarea paratei la plata către reclamantul D. a sumei de 50.000 euro, echivalentul în lei la cursul Băncii Naționale Române la data plații efective, reprezentând despăgubiri morale pentru prejudiciul suferit.

Prin sentința civilă nr. 3017 din 18 noiembrie 2014 pronunțată de Tribunalul Specializat Cluj în Dosar nr. x/1285/2014 s-a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamantele A., B., reprezentată prin A. și C. în contradictoriu cu pârâta SC E. SA și cu intervenienții forțați F. și G., în consecință:

A fost obligată pârâta SC E. SA să plătească reclamantei A. suma de 120.000 euro, respectiv echivalentul în lei al acestei sume la data plății, cu titlu de despăgubiri morale, reclamantei B. suma de 30.000 euro, respectiv echivalentul în lei al acestei sume la data plății, cu titlu de despăgubiri morale și reclamantei C. suma de 20.000 euro, respectiv echivalentul în lei al acestei sume la data plății, cu titlu de despăgubiri morale.

A fost obligată pârâta să plătească penalități de întârziere de 0,2% pe zi începând cu data de 19 iunie 2013 și până la plata efectivă a sumelor datorate.

A fost obligată pârâta să plătească reclamantelor A. și C. suma de 2.333 lei cu titlu de cheltuieli de judecată constând în onorariu avocat.

S-a respins ca neîntemeiată cererea formulată de reclamanta A. având ca obiect plata daunelor materiale.

S-a respins ca neîntemeiată cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul D.

în

contradictoriu cu pârâta SC E. SA și cu intervenienții forțați F. și G.

S-a admis cererea de intervenție principală formulată intervenientul G. Cluj-Napoca în contradictoriu cu pârâta SC E. SA și cu intervenienții forțați F. și G.

A fost obligată pârâta SC E. SA să plătească intervenientului suma de 990,03 lei, cu titlu de despăgubiri.

S-a admis cererea de intervenție principală formulată intervenientul G. Cluj în contradictoriu cu pârâta SC E. SA și cu intervenienții forțați F. și G.

A fost obligată pârâta SC E. SA să plătească intervenientului suma de 313.217,56 lei, cu titlu de despăgubiri.

S-a admis cererea de intervenție principală formulată intervenientul H. Cluj-Napoca în contradictoriu cu pârâta SC E. SA și cu intervenienții forțați F. și G.

A fost obligată pârâta SC E. SA să plătească intervenientului suma de 2.619,04 lei, cu titlu de despăgubiri.

Prin Decizia civilă nr. 1051/2015 din 29 iunie 2015 pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, s-a respins apelul declarat de reclamanții A. și în reprezentarea minorei B., C. și D.

S-a admis apelul declarat de apelanta SC E. SA împotriva sentinței civile nr. 3017, pronunțată la data de 18 noiembrie 2014 în Dosarul nr. x/1285/2014 al Tribunalului Specializat Cluj pe care a schimbat-o în parte în sensul că a fost obligată pârâta SC E. SA să plătească penalități de întârziere de 0,2% pe zi începând cu data pronunțării prezentei sentințe (29 iunie 2015) și până la plata efectivă a sumelor datorate.

S-a menținut restul dispozițiilor sentinței atacate.

În motivare, instanța de apel a reținut, în esență, următoarele:

Cu privire la apelul formulat de reclamanți, criticile acestora s-au referit la neacordarea daunelor materiale, excluderea de la plata despăgubirilor morale a reclamantului D., cuantumul despăgubirilor morale acordate și, respectiv data de la care se acorda penalitățile de întârziere.

Cât privește neacordarea daunelor materiale solicitate de către reclamanta A., instanța de apel a reținut că în mod corect tribunalul a aplicat în raport cu situația de fapt din speță prevederile art. 49 pct. 1 lit. d) din Ordinul nr. 14/2011 pentru punerea în aplicare a Normelor privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule (în continuare Ordinul nr. 14/2011), în vigoare la epoca faptelor. Astfel, s-a reținut că tribunalul a constatat în mod just că reclamanta nu a probat faptul că medicamentele cumpărate sau serviciile medicale plătite nu puteau fi suportate din fondurile de asigurări sociale, nici în instanța de apel nu s-a făcut o atare dovadă.

Cât privește critica referitoare la excluderea de plano de către tribunal a reclamantului D. de la plata daunelor morale, instanța de apel a reținut că în mod corect tribunalul a constatat că efortul depus de către reclamant pentru susținerea materială și morală a celorlalte părți vătămate în accidentul de circulație, deși a presupus un consum psihic, nu poate primi o compensare patrimonială deoarece Legea nr. 136/1995 permite acordarea de despăgubiri numai persoanelor vătămate în accidentele de circulație, iar o vătămare directă nu există în cazul reclamantului (acesta nu a făcut o atare dovadă, în condițiile legii).

Curtea de apel a apreciat că soluția adoptată de tribunal reiese atât din interpretarea teleologică a Legii nr. 136/1995 (care vorbește la art. 50 de „persoana păgubită prin vătămare corporală”, având în vedere situația cea mai frecventă în practică, când prejudiciul este suferit direct de către victimă - lexstatuit de eoquodplerumque fit), iar, pe de altă parte, din dispozițiile Codului civil din 2009, care este de aplicabilitate generală (art. 3) și care prevede la art. 1 alin. (2) că în cazurile neprevăzute de lege se aplică uzanțele, iar, în lipsa acestora, dispozițiile legale privitoare la situații asemănătoare.

