ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 995/2020

Ședința publică din data de 11 iunie 2020

Asupra recursului de față;

A. Obiectul cererii introductive

Prin cererea înregistrată la 4 iulie 2016 pe rolul Tribunalului Specializat Cluj, sub nr. x/2016, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtele S.C. B. S.A. și S.C. C. S.A., respectiv cu intervenientul-forțat D., obligarea pârâtei S.C. B. S.A. la plata următoarelor sume de bani: 1.500 RON reprezentând câștigul nerealizat în perioada zilelor de concediu medical (126 zile de concediu medical); o rentă viageră lunară reprezentând diferența între câștigul pe care îl realiza la momentul producerii accidentului auto și venitul său actual; 100.000 euro cu titlu de daune morale, la această sumă urmând a se adăuga dobânda legală penalizatoare începând cu data de 23 iunie 2016, data notificării pârâtei de rândul 1, cu cheltuieli de judecată constând în taxa de timbru, onorariul avocațial și alte cheltuieli pe care le-ar avansa pe parcursul desfășurării procesului civil.

Reclamantul A. a arătat că a chemat-o în judecată pe pârâta S.C. C. S.A. pentru a se asigura opozabilitatea sentinței civile ce se va pronunța în prezentul dosar față de aceasta, întrucât are calitatea de proprietar al autoturismului implicat în accident și este titulara poliței de asigurare auto RCA.

În drept, a invocat prevederile art. 1357, art. 1365, art. 1373, art. 1381-1395, și art. 2223-2226 din C. civ., art. 54 din Legea nr. 136/1995, art. 48 și art. 108 alin. (1) lit. b) din O.U.G. nr. 195/2002 și O.G. nr. 13/2011.

La data de 12 septembrie 2016 reclamantul A. a depus o precizare a cererii, solicitând obligarea pârâtei B. S.A. la plata următoarelor sume de bani: suma de 1.500 RON reprezentând câștigul nerealizat pe perioada zilelor de concediu medical (126 zile de concediu medical); o rentă viageră lunară în cuantum de 834 RON reprezentând diferența între câștigul pe care îl realiza la momentul producerii accidentului auto și venitul său actual, rentă pe care a solicitat-o de la data introducerii cererii de chemare în judecată, respectiv de la 4 iulie 2016; suma de 100.000 euro cu titlu de daune morale, la această sumă urmând a se adăuga dobânda legală penalizatoare începând cu 23 iunie 2016, data notificării pârâtei S.C. B. S.A., iar pentru perioada cuprinsă între 23 iunie 2016 și 4 iulie 2016 a înțeles să solicite o dobândă legală penalizatoare în cuantum de 1323,89 RON. A menținut restul pretențiilor formulate prin cererea inițială de chemare în judecată.

Reclamantul și-a majorat pretențiile, la 27 decembrie 2016, solicitând, pe lângă sumele de bani cerute inițial, obligarea pârâtei S.C. B. S.A. la plata sumei globale de 4124,77 RON, compusă din: 3500 RON reprezentând contravaloarea unei plase chirurgicale achiziționate cu factura nr. x/8 noiembrie 2016, 43,81 RON reprezentând contravaloarea unor materiale medicale achiziționate cu chitanța nr. 47/30 noiembrie 2016, 141,55 RON reprezentând contravaloarea unor materiale medicale achiziționate cu bonul fiscal nr. 34/19 decembrie 2016, 153,12 RON reprezentând contravaloarea unor materiale medicale achiziționate cu bonul fiscal nr. 27/20 decembrie 2016, 91,87 RON reprezentând contravaloarea unor materiale medicale achiziționate cu bonul fiscal nr. 5/10 decembrie 2016, 29,34 RON reprezentând contravaloarea unor materiale medicale achiziționate cu bonul fiscal nr. 25/16 decembrie 2016, 1,78 RON reprezentând contravaloarea unor materiale medicale achiziționate cu bonul fiscal nr. 69/17 decembrie 2016, 85,48 RON reprezentând contravaloarea unor materiale medicale achiziționate cu bonul fiscal nr. 52/19 decembrie 2016 și 77,82 RON reprezentând contravaloarea unor materiale medicale achiziționate cu bonul fiscal nr. 25/22 decembrie 2016.

Pârâta S.C. C. S.A. a invocat, prin întâmpinarea depusă la 21 octombrie 2016, excepția lipsei calității sale procesuale pasive, care a fost admisă prin încheierea pronunțată de către Tribunalul Specializat Cluj în ședința publică din data de 9 ianuarie 2017, instanța respingând cererea, în măsura în care a fost promovată împotriva societății C. S.A., ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

B. Hotărârea primei instanțe

Prin sentința civilă nr. 1458/2017 din 18 septembrie 2017, pronunțată de Tribunalul Specializat Cluj, în dosarul nr. x/2016, s-a admis, în parte, cererea formulată de reclamantul A., precizată și cu obiectul majorat, în contradictoriu cu pârâta S.C. B. S.A. și cu intervenientul forțat D. și, în consecință:

S-a constatat că accidentul rutier care a avut loc la data de 23 octombrie 2015 pe raza comunei Feleacu, în care au fost implicați intervenientul forțat D., șoferul autoturismului cu numărul de înmatriculare x și reclamantul A., s-a produs din culpa comună a celor două părți, în proporție de 50% în sarcina intervenientului forțat D. și de 50% în sarcina reclamantului A..

Pârâta S.C. B. S.A. a fost obligată să plătească reclamantului A. următoarele sume de bani:

a) o rentă lunară în cuantum de 407,68 RON [(1.481,36 RON - 666,00 RON) x 50% = 407,68 RON], egală cu cota de 50% din diferența între veniturile salariale lunare ale reclamantului realizate înainte de accident și cele pe care le realizează după accident, începând cu data introducerii cererii de chemare în judecată, respectiv 1 iulie 2016 și până la recuperarea integrală a capacității de muncă a reclamantului;

b) suma de 1.481,36 RON x 50% = 740,68 RON reprezentând cota de 50% din diferența dintre veniturile salariale lunare ale reclamantului înainte de accident și cele încasate în perioada în care reclamantul a beneficiat de concediu medical;

c) suma de 4.124,77 RON x 50% = 2.062,39 RON, reprezentând cota de 50% din sumele achitate de reclamant cu titlu de cheltuieli medicale până la data pronunțării hotărârii;

d) suma de 50.000 euro x 50% = 25.000 euro, în echivalent în RON la cursul leu/euro al BNR de la data plății integrale a acestei despăgubiri, cu titlu de daune morale pentru prejudiciul nepatrimonial suferit de reclamantul A. în urma accidentului rutier din data de 23 octombrie 2015, constând în vătămarea sa corporală, cu toate urmările acestei vătămări, plus penalități de întârziere de 0,2% raportate la suma de 25.000 euro, în echivalent în RON la cursul leu/euro al BNR de la data plății integrale a acestei despăgubiri, arătată la prezentul pct. d, pentru fiecare zi de întârziere la plată, ulterioară datei de 23 septembrie 2016;

S-au compensat cheltuielile de judecată efectuate de către reclamant, în cuantum de 8.475,80 RON, cu cheltuielile de judecată efectuate de către pârâtă, în cuantum de 5.355,00 RON, în limita sumei celei mai mici, rămânând un rest de plată de 3.120,80 RON.

