ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 889/2015

Asupra recursului de fată constată următoarele: Reclamanții P.H., P.S. și C.N. prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Specializat Cluj au solicitat să fie obligată pârâta SC O.V.I.G.

SA, la plata sumei de 200.000 de euro către P.H., cu titlu de daune morale, plus penalități de 0,1% pe zi aplicate la sold începând cu data de 4 martie 2013 și până la plata sumei, în echivalent RON la cursul Băncii Naționale a României din ziua plății, la plata sumei de 200.000 de euro către P.S., cu titlu de daune morale, plus penalități de 0,1% pe zi aplicate la sold începând cu data de 4 martie 2013 și până la plata sumei, în echivalent RON la cursul Băncii Naționale a României din ziua plății, la plata sumei de 100.000 de euro către C.N., cu titlu de daune morale plus, penalități de 0,1% pe zi, aplicate la sold începând cu data de 4 martie 2013 și până la plata sumei, în echivalent RON la cursul Băncii Naționale a României din ziua plății, precum și la plata cheltuielilor de judecată din prezentul dosar, onorariu avocațial.

Prin sentința civilă nr. 2364 din data de 24 septembrie 2013 Tribunalul Specializat Cluj a admis cererea de chemare în judecată formulată de reclamanții P.H. și C.N. în contradictoriu cu pârâta SC O.V.I.G. SA prin SC O.V. SA, Sucursala Regională Cluj și cu intervenienta forțată C.I.C. A fost obligată pârâta SC O.V.I.G. SA să plătească reclamantului P.H. suma de 200.000 euro, respectiv echivalentul în RON al acestei sume la cursul Băncii Naționale a României din data plății, cu titlu de despăgubiri, sumă la care se calculează penalități de întârziere de 0,1% pe zi începând cu data de 4 martie 2013 și până la data plății debitului principal. A fost obligată pârâta SC O.V.I.G. SA să plătească reclamantei P.S.

suma de 200.000 euro, respectiv echivalentul în RON al acestei sume la cursul Băncii Naționale a României din data plății, cu titlu de despăgubiri, sumă la care se calculează penalități de întârziere de 0,1% pe zi începând cu data de 4 martie 2013 și până la data plății debitului principal. A fost obligată pârâta SC O.V.I.G. SA să plătească reclamantei C.N. suma de 100.000 euro, respectiv echivalentul în RON al acestei sume la cursul Băncii Naționale a României din data plății, cu titlu de despăgubiri, sumă la care se calculează penalități de întârziere de 0,1% pe zi începând cu data de 4 martie 2013 și până la data plății debitului principal. A fost obligată pârâta să plătească în favoarea fiecărui reclamant câte 1.000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Curtea de Apel Cluj, secția a ll-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, prin decizia nr. 67/2014 din 25 februarie 2014 a admis apelul declarat de către apelanta SC O.V.I.G. SA împotriva sentinței 2364/2013 pronunțată de către Tribunalul Specializat Cluj, pe care a schimbat-o în parte în sensul că a admis în parte cererea de chemare în judecată introdusă de către reclamanții P.H., P.S., C.N., împotriva pârâtei SC O.V.I.G. SA și în consecință a fost obligată pârâta SC O.V.I.G. SA să plătească: - reclamantului intimat P.H. suma de 80.000 euro, respectiv echivalentul în RON al acestei sume la cursul Băncii Naționale a României din data plății, cu titlu de despăgubiri, sumă la care se calculează penalități de întârziere de 0,1% pe zi începând cu data de 4 martie 2013 și până la data plătii debitului principal; - reclamantei intimate P.S.

suma de 80.000 euro, respectiv echivalentul în RON al acestei sume la cursul Băncii Naționale a României din data plății, cu titlu de despăgubiri, sumă la care se calculează penalități de întârziere de 0,1% pe zi începând cu data de 4 martie 2013 și până la data plătii debitului principal; - să plătească reclamantei intimate C.N. suma de 40.000 euro, respectiv echivalentul în RON al acestei sume la cursul Băncii Naționale a României din data plății, cu titlu de despăgubiri, sumă la care se calculează penalități de întârziere de 0,1% pe zi începând cu data de 4 martie 2013 și până la data plătii debitului principal; - să plătească fiecărui reclamant intimat suma de 400 RON cu titlul de cheltuieli de judecată.