Or, Codul civil din 2009, aplicabil speței potrivit regulii consacrate de art. 103 din Legea nr. 71/2011, reglementează expres posibilitatea instanțelor de judecată de a acorda despăgubiri victimelor indirecte numai în situația în care prejudiciul afectiv prin ricoșeu constă într-o durere sufletească provocată exclusiv de moartea victimei imediate (ceea ce în speță din fericire nu s-a întâmplat).

Astfel, art. 1391 alin. (2) C. civ. dispune: „Instanța judecătorească va putea, de asemenea, să acorde despăgubiri ascendenților, descendenților, fraților, surorilor și soțului, pentru durerea încercată prin moartea victimei, precum și oricărei alte persoane care, la rândul ei, ar putea dovedi existența unui asemenea prejudiciu”.

Cu privire la cuantumul daunelor morale acordate reclamantelor, instanța de apel a reținut, în esență, următoarele:

Reclamanta A. și-a întemeiat solicitarea din memoriul de apel de mărire a cuantumului daunelor morale la suma de 300.000 euro arătând în esență că, pe lângă traumele fizice suferite, are și grave probleme psihice cauzate direct de accident, iar, pe de altă parte, pe lângă medicamentația care trebuie să-i fie administrată pe termen nedeterminat are nevoie de alimentație specială pe tot parcursul vieții având în vedere extirparea intestinului subțire.

În fine, a mai arătat reclamanta că un aspect de neglijat, raportat la vârsta sa, este aceea că a fost mutilată atât pe picioare (de unde s-au prelevat grefe de piele pentru abdomen) cât și pe abdomen.

Însă, Curtea observă în primul rând că tribunalul a avut în vedere la stabilirea daunelor morale în cuantum de 120.000 euro atât suferințele fizice - generate de intervențiile chirurgicale (22 de intervenții) la care a fost suspusă reclamanta după accident, precum și cele cauzate de procedurile de tratament și recuperare, în condițiile în care parcursul tratamentului au survenit complicații, iar reclamanta a necesitat 290-300 zile de îngrijiri medicale - cât și traumele psihice suferite, cu consecința unei reacții depresive prelungite legată de momentul evenimentului traumatic, pe baza probelor coroborate de la dosar.

Cât privește prejudiciul estetic invocat de către reclamantă, care rezultă din mutilarea acesteia, curtea de apel a constatat că acesta nu se verifică de vreme ce în raportul de expertiză medico-legală din 24 septembrie 2014 întocmit de Institutul de Medicină Legală Cluj Napoca s-a reținut că reclamanta nu a rămas cu infirmități fizice.

Referitor la medicamentația și alimentația specială de care are nevoie în continuare reclamanta, instanța de apel a remarcat că aceste despăgubiri țin de repararea componentei economice a prejudiciilor corporale (art. 49 pct. 1 lit. d) din Ordinul nr. 14/2011), iar nu de repararea prin compensații bănești a componentei morale având ca finalitate compensarea durerilor fizice și suferințelor psihice cauzate (prevăzută la lit. f) a aceluiași articol).

În adevăr, art. 1387 alin. (1) teza II C. civ. din 2009, aplicabil speței potrivit regulii consacrate de art. 103 din Legea nr. 71/2011, prevede că în caz de vătămare a integrității corporale sau a sănătății unei persoane, despăgubirea trebuie să acopere și cheltuielile de îngrijire medicală și, dacă va fi cazul, cheltuielile determinate de sporirea nevoilor de viață ale celui păgubit, precum și orice alte prejudicii materiale.

De asemenea, și în cazul reclamantei B. (fiica reclamantei A.), instanța de apel a arătat că tribunalul a ținut cont la stabilirea daunelor morale în cuantum de 30.000 de euro de vârsta minorei, de împrejurarea că aceasta a fost afectată emoțional de accident și lipsită de sprijinul mamei sale, care la rândul său a fost victima aceluiași accident de circulație, precum și de faptul că starea de sănătate a reclamantei a fost afectată. De asemenea, tribunalul a avut în vedere și suferințele fizice cauzate reclamantei de cele două operații chirurgicale, precum și de eforturile depuse de minoră pentru recuperare.

Instanța de apel a remarcat că tribunalul a motivat reducerea daunele morale de la 150.000 euro, cât a solicitat reclamanta prin reprezentant legal, apreciind că suma acordată compensează suferința reclamantei, chiar dacă nu realizează o compensare integrală a prejudiciului cauzat, raportat la faptul că pentru valorile nepatrimoniale lezate, respectiv integritatea fizică și psihică, nu este posibilă o înlocuire cu o valoarea materială echivalentă.

Prin urmare, tribunalul a ținut cont atât de suferințele fizice, cât și de cele psihice încercate de reclamantă, pe baza raportului de expertiză medico-legală întocmit de Institutul de Medicină Legală Cluj Napoca la data de 6 iulie 2012, depus la dosarul Tribunalului Cluj, secția I civilă, coroborat cu declarațiile martorilor audiați în cauză.

Curtea de apel a reținut că în cauză nu se verifică susținerea reclamantei referitoare la extirparea intestinului subțire câtă vreme, chiar din răspunsul la interogatoriu al acesteia, rezultă că acest organ i-a fost doar scurtat. Totodată, reclamanta prin reprezentantul său legal a invocat și un prejudiciu viitor, însă eventual (constând în disconfortul psihic ce va fi generat de cicatricele de pe picior ale minorei, odată ce aceasta va crește și va conștientiza prejudiciul de ordin estetic suferit), însă pentru a fi reparat un prejudiciu trebuie să fie cert (când existența sa actuală sau viitoare este sigură, neîndoielnică și, totodată poate fi stabilită întinderea sa în prezent).