Pârâta S.C. B. S.A. a fost obligată să plătească reclamantului cota de 50% din restul de cheltuieli de judecată, respectiv suma de 3.120,80 RON/2 = 1.560,40 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în primă instanță.

C. Calea de atac împotriva hotărârii primei instanțe

Pârâta S.C. B. S.A. a declarat apel împotriva sentinței Tribunalului Specializat Cluj, solicitând admiterea acestuia, cu consecința schimbării, în parte, a hotărârii apelate, în sensul cenzurării daunelor materiale și a daunelor morale acordate; pârâta a solicitat respingerea pretențiilor reclamantului vizând câștigul nerealizat în cuantum de 740,68 RON și renta lunară în cuantum de 407,68 RON, sume ce au fost acordate de către tribunal începând cu data introducerii cererii de chemare în judecată (1 iulie 2016) și până la recuperarea integrală a capacității de muncă a reclamantului; totodată, prin apelul formulat, s-a cerut respingerea penalităților de întârziere în cuantum de 0,2% raportate la suma de 25.000 euro, pentru fiecare zi de întârziere la plată ulterioară datei de 23 septembrie 2016; pârâta a mai solicitat reducerea corespunzătoare a cuantumului cheltuielilor de judecată acordate și obligarea intimatului-reclamant la plata cheltuielilor de judecată efectuate în faza procesuală a apelului.

D. Hotărârea instanței de apel

Prin decizia civilă nr. 583/2018 din 6 noiembrie 2018, pronunțate de Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă, s-a admis apelul declarat de apelanta-pârâtă B. S.A. împotriva sentinței civile nr. 1458 din 18.09.2017 a Tribunalului Specializat Cluj, aceasta fiind schimbată, în parte, în sensul că:

S-a înlăturat obligația stabilită în sarcina pârâtei B. S.A. privind plata penalităților de întârziere de 0,2% raportat la suma de 25.000 euro, în echivalent în RON la cursul valutar leu/euro al BNR de la data plății integrale a acestor despăgubiri, aceeași pârâtă fiind obligată să plătească reclamantului A. dobânda legală penalizatoare aferentă despăgubirii în valoare de 25.000 euro, în echivalent în RON la data plății despăgubirii, calculată începând cu 23 iunie 2016 și până la data plății efective, conform art. 3 alin. (3) din O.U.G. nr. 13/2011.

S-au păstrat restul dispozițiilor sentinței apelate.

Intimatul-reclamant A. a fost obligat să plătească apelantei-pârâte B. S.A. suma de 1.830,70 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în apel.

E. Considerentele instanței de apel

Curtea de Apel Cluj a reținut că un prim motiv de apel a vizat modalitatea în care instanța de fond a stabilit daunele materiale în beneficiul intimatului-reclamant, apelanta-pârâtă solicitând reanalizarea de către instanța de control judiciar a acestor daune, prin prisma dispozițiilor art. 50 din Norma ASF nr. 23/2014.

Cu titlu preliminar, s-a observat faptul că apelanta nu a susținut că despăgubirile materiale ar fi fost calculate în mod greșit ori că nu ar fi fost probate în mod corespunzător, ci a solicitat doar reanalizarea acestora, fără să formuleze critici concrete care să vizeze despăgubirile în cauză.

Instanța de apel a constatat că prin precizarea de acțiune depusă la data de 27 decembrie 2016 reclamantul A. a solicitat suma de 4.124,77 RON, cu titlu de despăgubiri materiale, depunând în acest sens înscrisuri doveditoare.

Sub acest aspect, Curtea a reținut că despăgubirile, cuantificate de prima instanță la suma de 2.062,39 RON, reflectă în mod fidel costurile angajate de reclamant (respectiv cota de 50%, aferentă culpei intervenientului-forțat în producerea accidentului rutier) pentru remedierea consecințelor politraumatismului suferit cu ocazia evenimentului rutier din data de 23 octombrie 2015, fiind în acord cu dispozițiile art. 50 din Norma ASF nr. 23/2014 invocate de apelantă.

În ceea ce privește a doua critică a apelantei, potrivit căreia daunele morale au fost acordate reclamantului într-un cuantum nejustificat de mare, Curtea a apreciat că este aplicabil principiul reglementat de dispozițiile art. 1349 din C. civ. (Legea nr. 287/2009), în vigoare la momentul săvârșirii faptei ilicite de către intervenientul forțat D. și la data nașterii dreptului la despăgubire în favoarea reclamantului.

Astfel, s-a arătat că autorul faptei ilicite are obligația de a acoperi integral prejudiciul cauzat prin fapta sa, indiferent dacă acel prejudiciu este de ordin material sau moral, iar stabilirea întinderii despăgubirilor necesare pentru repararea prejudiciului nepatrimonial este, cu siguranță, o sarcină dificilă.

Prin natura lor, daunele morale nu au o valoare patrimonială și nu pot fi evaluate pecuniar, însă rolul despăgubirilor acordate pentru astfel de prejudicii nu este acela de a înlocui o valoare economică cu alta, ci de a atenua sau alina suferințele fizice sau psihice ale persoanelor prejudiciate, având un efect compensatoriu.

Cu privire la speța dedusă judecății, Curtea a constatat că s-a stabilit, în mod corect, de către instanța de fond că reclamantul a suferit un prejudiciu corporal, care prezintă și un caracter moral, cu următoarele variante: suferințe și dureri fizice (pretium doloris - prețul durerii), prejudiciu de agrement (în accepțiunea actuală - imposibilitatea de a avea o viață de calitate), achiesând în întregime la concluzia tribunalului, de vreme ce nu există niciun argument viabil care să conducă la înlăturarea acesteia.

