ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 781/2017

Decizia nr. 781/2017

Asupra recursului de față, din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele.

Prin Cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă, la 3 februarie 2012, sub nr. x/3/2012, reclamantele A. SA prin mandatar SC B. SA și SC C. SA au chemat în judecată pe pârâta SC D. SA solicitând ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să se dispună: obligarea pârâtei la plata sumei de 136.619 euro reprezentând despăgubiri datorate în baza Contractului de asigurare complexă a transportatorilor de călători pentru bunul asigurat - autocar; obligarea pârâtei la plata sumei de 133.000 euro reprezentând despăgubiri ce însumează 7.000 euro/lunar, aferente ratei de leasing achitate la zi pentru bunul avariat și beneficiu nerealizat prin lipsirea subscrisei de folosința bunului în desfășurarea activităților comerciale; obligarea pârâtei la plata dobânzii legale aferente sumei de 136.619 euro până la data plății efective a despăgubirii și obligarea la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 969, art. 998, art. 1073, art. 1084, art. 1088 C. civ. din 1864, art. 43 C. com., precum și pe cele ale Legii nr. 136/1996.

Pârâta SC D. SA a depus întâmpinare prin care a invocat excepția prescripției dreptului material la acțiune iar, pe fond, a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată.

Prin Încheierea din 25 iunie 2013, prima instanță a respins, ca neîntemeiată, excepția prescripției dreptului material la acțiune, reținând că reclamanta a luat cunoștință de refuzul asiguratorului la 11 august 2010, astfel încât termenul de prescripție a început să curgă de la aceasta dată.

Prin cererea precizatoare depusă la dosarul cauzei, reclamanta a precizat în lei valoarea pretențiilor, în sensul că solicită suma de 199.157,72 RON reprezentând cheltuielile cu reparațiile și serviciile de transport.

Prin aceeași cerere a solicitat și obligarea pârâtei la plata sumei de 1.170.000 RON reprezentând contravaloarea lipsei de folosință, calculată potrivit ratei de leasing achitate și profitului mediu nerealizat pe parcursul indisponibilizării bunului.

Prin Sentința civilă nr. 5.947 din 28 octombrie 2015, Tribunalul București, secția a VI-a civilă, a admis, în parte, cererea formulată de reclamantele A. SA prin mandatar SC B. SA și SC C. SA, în contradictoriu cu pârâta SC D. SA și a obligat pârâta să plătească reclamantei A. SA suma de 196.037,72 RON, cu titlu de despăgubiri, din care 183.200 RON reprezentând contravaloarea reparațiilor, iar suma de 12.837,72 RON reprezentând contravaloarea serviciilor de asistență rutieră și transport, precum și la plata dobânzii legale aferente acestor sume, începând cu data de 11 august 2010 și până la data plății efective a debitului principal; a respins celelalte pretenții formulate de reclamante, ca neîntemeiate; a obligat pârâta să plătească reclamantelor suma de 17.402,26 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

În motivarea acestei sentințe, s-a reținut că între reclamanții A. SA (proprietar) și SC C. SA (utilizator), în calitate de asigurați, pe de o parte, și pârâta D. SA, în calitate de asigurător, pe de altă parte, a fost încheiat Contractul de asigurare complexă a transportatorilor de marfă/călători din 20 martie 2009, având ca obiect asigurarea a 5 vehicule, printre care și autobuzul.

În baza art. 1.1. din contractul de asigurare anterior menționat părțile au convenit în mod expres ca asigurarea să intervină și pentru caz de incendiu, iar potrivit art. 2.9. din același contract, perioada de asigurare a fost stabilită ca fiind 1 aprilie 2009 - 31 martie 2010.

S-a reținut că în timpul desfășurării activității comerciale de transport de persoane în trafic internațional cu autobuzul, inclus în asigurare, la 5 ianuarie 2010, în timpul deplasării pe traseul Larisa - Elassona, autocarul a luat foc, fiind distrusă o jumătate din autobuz.

Împotriva Sentinței civile nr. 5.947 din 28 octombrie 2015, pronunțate de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, pârâta SC D. SA a declarat apel, înregistrat la 25 iulie 2016, prin care a solicitat admiterea apelului, cu consecința schimbării, în parte, a sentinței apelate, în sensul de a se respinge, în tot, cererea introductivă, cu cheltuieli de judecată.

