ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 889/2015

Asupra recursului

de fată constată următoarele:

Reclamanții P.H., P.S. și C.N. prin

cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Specializat Cluj au solicitat să fie

obligată pârâta SC O.V.I.G. SA, la plata sumei de 200.000 de euro către P.H., cu

titlu de daune morale, plus penalități de 0,1% pe zi aplicate la sold începând cu

data de 4 martie 2013 și până la plata sumei, în echivalent RON la cursul Băncii

Naționale a României din ziua plății, la plata sumei de 200.000 de euro către P.S.,

cu titlu de daune morale, plus penalități de 0,1% pe zi aplicate la sold începând

cu data de 4 martie 2013 și până la plata sumei, în echivalent RON la cursul Băncii

Naționale a României din ziua plății, la plata sumei de 100.000 de euro către C.N.,

cu titlu de daune morale plus, penalități de 0,1% pe zi, aplicate la sold începând

cu data de 4 martie 2013 și până la plata sumei, în echivalent RON la cursul Băncii

Naționale a României din ziua plății, precum și la plata cheltuielilor de judecată

din prezentul dosar, onorariu avocațial.

Prin sentința

civilă nr. 2364 din data de 24 septembrie 2013 Tribunalul Specializat Cluj a admis

cererea de chemare în judecată formulată de reclamanții P.H. și C.N. în contradictoriu

cu pârâta SC O.V.I.G. SA prin SC O.V. SA, Sucursala Regională Cluj și cu intervenienta

forțată C.I.C.

A fost obligată

pârâta SC O.V.I.G. SA să plătească reclamantului P.H. suma de 200.000 euro, respectiv

echivalentul în RON al acestei sume la cursul Băncii Naționale a României din data

plății, cu titlu de despăgubiri, sumă la care se calculează penalități de întârziere

de 0,1% pe zi începând cu data de 4 martie 2013 și până la data plății debitului

principal.

A fost obligată

pârâta SC O.V.I.G. SA să plătească reclamantei P.S. suma de 200.000 euro, respectiv

echivalentul în RON al acestei sume la cursul Băncii Naționale a României din data

plății, cu titlu de despăgubiri, sumă la care se calculează penalități de întârziere

de 0,1% pe zi începând cu data de 4 martie 2013 și până la data plății debitului

principal.

A fost obligată

pârâta SC O.V.I.G. SA să plătească reclamantei C.N. suma de 100.000 euro, respectiv

echivalentul în RON al acestei sume la cursul Băncii Naționale a României din data

plății, cu titlu de despăgubiri, sumă la care se calculează penalități de întârziere

de 0,1% pe zi începând cu data de 4 martie 2013 și până la data plății debitului

principal.

A fost obligată

pârâta să plătească în favoarea fiecărui reclamant câte 1.000 RON cu titlu de cheltuieli

de judecată.

Curtea de Apel

Cluj, secția a ll-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, prin decizia

nr. 67/2014 din 25 februarie 2014 a admis apelul declarat de către apelanta SC

O.V.I.G. SA împotriva sentinței 2364/2013 pronunțată de către Tribunalul Specializat

Cluj, pe care a schimbat-o în parte în sensul că a admis în parte cererea de chemare

în judecată introdusă de către reclamanții P.H., P.S., C.N., împotriva pârâtei SC

O.V.I.G. SA și în consecință a fost obligată pârâta SC O.V.I.G. SA să plătească:

- reclamantului

intimat P.H. suma de 80.000 euro, respectiv echivalentul în RON al acestei sume

la cursul Băncii Naționale a României din data plății, cu titlu de despăgubiri,

sumă la care se calculează penalități de întârziere de 0,1% pe zi începând cu data

de 4 martie 2013 și până la data plătii debitului principal;

- reclamantei

intimate P.S. suma de 80.000 euro, respectiv echivalentul în RON al acestei sume

la cursul Băncii Naționale a României din data plății, cu titlu de despăgubiri,

sumă la care se calculează penalități de întârziere de 0,1% pe zi începând cu data

de 4 martie 2013 și până la data plătii debitului principal;

- să plătească

reclamantei intimate C.N. suma de 40.000 euro, respectiv echivalentul în RON al

acestei sume la cursul Băncii Naționale a României din data plății, cu titlu de

despăgubiri, sumă la care se calculează penalități de întârziere de 0,1% pe zi începând

cu data de 4 martie 2013 și până la data plătii debitului principal;

- să plătească

fiecărui reclamant intimat suma de 400 RON cu titlul de cheltuieli de judecată.

A fost respinsă

ca neîntemeiată cererea de obligare a apelantei la plata cheltuielilor de judecată

avansate de către intimați pentru soluționarea apelului.

Împotriva acestei

decizii SC O.V.I.G. SA a declarat recurs fără a indica temeiul de drept pe care

se întemeiază.

