ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 640/2017

Asupra recursului de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București la data de 17 decembrie 2013, S.C. A. S.A. a solicitat obligarea pârâtei S.C. B. S.A. la plata sumei de 1.692.972 RON.

Prin sentința civilă nr. 3458 din 04 iulie 2014 a Tribunalului București, secția a VI-a civilă, a fost respinsă excepția lipsei calității procesuale pasive ca neîntemeiată; a fost admisă excepția prematurității cu privire la pretențiile aferentei perioadei 01.08.2010-13.08.2010; a fost respinsă excepția prescripției cu privire la pretențiile aferente perioadei 14.08.2010-17.12.2010, ca neîntemeiată; a fost respinsă pretenția aferentă perioadei 01.08.2010-13.08.2010, ca prescrisă și au fost respinse celelalte pretenții aferente perioadei 14.08.2010- noiembrie 2013 ca neîntemeiate.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamanta S.C. A. S.A., prin decizia civilă nr. 1136A din 09 iulie 2015, Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă respingând apelul, ca nefondat.

Curtea a reținut, în esență, că între reclamanta S.C. A. S.A., asigurător, și S.C. B. S.A., a fost încheiat la 22.08.2007 contractul de agent de asigurare subordonat nr. 70076/22.08.2007, completat și modificat ulterior.

Pe de altă parte, părțile au încheiat și protocolul de asigurare nr. 70122/03.09.2007, modificat și completat prin actele adiționale până la 16.12.2010, având ca obiect încheierea administrarea și menținerea asigurărilor între reclamantă ca asigurător și pârâtă ca asigurat, pentru autovehicolele, echipamentele, utilaje, imobile, pe care pârâta le comercializa în sistem de leasing.

La 16.12.2010, părțile au convenit o procedură de lucru la protocolul de asigurare nr. 70122/03.09.2007.

Curtea a constatat că apelanta insistă asupra primului contract, cel de intermediere, însă acesta nu are relevanță în speță.

Obiectul litigiului este plata pe care apelanta, asigurător, a făcut-o, în temeiul raportului contractual de asigurare stabilit prin "Protocolul de asigurare nr. 70122/03.09.2007", către unitățile service care prestează serviciul de reparație a autovehicolele asiguratului B..

La dosar, reclamanta a atașat lista sumelor plătite de aceasta în lunile " august 2010- noiembrie 2013", relevând suma plătită cu titlu de TVA pe fiecare dintre lunile din perioada arătată, în total 1.692.972 RON. De asemenea, au fost atașate și listele cuprinzând data și luna plății despăgubirilor, în care sunt relevate și sumele achitate cu titlu de TVA, în fiecare dintre dosarele de daună în perioada august - noiembrie 2013.

Prin actele adiționale la protocolul arătat părțile au stabilit tipul de asigurare (CASCO) și riscul acoperit; asigurare cu sau fără franciză, etc. Nu au fost ridicate contestații cu privire la suma asigurată, forma asigurării, etc., ci doar pe plata nedatorată a TVA de asigurător.

Potrivit pct. V2 din raportul juridic de asigurare (protocolul nr. 70122/03.09.2013) "Despăgubirile cuvenite se plătesc în RON, direct la unitatea reparatoare sau către utilizator în cazul în care facturile de reparație au fost achitate de către utilizator dar în orice caz numai după primirea acceptului scris din partea asiguratului."

Conform pct. V2 lit. c) din același protocol, "Din cuantumul despăgubirii se reține valoarea francizei (…)".

Art. 17.8 din condițiile generale ale contractului stabilește că "Despăgubirea acordată nu poate depăși cuantumul pagubei, nici suma la care s-a încheiat asigurarea și nici valoarea reală a autovehiculului la data producerii evenimentului asigurat".

Potrivit art. 17.9 din același act, "Prin cuantumul pagubei se înțelege: (…) 17.9.2. În caz de daună parțială, costul reparației părților componente sau pieselor avariate ori costul de înlocuire sau recondiționare, inclusiv cheltuielile pentru materiale, cele de demontare și montare (…).

