ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1348/2018

Asupra recursului, din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Comercial Cluj, sub nr. de dosar x/2010, reclamanta S.C. A. S.R.L. CLUJ-NAPOCA a solicitat instanței ca, în contradictoriu cu pârâtele S.C. B. S.A. și S.C. C. S.A., să dispună executarea contractului de asigurare, respectiv obligarea pârâtei S.C. B. S.A. la plata către pârâta S.C. C. S.A. a sumei de 30.869 euro, cu titlu de despăgubiri, conform poliței de asigurare facultativă a autovehiculelor nr. x/15.08.2008, obligarea pârâtei S.C. B. S.A. la plata către pârâta S.C. C. S.A. a dobânzii legale în materie comercială la suma de 30.869 euro, calculată de la data prevăzută în contract pentru plata despăgubirii în dosarul de daună nr. x, respectiv din luna februarie 2009 și până la plata integrală a debitului datorat.

Totodată, s-a solicitat obligarea pârâtei S.C. B. S.A., la plata către reclamanta S.C. A. S.R.L. a sumei 26.784,09 RON (TVA inclus), cu titlu de daune-interese, egale cu contravaloarea dobânzii achitate, aferente ratelor încasate de către S.C. C. S.A., conform contractului de leasing financiar nr. x/2008, începând cu luna februarie 2009 și până în luna octombrie 2010, obligarea pârâtei S.C. B. S.A., la plata către reclamanta S.C. A. S.R.L. a dobânzii legale în materie comercială, pentru următoarele sume: suma de 26.784,09 RON (TVA inclus), de la momentul achitării fiecărei rate și până la plata integrală de către asigurător și dobânda comercială la suma de 36.020,31 RON, ce reprezintă avansul și ratele achitate până în luna februarie 2009, calculată începând cu luna februarie 2009 și până la plata integrală de către asigurător. S-a solicitat și obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată.

Reclamanta S.C. A. S.R.L. și-a precizat cererea de chemare în judecată la termenul din data de 6 iunie 2011, sub aspectul câtimii sumelor de bani ce fac obiectul celui de al doilea, al treilea și al patrulea petit al acțiunii, arătând că solicită obligarea pârâtei de rândul I la plata dobânzii legale în materie comercială aferentă sumei în cuantum de 30.869 euro, începând cu luna februarie 2009 și până la plata integrală a debitului, la plata sumei în cuantum de 33.936,80 RON, cu titlu de daune-interese începând cu luna februarie 2009 și până în luna mai 2011, precum și în continuare până la achitarea tuturor ratelor de leasing și la plata dobânzii legale aferente acestei sume, de la momentul achitării fiecărei rate și în continuare până la plata integrală de către asigurător. S-a cerut totodată și obligarea pârâtei la plata dobânzii legale aferente sumei în cuantum de 36.020,31 RON, ce reprezintă avansul și ratele achitate până în luna februarie 2009, calculată începând cu luna februarie 2009 și până la plata integrală de către asigurător.

Sub aspectul temeiului de drept, au fost invocate prevederile Ordonanței nr. 13/2011, în loc de dobândă legală, solicitându-se dobândă penalizatoare, conform dispozițiilor legale în vigoare la momentul producerii accidentului.

Prin sentința comercială nr. 4609/2011 din 19 septembrie 2011, pronunțată de Tribunalul Comercial Cluj în dosarul nr. x, a fost respinsă cererea reclamantei S.C. A. S.R.L., având ca obiect obligarea pârâtei S.C. B. D. S.A. la plata, către pârâta S.C. C. S.A. a despăgubirilor și dobânzilor aferente, ca urmare a admiterii excepției lipsei calității procesuale active.

A fost respinsă cererea reclamantei formulată împotriva pârâtei S.C. B. D. S.A., având ca obiect plata despăgubirilor și dobânzilor aferente, ca neîntemeiată.