Instanța a relevat faptul că leziunile suferite de reclamant au necesitat un număr de 80-85 zile de îngrijiri medicale, așa cum a rezultat din raportul de expertiză întocmit în apel, precum și patru intervenții chirurgicale până la data pronunțării sentinței de către prima instanță, iar, ulterior, reclamantul a fost supus la încă trei intervenții chirurgicale, în ianuarie 2018, martie 2018 și aprilie 2018, toate consecințe ale aceluiași eveniment rutier.

A apreciat că un alt element care se impune a fi luat în calcul la evaluarea despăgubirilor cuvenite reclamantului este coeficientul de incapacitate adaptativă de 50%, exprimând gradul de tulburare morfologică și funcțională, care apare în adaptarea individului la viața socio-profesională, în desfășurarea activităților de zi cu zi, coeficient ce a fost reținut atât prin deciziile medicale asupra capacității de muncă, emise succesiv la 31 mai 2016, 22 mai 2017 și 22 mai 2018, cât și prin concluziile raportului de expertiză întocmit în faza procesuală a apelului.

În acord cu cele reținute de tribunal, raportând factorul la vârsta reclamantului la momentul producerii accidentului, 44 de ani, Curtea a constatat că acesta va suferi consecințele descrise, inclusiv incapacitatea adaptativă, pentru o perioadă de timp semnificativă, comparabilă cu vârsta lui actuală.

Deși, apelanta-pârâtă a observat corect că incapacitatea adaptativă în cazul intimatului-reclamant nu este una definitivă, ci temporară, ultima decizie medicală asupra capacității de muncă având termen de revizuire la 19 mai 2019, Curtea a ajuns la concluzia că nu poate să ignore împrejurarea că incapacitatea adaptativă, aparent, are tentința de a se perpetua în cazul concret analizat, întrucât au fost emise în ultimii trei ani, în mod succesiv, decizii care constată aceeași incapacitate, la același grad și în baza acelorași afecțiuni medicale.

Totodată, instanța a apreciat că susținerile apelantei-pârâte, conform cărora nu toate cele patru afecțiuni menționate în cuprinsul deciziilor medicale asupra capacității de muncă au legătură cu evenimentul rutier, nu pot conduce la concluzia că se impune o diminuare a cuantumului daunelor morale acordate intimatului-reclamant.

Din conținutul raportului de expertiză medico-legală întocmit în cauză a rezultat faptul că afecțiunile medicale K 43 (hernia ventrală) și V 19 (ciclist rănit în alte accidente de transport și nespecificate) au legătură de cauzalitate cu accidentul rutier produs la data de 23 octombrie 2015, iar afecțiunile medicale I 10 (hipertensiunea arterială) și I 01 (reumatismul articular cu complicații) sunt afecțiuni patologice și nu au legătură de cauzalitate cu același accident.

Împrejurarea că prin deciziile asupra capacității de muncă se indică patru afecțiuni medicale, dintre care două fără legătură cu accidentul rutier, este o consecință directă a faptului că a fost menționat, în aceste decizii, diagnosticul clinic complet constatat de medicul expert, fiind urmată procedura uzuală de examen (examen clinic și analiza actelor medicale de la dosarul medical al subiectului).

Cu toate acestea, raportul de expertiză a confirmat faptul că leziunile traumatice au condus la instalarea unei incapacități adaptative de 50% (ce reprezintă efortul suplimentar depus în desfășurarea activităților cotidiene de zi cu zi), astfel încât proba în discuție atestă, fără urmă de dubiu, că reclamantul prezintă incapacitatea adaptativă, ca urmare directă a leziunilor suferite în evenimentul rutier.

Suplimentar, s-a observat faptul că încadrarea reclamantului în gradul de invaliditate III s-a realizat abia la data de 19 mai 2016, ulterior producerii accidentului rutier, iar afecțiunile care au avut legătură de cauzalitate cu evenimentul respectiv au contribuit, în mod semnificativ, la constatarea gradului de incapacitate adaptativă, raportul de cauzalitate între aceste afecțiuni și emiterea deciziei asupra capacității de muncă fiind indiscutabil.

Curtea a reținut că nu are relevanță, sub aspectul analizat, faptul că prin aceeași decizie au fost reținute și alte afecțiuni, preexistente și fără legătură cu accidentul, atâta timp cât afecțiunile care au fost determinate de accident erau apte să conducă, singure, la constatarea incapacității adaptative.

Nu în ultimul rând, s-a reținut că alt factor relevant pentru stabilirea întinderii prejudiciului suferit de reclamant este reprezentat de modificarea nivelului calității vieții sale, proba testimonială administrată în fața instanței de fond confirmând faptul că accidentul a cărui victimă a fost reclamantul a determinat schimbări substanțiale în viața acestuia.

Au fost avute în vedere gravitatea leziunilor produse reclamantului, numărul de zile de îngrijiri medicale apreciate ca fiind necesare pentru refacerea organismului, natura și durata procedurilor medicale la care a fost supus reclamantul, incapacitatea adaptativă reținută prin actele cu caracter medical, perioada de vindecare, respectiv modalitatea în care acestuia i-a fost restrâns dreptul la o viață familială, socială și profesională normală, precum și modul în care acesta a perceput urmările evenimentului rutier.

Prin raportare la aceste criterii, instanța de apel a apreciat că suma de 25.000 euro pentru prejudiciul nepatrimonial suferit de reclamant (care a avut în vedere și procentul de culpă al persoanei vinovate de producerea accidentului) are un caracter rezonabil și este de natură a asigura o justă compensare acestuia pentru suferințele fizice și psihice produse ca urmare a evenimentului rutier, cât și pentru modificarea calității vieții sale pentru perioada ulterioară accidentului.

Din această perspectivă, s-a concluzionat în sensul că pretențiile reclamantului cu privire la daunele morale au fost, în mod just, admise în parte, în limita sumei de 25.000 euro, criticile apelantei sub acest aspect fiind nefondate.

Au fost înlăturate alegațiile apelantei-pârâte referitoare la greșita stabilire a sumelor acordate cu titlu de câștig nerealizat.