Potrivit art. 17.10 "Din cuantumul despăgubireilor se scad: a) valoarea franșizei deductibile prevăzută în poliță; b) valoarea totală a ratelor de primă datorate până la sfârșitul perioade de asigurare sau, duă caz, o parte a acesteia"

Raportat la art. 27 alin. (1)-(2) din Legea nr. 136/1995, "Despăgubirile ce se plătesc de asigurător se stabilesc în funcție de starea bunului din momentul producerii riscului asigurat. Despăgubirile nu pot depăși valoarea bunului din momentul producerii riscului asigurat, cuantumul pagubei și nici suma la care s-a făcut asigurarea".

Art. 141 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal statuează că "(2) Următoarele operațiuni sunt, de asemenea, scutite de taxă: (…) b) operațiunile de asigurare și/sau de reasigurare, precum și prestările de servicii în legătură cu operațiunile de asigurare și/sau de reasigurare efectuate de persoanele impozabile care intermediază astfel de operațiuni;"

Conform Normelor de aplicare a Codul fiscal " 35^1. (1) În sfera operațiunilor scutite conform art. 141 alin. (2) lit. b) din Codul fiscal nu se cuprind operațiuni precum serviciile de marketing și serviciile administrative, cum ar fi acceptarea cererilor de asigurare, gestionarea modificării contractelor și a primelor de asigurare, încheierea, administrarea și rezilierea polițelor, organizarea și managementul sistemului informatic, furnizarea de informații și întocmirea rapoartelor pentru părțile asigurate, furnizate de alte persoane impozabile către persoanele impozabile care realizează operațiunile scutite de taxă prevăzute la art. 141 alin. (2) lit. b) din Codul fiscal.

(2) O caracteristică esențială a unui serviciu de asigurare o reprezintă existența unei relații contractuale între prestator și beneficiarul serviciilor. Scutirea de taxă pentru serviciile de asigurare și/sau de reasigurare se aplică de către societatea care suportă riscul și care încheie contractul cu clienții, inclusiv în cazul externalizării tranzacțiilor în domeniul asigurărilor/reasigurărilor.

(3) Nu sunt scutite de taxă conform art. 141 alin. (2) lit. b) din Codul fiscal serviciile de evaluare a riscurilor și/sau a daunelor, furnizate de alte persoane impozabile către persoanele impozabile care realizează operațiunile scutite de taxă prevăzute la art. 141 alin. (2) lit. b) din Codul fiscal".

Potrivit art. 5 din Legea nr. 71/2011 "Dispozițiile C. civ. se aplică tuturor actelor și faptelor încheiate sau după caz, produse ori săvârșite după intrarea sa în vigoare, precum și situațiilor juridice născute după intrarea sa în vigoare."

Conform art. 993 C. civ. 1864 "Acela care, din eroare, crezându-se debitor, a plătit o datorie, are drept de repetițiune în contra creditorului. Acest drept încetează când creditorul, cu bună-credință, a desființat titlul său de creanță; dar atunci cel ce a plătit are recurs în contra adevăratului debitor.

Art. 1341 alin. (1)-(3) noul C. civ. prevede că "Cel care plătește fără a datora are dreptul la restituire. Nu este supus restituiri ceea ce s-a plătit cu titlu de liberalitate sau gestiune de afaceri. Se prezumă, până la proba contrară că plata s-a făcut cu intenția de a stinge o datorie proprie."

În ceea ce privește prescripția, Curtea a reținut aplicabilitatea art. 6 alin. (4) noul C. civ., art. 3 din Decretul nr. 167/1958, art. 8 și art. 15 din același act normativ.

Potrivit art. 203 din Legea nr. 71/2011 "Dispozițiile art. 2.532 pct. 6 și 7 din C. civ. privitoare la suspendarea cursului prescripției se aplică și în cazul prescripțiilor începute înainte de intrarea în vigoare a C. civ., dacă împrejurările care atrag suspendarea s-au produs după această din urmă dată."

Apelanta a susținut că prima instanță a omis să observe că termenul de prescripție curge la momente diferite pentru fiecare operațiune de plată a despăgubirilor efectuate de apelantă după 01.08.2010 și că instanța nu a făcut această verificare pentru fiecare plată în parte, făcând confuzie între data emiterii facturii și data plății efective a acesteia.