Apelul declarat împotriva acestei sentințe de către reclamanta S.C. A. S.R.L. a fost admis prin decizia civilă nr. 165/2014 din 09 mai 2014, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal. A fost anulată hotărârea apelată și s-a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe.

Prin decizia nr. 60 din 15 ianuarie 2015, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă a respins ca nefondat recursul declarat de pârâta S.C. E. D. S.A. împotriva deciziei civile nr. 165/2014 din 09 mai 2014, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

În rejudecare, prin sentința civilă nr. 1992/2016 din 06 octombrie 2016, pronunțată în dosarul nr. x al Tribunalului Specializat Cluj, s-a admis, în parte, cererea precizată formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L. în contradictoriu cu pârâta S.C. E. D. S.A. și pârâta S.C. C. S.A. și, în consecință: a fost obligată pârâta S.C. E. D. S.A. să-i achite pârâtei S.C. C. S.A. suma de 30.869 euro, respectiv echivalentul în RON la data efectuării plății, cu titlu de despăgubiri, cu dobânda legală aplicabilă în materie comercială începând cu luna februarie 2009 și până la plata integrală a despăgubirilor.

S-a respins restul cererilor precizate formulate de reclamantă.

A fost obligată pârâta S.C. E. D. S.A. să-i achite reclamantei suma de 14.172,31 RON cu titlu de cheltuieli de judecată parțiale.

Prin decizia civilă nr. 249/2017 din 24 aprilie 2017, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă au fost respinse apelurile declarate de S.C. E. D. S.A. și S.C. A. S.R.L. împotriva sentinței civile nr. 1992/2016 din 06 octombrie 2016, pronunțate în dosarul nr. x al Tribunalului Specializat Cluj.

Pentru a pronunța această decizie, instanța a reținut, în esență, următoarele:

Între reclamanta S.C. A. S.R.L., în calitate de utilizator și pârâta S.C. C. S.R.L., în calitate de finanțator, s-a încheiat contractul de leasing financiar nr. x din 07.05.2008, contract în baza căruia finanțatorul punea la dispoziția utilizatorului autoturismul marca F., pentru a fi utilizat conform scopului pentru care a fost creat, pentru o perioadă de 60 de luni, în schimbul unei redevențe lunare în cuantum de 469,28 euro la care se adaugă TVA, valoarea contractului fiind de 33.312,98 euro, calculată în funcție de valoarea Euribor la 3 luni de la data semnării contractului. În același timp, în baza acestui contract, conform prevederilor art. 6.1, finanțatorul se obliga să asigure bunul printr-o societate de asigurare pe toată durata contractului de leasing, obligație în executarea căreia a fost încheiat, între pârâta S.C. B. S.A., în calitate de asigurător și pârâta S.C. C. S.A., în calitate de asigurat, contractul de asigurare facultativă Casco concretizat în polița de asigurare seria x nr. x, cu valabilitate începând din data de 20.08.2008 și până la data de 19.08.2009.

La data de 15.12.2008 autovehiculul obiect al contractului de leasing și al celui de asigurare a suferit o daună totală, ca urmare a unui incendiu ce a necesitat intervenția ISU, astfel încât s-a încheiat și procesul de intervenție nr. x din 15.12.2008, în care s-a constatat că autoturismul mai sus descris a fost distrus în proporție de 90%. Asigurătorul a refuzat plata despăgubirilor, prin adresa din 02.04.2009 comunicând asiguratului, respectiv pârâtei C., faptul că având la bază expertiza extrajudiciară întocmită de inginer G., la solicitarea asigurătorului, incendiul s-a produs din cauza unor defecțiuni la instalația electrică din zona compartimentului motor, astfel prin raportare la dispozițiile art. 6.12 alin. (2) din contractul de asigurare facultativă nu sunt acoperite pagubele produse autovehiculului sau părților componente datorate unor defecte de fabricație, de execuție și montare, ci dimpotrivă asigurarea poate fi acordată conform prevederilor art. 2.1 pct. 23.1.3 doar în situația în care este exclusă producerea evenimentului asigurat datorită unor defecte de fabricație și montare.