În acest sens, s-a reținut că potrivit dispozițiilor art. 50 pct. 1 lit. a) din Norma ASF nr. 23/2014, în vigoare la data producerii accidentului, respectiv 23 octombrie 2015, la stabilirea despăgubirilor cuvenite unei persoane în caz de vătămare corporală, trebuie să se țină cont de diferența dintre veniturile nete ale persoanei vătămate, probate cu documente fiscale, și indemnizația primită din fondurile persoanei juridice sau fizice la care salariatul își desfășoară activitatea și/sau, după caz, din fondurile bugetului asigurărilor sociale de stat, pe perioada spitalizării și a concediului medical.

S-a relevat faptul că reclamantul A. era încadrat, la data producerii evenimentului rutier, ca "mecanic utilaj", cu un salariu brut de 2.112 RON și un salariu net de 1.481,36 RON și că acesta a beneficiat, până la încetarea contractului de muncă, de 180 de zile de concediu medical, dintre care 54 de zile a încasat o indemnizație de concediu egală cu veniturile sale salariale, iar 126 de zile a beneficiat de o indemnizație de concediu egală cu 75% din venituri.

Raportat la aceste elemente, tribunalul a constatat că reclamantul a suferit o pierdere de 25% din venituri pentru o perioadă de 126 zile egală cu salariul său lunar (25% x 126 zile = 31,5 zile) și a aplicat, la suma de 1.481,36 RON, cota de 50% corespunzătoare răspunderii intervenientului forțat în ceea ce privește producerea accidentului.

Curtea de Apel Cluj a apreciat că este neîntemeiată susținerea apelantei, în sensul că ar fi trebuit să fie luat în calcul doar numărul zilelor de îngrijiri medicale constatate prin raportul de expertiză medico-legală, și nu perioada în care reclamantul s-a aflat în concediu medical (numărul zilelor de concediu medical).

În acest sens, a arătat că o asemenea opinie nu poate fi primită, deoarece se face abstracție de faptul că numărul zilelor în care reclamantul, în mod justificat, nu a putut să-și desfășoare activitatea profesională obișnuită se stabilește prin actele medicale de acordare a concediului medical, iar numărul zilelor de îngrijiri medicale stabilite prin certificat medico-legal/raport de expertiză medico-legală reflectă perioada apreciată necesară de medicul legist pentru înlăturarea consecințelor semnificative ale unor leziuni traumatice.

Curtea a conchis în sensul că perioada în care victima unui eveniment rutier nu poate desfășura, în mod obiectiv, activitatea sa profesională se stabilește prin certificate de acordare a concediului medical, iar aceste certificate medicale sunt în măsură să justifice o eventuală diminuare a veniturilor obținute de partea respectivă pe perioada în care aceasta beneficiază de concediul medical.

Susținerile apelantei-pârâte, conform cărora a fost obligată, în mod greșit, la plata unei rente viagere în favoarea reclamantului au fost găsite nefondate.

Astfel, s-a arătat că prestația periodică, cu titlu de rentă viageră, cuantificată la suma de 407,68 RON, a fost stabilită de către instanța de fond pentru a compensa prejudiciul constând în diminuarea veniturilor realizate de reclamant din muncă cu caracter de continuitate.

Prin urmare, acest prejudiciu a fost determinat ca diferență între venitul net obținut de reclamant anterior producerii accidentului rutier și venitul actual al acestuia, realizat în baza deciziilor medicale asupra capacității sale de muncă, prin care a fost încadrat în gradul al III-lea de invaliditate.

Instanța de apel a constatat că faptul invocat de către apelantă, în sensul că invaliditatea este una temporară, întrucât decizia de încadrare în gradul al III-lea de invaliditate avea termen de revizuire la data de 19 mai 2019, nu este de natură a înlătura pretențiile reclamantului privitoare la renta viageră.

S-a reținut că renta lunară a fost acordată de la data cererii de chemare în judecată și până la recuperarea integrală a capacității de muncă a reclamantului, astfel încât dispozițiile din sentința apelată referitoare la acest aspect pot fi revizuite în funcție de starea de sănătate ulterioară a reclamantului.

De asemenea, s-a menționat că nu constituie un argument pentru a respinge pretențiile reclamantului având ca obiect renta viageră nici împrejurarea că acesta, încadrat în gradul al III-lea de invaliditate, ar putea presta o activitate cu normă redusă de 4 ore/zi, de vreme ce în perioada cuprinsă între promovarea acțiunii și pronunțarea hotărârii din apel reclamantul A. nu a ocupat un loc de muncă, iar la determinarea întinderii rentei viagere s-a avut în vedere doar venitul obținut de acesta în baza deciziei medicale asupra capacității de muncă.

Curtea a mai reținut că reclamantului nu i s-ar putea imputa, cu efect direct asupra temeiniciei pretențiilor formulate cu privire la renta viageră, faptul că nu a încercat să identifice un loc de muncă cu normă redusă, atâta timp cât acesta a fost supus în continuare unor proceduri medicale menite să conducă la restabilirea stării sale de sănătate (trei intervenții chirurgicale pentru înlăturarea unor complicații ale procedurilor medicale anterioare), deși, a respectat recomandările medicale ulterioare accidentului rutier produs la data de 23 octombrie 2015, iar găsirea unui loc de muncă în condiții restrictive (cu normă redusă, adecvată pentru o persoană cu incapacitate adaptativă de 50%) și, avându-se în vedere pregătirea reclamantului (mecanic utilaj), apare ca o sarcină deosebit de dificilă.

Instanța de prim control judiciar a considerat că nu constituie un argument viabil faptul că Norma ASF nu reglementează un asemenea tip de despăgubire pentru a nu stabili în favoarea persoanei prejudiciate o astfel de despăgubire.

În acest sens, s-a constatat că prevederile art. 49 alin. (1) și art. 50 alin. (1) din Legea nr. 136/1995, în vigoare la data promovării litigiului, stabilesc că asigurătorul acordă despăgubiri pentru prejudiciile de care asigurații răspund, în baza legii, față de terțe persoane păgubite prin accidente de autovehicule, precum și pentru cheltuielile făcute de asigurați în procesul civil.

S-a arătat că despăgubirile se acordă pentru sumele pe care asiguratul este obligat să le plătească cu titlu de dezdăunare și cheltuieli de judecată persoanelor păgubite prin vătămare corporală sau deces, precum și prin avarierea sau distrugerea de bunuri, iar la stabilirea despăgubirilor se impun a fi avute în vedere normele de drept comun în materie de răspundere civilă delictuală, respectiv dispozițiile C. civ.

Astfel, art. 1387 și art. 1388 din C. civ. reglementează despăgubiri acordate pentru vătămarea integrității corporale sau a sănătății persoanei, o astfel de despăgubire fiind reprezentată de echivalentul câștigului în muncă de care cel păgubit a fost lipsit sau pe care este împiedicat să îl dobândească, ca efect al reducerii sau pierderii capacității sale de muncă.