Contrar susținerilor apelantei, în sentință prima instanță a menționat expres că prescripția începe să curgă de la data la care reclamanta a cunoscut fapta și prejudiciul și că acest moment este cel al datei plății, căci asigurătorul este profesionist și nu se poate accepta că nu cunoaște legea fiscală, care în opinia acesteia ar scuti-o de plata TVA cu toate că a plătit-o; iar în al doilea rând se menționează expres că prescripția se calculează pentru fiecare plată în parte.

Tribunalul a mai observat că cererea de chemare în judecată a fost formulată la 17.12.2013 și că, în consecință, plățile făcut înainte de 17.12.2010, mai precis plățile făcute în perioada 01.08.2010-17.12.2010, sunt prescrise.

Tribunalul a considerat însă că invitația la conciliere în vederea soluționării litigiului pe cale amiabilă înregistrată la 14.08.2013 la pârâtă suspendă termenul de prescripție potrivit art. 2532 pct. 6 din noul C. civ., coroborat cu art. 203 din Legea nr. 71/2011, până la data de 11.09.2013, când reclamanta a înregistrat adresa pârâtei prin care o anunță că refuză negocierea; și că aplicând și regula art. 15 din Decretul nr. 167/1958 care prelungește termenul de prescripție după suspendare, cu încă 6 luni, și în această împrejurare plățile făcute în perioada 14.08.2010-17.12.2010 nu sunt prescrise, rămânând deci prescrise doar plățile făcute în perioada 01.08.2010-13.08.2010.

Curtea a observat că reclamanta a enumerat numărul de facturi achitate în fiecare dintre lunile din perioada august 2010- decembrie 2013 și suma achitată în fiecare lună cu titlu de TVA.

În detaliu, reclamanta-apelantă a menționat care sunt plățile făcute în luna august 2010, menționând, și plățile efectuate în perioada 01.08.2010-13.08.2010.

În concluzie, prima instanță a reținut corect momentul de la care a început să curgă termenul de prescripție și că plățile făcute în perioada 01.08.2010-13.08.2010, identificate de reclamantă în documentele atașate de ea la cererea de chemare în judecată, sunt prescrise.

Apelanta a mai invocat și faptul că reclamanta a inițiat demersurile pentru soluționarea pe cale amiabilă înainte de 13.08.2013, adresa nr. x/14.08.2013 înregistrată la pârâtă fiind de fapt finalul acestui demers și că deci prima instanță trebuia să considere suspendat termenul de prescripție și în perioada 01.08.2010-13.08.2010.

Curtea a observat că apelanta face simple afirmații privind existența unor negocieri, invitația la negociere nefiind sinonimă cu procedura de negociere, motiv pentru care nu se poate reține existența unei cauze de suspendare a cursului prescripției pe perioada 01.08.2010-13.08.2010.

Critica privind greșita concluzie a primei instanțe în sensul că reclamanta a făcut o plată datorată de ea pentru stingerea unei datorii a fost înlăturată, Curtea reținând că, potrivit art. 27 și art. 41 din Legea nr. 136/1995, după caz, în funcție de felul asigurării, asigurătorul este obligat să despăgubească pe asigurat cu suma reprezentând valoarea prejudiciului suferit de cel din urmă în funcție de valoarea bunului de la data producerii riscului, respectiv în funcție de prejudiciul pe care trebuie să îl acopere asiguratul.

În speță nu se ridică contestații privind evaluarea prejudiciului, ci reclamanta pretinde că despăgubirea nu trebuie să includă și TVA.

Această teză nu este întemeiată pe textul care reglementează plata despăgubirilor de către asigurat, Curtea considerând că nu există un temei just pentru ca asigurătorul să nu achite asiguratului întregul prejudiciu.

Prejudiciul pe care îl plătește asigurătorul este cel de înlocuire a daunei în așa fel încât să se înlăture răul provocat, dauna provocată în urma riscului asigurat, această despăgubire incluzând și TVA.