Prin Decizia civilă nr. 279A din 10 februarie 2017, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, a fost respins, ca nefondat, apelul declarat de apelanta SC D. SA, împotriva Sentinței civile nr. 5.947 din 28 octombrie 2015, pronunțate de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în contradictoriu cu intimatele A. SA prin mandatar SC B. SA și SC C. SA

În motivarea acestei decizii, s-a reținut că doar pârâta a formulat apel, această parte fiind nemulțumită, în esență, de admiterea capătului de cerere privind obligarea sa la plata despăgubirilor reprezentând contravaloarea reparațiilor și serviciilor de asistență rutieră și transport.

Astfel, s-a constatat că, în baza art. 377 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ. din 1865, soluția primei instanțe de respingere a capătului de cerere privind obligarea pârâtei la plata contravalorii lipsei de folosință a devenit irevocabilă, prin neapelare, intrând în autoritate de lucru judecat și neputând fi repusă în discuție în prezentul cadru procesual.

S-a stabilit că nu sunt fondate aserțiunile apelantei-pârâte prin care aceasta a reiterat excepția prescripției dreptului material la acțiune al reclamantei, întrucât prin încheierea din 25 iunie 2013, tribunalul a respins, ca neîntemeiată, această excepție reținând, în motivare, că reclamanta a luat cunoștință de refuzul asigurătorului la 11 august 2010 și că termenul de prescripție a început să curgă de la această dată.

Or, în condițiile în care pârâta SC D. SA nu a formulat apel împotriva acestei încheieri interlocutorii, chestiunea respectivă a fost tranșată în mod definitiv.

S-a reținut că necesitatea precizării explicite a faptului că apelul are ca obiect și încheierea premergătoare din 25 iunie 2013 rezultă, fără dubiu, din aceea că, pe de o parte, prin Legea nr. 219/2005 a fost abrogat alin. (3) al art. 282 C. proc. civ. din 1865, care prevedea că "apelul împotriva hotărârii se socotește făcut și împotriva încheierilor premergătoare", ceea ce înseamnă că legiuitorul a dorit să-l oblige pe apelant să identifice, dacă este cazul, și încheierile pe care le consideră nelegale pentru a nu exista nicio ambiguitate și, pe de altă parte, că potrivit art. 282 alin. (2) C. proc. civ. din 1865, "împotriva încheierilor premergătoare nu se poate face apel decât odată cu fondul, în afară de cazul când prin ele s-a întrerupt cursul judecății".

Instanța de apel a apreciat că nu este incident cazul de excludere invocat de către pârâtă pe tot parcursul judecății la prima instanță și reiterat prin apelul promovat în cauză, prevăzut de art. 3.1.1. din condițiile generale privind asigurarea pentru avarii și furt a vehiculelor de transport marfă/călători, anexă la Contractul de asigurare complexă a transportatorilor de marfă/călători din 20 martie 2009, conform cu care "nu sunt cuprinse în asigurare și D. nu acordă despăgubiri pentru pagubele cauzate de întreținerea necorespunzătoare".

S-a constatat că din concluziile raportului de expertiză, a rezultat imposibilitatea stabilirii, cu certitudine, a cauzei incendiului, iar motivul aspirării unui obiect incandescent în filtrul de aer al autocarului a rămas neelucidat, nefiind emisă ipoteza necurățării sau neînlocuirii acestei componente.

Astfel, s-a reținut că apelanta-pârâtă nu a administrat probe care să dovedească împrejurarea alegată, în sensul că incendiul a izbucnit din cauza faptului că filtrele de aer nu au fost curățate cu ocazia reviziei din 29 decembrie 2009, deși potrivit art. 129 alin. (1) C. proc. civ. din 1865 și art. 1169 C. civ. din 1864, partea care face o afirmație este obligată să o probeze.

S-a observat că proba cu expertiză tehnică auto, cerută de apelanta-pârâtă la termenul din 24 iunie 2015, a fost respinsă de prima instanță prin încheierea pronunțată la acel termen, încheiere care nu a fost atacată cu apel și nu a fost solicitată ca probă în faza apelului, așa cum reiese din poziția procesuală exprimată de către reprezentantul convențional al apelantei-pârâte, conform mențiunilor făcute în practicaua deciziei pronunțate în apel.