Prima instanță, urmare a deciziei de casare cu trimitere spre rejudecare, respectând dispozițiile art. 315 din C. proc. civ. a procedat la efectuarea unei expertize tehnice de specialitate pentru a stabili cauza producerii incendiului, cu atât mai mult cu cât s-a depus în probațiune și o probă extrajudiciară.

Din cuprinsul concluziilor raportului de expertiză întocmit în cauză, rezultă că principala cauză a incendiului declanșat la data de 15.12.2008 având ca rezultat avarierea autoturismului, obiect al contractului de leasing și de asigurare, a fost un scurtcircuit la instalația electrică din compartimentul motor, primul material care s-a aprins fiind materialul plastic al conductorilor electrici, iar ca împrejurare determinantă a producerii incendiului, expertul a menționat deteriorarea izolației cablurilor electrice, ca urmare a acțiunii unor rozătoare.

Așa fiind, prin raportare la toate concluziile expertizei efectuate în cauză, prima instanță a apreciat că nu poate fi reținută incidența dispozițiilor art. 6 pct. 12 alin. (2) din contractul de asigurare facultativă invocate de pârâta S.C. E. D. S.A. ca temei al refuzului plății despăgubirilor solicitate de reclamantă și prin urmare, în raport de prevederile art. 969 C. civ., coroborate cu art. 2.1.3 din contractul de asigurare a obligat pârâta S.C. E. D. S.A. să achite pârâtei S.C. C. S.A., în calitate de proprietar al autovehiculului avariat și în baza contractului de asigurare facultativă, ca urmare a producerii riscului asigurat, echivalentul în RON la cursul BNR de la data efectuării plății a sumei de 30.869 euro cu titlu de despăgubiri, dovada prejudiciului fiind efectuată în cauză, la fel cum și a faptei cauzatoare de prejudiciu și a raportului de cauzalitate dintre faptă și prejudiciu.

Pârâta S.C. E. D. S.A., prin apelul declarat, a criticat hotărârea primei instanțe strict cu referire la concluziile raportului de expertiză tehnică judiciară întocmit în cauză, apreciind ca și motive de nelegalitate a hotărârii, faptul că proba dispusă și efectuată în cauză este lipsită de profesionalism și motivație tehnică, solicitând prin urmare, efectuarea unei contraexpertize în apel.

Curtea a apreciat că această critică este neîntemeiată, instanța la o analiză a expertizei efectuate neputând reține existența unei lipse a motivației tehnice a acesteia, deoarece expertul tehnic a procedat la expertizarea efectivă a epavei autoturismului distrus ca urmare a producerii evenimentului asigurat și a determinat cauzele producerii incendiului. Urmare a acestei analize efectuate în concret și la care au participat reprezentanții ambelor părți, s-a determinat faptul că focarul incendiului a fost localizat la compartimentul motor, amplasat din partea din față a autoturismului, iar incendiul a fost stins înainte de a se propaga în partea din spate a mașinii care a rămas aproape intactă.

Din perspectiva obiectului cauzei, respectiv plata asigurării generate de producerea riscului asigurat, expertul a verificat dacă evenimentul a fost produs de o acțiune voluntară ilicită, sau ca urmare a unei deteriorări a sistemului electric, determinând și cauza acesteia. Concluziile expertizei au fost acelea de excludere a primei variante, arătându-se că nu au fost determinate focare multiple sau prezența unor acceleratori de ardere, ceea ce exclude ipoteza unui incendiu de tip arson-incendiere intenționată.