Și reclamanta C. a solicitat augmentarea daunelor morale de la 20.000 euro la 100.000 euro invocând atât suferințele fizice și psihice (sechelele psihice subzistă și în prezent) încercate, cât și faptul că aceste afecțiuni necesită, conform expertizei, tratament medicamentos, precum și un anumit regim de viață.

Or, s-a arătat că prima instanță a avut în vedere aceste aspecte la stabilirea daunelor morale, circumstanțierea fiind făcută de tribunal în baza raportului de expertiză medico legală întocmit la data de 24 septembrie 2014 de către Institutul de Medicină Legală Cluj Napoca, precum și a declarațiilor martorilor audiați în cauză.

Referitor la medicamentația și alimentația specială de care are nevoie în continuare reclamanta, instanța de apel a arătat că aceste despăgubiri țin de repararea componentei economice a prejudiciilor corporale (art. 49 pct. 1 lit. d) din Ordinul nr. 14/2011), iar nu de repararea prin compensații bănești a componentei morale având ca finalitate compensarea durerilor fizice și suferințelor psihice cauzate (prevăzută la lit. f) a aceluiași articol).

Instanța de apel a concluzionat că tribunalul în mod corect a stabilit, pe bază de probe științifice necontestate de către apelanți, coroborate cu declarațiile testimoniale și răspunsurile la interogatorii, valoarea compensațiilor bănești pentru prejudiciile suferite de reclamante în funcție de conținutul și gravitatea prejudiciului, ținând cont de importanța valorii lezate, de intensitatea durerilor fizice și psihice în raport cu vârsta victimei, de durata consecințelor vătămării, de repercusiunile prejudiciului în plan personal, familial și social.

Apoi, prima instanță, la stabilirea indemnizațiilor, a luat în considerare în mod corect și principiul echității, astfel încât suma acordată să nu se transforme într-o amendă excesivă pentru pârâta SC E. SA și, în același timp, să nu constituie un venit nejustificat pentru reclamante.

Cu privire la data de acordare a penalităților de întârziere, instanța de apel a reținut în speță incidența dispozițiile art. 36 și 37 din Ordinul nr. 14/2011.

Astfel, instanța de apel a arătat că reclamanții nu au făcut dovada avizării producerii accidentului la data de 10 mai 2012 ci dimpotrivă, așa cum rezultă chiar din cererea adresată pârâtei SC E. SA, aceștia au solicitat ca până la data de 5 aprilie 2013 pârâta să soluționeze amiabil pretențiile în cuantum de 600.000 euro, la care aceasta a formulat un răspuns prin care i-a notificat pe reclamanți la data de 30 aprilie cu privire la acceptarea în parte a pretențiilor de despăgubire formulate de cele trei reclamante.

Astfel, din textul art. 36 alin. (1) rezultă două obligații alternative ale asigurătorului: fie să răspundă cererii părții solicitante, formulând o ofertă de despăgubire justificată, în cazul în care se dovedește răspunderea asiguratului în producerea riscurilor acoperite prin asigurarea obligatorie RCA, iar prejudiciul a fost cuantificat, fie să notifice părții prejudiciate motivele pentru care nu a aprobat, în totalitate sau parțial, pretențiile de despăgubire.

Or, așa cum s-a arătat în precedent, pârâta SC E. SA a aprobat în parte pretențiile formulate de reclamantă, deci și-a îndeplinit formal obligația de notificare.

Așa fiind, contrar statuării tribunalului, curtea de apel a apreciat că

refuzul reclamantelor de a accepta despăgubirile propuse de către pârâtă (e adevărat sume modice respectiv suma de 100.000 lei pentru reclamanta A., suma de 25.000 lei pentru reclamanta reclamantei B. și suma de 20.000 lei pentru reclamanta C.) are relevanță sub aspectul momentului de la care curg penalitățile de întârziere.

Numai în cazul în care părțile ar fi ajuns la o înțelegere amiabilă, asigurătorul avea obligația de a plătii despăgubirile în termen de maxim 10 zile, în caz contrar (lipsa acordului părților), termenul începând să curgă de la momentul în care

asigurătorul a primit o hotărâre judecătorească definitivă (după intrarea în vigoare a N.C.P.C., este vorba de o hotărâre executorie în sensul art. 633 pct. 1) cu privire la suma de despăgubire pe care este obligat să o plătească.

Este logic să fie așa întrucât, în lipsa acordului părților, numai din momentul pronunțării hotărârii judecătorești executorii creanța în bani a victimei devine lichidă și exigibilă.

Rațiunea instituirii de către legiuitor prin art. 36 și art. 37 din Ordinul nr. 14/2011 a unei răspunderi agravate a asigurătorului în cazul neachitării despăgubirilor a fost protejarea grabnică a păgubiților ca urmare a accidentelor rutiere, dar numai în cele două ipoteze legale: fie în ipoteza acordului de voință al părților cu privire la întinderea despăgubirilor, fie în cazul stabilirii lor pe cale judecătorească.