A fost respinsă ca neîntemeiată cererea de obligare a apelantei la plata cheltuielilor de judecată avansate de către intimați pentru soluționarea apelului. Împotriva acestei decizii SC O.V.I.G. SA a declarat recurs fără a indica temeiul de drept pe care se întemeiază. În motivarea cererii de recurs, recurenta pârâtă critică soluția instanței de apel cu privire la cuantificarea prejudiciului moral și identificarea criteriilor de apreciere a cuantumului acestuia, susținând că între valoarea daunelor solicitate și cuantumul admis de instanță trebuie să existe un echilibru astfel încât valoarea daunelor acordate să nu ducă la o îmbogățire fără just temei. Recurenta susține că instanțele practică o discriminare evidentă operând față de persoanele ce se fac vinovate de producerea accidentului, nicidecum față de asigurător ce are calitatea de terț față de obiectul dedus judecății.

Recurenta apreciază că obligarea la plata penalităților de 0,1% pe zi de întârziere este nelegală făcând trimitere la dispozițiile art. 36 și art. 37 din Ordinul nr. 50/2010, susținând că daunele morale nu pot fi supuse unei cuantificări exacte nefiind astfel operantă nici aplicarea unei penalități de 0,1% pe zi de întârziere. În concluzie, se invocă de fapt lipsa de incidență a prevederilor art. 36 și art. 37 din Ordinul nr. 50/2010 în cadrul acordării daunelor morale. Prin întâmpinarea depusă la dosar intimații reclamanți P.H., P.S. și C.N. au solicitat anularea recursului ca netimbrat și în subsidiar că nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ. Pe fond au solicitat respingerea recursului ca neîntemeiat și menținerea deciziei recurate ca temeinică și legală.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, întocmit în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ., prin raport constatându-se că recursul este admisibil în principiu și nu apare ca fiind vădit nefondat. Prin încheierea din camera de consiliu din data de 5 februarie 2015 a fost încuviințat, în unanimitate raportul asupra admisibilității în principiu a recursului și s-a dispus comunicarea acestuia părților potrivit dispozițiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ. Potrivit dovezilor de comunicare raportul asupra admisibilității în principiu a recursului a fost comunicat părților la data de 6 februarie 2015. Intimații reclamanți P.H., P.S. și C.N.

au depus punct de vedere asupra raportului prin care au susținut că recursul nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ. și că decizia recurată nu a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material. Înalta Curte, analizând decizia recurată prin raportare la criticile aduse prin cererea de recurs, constată că acestea sunt nefondate, urmând a respinge recursul pârâtei, pentru următoarele considerente: Precizare prealabilă. Din expunerea argumentelor prezentate, se constată că există critici de nelegalitate ce pot fi încadrate în pct. 8 al art. 488 C. proc. civ., astfel încât recursul va fi analizat din această perspectivă. Solicitarea intimaților reclamanți de a se anula recursul întrucât motivele nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 C. proc.

civ., nu a fost formulată sub forma unei veritabile excepții astfel că va fi considerată o simplă apărare. Potrivit dispozițiilor art. 488 pct. 8 C. proc. civ. casarea hotărârii se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material. Din perspectiva acestui motiv recurenta a adus în discuție cuantumul daunelor morale și penalitățile la care a fost obligată cu referire la aplicabilitatea dispozițiilor art. 36 și art. 37 din Ordinul Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor nr. 5/2010, criticile fiind nefondate. În prezent, la nivel legislativ și de principiu nu există criterii obiective, abstracte, respectiv acele criterii precise, cuantificabile, de stabilire a despăgubirilor bănești pentru repararea prejudiciilor morale, astfel încât instanțele se „ghidează” după criterii subiective, variabile de la caz la caz.

Emblematică, din acest punct de vedere, este jurisprudența în materia daunelor morale pentru prejudiciile nepatrimoniale cauzate prin accidente de autovehicule.

Daunele morale constituie consecințe dăunătoare care nu pot fi evaluate în bani, deci cu un conținut neeconomic și care rezultă din atingerile și încălcările drepturilor personale nepatrimoniale și se stabilesc prin apreciere, ca urmare a aplicării criteriilor referitoare la consecințele negative suferite de cei în cauză, în plan fizic, psihic și afectiv, importanța valorilor lezate, măsura în care acestea au fost lezate, intensitatea cu care au fost percepute consecințele vătămării, etc. Așa cum se desprinde din literatura juridică și din practica judiciară, natura daunelor morale, în principiu, nu se concretizează într-o stare de fapt, ci se mențin la nivelul trăirilor psihice, iar evaluarea acestora, chiar atunci când existența lor este evidentă, de regulă, nu se poate face prin folosirea unor criterii obiective, dauna morală fiind extranee realităților materiale și întinderea ei neputând fi determinată decât pe baza unor aprecieri subiective în care rolul hotărâtor îl are posibilitatea de orientare a instanței în cunoașterea sufletului uman și a reacțiilor sale.