De asemenea, expertul tehnic a concluzionat în raport de circumstanțele concrete ale cauzei date de marca mașinii expertizate (F.), renumită pentru durabilitatea și calitatea produselor sale, faptul că deteriorarea izolației instalației electrice la compartimentul motor nu este un defect de izolație (fabricație sau montare) ci dimpotrivă, este generată de o cauză externă, care a produs un scurtcircuit ce a generat dauna totală a autoturismului.

De aceea, Curtea a relevat că, în cauză, nu există motive justificate și temeinice argumentate din punct de vedere științific, care să ducă la concluzia efectuării unei contraexpertize, câtă vreme concluziile expertizei întocmite sunt clare și concise, de altfel apelanta nici nu a învederat motive obiective care au determinat administrarea acestei probe, limitându-se doar la a face afirmații privitoare la lipsa de profesionalism a expertului, fără a fi dovedite în concret.

În ceea ce privește apelul reclamantei S.C. A. S.R.L., aceasta a criticat soluția instanței de fond ca prim motiv de apel raportat la faptul că în mod greșit s-a reținut că între aceasta și intimata-pârâtă de rd. 1 S.C. B. S.A. nu s-au născut raporturi juridice de natură contractuală, care să o îndreptățească pe reclamantă la plata dobânzilor pentru ratele de leasing achitate urmare a nerespectării obligației de acoperire a prejudiciului cauzat de împlinire a riscului asigurat.

Astfel, un prim aspect important relevă apelanta, este cel legat de faptul că instanța de fond a ignorat că între aceasta și intimată există raporturi contractuale, reclamanta fiind titulara contractului de asigurare încheiat cu pârâta de rd. 1 S.C. B. S.A., în baza căruia a fost emisă polița de asigurare nr. 0467624 din 15.08.2008, contractul de asigurare constituind temeiul pretențiilor deduse judecății, în timp ce pârâta S.C. C. S.A. este doar beneficiarul asigurării.

Curtea a apreciat că între reclamanta-apelantă și pârâta societate de asigurare nu există nici un raport juridic de natură contractuală în baza căruia aceasta să fie îndreptățită să solicite obligarea asigurătorului la plata daunelor interese solicitate.

În temeiul contractului de asigurare de răspundere facultativă CASCO încheiat între pârâta S.C. C. S.A. și pârâta S.C. B. S.A., ale căror drepturi și obligații au fost preluate de către pârâta S.C. E. D. S.A., în calitate de continuator în drepturi și obligații a pârâtei inițiale, asigurătorul se obliga să despăgubească asiguratul, respectiv societatea de leasing pentru pagubele eventuale produse, ca urmare a intervenirii riscului asigurat în schimbul plății primei de asigurare și în limita sumei asigurate în cuantum de 30.869 euro, nefiind asumate de către asigurător obligații de plată ce ar decurge din contractul de leasing financiar încheiat între reclamantă în calitate de utilizator și pârâta S.C. C. S.A.

Așa fiind, Curtea a reținut că prima instanță în mod corect a stabilit că între reclamantă și pârâtă nu s-au născut raporturi juridice de natură contractuală care să o îndreptățească pe aceasta să solicite plata unor sume achitate de utilizator către finanțator, cu titlu de dobândă pentru ratele de leasing aferente.

Chiar dacă este reală împrejurarea că, în conformitate cu prevederile contractului de leasing financiar încheiat între reclamantă, în calitate de utilizator și pârâta S.C. C. S.A., în calitate de finanțator, reclamantei i s-a pus la dispoziție dreptul de posesie și folosință cu privire la autoturismul obiect al contractului de leasing și care mai apoi a făcut obiectul contractului de asigurare încheiat între finanțator și pârâta S.C. B. S.A. (respectiv S.C. E. D. S.A.), în baza dispozițiilor art. 6.1 lit. c) din contractul de leasing, aceasta însă nu o îndreptățește pe reclamantă la plata sumelor solicitate, întrucât în baza acestor prevederi contractuale, finanțatorul s-a obligat să asigure bunul obiect al contractului de leasing printr-o societate de asigurare pe toată durata contractului de leasing, respectiv 60 de luni începând cu data de 07.05.2008 și până la 07.05.2013.