În adevăr, soluția reiese și din art. 1.386 alin. (1) partea finală C. civ. din 2009 unde se precizează: „Repararea prejudiciului se face în natură (...), iar dacă aceasta nu este cu putință ori dacă victima nu este interesată de reparația în natură, prin plata unei despăgubiri, stabilite prin acordul părților sau, în lipsă, prin hotărâre judecătorească.

În raport de aceste considerente, în temeiul art. 480 alin. (1) C. proc. civ.,curtea de apel a respins ca nefondat apelul declarat de către reclamanți.

Cu privire la apelul formulat de către pârâta SC E. SA, instanța de apel a arătat că aceasta este nemulțumită de cuantumul daunelor morale acordate, pe de-o parte, iar pe de altă parte, a formulat critici sub aspectul datei de acordare a penalităților de întârziere, precum și sub aspectul nedovedirii de către intervenienți a cheltuielilor efective ocazionate de asistența medicală acordată.

În raport de aprecierea anterioară din motivarea apelului reclamanților, la care curtea a făcut trimite în întregime, motivul de apel referitor la reducerea daunelor morale este neîntemeiat.

În plus, răspunzând punctual celor arătate în memoriul de apel, curtea a reamintit că, în această materie, nu există criterii legale de determinare a daunelor morale, iar jurisprudența (care, în principiu, nu este în sistemul nostru izvor de drept) are în vedere reperele generice prezentate în motivare în funcție de care, in concreto, de la caz la caz, se stabilește valoarea compensației bănești.

Prin urmare, în această materie, nu există o grilă fixă (asigurătorul a prezentat o grilă de 100 euro pe zi de îngrijire medicală) căci, în caz contrar, instanțele ar institui norme juridice de aplicare generală, contrar misiunii lor constituționale de a realiza justiția, potrivit art. 124 alin. (1) din Legea fundamentală.

Pe de altă parte, în cazul reclamantei A., tribunalul când a stabilit daunele morale nu s-a rezumat doar la cele

290-300 zile de îngrijiri medicale (conform raportului de expertiză medico legală din 15 ianuarie 2013 întocmit de Institutul de Medicină Legală Cluj-Napoca), ci a avut în vedere și cele 22 de intervenții chirurgicale survenite după accidentul rutier, tratamentul complex la care a fost supusă reclamanta, complicațiile intervenite în această perioadă (inclusiv pierderea ovarului, nefiind exclusă drept cauză producerea accidentului rutier), reacția depresivă prelungită legată de momentul evenimentului traumatic, suferințele psihice inerente unui asemenea șoc traumatic.

De asemenea, instanța de apel a observat că tribunalul a răspuns în mod pertinent apărării formulate de asigurător potrivit căreia apariția complicațiilor a fost determinată de intervențiile chirurgicale anterioare producerii accidentului (în număr de 5 potrivit răspunsului la interogatoriu al reclamantei), câtă vreme nu s-a demonstrat, potrivit raportului de expertiză depus nemijlocit în cauză, că aceste intervenții chirurgicale au influențat în mod negativ recuperarea reclamantei

A.

De altfel, o posibilă sensibilitate anterioară a reclamantei este de natură să sporească suferințele fizice și psihice ale acesteia, așa încât și din acest punct de vedere apărarea formulată de asigurător nu a fost primită de către curtea de apel.

În fine, invocarea cu titlu de practică judiciară a unui dosar soluționat de Judecătoria Cluj Napoca nu prezintă relevanța conferită de către asigurător întrucât, așa cum s-a arătat mai sus, în sistemul nostru de drept jurisprudența nu este izvor de drept, cu atât mai mult în această materie aprecierea se face in concreto, de la caz la caz.

De asemenea, s-a reținut că, și în cazul reclamantelor

B. și C., tribunalul a stabilit în mod corect daunelor morale prin raportare la suferințele fizice și psihice încercate de acestea.

Astfel, contrar susținerii apelantei, instanța de apel a remarcat în privința reclamantei C. că, potrivit raportului de expertiză medico-legală - necontestat în cauză - aceasta prezintă, pe plan psihiatric, diagnosticul de „reacție mixtă anxioasă și depresivă, care necesită tratament medicamentos pentru timp îndelungat”, iar, pe plan neurologic, prezintă „stare post politraumatism prin accident rutier cu traumatism cranio - cerebral mediu fără afectare neurologică, respectiv sechele neurologice”.

De asemenea, în cazul celor două reclamante, apelanta s-a rezumat să precizeze că suma acordată este nejustificat de mare în raport cu traumele suferite fără să conteste în concret conținutul și gravitatea prejudiciului, apreciat în mod temeinic de tribunal în funcție de suferințele fizice și psihice ale celor două victime și de consecințele negative și implicațiile acestora pe toate planurile vieții personale, familiale și sociale ale reclamantelor.

Instanța de apel a apreciat ca fiind nefondat și motivul de apel referitor la

nedovedirea de către intervenienți a cheltuielilor efective ocazionate de asistența medicală acordată.

Astfel, în privința cererilor de intervenție formulate în cauză, în mod principial tribunalul a reținut incidența dispozițiilor art. 313 alin. (1) din Legea nr. 95/2006 care dispun că persoanele care prin faptele lor aduc daune sănătății alte persoane răspund potrivit legii și au obligația să repare prejudiciul cauzat furnizorului de servicii medicale reprezentând cheltuielile efective ocazionate de asistența medicală acordată prin raportare la art. 49 din Ordinul nr. 14/2011 care precizează că asigurătorul trebuie să plătească și despăgubirile reprezentând cheltuielile cu tratamentul și cu spitalizarea.

