ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 450/2018

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului constată următoarele:

Prin cererea formulată la data de 26 ianuarie 2016, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta B. S.A. și cu intervenientul forțat C., ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună următoarele:

Prin Sentința civilă nr. 2110, pronunțată la data de 21 octombrie 2016 în Dosarul nr. x/2016 al Tribunalului Specializat Cluj, s-a admis în parte acțiunea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta B. SA și intervenientul forțat C. și, pe cale de consecință, pârâta a fost obligată la plata către reclamantă a sumei de 7.077 RON cu titlul de daune materiale și la plata sumei de 30.000 euro, în echivalent RON la cursul B.N.R. de la data plății, cu titlu de daune morale. Pârâta B. SA a fost obligată la plata penalităților de întârziere de 0,2% pe zi de întârziere, calculate la daunele stabilite începând cu data de 21 octombrie 2015 și până la data plății efective a daunelor. Au fost respinse ca neîntemeiate celelalte pretenții ale reclamantei. Pârâta a fost obligată la plata sumei de 3.687 RON către reclamantă, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Prin Decizia civilă nr. 131/2017 de la 28 februarie 2017, Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă a respins ca neîntemeiat apelul declarat de pârâta-apelantă B. S.A. împotriva Sentinței civile nr. 2110 pronunțate la data de 21 octombrie 2016 în Dosarul nr. x/2016 al Tribunalului Specializat Cluj. A admis apelul declarat de apelanta-reclamantă A. împotriva aceleiași sentințe, care a fost schimbată în parte, în sensul că: a fost admisă în parte cererea de chemare în judecată introdusă de reclamanta A. împotriva SC B. SA și în contradictoriu cu intervenientul forțat C. A fost obligată pârâta B. SA la plata sumei de 50.000 de euro în echivalent RON la cursul BNR de la data plății, cu titlul de daune morale, cu penalități de întârziere de 0,2% pe zi la această sumă începând cu data de 21 octombrie 2015 până la plata efectivă. Au fost menținute în rest dispozițiile sentinței apelate.

Pentru a pronunța această decizie, instanța de apel a reținut, în esență, că:

Reclamanta A. a solicitat schimbarea sentinței sub aspectul majorării cuantumului daunelor morale acordate, iar pârâta B. SA a solicitat doar înlăturarea penalităților de întârziere sau în subsidiar reducerea perioadei de calcul a penalităților la plata cărora a fost obligată.

Soluția pronunțată de către prima instanță cu privire la daunele materiale solicitate de către reclamantă și admise prin sentința apelată într-un cuantum de 7.077 RON nu a fost atacată de către pârâtul asigurător și nici de către reclamantă, așa încât a devenit definitivă.

Calea de atac de reformare cu caracter devolutiv declarată de către reclamantă a fost apreciată parțial întemeiată, schimbarea sentinței apelate fiind parțială, sub aspectul cuantificării daunelor morale.

La data de 23 octombrie 2014, reclamanta-apelantă A. a fost accidentată în localitatea Iclod, în timp ce traversa o trecere de pietoni, de către intimatul C., care conducea autovehiculul cu nr. de înmatriculare CJ-06-xx, asigurat RCA la pârâta apelantă B. SA cu polița valabilă pentru perioada 7 iulie 2014 - 6 iulie 2015.

Evenimentul rutier a făcut obiectul unui dosar penal cu nr. x/2014 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Gherla, în care s-a pronunțat procedural la 22 iunie 2016 clasarea cauzei penale, în baza unui acord de mediere între persoana vătămată și inculpat.

Apelanta A. a suferit o vătămare corporală foarte gravă constând în politraumatisme, viața sa fiind pusă în pericol, a rămas cu o infirmitate fizică permanentă și cu nevoie adaptativă de 50%, având nevoie în continuare de intervenții chirurgicale pentru genunchiul stâng și tratamente de recuperare în ansamblu.

Apelantei i s-a restrâns dreptul la o viață familială, socială și profesională normală, fiind afectată chiar posibilitatea acesteia de a derula activitățile zilnice obișnuite.