În baza dispozițiilor art. 6.2 lit. k) din contract, utilizatorul se obliga să-i achite finanțatorului despăgubiri echivalente cu valoarea însumată a tuturor ratelor de leasing, taxelor vamale, a valorii reziduale a bunului și a oricăror sume restante ori cheltuieli ocazionate de distrugerea totală sau furtul bunului, dispoziții contractuale care o obligau pe reclamantă la plata ratelor de leasing și accesoriilor, conform convenției încheiate cu finanțatorul, respectiv cu pârâta C. S.A. după data intervenirii riscului asigurat. Aceste obligații erau prevăzute în sarcina utilizatorului în baza dispozițiilor art. 7.2 din contractul de leasing financiar, clauză în conformitate cu care utilizatorul își asuma toate riscurile în caz de distrugere a bunului, mai puțin daunele și pagubele asigurate conform poliței Full Casco. Aceste cazuri nu îl scuteau însă pe utilizator de îndeplinirea obligațiilor contractuale, în special obligația privind efectuarea plăților cu titlu de rate de leasing.

Conform art. 7.3, utilizatorul putea pretinde încetarea contractului de leasing în primele 30 de zile calculate de la data confirmării de către asigurător a distrugerii totale a bunului, numai după încasarea despăgubirii de la asigurător.

În concluzie, neexistând raporturi contractuale între reclamantă și societatea de asigurare, chiar dacă cea dintâi a achitat sumele solicitate, aceasta nu o îndreptățește la plata lor în prezentul litigiu, deoarece cauza dedusă judecății nu are ca obiect o eventuală cerere formulată de reclamantă împotriva finanțatorului de obligare a acestuia la plata unor despăgubiri izvorâte din contractul de leasing, așa încât solicitarea directă de obligare a asigurătorului la plata către sine a sumelor achitate către finanțator, în lipsa unui raport contractul direct cu asigurătorul nu poate fi primită în prezentul cadru procesual. Aceasta cu atât mai mult cu cât în conformitate cu dispozițiile art. 7.6 lit. b) din contractul de leasing încheiat între reclamantă și pârâta S.C. C. S.A. îndreptățeau utilizatorul să încaseze diferența dintre valoarea despăgubiri achitate de societatea de asigurare finanțatorului, în baza contractului de asigurare CASCO și suma cuvenită finanțatorului.

Această sumă cuvenită finanțatorului este reglementată la pct. 7.6 alin. (1) lit. a) din contractul de leasing, pentru situația în care bunul asigurat suferă o avariere de natura daunei totale, cum este cazul în speță, situație în care finanțatorul este îndreptățit să rețină din cuantumul total al despăgubirilor încasat de la societatea de asigurare o sumă echivalentă cu diferența între valoarea inițială a bunului din care se scad valoarea avansului achitat de utilizator și valoarea ratelor de leasing achitate, exclusiv dobânda aferentă.

Prin urmare, fără a nega plata de către reclamantă a sumelor solicitate, cererea sa de obligare a societății de asigurare pe temei contractual la plata dobânzilor achitate finanțatorului în baza contractului de leasing este nefondată, deoarece între asigurător și reclamantă nu s-a încheiat nici o convenție care să fi stabilit în sarcina asigurătorului o obligație de a achita utilizatorului bunului asigurat vreo sumă de bani începând cu luna februarie 2009 și până în luna mai 2013, când contractul de leasing și-a încetat efectele.

De aceea, susținerea apelantei conform căreia în măsura în care asiguratorul și-ar fi îndeplinit obligația de a achita despăgubirea conform contractului de asigurare facultativă, iar pârâta S.C. C. S.A. i-ar fi restituit reclamantei toate plățile efectuate, nu poate fi primită, neavând corespondent în cuprinsul clauzelor contractuale și în plus aceasta nu poate fi justificată în nici un caz pe temei contractual.