Totodată, s-a reținut că intimatele-reclamante au învestit instanțele de judecată cu o acțiune în răspundere contractuală și că singura apărare de fond formulată de apelanta-pârâtă prin întâmpinare și reiterată ca motiv de apel a fost aceea că evenimentul produs nu se înscrie în riscul asigurat, fiind cauzat de întreținerea defectuoasă a filtrelor de aer, necurățate corespunzător cu ocazia reviziei din 29 decembrie 2009.

Astfel, s-a apreciat că oricare ar fi culpa unității de service, în niciun caz, eventuala neîndeplinire sau îndeplinire necorespunzătoare a serviciilor de revizie nu poate fi inclusă în noțiunea de "întreținere necorespunzătoare", imputabilă asiguratului.

Această concluzie a rezultat din aceea că, întrucât intimata-reclamantă a efectuat la termen revizia obligatorie a autovehiculului implicat în incendiul din 5 ianuarie 2010, asiguratului nu i se poate opune situația întreținerii necorespunzătoare, deoarece și-a îndeplinit obligația asumată implicit prin contract.

De asemenea, s-a reținut că prin Contractul de asigurare complexă a transportatorilor de marfă/călători din 20 martie 2009, asiguratul nu și-a asumat și obligația de a verifica modalitatea de realizare a reviziei de către unitatea de service autorizată.

Totodată, instanța de apel a constatat că intimatele-reclamante nu au și atribuții de evaluare sau avizare a activității unității de service care a efectuat revizia obligatorie a autocarului.

S-a apreciat că nici legea și nici contractul încheiat între părți nu reglementează un caz de răspundere pentru altul (cu consecința suportării riscului asigurat) în privința asiguratului, în sensul că acesta trebuie să răspundă în ipoteza în care efectuarea operațiunilor de service asupra motorului vehiculului asigurat ar fi fost realizată defectuos.

Pentru aceste motive, instanța de apel a concluzionat în sensul că incendiul (cauza producerii prejudiciului) reprezintă un risc asigurat, iar, în cauză, nu se poate reține cazul de excludere invocat de către apelanta-pârâtă.

Împotriva Deciziei civile nr. 279A din 10 februarie 2017, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, a formulat recurs pârâta SC D. SA, invocând motivele de recurs prevăzute la art. 304 pct. 7, pct. 8 și pct. 9 C. proc. civ., prin care a solicitat admiterea recursului, modificarea hotărârii recurate, în sensul admiterii apelului, cu consecința respingerii cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată.

În susținerea cererii de recurs, recurenta-pârâtă a arătat, în esență, că la 5 ianuarie 2010, s-a produs evenimentul asigurat, după 7 zile de la efectuarea reviziei, pe timp de iarnă, în filtre existând resturi de filtre uscate care au facilitat producerea incendiului.

S-a învederat că polița de asigurare încheiată între părți nu acoperă și acest tip de evenimente produs din culpa asiguratului, întrucât conform art. 3 din condițiile generale ale contractului de asigurare "nu sunt cuprinse în asigurare și D. nu acordă despăgubiri pentru: 3.1.1. pagubele cauzate vehiculului de întreținerea necorespunzătoare sau de o utilizare improprie destinației acestuia".

Totodată, recurenta-pârâtă a arătat că acest caz de excludere a fost de la început cauza pentru care a refuzat plata despăgubirii solicitate, în condițiile în care reclamanta nu a întreținut în bune condiții bunul asigurat, motiv pentru care acesteia din urmă îi incumbă toată responsabilitatea în situația apariției riscului asigurat.

Astfel, cazul de excludere prevăzut la art. 3 pct. 1.1. din condițiile generale ale contractului de asigurare are deplină aplicabilitate, întrucât reclamanta nu a considerat necesar să se asigure că bunul respectiv a fost întreținut sau reparat în mod corespunzător.

Totodată, recurenta-pârâtă a învederat că susține în continuare motivul de recurs privind prescripția extinctivă.

Examinând decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate și de dispozițiile legale incidente, Înalta Curte constată că recursul declarat de recurenta-pârâtă D. SA este nefondat, pentru următoarele considerente:

Cu titlu prealabil, se constată că, deși au fost invocate motivele de recurs prevăzute la art. 304 pct. 7, pct. 8 și pct. 9 C. proc. civ., criticile formulate prin cererea de recurs se încadrează în motivul de recurs prevăzut la art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Cu privire la motivul de nelegalitate întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ. care vizează cazul în care hotărârea atacată cu recurs nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii, se reține că în cuprinsul cererii de recurs nu au fost indicate, în concret, pretinsele motive contradictorii ori străine de natura pricinii din cuprinsul hotărâre recurate, neexistând nici măcar o afirmație a recurentei-pârâte în acest sens.