În motivarea cererii

de recurs, recurenta pârâtă critică soluția instanței de apel cu privire la cuantificarea

prejudiciului moral și identificarea criteriilor de apreciere a cuantumului acestuia,

susținând că între valoarea daunelor solicitate și cuantumul admis de instanță trebuie

să existe un echilibru astfel încât valoarea daunelor acordate să nu ducă la o îmbogățire

fără just temei.

Recurenta susține

că instanțele practică o discriminare evidentă operând față de persoanele ce se

fac vinovate de producerea accidentului, nicidecum față de asigurător ce are calitatea

de terț față de obiectul dedus judecății.

Recurenta apreciază

că obligarea la plata penalităților de 0,1% pe zi de întârziere este nelegală făcând

trimitere la dispozițiile art. 36 și art. 37 din Ordinul nr. 50/2010, susținând

că daunele morale nu pot fi supuse unei cuantificări exacte nefiind astfel operantă

nici aplicarea unei penalități de 0,1% pe zi de întârziere.

În concluzie,

se invocă de fapt lipsa de incidență a prevederilor art. 36 și art. 37 din Ordinul

nr. 50/2010 în cadrul acordării daunelor morale.

Prin întâmpinarea

depusă la dosar intimații reclamanți P.H., P.S. și C.N. au solicitat anularea recursului

ca netimbrat și în subsidiar că nu se încadrează în motivele de casare prevăzute

de art. 488 C. proc. civ. Pe fond au solicitat respingerea recursului ca neîntemeiat

și menținerea deciziei recurate ca temeinică și legală.

Înalta Curte a

procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului,

întocmit în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ., prin raport constatându-se

că recursul este admisibil în principiu și nu apare ca fiind vădit nefondat.

Prin încheierea

din camera de consiliu din data de 5 februarie 2015 a fost încuviințat, în unanimitate

raportul asupra admisibilității în principiu a recursului și s-a dispus comunicarea

acestuia părților potrivit dispozițiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Potrivit dovezilor

de comunicare raportul asupra admisibilității în principiu a recursului a fost comunicat

părților la data de 6 februarie 2015.

Intimații reclamanți

P.H., P.S. și C.N. au depus punct de vedere asupra raportului prin care au susținut

că recursul nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 C.

proc. civ. și că decizia recurată nu a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită

a normelor de drept material.

Înalta Curte,

analizând decizia recurată prin raportare la criticile aduse prin cererea de recurs,

constată că acestea sunt nefondate, urmând a respinge recursul pârâtei, pentru următoarele

considerente:

Precizare prealabilă.

Din expunerea

argumentelor prezentate, se constată că există critici de nelegalitate ce pot fi

încadrate în pct. 8 al art. 488 C. proc. civ., astfel încât recursul va fi analizat

din această perspectivă. Solicitarea intimaților reclamanți de a se anula recursul

întrucât motivele nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 C.

proc. civ., nu a fost formulată sub forma unei veritabile excepții astfel că va

fi considerată o simplă apărare.

Potrivit dispozițiilor

art. 488 pct. 8 C. proc. civ. casarea hotărârii se poate cere când hotărârea a fost

dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Din perspectiva

acestui motiv recurenta a adus în discuție cuantumul daunelor morale și penalitățile

la care a fost obligată cu referire la aplicabilitatea dispozițiilor art. 36 și

art. 37 din Ordinul Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor nr. 5/2010, criticile

fiind nefondate.

În prezent, la

nivel legislativ și de principiu nu există criterii obiective, abstracte, respectiv

acele criterii precise, cuantificabile, de stabilire a despăgubirilor bănești pentru

repararea prejudiciilor morale, astfel încât instanțele se „ghidează” după criterii

subiective, variabile de la caz la caz. Emblematică, din acest punct de vedere,

este jurisprudența în materia daunelor morale pentru prejudiciile nepatrimoniale

cauzate prin accidente de autovehicule.

Daunele morale

constituie consecințe dăunătoare care nu pot fi evaluate în bani, deci cu un conținut

neeconomic și care rezultă din atingerile și încălcările drepturilor personale nepatrimoniale

și se stabilesc prin apreciere, ca urmare a aplicării criteriilor referitoare la

consecințele negative suferite de cei în cauză, în plan fizic, psihic și afectiv,

importanța valorilor lezate, măsura în care acestea au fost lezate, intensitatea

cu care au fost percepute consecințele vătămării, etc.

Așa cum se desprinde

din literatura juridică și din practica judiciară, natura daunelor morale, în principiu,

nu se concretizează într-o stare de fapt, ci se mențin la nivelul trăirilor psihice,

iar evaluarea acestora, chiar atunci când existența lor este evidentă, de regulă,

nu se poate face prin folosirea unor criterii obiective, dauna morală fiind extranee

realităților materiale și întinderea ei neputând fi determinată decât pe baza unor

aprecieri subiective în care rolul hotărâtor îl are posibilitatea de orientare a

instanței în cunoașterea sufletului uman și a reacțiilor sale.