Prin urmare, atâta timp cât potrivit normelor de drept substanțial din legislația primară, asigurătorul de răspundere civilă obligatorie este obligat să plătească despăgubirile pe care asiguratul său le datorează celui prejudiciat, iar aceste despăgubiri includ o rentă viageră, stabilită conform art. 1387 și art. 1388 C. civ., asigurătorul nu se poate prevala de o legislație secundară, cu o forță juridică inferioară (normele ASF), pentru a obține exonerarea sa de obligațiile de plată care îi revin în temeiul normelor cuprinse în Legea nr. 136/1995.

Curtea a apreciat că sunt fondate argumentele apelantei-pârâte referitoare la stabilirea penalităților de întârziere în sarcina sa, prin sentința apelată.

Astfel, s-a arătat că prin acțiunea introductivă reclamantul A. a solicitat obligarea pârâtei (societate de asigurare) la plata dobânzii legale penalizatoare aferente sumei de 100.000 euro, pretinse cu titlu de daune morale, începând cu data de 23 iunie 2016, solicitarea fiind reiterată prin precizarea de acțiune depusă la 12 septembrie 2016, indicându-se, totodată, modul de calcul al dobânzii pentru perioada 23 iunie 2016 (data notificării pârâtei) - 4 iulie 2016 (data sesizării primei instanțe), raportat la prevederile cuprinse în O.G. nr. 13/2011.

Or, prin sentința apelată au fost stabilite penalități de întârziere în cuantum de 0,2% pe zi de întârziere, aferente sumei de 25.000 euro, începând cu data de 23 septembrie 2016, reținându-se în acest sens prevederile art. 37-38 din Norma ASF nr. 23/2014.

Raportat la dispozițiile art. 9 și art. 22 alin. (6) din C. proc. civ., Curtea de Apel Cluj a reținut că se impunea soluționarea acestui capăt de cerere cu respectarea principiului disponibilității, instanța de fond fiind investită cu o cerere de obligare a pârâtei la plata dobânzii legale penalizatoare aferente daunelor morale solicitate de către reclamant.

Pe cale de consecință, în apel, instanța de control judiciar a constatat că acest capăt de cerere este fondat, astfel încât se impunea admiterea lui, în parte, proporțional cu daunele morale acordate reclamantului.

Nu a fost primită apărarea apelantei-pârâte în sensul că un astfel de petit este inadmisibil, întrucât norma ASF nu reglementează posibilitatea acordării dobânzii legale, instanța având în vedere argumentele expuse cu privire la renta viageră.

S-a relevat faptul că normele generale în materie de răspundere civilă delictuală admit acordarea dobânzii aferente despăgubirii, în conformitate cu prevederile art. 1535 din C. civ.

Ca urmare, în baza dispozițiilor art. 480 C. proc. civ., Curtea de Apel Cluj a admis apelul declarat de apelanta S.C. B. S.A. împotriva sentinței civile nr. 1458 din 18 septembrie 2017 a Tribunalului Specializat Cluj, care a fost schimbată, în parte, în sensul că s-a înlăturat obligația stabilită în sarcina pârâtei S.C. B. S.A. privind plata penalităților de întârziere de 0,2%, raportat la suma de 25.000 euro, în echivalent în RON la cursul valutar leu/euro al BNR de la data plății integrale a acestor despăgubiri.

Aceeași pârâtă a fost obligată să plătească reclamantului A. dobânda legală penalizatoare aferentă despăgubirii în valoare de 25.000 euro, în echivalent în RON la data plății acesteia, începând cu 23 iunie 2016 și până la data plății efective, calculată în conformitate cu dispozițiile art. 3 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011, fiind păstrate restul dispozițiilor sentinței apelate.

La cuantificarea dobânzii au fost avute în vedere prevederile art. 1523 alin. (2) lit. e) din C. civ., potrivit cărora debitorul obligației este de drept în întârziere în cazul obligației care derivă dintr-o faptă ilicită extracontractuală (însă, dobânda a fost acordată, cu respectarea principiului disponibilității, doar de la data de 23 iunie 2016, deși, accidentul rutier a avut loc la 23 octombrie 2015, dată de la care debitorul se afla în întârziere) și dispozițiile art. 3 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011, dobânda fiind aferentă unei despăgubiri acordate ca urmare a angajării răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie, așadar, în temeiul unui raport juridic care nu decurge din exploatarea unei întreprinderi cu scop lucrativ.

În fine, Curtea a reținut că nu s-a impus cenzurarea cheltuielilor de judecată stabilite la fond, reprezentând taxă judiciară de timbru, achitată conform chitanțelor depuse la dosar, deoarece nu sunt incidente prevederile art. 451 alin. (2) C. proc. civ. invocate de apelantă în scopul reducerii cheltuielilor de judecată constând în onorariul avocațial.

În temeiul dispozițiilor art. 453 C. proc. civ., a fost obligat intimatul-reclamant, ca parte aflată în culpă procesuală, la plata sumei de 1830,70 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în apel, constând în taxă judiciară de timbru datorată în această fază procesuală, aferentă valorii contestate, respectiv penalităților de întârziere stabilite în sarcina apelantei prin sentința atacată.

F. Calea de atac împotriva hotărârii instanței de apel

La data de 27 decembrie 2018 s-a înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă recursul declarat de pârâta S.C. B. S.A. împotriva deciziei civile nr. 583/2018 din 6 noiembrie 2018, pronunțate de Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă.

Recurenta-pârâtă a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare Curții de Apel Cluj, arătând că instanța de apel a încălcat și a aplicat greșit normele de drept material sub aspectul acordării rentei lunare și a dobânzii legale penalizatoare intimatului-reclamant A..

În concret, a susținut că nu au fost analizate dispozițiile legii speciale aplicabile, respectiv Norma ASF nr. 23/2014, cu referire la art. 50 alin. (1) lit. a)-e), care reglementează daunele ce pot fi acordate în caz de vătămare corporală, dar și la art. 36-38 din aceeași normă în ceea ce privește penalitățile de întârziere.

Prin cererea de recurs s-a cerut și desființarea actelor de executare ce vizează renta lunară și dobânda legală penalizatoare, efectuate în baza deciziei civile nr. 583/2018 a Curții de Apel Cluj, cu consecința întoarcerii executării silite, în conformitate cu art. 723 și următoarele din C. proc. civ.