Curtea de apel a apreciat că deconturile de cheltuieli întocmite de cele trei unități spitalicești au valoare probantă prin ele însele, împrejurare ce rezultă din întreaga economie a Ordinului nr. 1100/2005 emis de Ministerul Sănătății

privind introducerea decontului de cheltuieli ce se eliberează pacientului pentru serviciile medicale primite (în continuare ordinul).

În adevăr, conform art. 2 alin. (2) din respectivul act normativ, la stabilirea valorii decontului se vor lua în calcul cheltuielile efective din contabilitatea unității sanitare.

În speță, așa cum rezultă din examinarea deconturilor, intervenienții, în calitate de unități spitalicești, au întocmit aceste documente justificative, în conformitate cu dispozițiile art. 3 alin. (1) din ordin.

Or, câtă vreme tariful pe zi de spitalizare, calculat potrivit ordinului, se publică pe site-ul fiecărei unități sanitare (conform art. 4 alin. (2) din ordin), apelanta putea să facă dovada contrară împotriva unui înscris autentic emis de o autoritate publică în sensul art. 269 din N.C.P.C.

Aceeași este situația și pentru sumele menționate în deconturi reprezentând contravaloarea medicamentelor, a analizelor medicale, precum și a celorlalte cheltuieli ocazionate cu spitalizarea.

Rezultă că apelantei îi revenea sarcina probei în sensul art. 249 N.C.P.C. câtă vreme deconturile se bucură de prezumția de autenticitate și validitate potrivit art. 270 alin. (1) N.C.P.C.

Or, apelanta nu a produs în cauză probe din care să rezulte contrariul celor menționate în deconturi.

În schimb, pentru considerentele expuse pe larg în motivarea apelului reclamanților s-a apreciat ca fiind întemeiat motivul de apel referitor la data de acordare a penalităților de întârziere.

Din logica internă a art. 36 și 37 din Ordinul nr. 14/2011 conturată și prin prisma art. 1.386 alin. (1) partea finală C. civ. din 2009, rezultă că, în lipsa unui acord al părților cu privire la întinderea despăgubirilor, penalitățile de întârziere încep să curgă de la momentul pronunțării unei hotărâri judecătorești executorii (când creanța în bani a victimei devine lichidă și exigibilă).

Pe de altă parte, deși penalitățile de întârziere au un puternic rol cominatoriu totuși caracterul accesoriu al acestora este indiscutabil, așa încât acestea nu pot funcționa decât în prezența obligației principale, care ia naștere fie prin convenția părților, fie pe cale judecătorească.

Cu alte cuvinte, nu se poate concepe curgea penalităților mai înainte de nașterea obligației principale.

Se impun două precizări în raport de susținerile apelantei: i) cele două texte din Ordinul nr. 14/2011 nu au în vedere numai daunele materiale ci și daunele morale, rațiunea textelor este aceeași pentru ambele tipuri de daune, iar, pe de altă parte, normele legale nu disting în sensul dorit de apelantă); ii) în cazul despăgubirilor stabilite pe cale judecătorească, spre deosebire de cele stabilite convențional, acestea curg de la data pronunțării hotărârii judecătorești (sau, în exprimarea art. 36 alin. (5), „data la care asigurătorul a primit o hotărâre judecătorească definitivă”) executorii (hotărârile judecătorești definitive din sistemul C. proc. civ. de la 1865 au echivalent în N.C.P.C. în hotărârile executorii, în sensul art. 633 pct. 1), iar nu de la expirarea termenului de 10 zile.

În raport de toate aceste considerente, instanța de apel, în temeiul art. 480 alin. (2) N.C.P.C., a admis apelul declarat de pârâtă, a schimbat în parte hotărârea atacată în sensul în care a obligat pe pârâtă să plătească reclamantelor penalități de întârziere

de 0,2% pe zi începând cu data pronunțării prezentei sentințe (29 iunie 2015) și până la plata efectivă a sumelor datorate.

Fiind respins apelul declarat de reclamanți, precum și găsite neîntemeiate celelalte critici deduse instanței de control judiciar de către pârâtă, curtea de apel a menținut restul dispozițiilor sentinței atacate.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs atât reclamanții cât și pârâta.

Recurenții - reclamanți

A., B., C. și D. și-au întemeiat recursul pe dispozițiile art. 488 pct. 5 și 8 C. proc. civ., solicitând admiterea acestuia și casarea în parte a deciziei recurate în sensul de a dispune și acordarea penalităților de întârziere începând cu data de 19 iunie 2013, precum și acordarea despăgubirilor civile pentru reclamantul D.

Consideră recurenții că prin decizia atacată instanța de apel a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, deoarece nu a procedat la verificarea timbrării apelului, lipsa timbrajului atrăgând anularea apelului declarat de pârâta SC E. SA.

Totodată, recurenții apreciază că decizia atacată este dată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material în materia asigurărilor, având în vedere dispozițiile Ordinului Comisiei pentru Supravegherea Asigurărilor nr. 14/2011.

Astfel, motivarea deciziei atacate este nelegală în ceea ce privește momentul în care încep să curgă penalitățile de întârziere, instanța de apel reținând eronat că în lipsa unui acord al părților cu privire la întinderea despăgubirilor, penalitățile încep să curgă de la momentul pronunțării unei hotărâri judecătorești executorii.