Astfel fiind, în baza principiului accesorium sequitur principale, în mod corect au fost respinse pretențiile reclamantei de obligare a pârâtei S.C. E. D. S.A. la plata dobânzii legale în materie comercială aferente sumelor solicitate.

Reclamanta S.C. A. S.R.L. a declarat recurs împotriva deciziei civile nr. 249/2017 din 24 aprilie 2017, pronunțate de Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă, motivele fiind, în esență, următoarele:

Primul motiv de recurs, întemeiat pe prevederile art. 304 punctul 9 din C. proc. civ., vizează nelegalitatea deciziei civile nr. 249/2017 atacate sub aspectul aplicării greșite a legii, cu referire la susținerea instanței de apel conform căreia recurenta nu poate solicita daune-interese, deoarece între aceasta și intimata-pârâtă de rândul 1 nu ar exista raporturi contractuale care să genereze obligația acesteia de a acoperi daunele-interese determinate de nerespectarea acestor obligații.

Greșita aplicare a legii constă în ignorarea de către instanța de apel atât a existenței contractului de asigurare facultativă, cât și a prevederilor explicite ale art. 1

1

din Legea nr. 136/1995 privind asigurările, așa cum acesta a fost modificat de pct. 1 al art. I din Legea nr. 172 din 14 mai 2004, publicată în Monitorul Oficial nr. 473 din 26 mai 2004.

Potrivit acestui text de lege, contractant al asigurării este persoana care încheie contractul de asigurare pentru asigurarea unui risc privind o altă persoană și se obligă față de asigurător să plătească prima de asigurare.

Față de prevederile invocate, calitatea de contractant a recurentei S.C. A. S.R.L. în contractul de asigurare facultativă, este evidentă și nu mai trebuie explicitată.

Critica soluției pronunțate de către instanța de apel se raportează la faptul că instanța reține nefondat că între recurentă și societatea de asigurare nu există niciun raport juridic de natură contractuală în baza căruia să fie îndreptățită recurenta să solicite obligarea asigurătorului la plata daunelor-interese.

În momentul producerii riscului asigurat, care a generat distrugerea totală a bunului asigurat, intimata-pârâtă S.C. E. D. S.A. avea obligația contractuală de a achita contravaloarea despăgubirii beneficiarului acesteia, anume intimatei-pârâtă S.C. C. S.A.

Nerespectarea acestei obligații contractuale de către intimata-pârâtă S.C. E. D. S.A., a generat un prejudiciu imediat și concret în patrimoniul recurentei S.C. A. S.R.L., deoarece intimata-pârâtă S.C. C. S.A. a continuat să încaseze ratele de leasing de la recurentă, deși nu mai exista contraprestația pentru acestea, respectiv deși recurenta nu a mai beneficiat, începând cu data de 15.12.2008, de folosința bunului obiect al contractului de leasing.

Problema de nelegalitate care a generat formularea prezentului recurs, este determinată de achitarea de către recurenta S.C. A. S.R.L. a dobânzilor aferente ratelor de leasing, rate care, dacă intimata-pârâtă S.C. E. D. S.A. și-ar fi îndeplinit obligația contractuală de plată a indemnizației, evident nu ar mai fi fost achitate.

Tocmai în temeiul contractului de asigurare facultativă CASCO existent între părți, intimata S.C. E. D. S.A. era obligată să despăgubească intimata S.C. C. S.A., beneficiara asigurării, în momentul producerii riscului asigurat, iar respectarea acestei obligații ar fi stopat plata ratelor de leasing achitate ulterior acestui moment de către recurenta S.C. A. S.R.L.

În situația respectării obligațiilor contractuale de către asigurător, recurenta nu mai era pusă în situația de a suporta rate și dobânzi după producerea riscului asigurat, achitarea acestor sume generând prejudiciul a cărui acoperire o solicită.