De asemenea, recurenta-pârâtă S.C. B. S.A. a apreciat că este nelegală soluția instanței de apel cu privire la timbrajul stabilit în sarcina sa în apel, sens în care a menționat că prezenta cale de atac cuprinde și critici pe acest aspect.

Criticile aduse deciziei din apel au fost subsumate de către recurentă motivului de nelegalitate reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

O primă critică vizează suma de 407,68 RON, acordată reclamantului cu titlu de rentă lunară, începând cu data introducerii cererii de chemare în judecată (1 iulie 2016) până la recuperarea integrală a capacității de muncă de către acesta.

Sub acest aspect, recurenta-pârâtă a arătat că o astfel de despăgubire nu este prevăzută de norma specială aplicabilă, respectiv Norma ASF nr. 23/2014, apreciind că se impunea respingerea pretenției formulate ca inadmisibilă.

S-a învederat faptul că societatea recurentă, în calitate de asigurător, răspunde strict pentru daunele prevăzute expres și limitativ de Norma ASF nr. 23/2014, în vigoare la momentul încheierii poliței RCA (17.06.2015), legislație în baza căreia s-a obligat că va răspunde în ipoteza producerii riscului asigurat -accidentul rutier.

În opinia recurentei-pârâte, legea specială (Norma ASF nr. 23/2014) se aplică cu prioritate și înlătură de la aplicare legea generală (C. civ.), conform principiului general de drept "specialia generalibus derogant".

A susținut că dispozițiile C. civ. se vor aplica doar în completare, în situația în care nu există o prevedere în legea specială (Norma ASF nr. 23/2014).

Or, în situația de față, Norma ASF nr. 23/2014 prevede expres și limitativ daunele ce pot fi acordate.

În subsidiar, în măsura în care instanța va aprecia că se impune a fi acordată și renta lunară, recurenta a solicitat să fie avut în vedere faptul că reclamantul este încadrat în gradul al III-lea de invaliditate, astfel încât poate munci cu normă redusă (4 ore pe zi).

De asemenea, a relevat faptul că decizia de încadrare în gradul de invaliditate nu este definitivă, iar acest aspect a fost confirmat de expertiza medico-legală efectuată în cauză, care a stabilit că invaliditatea este doar temporară (punctul 5 din concluzii).

Recurenta a apreciat că reclamantul poate să cumuleze pensia de invaliditate cu salariul realizat pentru munca prestată cu normă redusă.

Pe de altă parte, a făcut referire la raportul de expertiză medico-legală întocmit în cauză, în cuprinsul căruia se prevede clar faptul că doar afecțiunile medicale K 43 (hernia ventrală) și V 19 (ciclist rănit în alte accidente de transport și nespecificate) au legătură de cauzalitate cu accidentul rutier produs la data de 23 octombrie 2015, iar celelalte două afecțiuni medicale, respectiv I 10 (hipertensiunea esențială primară) și I 01 (reumatism articular acut cu complicații), sunt patologice și nu au legătură de cauzalitate cu acel eveniment rutier.

În acest context, recurenta-pârâtă a conchis în sensul că ar fi putut să fie obligată la plata unei rente lunare în cuantum de 1/4 din suma de 407,68 RON până la recuperarea integrală a capacității de muncă de către reclamant (1/2 avându-se în vedere împrejurarea că doar două din cele patru afecțiuni ce au stat la baza incapacității de muncă au legătură de cauzalitate cu evenimentul rutier și 1/2 avându-se în vedere faptul că reclamantul nu și-a pierdut în totalitate capacitatea de muncă și poate presta o activitate profesională pentru jumătate din timpul de muncă).

În al doilea rând, recurenta-pârâtă a criticat decizia instanței de apel din perspectiva faptului că a fost obligată la plata dobânzii legale penalizatoare, calculată conform art. 3 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011, în condițiile în care Norma ASF nr. 23/2014, în vigoare la data încheierii poliței RCA, nu prevede posibilitatea de a fi acordată dobânda legală penalizatoare.

A apreciat că se impunea respingerea petitului vizând dobânda legală penalizatoare ca inadmisibil.

Astfel, s-a arătat că Norma ASF nr. 23/2014 prevede expres și limitativ daunele și accesoriile ce pot fi acordate și că norma în discuție exclude de la aplicare legea generală (C. civ.) și orice altă lege specială, în speță, O.G. nr. 13/2011.

În opinia recurentei-pârâte, Ordonanța Guvernului nr. 13/2011 privind dobânda legală remuneratorie și penalizatoare pentru obligații bănești, precum și pentru reglementarea unor măsuri financiar-fiscale în domeniul bancar nu este aplicabilă în cauza de față, solicitând instanței să aibă în vedere art. 2 din această ordonanță, potrivit căruia "În cazul în care, potrivit dispozițiilor legale sau prevederilor contractuale, obligația este purtătoare de dobânzi remuneratorii și/sau penalizatoare, după caz, și în absența stipulației exprese a nivelului acestora de către părți, se va plăti dobânda legală aferentă fiecăreia dintre acestea".

În acest sens, a menționat că dispozițiile legale (Norma ASF nr. 23/2014) stabilesc că se pot acorda penalități de întârziere de 0,2%, calculate pe fiecare zi de întârziere, în condițiile prevăzute de art. 36-38, fiind evident că nu se poate aplica O.G. nr. 13/2011.

Recurenta-pârâtă a mai susținut faptul că nu sunt îndeplinite condițiile pentru a fi acordate penalități de întârziere, întrucât reclamantul din prezenta cauză s-a adresat societății de asigurare la data de 23 iunie 2017, iar aceasta a formulat un răspuns în termenul prevăzut de Norma ASF nr. 23/2014.

Mai exact, a precizat că și-a îndeplinit obligațiile de instrumentare a dosarului de daună nr. x, comunicând reclamantului, prin adresa din 22 iulie 2016, faptul că sunt necesare, pentru finalizarea dosarului, certificatul medico-legal și documentele justificative pentru cuantificarea daunelor materiale.

De asemenea, a învederat că reclamantul A. nu a răspuns la acea adresă, ci a ales să promoveze cererea de chemare în judecată ce formează obiectul dosarului de față.

Mai mult decât atât, a relevat faptul că reclamantul nu a depus documentele justificative pentru a fi cuantificate daunele materiale, iar în cursul judecății prezentului proces s-a stabilit, atât culpa civilă a reclamantului în proporție de 50%, cât și numărul zilelor de îngrijiri medicale de care acesta a avut nevoie pentru vindecare.