Sub aspectul respingerii capătului de cerere privind acordarea daunelor morale pentru reclamantul D., deși acesta nu este victimă directă a accidentului, Ordinul nr. 14/2011 nu reglementează cu titlu particular această situație, fiind vorba de un așa zis prejudiciu nepatrimonial prin ricoșeu, iar în conformitate cu practica constantă a instanțelor de judecată, persoanele prejudiciate nu sunt doar cele care au suferit în mod direct, fizic în urma faptei ilicite, ci sunt și rudele de grade I și II care au suferit vătămări nepatrimoniale, valorificate prin hotărâri judecătorești prin așa numitele despăgubiri morale.

Recurenta - pârâtă SC E. SA a invocat dispozițiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea în parte a deciziei atacate în sensul respingerii pretențiilor intervenienților în interes propriu ca fiind nedovedite și de asemenea, de respingere a pretențiilor reclamanților cu privire la penalitățile de 0,2% pe zi de întârziere din data de 29 iunie 2015.

Recurenta susține că în probațiune au fost depuse doar niște deconturi cu sume care nu sunt dovedite, sens în care invocă dispozițiile Ordinului 14/2011 și ale Ordinului 1100/2005.

Arată că intervenienții nu au înțeles să dovedească care este tariful pe zi de spitalizare trecând doar niște sume dintr-un decont atașat cererii de intervenție.

Aceeași situație este și cu privire la întreg decontul raportat și la contravaloarea medicamentelor, a analizelor și a celorlalte cheltuieli ocazionate cu spitalizarea.

Ba mai mult decât atât, susține recurenta, nu există pe niciunul din siturile celor trei intervenienți în nume propriu tarifele practicate de către aceste unități spitalicești, astfel că instanța de apel, ar fi avut obligația de a solicita toate documentele contabile din care să rezulte cheltuielile efectuate.

Cu privire la penalitățile de 0,2% acordate de către instanță, recurenta solicită respingerea acestora.

Consideră recurenta - pârâtă că aceste penalități nu sunt aplicabile și asupra daunelor morale,raportat la faptul că între societatea pârâtă și reclamanți s-au purtat negocieri, la ultima suma propusă neprimind niciun răspuns.

În situația în care se consideră că se datorează penalități, solicită a se avea în vedere și dispozițiile art. 36 și 37 din Ordinul RCA; consideră că aceste penalități pot fi aplicate abia din a 11 zi de la data când asigurătorul a primit o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă cu privire la suma de despăgubire.

Recurenta susține că aceste penalități pot să curgă din a 11 zi de la data comunicării hotărârii definitive irevocabile și până în momentul plății efective, și nu de la data pronunțării deciziei, în apel.

Recurenții - reclamanți A., B., C. și D. au depus întâmpinare prin care apreciază că recursul declarat de pârâtă nu este admisibil în principiu, întrucât motivele invocate nu se încadrează în dispozițiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ. invocate, aceste motive de recurs fiind practic o reiterare aproape identică a motivelor de apel.

Recurenta - pârâtă SC E. SA a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului declarat de reclamanți ca nefondat.

Intimatul - intervenient H. Cluj - Napoca a depus întâmpinare prin care solicită respingerea recursului formulat de recurenta - pârâtă SC E. SA.

Prin încheierea din Camera de Consiliu de la 30 martie 2016 s-a dispus comunicarea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, potrivit dispozițiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Părțile nu au depus puncte de vedere la raportul asupra admisibilității în principiu a recursului.

Prin încheierea din Camera de Consiliu din data de 28 septembrie 2016 s-a admis în principiu recursul declarat de

reclamanți, s-a luat

act că recursul declarat de

pârâtă nu este timbrat și s-a fixat

termen pentru o soluționare unitară a recursurilor la data de 1 februarie 2017, în ședință publică, cu citarea părților.

Analizând, în temeiul art. 248 alin. (1) din C. proc. civ., cu prioritate, excepția netimbrării recursului declarat de pârâtă SC E. SA, soluționarea acestui aspect făcând de prisos examinarea altor cereri sau excepții, Înalta Curte, reține următoarele:

Prin rezoluția de primire a dosarului din 11 septembrie 2015 s-a constatat că cererea de recurs formulată de recurenta - pârâtă nu îndeplinește cerințele de formă prevăzute la art. 486 alin. (2) C. proc. civ., neavând anexată dovada achitării taxei judiciare de timbru, sens în care s-a stabilit în sarcina acesteia, în baza art. 3 alin. (1) lit. d) din O.U.G. nr. 80/2013, obligația de a depune taxa judiciară de timbru în cuantum în de 3.387 lei.

În aceste condiții, prin adresa comunicată recurentei - pârâte la 25 septembrie 2015, conform art. 17 alin. (3), raportat la art. 15 alin. (2) din Legea nr. 2/2013, i s-a pus în vedere complinirea lipsurilor cererii de recurs, obligație căreia aceasta nu s-a conformat.

Art. 1 din O.U.G nr. 80/2013 privind taxele de timbru statuează principiul potrivit căruia acțiunile și cererile adresate instanțelor judecătorești sunt supuse taxelor judiciare de timbru, care se datorează atât de persoanele fizice, cât și de persoanele juridice și se plătesc anticipat sau, în mod excepțional, până la termenul stabilit de instanță, de regulă primul termen de judecată.

Dispozițiile art. 32 din O.U.G. nr. 80/2013 prevăd că taxele judiciare de timbru se datorează atât pentru judecata în prima instanță, cât și pentru exercitarea căilor de atac, în condițiile prevăzute de lege.