Răspunderea contractuală include dreptul la despăgubiri, neexistând propriu-zis o răspundere contractuală fără un drept la daune-interese din partea celui prejudiciat de neexecutare.

Conform art. 1.073 din C. civ., "Creditorul are dreptul de a dobândi îndeplinirea exactă a obligației și, în caz contrar, are dreptul la dezdăunare".

Daunele-interese solicitate reprezintă echivalentul prejudiciului suferit de recurentă în urma neexecutării de către asigurător a obligației de plată a indemnizației, urmare a producerii riscului asigurat.

Al doilea motiv de recurs, întemeiat de asemenea pe prevederile art. 304 punctul 9 C. proc. civ., vizează aplicarea greșită a legii, cu referire la respingerea pretențiilor recurentei de obligare a intimatei S.C. E. D. S.A. la plata dobânzilor legale, atât raportat la ratele achitate, cât și la sumele care au însoțit aceste rate cu titlu de dobândă, invocându-se principiul accesorium sequitur principale.

Prin hotărârile pronunțate în cauză s-a validat faptul că a existat o nerespectare a obligațiilor contractuale de către intimata-pârâtă S.C. E. D. S.A., respectiv s-a confirmat faptul că această intimată era obligată să achite prima de asigurare stabilită contractual.

Pornind de la această premisă, stabilită definitiv și executoriu, care a generat chiar executarea obligației de plată a despăgubirii de către S.C. E. D. S.A., art. 1084 din vechiul C. civ. impune acoperirea integrală a prejudiciului suferit de recurentă, textul de lege fiind explicit în a impune acoperirea atât a pierderii suferite, cât și a beneficiului de care creditorul a fost lipsit.

Singura ipoteză în care recurenta nu ar mai fi fost obligată să achite ratele de leasing, ar fi fost aceea în care S.C. E. D. S.A. și-ar fi îndeplinit obligația de a achita despăgubirea, caz în care această sumă ar fi fost utilizată cu prioritate pentru a se înlocui valoarea bunului distrus.

Or, neplata despăgubirii (timp de peste 8 ani - din 2009) este fapta imputabilă intimatei S.C. E. D. S.A., care a încheiat contractul de asigurare, a încasat prima de asigurare și taxa de 960 euro pentru a putea plăti despăgubirea, dar a refuzat nejustificat și nelegal să achite despăgubirea cuvenită intimatei-pârâte S.C. C. S.A., în calitate de beneficiar al asigurării.

Instanța de apel nu a aplicat dispozițiile art. 1082 din vechiul C. civ., cu consecința directă a neacoperirii integrale a prejudiciului cauzat recurentei prin neîndeplinirea obligațiilor contractuale de către asigurător.

Recursul a fost întemeiat în drept pe dispozițiile art. 304 pct. 9 din vechiul C. proc. civ.

Analizând motivele de recurs invocate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente:

Un prim motiv al recursului declarat de recurenta - reclamantă S.C. A. S.R.L., întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 din vechiul C. proc. civ., vizează încălcarea de către instanța de apel a dispozițiilor art. 1

1

pct. 1 din Legea nr. 136/1995 privind asigurările.

Potrivit textului de lege mai sus enunțat, contractant al asigurării este " persoana care încheie contractul de asigurare pentru asigurarea unui risc privind o altă persoană și se obligă față de asigurător să plătească prima de asigurare".

În contractul de asigurare, asiguratul este persoana fizică sau juridică ce încheie contractul de asigurare.

În cazul în care riscul asigurat privește persoana sau patrimoniul unei alte persoane decât cea a contractantului, asiguratul este titularul interesului asigurat sau persoana asura căreia poartă asigurarea, iar persoana care încheie contractul se numește contractant.

Contractul de asigurare poate fi încheiat în favoarea unei terțe persoane, respectiv în favoarea unei persoane căreia, în virtutea contractului sau a legii asigurătorul urmează să îi plătească indeminizația de asigurare.