Recurenta a făcut referire la prevederile art. 38 din Norma ASF nr. 23/2014, potrivit cărora asigurătorul poate fi obligat la plata de penalități, dacă nu își îndeplinește obligațiile în termen de 3 luni de la data avizării producerii evenimentului asigurat sau dacă și le îndeplinește defectuos, arătând că în prezenta cauză nu este incidentă niciuna din aceste situații.

Pentru aceste argumente, a concluzionat în sensul că a fost obligată, în mod nelegal, la plata penalităților de întârziere în primă instanță, iar apoi la plata dobânzii legale penalizatoare în apel.

În fine, recurenta-pârâtă a susținut faptul că judecătorul are obligația față de părțile dintr-un proces să prevină orice greșeală prin aplicarea corectă a legii, astfel încât nu poate să înlăture de la aplicare norma specială (Norma ASF nr. 23/2014) și să aplice dispozițiile C. civ. sau pe cele cuprinse într-o altă lege specială, fără aplicabilitate în speța de față.

Totodată, a apreciat că toate instanțele, în activitatea lor jurisdicțională, trebuie să respecte principiul egalității în fața legii și principiul securității juridice.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

G. Apărările intimatului-reclamant A. și ale intimatei-pârâte S.C. C. S.A.

Intimatul-reclamant A. a depus la dosar întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, arătând că nu este incident niciunul dintre motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Referitor la solicitarea recurentei-pârâte din cuprinsul cererii de recurs vizând desființarea actelor de executare silită care privesc renta viageră și dobânda legală penalizatoare, cu consecința întoarcerii executării silite, în conformitate cu dispozițiile art. 723 și următoarele din C. proc. civ., intimatul-reclamant a apreciat că se impune respingerea acestui petit, ca inadmisibil, întrucât se formulează o contestație la executare pentru prima dată în fața instanței de recurs.

La 6 martie 2019 intimata-pârâtă S.C. C. S.A. a depus note de ședință la recursul promovat de societatea B. S.A., prin care a învederat faptul că Tribunalul Specializat Cluj, prin încheierea pronunțată în ședința publică din data de 9 ianuarie 2017, a admis excepția lipsei calității sale procesuale pasive și, pe cale de consecință, a respins cererea de chemare în judecată promovată împotriva societății C. S.A., ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

A considerat că soluția pronunțată de instanță cu privire la acest aspect este definitivă și are autoritate de lucru judecat, atâta timp cât încheierea respectivă putea fi atacată, în ceea ce privește excepția lipsei calității procesuale pasive, cu apel, odată cu fondul, ceea ce nu s-a întâmplat.

H. Considerentele instanței de recurs

Cu titlu preliminar, Înalta Curte a constatat că este întemeiată apărarea societății C. S.A., în sensul că soluția dată de Tribunalul Specializat Cluj cu privire la excepția lipsei calității sale procesuale pasive a intrat în puterea lucrului judecat.

În acest context, se reține că S.C. C. S.A. a fost conceptată, din eroare, în prezenta cauză.

Analizând decizia recurată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate și de dispozițiile legale incidente, Înalta Curte a constatat că recursul este nefondat pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Susținerea unei aplicări eronate a normelor C. civ. referitoare la repararea prejudiciului, cu nesocotirea prevederilor Normei ASF nr. 23/2014, ignorându-se astfel, principiul aplicării prioritare a normei speciale în raport cu cea generală, este lipsită de fundament.

Va fi înlăturată critica pârâtei, conform căreia în recunoașterea dreptului la despăgubiri al reclamantului instanța ar fi trebuit să aibă în vedere condițiile restrictive instituite de art. 50 din Norma ASF nr. 23/2014, întrucât în felul acesta s-ar afecta dreptul la reparație reglementat de dispozițiile C. civ., față de situația de fapt rezultată în legătură cu desfășurarea de către victimă a unei activități remunerate, anterior producerii evenimentului rutier.

Norma ASF menționată de către recurentă nu poate avea caracter de normă legală specială, cu prevalență în aplicarea ei față de normele C. civ., deoarece aceasta are doar caracterul unei norme explicative, date în aplicarea unei legi, fără a putea limita sau modifica aplicarea regulilor impuse de C. civ., ca act normativ superior.

Un astfel de raționament al instanței este corect, întrucât dă eficiență ierarhiei actelor normative și forței juridice a acestora, ținând seama de faptul că Norma ASF este una emisă în executarea legii, fără a putea să instituie sau să modifice reguli ori principii în legătură cu repararea prejudiciului cauzat prin fapta delictuală a persoanei asigurate, pe care actul normativ însuși (Legea nr. 136/1995) nu le prevede.

Astfel, potrivit art. 49 din Legea nr. 136/1995 "asigurătorul acordă despăgubiri, în baza contractului de asigurare, pentru prejudiciile de care asigurații răspund față de terțe persoane păgubite prin accidente de autovehicule", iar potrivit art. 50 alin. (1) din același act normativ "despăgubirile se acordă pentru sumele pe care asiguratul este obligat să le plătească cu titlu de dezdăunare".

Or, în ceea ce privește "dezdăunarea", respectiv stabilirea întinderii prejudiciului, trebuie să se aibă în vedere principiile și reglementarea specifică răspunderii civile delictuale.

Cum actul normativ special (Legea nr. 136/1995) nu conține o reglementare detaliată asupra acestui aspect, el trebuie considerat că se completează cu dispozițiile C. civ., care conform art. 2 alin. (2) constituie dreptul comun pentru toate domeniile la care se referă litera sau spiritul dispozițiilor sale.

De aceea, în mod corect, instanța de apel a aplicat în completarea legii speciale, pe aspecte nereglementate de aceasta, normele din C. civ., iar nu Norma emisă de un organ administrativ, a cărei aplicare ca atare (tale quale) ar fi însemnat nesocotirea unor principii fundamentale în materia răspunderii civile delictuale.

Art. 1385 și art. 1386 din C. civ. reglementează, la nivel de principiu, întinderea reparației (faptul că prejudiciul trebuie reparat integral) și formele reparației (în natură, prin echivalent, sub forma unei sume globale sau prin prestații periodice, dacă prejudiciul are caracter de continuitate).