Potrivit art. 486 alin. (2) și (3) C. proc. civ., la cererea de recurs se va atașa dovada achitării taxei judiciare de timbru, conform legii, sub sancțiunea nulității.

Conform dispozițiilor art. 33 alin. (2) din O.U.G nr. 80/2013, dacă cererea de chemare în judecată este netimbrată sau insuficient timbrată, reclamantului i se va pune în vedere, în condițiile art. 200 alin. (2) teza I C. proc. civ., respectiv sub sancțiunea anulării cererii, obligația de a timbra cererea și de a transmite instanței dovada achitării taxei judiciare de timbru, în termen de cel mult 10 zile de la primirea comunicării instanței.

În speță, se constată că recursul nu a fost timbrat anticipat și că recurenta - pârâtă nu s-a conformat obligației ce-i revenea, deși i s-a pus în vedere să depună la dosar dovada achitării taxei de timbru, așa cum rezultă din dovezile de înmânare existente la filele 38 și 39 ale dosarului de recurs.

De asemenea, se constată că în cauză taxa judiciară de timbru nu a fost depusă nici până la termenul de judecată acordat în cauză, iar în speță nu operează scutirea legală - personală sau în considerarea obiectului - de la obligația timbrării.

Prin urmare, față de cele ce preced, precum și pentru a da eficiență principiului constituțional al egalității în fața legii și autorităților, instanța este obligată să examineze cererile cu care este sesizată, prin prisma îndeplinirii condițiilor de exercitare stabilite de legea procesuală.

Or, în cauză aceste cerințe se constată a nu fi îndeplinite, așa încât Înalta Curte urmează să facă aplicarea sancțiunii prevăzute de art. 486 alin. (3) C. proc. civ. raportat la art. 33 alin. (2) din O.U.G. nr. 80/2013.

În consecință, pentru considerentele ce preced, Înalta Curte va anula recursul declarat de pârâta SC E. SA - sucursala Cluj, ca netimbrat.

Examinând decizia recurată, Înalta Curte constată că recursul declarat de recurenții - reclamanți C., B. - reprezentată prin A., și D. este nefondat, urmând a fi respins ca atare, pentru următoarele considerente:

Art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. reglementează casarea deciziei atacate cu recurs în cazul în care aceasta a fost dată cu încălcarea regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității.

Subsumat acestui motiv de casare, recurenții - reclamanți au arătat că instanța de apel nu a procedat la verificarea timbrării apelului declarat de pârâtă, lipsa timbrajului atrăgând anularea apelului.

Timbrajul este, evident o condiție de formă, extrinsecă cererii de chemare în judecată. Fiind o condiție extrinsecă nu este nevoie să se dovedească nici vătămarea și nu se cere nici condiția ca vătămarea să nu poată fi înlăturată decât prin anularea cererii. Prin urmare, nulitatea acestui act de procedură este o nulitate absolută, expresă, necondiționată de existența unei vătămări, ce nu intervine de drept și ca atare trebuie pronunțată de instanță.

Cu toate acestea, art. 488 alin. (2) C. proc. civ. prevede că „Motivele prevăzute la alin. (1) nu pot fi primite decât dacă ele nu au putut fi invocate pe calea apelului sau în cursul judecării apelului ori, deși au fost invocate în termen, au fost respinse sau instanța a omis să se pronunțe asupra lor.”

Pe calea apelului pot fi invocate motive care privesc judecata în primă instanță, în timp ce pe parcursul judecării apelului pot apărea motive care privesc exclusiv această fază procesuală și care, pe cale de consecință, pentru a putea fi invocate în recurs, trebuie în primul rând valorificate în termenele și condițiile prevăzute de lege.

Cum alin. (2) al art. 488 stabilește o regulă general aplicabilă tuturor motivelor prevăzute de alin. (1), rezultă că nici când este vorba despre excepții absolute sau nulități absolute, acestea nu pot fi invocate direct în recurs, dacă puteau fi invocate pe calea apelului sau în cursul judecății acestuia.

În speță, Înalta Curte constată că nici prin întâmpinare și nici la termenul de judecare a apelului, când recurenții - reclamanți au fost reprezentați de un apărător ales cu delegație la dosar (fila 7 dosar apel), aceștia nu au formulat cereri și nu au ridicat excepții, neinvocând neregularitatea procedurală a netimbrării apelului declarat de pârâtă.

Întrucât

această chestiune nu a constituit obiect de dezbatere judiciară până în etapa procesuală a recursului, ea fiind invocată omisso medio,

se verifică caracterul nefondat al criticii analizate.

Potrivit art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere când aceasta a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Invocând acest motiv de casare, recurenții - reclamanți susțin că motivarea deciziei recurate este nelegală în ceea ce privește momentul de la care încep să curgă penalitățile de întârziere, instanța de apel reținând în mod eronat că în lipsa unui acord al părților cu privire la întinderea despăgubirilor, penalitățile încep să curgă de la momentul pronunțării unei hotărâri judecătorești executorii.

Acest motiv de recurs aduce în discuție modul de aplicare și interpretare a dispozițiilor înscrise în art. 36 și 37 din Ordinul nr. 14/2011, critica fiind nefondată.