Din cuprinsul prevederilor art. 1386 alin. (1) C. civ. reiese că repararea prejudiciului se face în natură, prin restabilirea situației anterioare, iar dacă aceasta nu este cu putință, ori dacă victima nu este interesată de reparația în natură, prin plata unei despăgubiri, stabilite prin acordul părților sau, în lipsă, prin hotărâre judecătorească. În ceea ce privește daunele morale (pentru prejudiciul nepatrimonial), dispozițiile art. 1391 alin. (1) C. civ. stabilesc că, în caz de vătămare a integrității corporale sau a sănătății, poate fi acordată și o despăgubire pentru restrângerea posibilităților de viață familială sau socială.

Pe de altă parte, despăgubirile reprezentând daunele morale trebuie să fie rezonabile, aprecierea și cuantificarea acestora să fie justă și echitabilă, să corespundă prejudiciului moral real și efectiv produs victimei și suferit de aceasta, în așa fel încât să nu se ajungă la o îmbogățire fără just temei a celui îndreptățit să pretindă și să primească daune morale.

Din această perspectivă, pentru toate argumentele anterior enunțate instanța de apel a considerat că se impune acordarea în favoarea reclamantei a unei despăgubiri pentru daune morale în cuantum majorat de 50.000 de euro în echivalent RON la cursul BNR de la data plății, cuantum considerat suficient în contextul analizat și care va fi majorată semnificativ și prin acumularea penalităților de întârziere la care reclamanta-apelantă are dreptul ca urmare a comportamentului culpabil al pârâtei-apelante.

În ceea ce privește apelul declarat de către pârâta B. SA, calea de atac este neîntemeiată deoarece penalitățile de întârziere au fost corect acordate de către prima instanță pentru întreg intervalul reținut prin dispozitivul sentinței apelate. Mai mult, atitudinea culpabilă a pârâtei apelante în gestionarea dosarului de daună, corect reținută de către prima instanță, este deopotrivă relevantă și suficientă pentru acordarea acestora pentru intervalul solicitat. Nici prin calea de atac cu caracter devolutiv pârâta în calitate de asigurător nu aduce argumente pertinente în sprijinul propriei poziții procesuale.

Instanța de apel a reținut că reclamanta s-a adresat apelantei-asigurător la data de 20 iulie 2015, iar aceasta nu a emis nicio ofertă de despăgubire nici chiar după împlinirea celor trei luni în care trebuia să iasă din pasivitate. Mai mult, rezultă din cuprinsul dosarului de daună că pârâtei asigurător i s-a adus la cunoștință despre accidentul de circulație și printr-o adresă comunicată de către persoana responsabilă de producerea accidentului, intervenientul forțat din prezentul dosar, la data de 12 ianuarie 2015.

Potrivit dispozițiilor art. 37 din Ordinul Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor nr. 14/2011 pentru punerea în aplicare a Normelor privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule:

"Dacă asigurătorul RCA nu își îndeplinește obligațiile în termenele prevăzute la art. 36 sau și le îndeplinește defectuos, inclusiv dacă diminuează nejustificat despăgubirea, la suma de despăgubire cuvenită, care se plătește de asigurător, se aplică o penalizare de 0,2%, calculată pentru fiecare zi de întârziere".

Conform art. 36 alin. (1)-(6) din ordin, "în termen de cel mult 3 luni de la avizarea producerii evenimentului asigurat de către partea prejudiciată ori de către asigurat, asigurătorul RCA este obligat: a) fie să răspundă cererii părții solicitante, formulând o ofertă de despăgubire justificată, în cazul în care se dovedește răspunderea asiguratului în producerea riscurilor acoperite prin asigurarea obligatorie RCA, iar prejudiciul a fost cuantificat; b) fie să notifice părții prejudiciate motivele pentru care nu a aprobat, în totalitate sau parțial, pretențiile de despăgubire".

Pârâta nu a făcut nicio ofertă de despăgubire, a tratat cu totală indiferență situația persoanei vătămate, deși încheiase o poliță de asigurare pentru terții vătămați prin accidente rutiere în exercitarea activității de profesionist, fiind justificate concluziile primei instanțe care a reținut că pârâta apelantă și-a îndeplinit în mod defectuos obligațiile stabilite prin ordinul CSA și ca atare trebuie obligată la plata penalităților de întârziere.