Totodată, se reține că nu este incidentă nici ipoteza nemotivării hotărârii atacate cu recurs, întrucât aceasta cuprinde elementele obligatorii prevăzute de dispozițiile art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., respectiv motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței de apel, motivarea fiind clară și concisă, instanța de control judiciar motivându-și hotărârea cu argumente pertinente atât în fapt, cât și în drept.

Având în vedere că prevederile art. 304 pct. 7 C. proc. civ. au fost invocate doar formal, fără să fi fost dezvoltate critici care să poată fi încadrate în aceste dispoziții legale, se apreciază că în prezenta cauză nu este incident acest motiv de recurs.

Cu privire la motivul de nelegalitate întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ. care sancționează schimbarea naturii sau a înțelesului lămurit și vădit neîndoielnic al unui act juridic, se constată că, prin criticile formulate, recurenta-pârâta nu a arătat, în concret, în ce constă interpretarea greșită a contractului de asigurare dedus judecații care să fi condus la schimbarea naturii sau a înțelesului lămurit și vădit neîndoielnic al acestui contract.

În condițiile în care motivul prevăzut la art. 304 pct. 8 C. proc. civ. poate viza numai un act juridic în integralitatea sa, nu și anumite clauze particulare din cuprinsul acestuia, rezultă că criticile care vizează pretinsa greșită interpretare a unor clauze din contractul de asigurare nu pot fi încadrate în acest motiv de nelegalitate.

Având în vedere că și motivul prevăzut la art. 304 pct. 8 C. proc. civ. a fost invocat doar formal de către recurenta-pârâtă, se reține că acest motiv de nelegalitate nu este incident în privința hotărârii pronunțate în apel.

Singura critică dezvoltată prin cererea de recurs care poate fi subsumată motivului de nelegalitate prevăzut la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., urmând a fi analizată în temeiul acestui text de lege, este cea prin care recurenta-pârâtă a arătat că polița de asigurare încheiată între părți nu acoperă și evenimentul produs din culpa asiguratului la 5 ianuarie 2010, întrucât conform clauzei de la art. 3 din condițiile generale ale contractului de asigurare privind asigurarea pentru avarii și furt a vehiculelor de transport mărfuri/călători, "nu sunt cuprinse în asigurare și D. nu acordă despăgubiri pentru: 3.1.1. pagubele cauzate vehiculului de întreținerea necorespunzătoare sau de o utilizare improprie destinației acestuia".

În legătură cu această critică se constată că, prin invocarea clauzei respective din contractul de asigurare, recurenta-pârâtă invocă implicit încălcarea de către instanța de apel a art. 969 alin. (1) C. civ. din 1865 care consacră principiul forței obligatorii a contractului, potrivit căruia "convențiile legal făcute au putere de lege între părțile contractante".

Cu privire la clauza de la pct. 3.1.1 din condițiile generale ale contractului de asigurare privind asigurarea pentru avarii și furt a vehiculelor de transport mărfuri/călători, se reține că pentru a se stabili incidența cazului de exonerare de la plata despăgubirii în favoarea societății de asigurare este necesar ca paguba cauzată vehiculului asigurat să fie determinată de întreținerea necorespunzătoare sau de utilizarea improprie destinației acestuia.

Având în vedere că, pe de o parte, ipotezele la care se referă clauza anterior menționată vizează împrejurări de fapt, iar pe de altă parte, în etapa procesuală a recursului se analizează numai conformitatea hotărârii recurate cu dispozițiile legale aplicabile prin raportare la motivele prevăzute la art. 304 C. proc. civ., rezultă că instanța de recurs nu poate stabili o altă situație de fapt decât cea reținută de instanțele de fond.

Astfel, susținerea recurentei-pârâte în sensul că evenimentul asigurat s-a produs din culpa intimatei-reclamante SC C. SA care nu a întreținut în bune condiții bunul asigurat reprezintă, în realitate, o critică de netemeinicie, imposibil de cenzurat în recurs, întrucât prin intermediul acesteia se încearcă schimbarea situației de fapt în scopul de a se da eficiență cauzei de exonerare a răspunderii instituite prin clauza de la pct. 3.1.1 din condițiile generale ale contractului de asigurare privind asigurarea pentru avarii și furt a vehiculelor de transport mărfuri/călători.