La aceste considerente

ar trebui adăugat și exigența unei limite naturale: daunele morale să nu fie excesive,

nerezonabile, fără simțul măsurii, să nu devină astfel spoliatoare și nelegitime,

căci, după cum s-a observat de asemenea în practică, „prejudiciul moral trebuie

să fie dovedit, dar judecătorii au obligația să-l aprecieze în raport de gravitatea

și importanța sa și fără a se ajunge la realizarea unui dezechilibru de interese”.

Despăgubirile

pentru repararea prejudiciilor morale sunt dificil de stabilit, în absența unor

probe materiale judecătorul fiind singurul care, în raport de consecințele suferite

de partea vătămată, trebuie să aprecieze o anumită sumă globală. Cât privește întinderea

prejudiciului este evident că aceasta nu poate fi cuantificată potrivit unor criterii

matematice sau economice, astfel încât în funcție de împrejurările concrete ale

speței, statuând în echitate, instanța urmează să acorde despăgubiri apte să constituie

o satisfacție echitabilă.

Un criteriu fundamental

consacrat de doctrina și jurisprudență, în cuantificarea despăgubirilor acordate

pentru prejudiciul moral este echitatea. Din acest punct de vedere, stabilirea unor

asemenea despăgubiri implică, fără îndoială și o doza de aproximare, însă instanța

trebuie să stabilească un anumit echilibru între prejudiciul moral suferit și despăgubirile

acordate, în măsură să permită celui prejudiciat anumite avantaje care să atenueze

suferințele morale, fără a se ajunge însă în situația îmbogățirii fără just temei.

În speță, instanța

de apel a ținut cont de importanța valorilor lezate, dar și de gravitatea și intensitatea

durerilor psihice suferite de reclamanți prin pierderea mamei, respectiv a fiicei,

precum și de necesitatea ca sumele acordate să nu constituie, totuși, o sursă de

îmbogățire, ci să rămână doar un mijloc de compensație, de alinare a durerii psihice

suferite.

Tot sub acest

aspect, C.E.D.O. a stabilit în cauza Tolstoy Miloslovsky c. Regatul Unit, că despăgubirile

trebuie să prezinte un raport rezonabil de proporționalitate cu atingerea adusă,

având în vedere, totodată, gradul de lezare a valorilor sociale ocrotite, intensitatea

și gravitatea atingerii adusă acestora.

Față de aceste

considerente, Înalta Curte constată că în mod judicios instanța de apel a avut în

vedere criteriile de stabilire a daunelor morale în conformitate cu cele statuate

în art. 49 din Ordinul Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor nr. 5/2010, referitoare

la legislația și jurisprudența din România.

Cu privire la

cuantumul daunelor morale, recurenta pârâtă face referire la exemple din jurisprudența

internă solicitând diminuarea sumelor acordate cu acest titlu prin decizia din apel.

Împrejurarea că

în cauze cu obiect similar s-au pronunțat soluții diferite, este rezultatul analizei

judiciare specifice fiecărui caz în parte, funcție de situația de fapt și de probele

administrate, nefiind de natură să influențeze soluția din prezenta cauză, întrucât

practica judiciară nu reprezintă un izvor de drept, iar instanța de judecată este

suverană în a-și forma convingerea asupra chestiunilor deduse judecății, în spiritul

și litera legii.

Modalitatea în

care instanța de apel a cuantificat daunele morale cuvenite reclamanților a condus

la stabilirea unor valori rezonabile, care asigură o justă compensație pentru suferințele

lor, nefiind de natură a conduce la îmbogățirea fără just temei a acestora.

În ceea ce privește

plata penalităților în cuantum de 0,1% pe zi de întârziere începând cu data de 4

martie 2013, la care pârâta a fost obligată prin decizia recurată, Înalta Curte

constată că instanța de apel a reținut aplicarea prevederilor art. 36 alin. (1)

și art. 37 din Ordinul nr. 5/2010 emis de Comisia de Supraveghere a Asigurărilor,

de aprobare a Normelor privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru

prejudicii produse prin accidente de vehicule, în vigoare pe parcursul derulării

procedurii administrative de despăgubire. Ca atare, se constată că obligația de

plată a penalităților de întârziere a fost întemeiată în drept pe dispoziții legale

a căror aplicabilitate nu este contestată cu argumente juridice în recurs, situație

în care simpla susținere a recurentei pârâte, în sensul că nu ar datora aceste penalități,

nu poate fi valorificată în cadrul căii de atac a recursului.

În raport cu aceste

considerente, constatând că motivele de recurs invocate de părți nu sunt fondate,

în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ambele recursuri.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat

recursul declarat de pârâta SC O.V.I.G. SA prin SC O.V. SA Sucursala Regională

Cluj împotriva deciziei civile nr. 67/2014 din 25 februarie 2014 pronunțată de Curtea

de Apel Cluj, secția a ll-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

Definitivă.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi 19 martie 2015.