Cât privește împrejurarea referitoare la lipsa caracterului cert, lichid și exigibil al despăgubirilor pretinse de reclamantă, argumentul nu este unul justificat. Evaluarea daunelor a fost realizată de către instanța de judecată, însă această evaluare putea și trebuia să fie realizată și de către societatea de asigurare chiar fie și potrivit criteriilor pe care le-a enunțat prin întâmpinarea depusă la dosarul de fond. Mai mult, cu privire la daunele materiale cuantumul despăgubirilor era relativ simplu de stabilit în baza înscrisurilor puse la dispoziție, însă apelanta pârâtă și-a neglijat culpabil această obligație. În realitate, un dosar de daună care trebuia deschis în 2014 a fost deschis doar în 2016, cu nepermisă întârziere.

Actul normativ enunțat a stabilit în sarcina asigurătorul avizat de către partea vătămată obligații exprese și clare, respectiv de a răspunde cererii părții solicitante, formulând în acest sens o ofertă de despăgubire sau de a notifica părții prejudiciate motivele pentru care nu a aprobat, în totalitate sau parțial, pretențiile de despăgubire.

Sancțiunea penalității are funcția de a mobiliza debitorul să stabilească despăgubirea cât mai grabnic dacă circumstanțele o impun, ori să notifice solicitantul atunci când acesta uzează de dreptul conferit de art. 35 din Ordinul CSA, așa cum se întâmplă în cazul concret analizat.

O altă ipoteză care nu are incidență în cazul analizat este acela în care asigurătorul trebuie să facă plata de îndată ce creditorul îi opune o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă, în ipoteza în care solicitantul păgubit se adresează direct instanței judecătorești, fără a aviza în prealabil asigurătorul. Apelanta invocă nejustificat a doua ipoteză, deși în cazul concret analizat, ne aflăm sub incidența primei ipoteze, deoarece reclamantul intimat a notificat în prealabil asigurătorul, dar nu a primit nici un răspuns în intervalul anterior enunțat de trei luni. Ca atare, luând în considerare încălcarea de către pârâtă a obligațiilor impuse de art. 36 din Ordinul CSA nr. 14/2011 și luând în considerare termenul de 3 luni de la data avizării daunei către pârâtă, instanța a constatat că sunt incidente dispozițiile art. 36 și 37 din Ordinul CSA nr. 14/2011, pârâta datorând penalități de întârziere la despăgubirile stabilite începând cu data de 21 octombrie 2015 și până la data plății efective a sumei.

Nici limitarea curgerii penalităților până la data de 7 noiembrie 2016 conform solicitării asigurătorului nu este justificată, întrucât oferta de despăgubire din 7 noiembrie 2016 a fost formulată cu peste doi ani întârziere după termenele enunțate și doar după după ce prima instanță s-a pronunțat pe fondul cauzei, iar suma este identică cu cea stabilită de Tribunalul Specializat Cluj. Or asta înseamnă doar conformarea la dispozițiile unei hotărâri judecătorești ale cărei mențiuni legate de cuantumul daunelor morale nu le-a apelat.

Pârâta B. S.A a declarat recurs împotriva Deciziei civile nr. 131/2017 din 28 februarie 2017, pronunțate de Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă.

Recurenta arată că nu putea răspunde cererii de despăgubire dat fiind faptul că prejudiciul moral nu are un caracter cert și nu poate fi cuantificat în bani.

Prin dispozițiile art. 36 și 37 din Ordinul nr. 14/2011 s-a instituit un mecanism de ocrotire a persoanelor prejudiciate, prin care acestea sa primească contravaloarea prejudiciului efectiv suferit, care poate fi cuantificat.

Daunele morale pot fi estimate și nu cuantificate, suma de bani acordată cu titlu de despăgubire morală având rol compensatoriu, de a atenua suferința provocată victimei prin fapta ilicită cauzatoare de prejudiciu.