Or, față de caracterul de cale extraordinară de atac a recursului, în care se analizează strict motivele de nelegalitate prevăzute la art. 304 C. proc. civ., instanța de recurs apreciază că nu este incidentă cauza de exonerare a răspunderii prevăzută la pct. 3.1.1 din condițiile generale ale contractului de asigurare privind asigurarea pentru avarii și furt a vehiculelor de transport mărfuri/călători, întrucât instanțele de fond au stabilit, în baza probelor administrate în cauză, că nu a existat o culpă a intimatei-reclamante în îndeplinirea obligației de a întreține în bune condiții bunul asigurat.

Astfel, în condițiile în care, pe de o parte, s-a stabilit că incendierea bunului asigurat s-a produs în perioada în care asigurarea era în vigoare, împrejurare de fapt de care este ținută și instanța de recurs, iar, pe de altă parte, în cuprinsul art. 2.3 din condițiile generale ale contractului de asigurare privind asigurarea pentru avarii și furt a vehiculelor de transport mărfuri/călători este prevăzut și acest risc printre riscurile asigurate, rezultă că, în mod corect, a reținut instanța de apel că sunt aplicabile dispozițiile art. 24 din Legea nr. 136/1995 privind asigurările, în forma în vigoare la data încheierii contractului, potrivit cărora, "în asigurarea de bunuri, asigurătorul se obligă ca la producerea riscului asigurat să plătească asiguratului, beneficiarului desemnat al asigurării sau altor persoane o despăgubire".

Având în vedere că instanța de apel a aplicat în mod corect dispozițiile legale incidente în prezenta cauză, critica subsumată motivul de recurs prevăzut la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., va fi înlăturată, ca nefondată.

Cu privire la celelalte critici formulate prin cererea de recurs, se constată că acestea reprezintă, în realitate, critici de netemeinicie, motiv pentru care vor fi înlăturate, față de imposibilitatea examinării lor în prezentul cadru procesual.

Referitor la motivul de recurs privind prescripția extinctivă, se constată că, prin Încheierea din 25 iunie 2013, prima instanță a respins excepția prescripției extinctive a dreptului material la acțiune, cu motivarea că reclamanta a luat cunoștință de refuzul asigurătorului la 11 august 2010 și că termenul de prescripție a început să curgă de la această dată.

În condițiile în care recurenta-pârâtă SC D. SA nu a formulat apel împotriva acestei încheieri interlocutorii, soluția dată asupra excepției prescripției dreptului material la acțiune a intrat în puterea lucrului judecat, întrucât potrivit art. 282 alin. (2) C. proc. civ. din 1865, "împotriva încheierilor premergătoare nu se poate face apel decât odată cu fondul, în afară de cazul când prin ele s-a întrerupt cursul judecății".

Fiind vorba de o încheiere prin care s-a soluționat o chestiune litigioasă, partea nemulțumită de soluția respectivă trebuie să formuleze calea de atac prevăzută de lege atât împotriva hotărârii prin care a fost soluționat fondul cauzei, cât și împotriva încheierii respective, în considerarea principiului disponibilității, aplicabil și în materia căilor de atac.

Altfel spus, exercitarea căii de atac prevăzute de lege împotriva hotărârii pronunțate asupra fondului cauzei nu se consideră a fi făcută, în mod implicit, și împotriva încheierilor premergătoare prin care au fost soluționate diferite excepții în cursul judecății.

Prin urmare, critica din cererea de recurs privitoare la incidența în cauză a prescripției extinctive a dreptului material la acțiune va fi înlăturată.

Pentru toate aceste considerente, constatând că în cauză nu sunt incidente motivele de nelegalitate prevăzute la art. 304 pct. 7, pct. 8 și pct. 9 C. proc. civ., în conformitate cu dispozițiile art. 312 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de recurenta-pârâtă SC D. SA, ca nefondat.

În temeiul art. 274 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va obliga recurenta-pârâtă SC D. SA, ca parte căzută în pretenții prin respingerea recursului său, la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 4.760 RON reprezentând onorariu de avocat către intimata-reclamantă SC C. SA, conform dovezilor de la dosarul cauzei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-pârâtă SC D. SA împotriva Deciziei civile nr. 279A din 10 februarie 2017, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

Obligă recurenta-pârâtă SC D. SA la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 4.760 RON către intimata-reclamantă SC C. SA.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 4 mai 2017.

Procesat de GGC - N