Așa cum reiese din polița de asigurare facultativă AVA nr. x, intimata S.C. C. S.A. deținea calitatea de asigurat și de beneficiar al asigurării, în timp ce recurenta S.C. A. S.R.L. deținea calitatea de contractant.

Potrivit dispozițiilor art. 8 din contractul de asigurare, despăgubirea în cazul daunei totale se plătește asiguratului.

Raportat la dispozițiile legale mai sus arătate și la aceste considerente, reiese că, în mod legal curtea de apel a apreciat că între recurenta S.C. A. S.R.L., deși contractant al contractului de asigurare și intimata S.C. E. D. S.A. nu s-au născut raporturi contractuale care să justifice pretențiile acesteia, constând în dobânda aferentă ratelor de leasing achitate finanțatorului S.C. C. S.A. Această concluzie este susținută și de dispozițiile art. 2 din Legea nr. 136/1995, potrivit cărora "În asigurarea facultativă raporturile dintre asigurat și asigurător, precum și drepturile și obligațiile fiecărei părți se stabilesc prin contractul de asigurare."

Nu poate fi reținută nici încălcarea dispozițiilor art. 1073 din vechiul C. civ., în condițiile în care creditor al despăgubirii în contractul de asigurare este asiguratul, beneficiarul sau terțul păgubit, la survenirea riscului asigurat, așa cum reiese din dispozițiile art. 9 din Legea nr. 136/1995:

"Prin contractul de asigurare, contractantul asigurării sau asiguratul se obligă să plătească o primă asigurătorului, iar acesta se obligă ca, la producerea riscului asigurat, să plătească asiguratului, beneficiarului asigurării sau terțului păgubit despăgubirea ori suma asigurată, denumită în continuare indemnizație, rezultată din contractul de asigurare încheiat în condițiile prezentei legi, în limitele și la termenele convenite".

Motivul de recurs, întemeiat de asemenea, pe dispozițiile art. 304 pct. 9 din vechiul C. proc. civ., care vizează nelegalitatea deciziei recurate sub aspectul respingerii pretențiilor ce vizau plata dobânzii legale în materie comercială, aferente sumelor solicitate, nu poate fi reținut.

Potrivit dispozițiilor art. 1082 din vechiul C. civ., invocate de recurentă, "Debitorul este osândit, de se cuvine, la plata de daune-interese sau pentru neexecutarea obligației, sau pentru întârzierea executării, cu toate că nu este rea-credință din parte-i, afară numai dacă nu va justifica că neexecutarea provine din o cauză straină, care nu-i poate fi imputată."

Conform art. 1084 din C. civ., "Daunele-interese ce sunt debite creditorului cuprind în genere pierderea ce a suferit și beneficiul de care a fost lipsit …".

În condițiile în care, așa cum s-a reținut mai sus, recurenta nu are calitatea de creditor față de intimata-pârâtă S.C. E. D. S.A., instanța de apel, în mod legal, a reținut, cu aplicarea principiului accesorium sequitur principale, că aceasta nu datorează dobânda legală în materie comercială, aferentă sumelor pretinse de către recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L.

Nu poate fi reținută nici încălcarea de către instanța de apel a autorității de lucru judecat a deciziei civile nr. 165/2014 din 09 mai 2014, pronunțate de Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și Fiscal în dosarul nr. x, în condițiile în care prin această decizie s-a statuat cu privire la calitatea procesuală activă a reclamantei și nu cu privire la dreptul acesteia la daune-interese din partea pârâtei S.C. E. D. S.A.

Având în vedere cele reținute mai sus, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. va respinge recursul declarat de recurenta - reclamantă S.C. A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 249/2017 din 24 aprilie 2017, pronunțate de Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta - reclamantă S.C. A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 249/2017 din 24 aprilie 2017, pronunțate de Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 25 aprilie 2018.