Prin urmare, penalitățile de întârziere, în cazul daunelor morale pot fi stabilite numai după trecerea termenului de 10 zile de la rămânerea definitivă a hotărârii, după cum prevede și art. 36 alin. (5) din Ordinul C.S.A. nr. 14/2011:"Despăgubirea se plătește de către asigurătorul RCA în maximum 10 zile de la data depunerii ultimului document necesar stabilirii răspunderii și cuantificării daunei, solicitat în scris de către asigurător, sau de la data la care asigurătorul a primit o hotărâre judecătorească definitivă cu privire la suma de despăgubire pe care este obligat să o plătească."

Aceasta, cu atât mai mult cu cât penalitățile de întârziere reprezintă un accesoriu al debitului principal și, evident, acestea nu pot curge atâta timp cât debitul principal nu a fost stabilit.

Recurenta nu a putut cuantifica daunele morale, atâta timp cât victima nu a făcut dovada acestora, în acest sens fiind și Decizia nr. 2356 din 20 aprilie 2011 pronunțată în recurs de secția de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție, motiv pentru care se impune respingerea cererii privind obligarea sa la plata penalităților de întârziere.

În subsidiar, solicită obligarea la plata penalităților de întârziere începând cu data de 25 octombrie 2015 - data la care expira termenul de 3 luni de la data avizării daunei, termen în care recurenta avea obligația de a răspunde cererii de despăgubire și până la data de 7 noiembrie 2016 - data la care a ieșit din pasivitate, răspunzând cererii de despăgubire.

Recurenta arată că a depus oferta de despăgubire de abia la data de 7 noiembrie 2016, deoarece daunele nu aveau caracterul cert, lichid și exigibil și au necesitat administrarea de probe.

Ar fi injust să fie obligată la plata penalităților de întârziere de la data de 25 octombrie 2015 și până la data plății efective a sumei datorate în primul rând, întrucât debitul principal (daunele morale) nu era încă stabilit pentru a putea fi solicitate penalități de întârziere. În al doilea rând, art. 468 alin. (5) din C. proc. civ. prevede că: "Termenul de apel suspendă executarea hotărârii de primă instanță, cu excepția cazurilor anume prevăzute de lege. În aceleași condiții, executarea se suspendă dacă apelul a fost exercitat în termen".

Pe cale de consecință, atâta timp cât există un text de lege expres care prevede suspendarea executării, nu ar fi echitabil ca recurenta să fie obligată la plata penalităților de întârziere până la data plății efective către victimă.

Prin urmare, recurenta poate fi considerată în întârziere, potrivit art. 36 alin. (1) și (2) din Ordinul C.S.A. nr. 14/2011, începând cu data de 25 octombrie 2015 și până la data de 7 noiembrie 2016.

În al treilea rând, recurenta solicită obligarea la plata penalităților în cuantum de 0,2% pe zi, calculate asupra sumelor acordate, după expirarea termenului de 10 zile calculat de la data la care a primit o hotărâre judecătorească definitivă, în conformitate cu prevederile art. 36 alin. (5) din Ordinul nr. 14 din 2011 pentru punerea în aplicare a Normelor privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule.

Arătă că, prin dispozițiile art. 36 și 37 din Norma nr. 23/2014, s-a instituit un mecanism de ocrotire a persoanelor prejudiciate prin care societatea de asigurare să ofere despăgubirea într-un termen cât mai scurt. Astfel, potrivit dispozițiilor art. 38 din același act normativ, pentru neîndeplinirea, în termenul de 3 luni, a obligației de a notifica partea prejudiciată respingerea pretențiilor, se aplică 0,2% penalități de întârziere.

Dispozițiile art. 38 din Norma nr. 23/2014 prevăd că penalitățile se aplică la suma de despăgubire cuvenită, or despăgubirea este cuvenită de la data rămânerii definitive a hotărârii.

Având în vedere că penalitățile de întârziere reprezintă un accesoriu al sumei stabilite cu titlu de despăgubire, este evident că acestea nu pot curge anterior stabilirii despăgubirilor prin pronunțarea unei hotărâri definitive.

Mai mult, recurenta nu poate fi obligată la plata penalităților de întârziere pentru faptul că nu a răspuns în termen cu privire la un prejudiciu care nu putea fi cuantificat, cum este cazul daunelor morale.