În ceea ce privește dispozițiile art. 1387 și art. 1388 C. civ. referitoare la acoperirea prejudiciului în caz de vătămare a integrității corporale, respectiv pierderea/nerealizarea câștigului din muncă, se reține că dau expresie și fac aplicarea, în mod particular acestor situații, normelor cu valoare de principiu regăsite în textele menționate anterior, a căror interpretare sistematică trebuie realizată.

Or, prima instanță a fondului a realizat o astfel de analiză atunci când a stabilit cuantumul prestației periodice datorate de către asigurător, soluția acesteia fiind validată în apel.

Astfel, s-a avut în vedere la stabilirea despăgubirilor acordarea unei prestații bănești periodice (așa cum rezultă din art. 1387 alin. (2) C. civ.), formă de reparație reglementată pentru ipoteza în care vătămarea integrității corporale a dus la instalarea unei incapacități adaptative de 50% (reclamantul având o astfel de incapacitate stabilită prin decizie medicală, fiind încadrat în gradul a III-lea de invaliditate).

În privința cuantumului prestației periodice, prin raportarea realizată la venitul net obținut de reclamant anterior producerii accidentului rutier (și deducerea corespunzătoare a venitului actual al acestuia, realizat în baza deciziilor medicale asupra capacității de muncă) s-a dat eficiență dispozițiilor art. 1388 alin. (1) C. civ.

Așa cum s-a arătat, din analiza coroborată a dispozițiilor at. 50 din Legea nr. 136/1995 cu cele ale art. 1381-1395 C. civ., repararea prejudiciului în cazul răspunderii delictuale trebuie să fie una integrală, fiind supus reparării inclusiv prejudiciul viitor dacă producerea lui este neîndoielnică.

Or, chiar și atunci când diminuarea capacității de muncă este temporară, iar decizia de încadrare în gradul al III-lea de invaliditate este supusă revizuirii anual (așa cum este cazul în speță, raportat la situația medicală a reclamantului), este evident că prejudiciul cert, supus reparației, nu este doar cel prezent, ci și cel care se va produce în viitor, decurgând din imposibilitatea acestuia de a desfășura o activitate remunerată până la momentul la care își va recupera integral capacitatea de muncă.

De aceea, prejudiciul de acoperit trebuie să cuprindă, în termenii art. 1385 alin. (3) și art. 1387 alin. (1) C. civ., și câștigul pe care reclamantul ar fi putut să îl realizeze, dacă nu ar avea instalată incapacitatea adaptativă de 50%.

Cum pentru astfel de situații despăgubirea se acordă sub forma unei prestații bănești periodice (art. 1387 alin. (2) C. civ.), în mod evident, aceasta va subzista atât timp cât se produce rezultatul vătămător al faptei ilicite, deoarece, în caz contrar, nu s-ar realiza reparația integrală.

În realitate, societatea recurentă-pârâtă încearcă să obțină o diminuare a cuantumului prestației periodice pe care trebuie să o plătească reclamantului, susținând că acesta ar putea să presteze o activitate remunerată cu normă redusă de 4 ore/zi și că doar 2 dintre cele 4 afecțiuni medicale menționate în raportul de expertiză medico-legală întocmit în cauză au legătură de cauzalitate cu accidentul rutier din data de 23 octombrie 2015.

Se tinde, așadar, la o cenzurare a aprecierii date de instanță mijloacelor de probă și la o devoluare a fondului, ceea ce este incompatibil cu calea de atac extraordinară a recursului, în cadrul căreia se verifică exclusiv legalitatea hotărârii, respectiv corecta aplicare a legii la situația de fapt stabilită de instanțele de fond, neputându-se realiza o verificare a temeiniciei și a elementelor de fapt ale cauzei.

Atributul esențial al instanței de recurs îl constituie interpretarea legii, iar, în speță, nu există critici de nelegalitate în sensul exigențelor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., care să vizeze încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Nu este întemeiată nici critica prin care s-a invocat faptul că Ordonanța Guvernului nr. 13/2011 nu este aplicabilă în cauză pe motiv că ar viza numai raporturile juridice de drept bancar.

Astfel, se reține că în cuprinsul O.G. nr. 13/2011 nu există o dispoziție care să restrângă sfera de aplicare a acestui act normativ numai la raporturile juridice din domeniul bancar.

De altfel, sfera de aplicare a acestei ordonanțe rezultă chiar din denumirea pe care o poartă, respectiv "Ordonanța Guvernului nr. 13/2011 privind dobânda legală remuneratorie și penalizatoare pentru obligații bănești, precum și pentru reglementarea unor măsuri financiar-fiscale în domeniul bancar.

În plus, potrivit art. 3 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011, în raporturile juridice care nu decurg din exploatarea unei întreprinderi cu scop lucrativ, în sensul art. 3 alin. (3) din C. civ., rata dobânzii legale se stabilește potrivit prevederilor alin. (1), respectiv alin. (2), diminuat cu 20%.

Așadar, aceste dispoziții sunt aplicabile și obligațiilor bănești izvorâte din raporturile juridice care nu decurg din exploatarea unei întreprinderi cu scop lucrativ, categorie în care intră și raporturile juridice fundamentate pe răspunderea civilă delictuală.

Or, acțiunea introductivă a reclamantului având ca obiect acordarea daunelor morale este fundamentată pe răspunderea civilă delictuală, fiind astfel dedus judecății un raport juridic care nu decurge din exploatarea unei întreprinderi.

Cu alte cuvinte, reclamantul A. a solicitat acordarea dobânzii legale penalizatoare pentru neîndeplinirea la scadență a obligației de reparare a prejudiciului suferit, ca urmare a producerii unui accident de circulație.

Potrivit art. 10 din O.G. nr. 13/2011, "dispozițiile art. 1535 și art. 1538-1543 din Legea nr. 287/2009, republicată, sunt aplicabile dobânzii penalizatoare", iar conform art. 1535 alin. (1) C. civ., "în cazul în care o sumă de bani nu este plătită la scadență, creditorul are dreptul la daune moratorii, de la scadență până în momentul plății, în cuantumul convenit de părți sau, în lipsă, în cel prevăzut de lege, fără a trebui să dovedească vreun prejudiciu".

Prin urmare, în cazul executării cu întârziere a obligației de plată a unei sume de bani (în speță, obligația de plată a sumei de 25.000 euro acordată reclamantului, cu titlu de daune morale), indiferent de izvorul contractual sau delictual al obligației, daunele-interese sub forma dobânzii legale se datorează fără a se face dovada vreunui prejudiciu și fără ca principiul reparării integrale a prejudiciului să poată fi nesocotit,