Penalizările de întârziere sunt reglementate de legea specială, intervenind ca urmare a transpunerii în legislația internă a dispozițiilor Directivei nr. 2009/103/CE, iar Comisia de Supraveghere a Asigurărilor a emis Ordinul nr. 14/2011, care în art. 36 prevede următoarele:

„Despăgubirea se plătește de către asigurătorul RCA î

n maximum 10 zile de la data depunerii ultimului document necesar stabilirii răspunderii și cuantificării daunei, solicitat în scris de către asigurător, sau de la data la care asigurătorul a primit o hotărâre judecătorească definitivă cu privire la suma de despăgubire pe care este obligat să o plătească

.”

Textul evocat distinge două momente în raport de care asigurătorul RCA are obligația să plătească despăgubirea. Primul moment vizează ipoteza reglementată, de altfel, prin art. 54 din Legea nr. 136/1995 care consacră principiul stabiliții și acordării despăgubirilor pe cale amiabilă în baza înțelegerii dintre persoanele implicate în raportul juridic de asigurare, situație în care asigurătorul RCA are obligația să plătească despăgubirea în maximum 10 zile de la data depunerii ultimului document necesar stabilirii și cuantificării daunei (teza I), iar cel de-al doilea moment se referă la ipoteza în care stabilirea despăgubirii se realizează pe cale judiciară, situație în care obligația de plată a asigurătorului RCA începe să curgă de ia data la care a primit hotărârea judecătorească definitivă (teza a II-a).

Instanța de apel a reținut în mod corect că, în lipsa acordului părților, numai din momentul pronunțării hotărârii judecătorești executorii creanța în bani a victimei devine lichidă și exigibilă.

Întrucât despăgubirea cuvenită reclamanților, ca efect al producerii riscului acoperit prin asigurarea obligatorie RCA, a fost stabilită în cadrul procesului pendinte în sarcina pârâtei în calitate de asigurător RCA, penalitățile de întârziere reglementate de art. 37 din Ordinul nr. 14/2011 nu pot fi acordate decât de la data la care pârâta, în calitate de asigurător, a primit hotărârea judecătorească definitivă cu privire la suma de despăgubiri pe care este obligată să o plătească.

Sub aspectul momentului de la care încep să curgă penalitățile de întârziere, apărarea reclamanților în sensul acordării acestora de la 19iunie 2013 când s-a împlinit termenul de 3 luni

avut în vedere de ar.36 alin. (6) teza finală din Ordinul Comisiei pentru Supravegherea Asigurărilor nr. 14/2011, termen

în care

asiguratorul era obligat să reacționeze, prin avizarea favorabilă sau nefavorabilă a pretențiilor, nu poate fi primită

. Simpla deschidere a dosarului de daune la asigurător, în condițiile în care pârâta a aprobat în parte pretențiile formulate de reclamantă, îndeplinindu-și formal obligația de notificare, urmată de refuzul reclamanților de a accepta despăgubirile propuse de către pârâtă, nu satisfac exigențele impuse de art. 36 referitoare la condițiile privind procedura de stabilire și cuantificare a daunelor.

Deoarece stabilirea despăgubirilor s-a realizat în cadrul procedurii jurisdicționale de față ca efect al probatoriului administrat de reclamanți, Înalta Curte constată că în mod legal instanța de apel a dispus acordarea penalităților de întârziere de la data pronunțării hotărârii recurate (29 iunie 2015) și până la data plății efective.

Nu este fondată nici critica vizând respingerea eronată a capătului de cerere privind acordarea daunelor morale pentru reclamantul D..

Recunoașterea unui drept la despăgubiri soțului/soției sau persoanelor care se află în întreținerea proprietarului ori conducătorului vehiculului asigurat, răspunzător de producerea accidentului, nu poate fi văzută decât ca menită să acopere acele prejudicii suferite de aceste subiecte decurgând din vătămările lor corporale, ca victime directe ale accidentului.

A admite că legea recunoaște un drept la despăgubiri membrilor familiei conducătorului auto vinovat de accident pentru repararea prejudiciilor indirecte, prin ricoșeu, provocate acestora (constând în cheltuieli cu spitalizarea și înmormântarea, acordarea întreținerii pe care acesta o presta în timpul vieții, daune morale pentru durerea pierderii unei ființe dragi) înseamnă a admite că asigurătorul trebuie să răspundă pentru repararea prejudiciilor indirecte ale faptei cauzatoare de prejudicii, atunci când nu este ținut, potrivit legii, la repararea prejudiciilor directe ale aceleiași fapte, și mai ales, în absența fundamentului legal dat de existența unei răspunderi civile delictuale a persoanei asigurate ori a celui ce a cauzat evenimentul rutier.

Având în vedere că reclamantul

D.

nu este victimă directă a evenimentului rutier, motivul de recurs invocat nu poate fi primit, dispozițiile Legii nr. 136/1995, ale Ordinului nr. 14/2011, precum și prevederile

art. 1.386 alin. (1) partea finală C. civ. din 2009,

fiind aplicate de instanța de apel în mod corect.

Față de aceste considerente, Înalta Curte apreciază că în cauză nu există motive de nelegalitate care să impună casarea deciziei atacate și, pe cale de consecință, potrivit dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., recursul declarat de reclamanții

C., B. - reprezentată prin A., și D.

urmează a fi respins, ca nefundat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Anulează, ca netimbrat, recursul declarat de pârâta SC E. SA - sucursala Cluj împotriva Deciziei civile nr. 1051/2015 din 29 iunie 2015 pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanții C., B. - reprezentată prin A., și D. împotriva Deciziei civile nr. 1051/2015 din 29 iunie 2015 pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 1 februarie 2017.