La aceste considerente ar trebui adăugat și exigența unei limite naturale: daunele morale să nu fie excesive, nerezonabile, fără simțul măsurii, să nu devină astfel spoliatoare și nelegitime, căci, după cum s-a observat de asemenea în practică, „prejudiciul moral trebuie să fie dovedit, dar judecătorii au obligația să-l aprecieze în raport de gravitatea și importanța sa și fără a se ajunge la realizarea unui dezechilibru de interese”. Despăgubirile pentru repararea prejudiciilor morale sunt dificil de stabilit, în absența unor probe materiale judecătorul fiind singurul care, în raport de consecințele suferite de partea vătămată, trebuie să aprecieze o anumită sumă globală.

Cât privește întinderea prejudiciului este evident că aceasta nu poate fi cuantificată potrivit unor criterii matematice sau economice, astfel încât în funcție de împrejurările concrete ale speței, statuând în echitate, instanța urmează să acorde despăgubiri apte să constituie o satisfacție echitabilă. Un criteriu fundamental consacrat de doctrina și jurisprudență, în cuantificarea despăgubirilor acordate pentru prejudiciul moral este echitatea. Din acest punct de vedere, stabilirea unor asemenea despăgubiri implică, fără îndoială și o doza de aproximare, însă instanța trebuie să stabilească un anumit echilibru între prejudiciul moral suferit și despăgubirile acordate, în măsură să permită celui prejudiciat anumite avantaje care să atenueze suferințele morale, fără a se ajunge însă în situația îmbogățirii fără just temei.

În speță, instanța de apel a ținut cont de importanța valorilor lezate, dar și de gravitatea și intensitatea durerilor psihice suferite de reclamanți prin pierderea mamei, respectiv a fiicei, precum și de necesitatea ca sumele acordate să nu constituie, totuși, o sursă de îmbogățire, ci să rămână doar un mijloc de compensație, de alinare a durerii psihice suferite. Tot sub acest aspect, C.E.D.O. a stabilit în cauza Tolstoy Miloslovsky c. Regatul Unit, că despăgubirile trebuie să prezinte un raport rezonabil de proporționalitate cu atingerea adusă, având în vedere, totodată, gradul de lezare a valorilor sociale ocrotite, intensitatea și gravitatea atingerii adusă acestora.

Față de aceste considerente, Înalta Curte constată că în mod judicios instanța de apel a avut în vedere criteriile de stabilire a daunelor morale în conformitate cu cele statuate în art. 49 din Ordinul Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor nr. 5/2010, referitoare la legislația și jurisprudența din România. Cu privire la cuantumul daunelor morale, recurenta pârâtă face referire la exemple din jurisprudența internă solicitând diminuarea sumelor acordate cu acest titlu prin decizia din apel. Împrejurarea că în cauze cu obiect similar s-au pronunțat soluții diferite, este rezultatul analizei judiciare specifice fiecărui caz în parte, funcție de situația de fapt și de probele administrate, nefiind de natură să influențeze soluția din prezenta cauză, întrucât practica judiciară nu reprezintă un izvor de drept, iar instanța de judecată este suverană în a-și forma convingerea asupra chestiunilor deduse judecății, în spiritul și litera legii.

Modalitatea în care instanța de apel a cuantificat daunele morale cuvenite reclamanților a condus la stabilirea unor valori rezonabile, care asigură o justă compensație pentru suferințele lor, nefiind de natură a conduce la îmbogățirea fără just temei a acestora. În ceea ce privește plata penalităților în cuantum de 0,1% pe zi de întârziere începând cu data de 4 martie 2013, la care pârâta a fost obligată prin decizia recurată, Înalta Curte constată că instanța de apel a reținut aplicarea prevederilor art. 36 alin. (1) și art. 37 din Ordinul nr. 5/2010 emis de Comisia de Supraveghere a Asigurărilor, de aprobare a Normelor privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, în vigoare pe parcursul derulării procedurii administrative de despăgubire.

Ca atare, se constată că obligația de plată a penalităților de întârziere a fost întemeiată în drept pe dispoziții legale a căror aplicabilitate nu este contestată cu argumente juridice în recurs, situație în care simpla susținere a recurentei pârâte, în sensul că nu ar datora aceste penalități, nu poate fi valorificată în cadrul căii de atac a recursului. În raport cu aceste considerente, constatând că motivele de recurs invocate de părți nu sunt fondate, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ambele recursuri.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta SC O.V.I.G. SA prin SC O.V. SA Sucursala Regională Cluj împotriva deciziei civile nr. 67/2014 din 25 februarie 2014 pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția a ll-a civilă, de contencios administrativ și fiscal. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 19 martie 2015.