În drept, a fost invocat art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ., prin raport constatându-se că recursul este admisibil.

Completul de filtru, constatând că raportul întrunește condițiile art. 493 alin. (3) C. proc. civ. a dispus, prin încheierea din data de 27 septembrie 2017, comunicarea acestuia părților, pentru ca acestea să depună puncte de vedere cu privire la raport.

Părțile nu au depus puncte de vedere cu privire la raportul întocmit în cauză.

Prin încheierea de ședință din data de 22 noiembrie 2017 a fost admis în principiu recursul de face obiectul prezentei cauze, fixându-se termen la data de 21 februarie 2018.

În temeiul dispozițiilor art. 248 alin. (1) din noul C. proc. civ., Înalta Curte va examina, cu prioritate, chestiunea prealabilă a timbrajului cererii de recurs, soluționarea acestui aspect făcând de prisos examinarea altor cereri sau excepții, constatând următoarele:

Art. 29 alin. (1) lit. i) din O.U.G. nr. 80/2013 statuează că sunt scutite de la plata taxei judiciare de timbru acțiunile și cererile, inclusiv cele pentru exercitarea căilor de atac, ordinare și extraordinare, referitoare la:

"cauzele penale, inclusiv despăgubirile civile pentru prejudiciile materiale și morale decurgând din acestea".

Înalta Curte constată că cererea de recurs este scutită de obligația achitării taxei judiciare de timbru, scutirea operând raportat la obiectul cererii de chemare în judecată și nu la calitatea persoanei.

Nu poate fi reținută în cauză aplicabilitatea Deciziei nr. 55/2017 din 3 iulie 2017, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în Dosarul nr. x/2017 - complet pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, potrivit căreia dispozițiile art. 28 din O.U.G. nr. 80/2013 se interpretează în sensul că scutirea de la plata taxei judiciare de timbru în calea de atac beneficiază numai reclamantul care a fost scutit în primă instanță de obligația timbrajului, întrucât scutirea de obligația achitării taxei judiciare de timbru nu a operat raportat la acest text de lege, ci la dispozițiile art. 29 alin. (1) lit. i) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 80/2013.

Raportat la aceste considerente, excepția netimbrării recursului va fi respinsă.

Înalta Curte, verificând în cadrul controlului de legalitate decizia atacată, constată că recursul nu este fondat, pentru considerentele care urmează:

Întrucât argumentele recurentei vizează aplicabilitatea acelorași texte de lege, față de care solicitările sale sunt expuse gradual, acestea vor fi analizate împreună.

Alegația recurentei, în sensul că nu putea răspunde cererii de despăgubire, întrucât prejudiciul moral nu are un caracter cert și nu poate fi cuantificat în bani, fiind invocate în acest sens dispozițiile art. 36 și art. 37 din Ordinul nr. 14/2011, nu pot fi reținute.

Se constată că în mod corect instanța a respins apelul pârâtei privitor la plata penalităților de 0,2% pe zi de întârziere, calculate la sumele la care a fost obligată.

Penalizările de întârziere sunt reglementate de legea specială, intervenind ca urmare a transpunerii în legislația internă a dispozițiilor Directivei 2009/103/CE, iar Comisia de Supraveghere a Asigurărilor a emis Ordinul nr. 14/2011, care în art. 36 alin. (1) și (2) prevede:

"1) În termen de cel mult 3 luni de la avizarea producerii evenimentului asigurat de către partea prejudiciată ori de către asigurat, asigurătorul RCA este obligat:

a) fie să răspundă cererii părții solicitante, formulând o ofertă de despăgubire justificată, în cazul în care se dovedește răspunderea asiguratului în producerea riscurilor acoperite prin asigurarea obligatorie RCA, iar prejudiciul a fost cuantificat;

b) fie să notifice părții prejudiciate motivele pentru care nu a aprobat, în totalitate sau parțial, pretențiile de despăgubire.

(2) Dacă în termen de cel mult 3 luni de la avizarea producerii evenimentului asigurat de către partea prejudiciată ori de către asigurat, asigurătorul RCA nu a notificat părții prejudiciate respingerea pretențiilor de despăgubire, precum și motivele respingerii, asigurătorul RCA este obligat la plata despăgubirii."

Raportat la aceste dispoziții legale, reiese că asigurătorul RCA are obligația ca, în termen de cel mult 3 luni de la avizarea procedurii evenimentului asigurat, fie să răspundă cererii părții solicitante, formulând oferta de despăgubire, având dreptul de a efectuat propriile investigații cu privire la producerea accidentului, în condițiile în care acesta nu face obiectul unor cercetări efectuate de autoritățile publice, fie să notifice părții prejudiciate motivele pentru care nu a aprobat, în totalitate sau parțial, pretențiile de despăgubire.

Sancțiunea pentru nerespectarea acestor obligații este prevăzută la art. 37 din ordin sub forma penalităților de întârziere, astfel:

"Dacă asigurătorul RCA nu își îndeplinește obligațiile în termenele prevăzute la art. 36 sau și le îndeplinește defectuos, inclusiv dacă diminuează nejustificat despăgubirea, la suma de despăgubire cuvenită, care se plătește de asigurător, se aplică o penalizare de 0,2%, calculată pentru fiecare zi de întârziere".

Instanța de apel a reținut în mod corect că asigurătorul nu și-a îndeplinit această obligație legală, respectiv nu a notificat nici acordarea despăgubirilor și nici refuzul de a aproba în parte sau în totalitate despăgubirile solicitate.

Singura condiție care atrage aplicarea penalizărilor de întârziere este aceea că asigurătorul este obligat să reacționeze în termenul legal de trei luni de la înaintarea cererilor de despăgubire, prin avizarea favorabilă sau nefavorabilă a pretențiilor, condiție nerespectată de către recurenta-pârâtă.

Art. 36 alin. (5) din Ordinul nr. 14/2011, invocat de către recurentă, nu este incident în cauză. Potrivit acestei prevederi, "Despăgubirea se plătește de către asigurătorul RCA în maximum 10 zile de la data depunerii ultimului document necesar stabilirii răspunderii și cuantificării daunei, solicitat în scris de către asigurător, sau de la data la care asigurătorul a primit o hotărâre judecătorească definitivă cu privire la suma de despăgubire pe care este obligat să o plătească."

Aplicabilitatea cele de a doua teze a acestui text de lege intervine în cazul în care solicitantul se adresează în mod direct instanței de judecată, fără a notifica în prealabil asigurătorul, fapt care nu poate fi reținut în cauză.

Nici limitarea plății penalităților până la data de 7 noiembrie 2016 nu poate fi reținută, raportat la dispozițiile legale mai sus menționate și la încălcarea acestora de către recurentă.

Argumentul recurentei în sensul că este aplicabil art. 468 alin. (5) din noul C. proc. civ., potrivit căruia "Termenul de apel suspendă executarea hotărârii de primă instanță, cu excepția cazurilor anume prevăzute de lege. În aceleași condiții, executarea se suspendă dacă apelul a fost exercitat în termen" nu poate fi reținut, în condițiile în care acesta vizează suspendarea executării hotărârii pronunțate în primă instanță și nu a termenului pentru care recurenta are obligația de a achita penalități de întârziere.

În consecință, în raport de rațiunile înfățișate, Înalta Curte, cu aplicarea dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat de recurenta-pârâtă B. SA împotriva Deciziei civile nr. 131/2017 din 28 februarie 2017, pronunțate de Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă. În temeiul dispozițiilor art. 453 din același cod, va obliga recurenta-pârâtă B. SA la plata sumei de 2.000 RON către intimata-reclamantă A., cu titlu de cheltuieli de judecată - onorariu de avocat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepția netimbrării recursului, invocată de intimata-reclamantă A.

Respinge recursul declarat de recurenta-pârâtă B. SA împotriva Deciziei civile nr. 131/2017 din 28 februarie 2017, pronunțate de Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă, ca nefondat.

Obligă recurenta-pârâtă B. SA la plata sumei de 2.000 RON către intimata-reclamantă A., cu titlu de cheltuieli de judecată - onorariu de avocat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 21 februarie 2018.

Procesat de GGC - LM