Părțile pot conveni să fie înlăturate unele plăți, pentru a fi suportate de una sau alta dintre ele, în speță părțile convenind, după caz, că pot fi incluse sau excluse din plata prejudiciului, franșiza, nu au înlăturat însă din obligațiile asigurătorului de plată a TVA. Dimpotrivă, acestea au creat un mecanism de plată a despăgubirilor care ar împiedica procedura de deducere a TVA de către asigurat. Astfel, potrivit art. V2 lit. b) din protocolul de asigurare nr. 70122/03.09.2007, părțile au organizat o procedură de plată a facturilor direct de către asigurător, acesta fiind cel care primește originalul facturilor de plată emise de societățile de service.

Potrivit art. 46 alin. (1) din Normele Metodologice de aplicare a Titlului VI al Legii nr. 571/2003, aprobate prin H.G. nr. 44/2004, deducerea taxei se face pe baza facturilor originale.

În consecință, atât legea specială a asigurării cât și mecanismul contractual creat de părți constituie temeiuri ale obligației asigurătorului de plată a TVA.

Apelanta invocă textul art. 141 alin. (2) lit. b) din Codul fiscal ca temei al exonerării sale la plata TVA.

Curtea consideră că acest text nu înlătură obligația asigurătorului de a plăti despăgubirea datorată în temeiul contractului de asigurare. Plata TVA pe care o face asigurătorul nu constituie o plată în calitate de plătitor de TVA pentru o faptă de comerț, cum este cea exercitată de reclamantă, asigurare, pentru care legea o exonerează. Plata sumei inclusă în factura de reparații, pe care o achită asigurătorul este făcută în temeiul contractului său de asigurare prin care s-a angajat să achite suma pe care ar fi trebuit să o achite asiguratul. De exemplu, în asigurarea de răspundere, asigurătorul plătește prejudiciul pe care ar trebuie să-l achite asiguratul, desigur în limita contractului de asigurare. Asigurătorul este subrogat în locul asiguratului, debitor față de unitatea service ori față de victima unui accident în care i-a produs un prejudiciu, de exemplu, avarierea autoturismului. Asigurătorul nu poate invoca victimei textul arătat pentru reducerea prejudiciului cu valoarea taxei arătate, căci autorul faptei, debitorul în raportul de răspundere trebuie să repare întregul prejudiciu. La fel, în asigurările obligatorii, asigurătorul plătește TVA.

În concluzie, nu este îndeplinită prima condiție a plății nedatorate, așa cum corect a reținut și prima instanță, căci reclamanta apelantă datorează plata întregului prejudiciu, în limita convenției de asigurare, plată care include și TVA.

Apelanta a mai arătat că eroarea plății este prezumată dacă există o plată făcută de o persoană, deși nu era debitoare.

Curtea a constatat că prima instanță a reținut că plățile efectuate până la 01.11.2011 cad sub regimul vechiul C. civ., iar cele făcute după data arătată cad sub regimul noului C. civ.. Nu există critici cu privire la modul de aplicare a celor două coduri, astfel că soluția tribunalului va rămâne neschimbată.

Curtea mai reținut că orice plată se prezumă făcută în calitate de debitor, iar cel ce pretinde că a făcut-o din eroare trebuie să dovedească eroarea și faptul că nu datorează. În speță, reclamanta, care a achitat plățile, nu a răsturnat prezumția că plata făcută de ea este o datorie proprie, așa cum a fost arătat mai sus, și că a făcut-o din eroare.

Curtea a constatat că reclamanta a făcut plata pe tot parcursul a 6 ani, 2007-2013, fiind conștientă că are îndoieli asupra calității sale de debitoare, din moment ce încă din 2008 ea a adresat întrebări organelor fiscale pentru a se lămuri dacă datorează sau nu TVA în raporturile sale contractuale de asigurare cu B.. Instanța de apel a calificat această stare a apelantei ca relevând că era conștientă că plătește o datorie proprie, asupra căreia avea însă îndoieli pentru care făcea demersuri în a le lămuri.

Aplicarea legii, în speță a legii fiscale, nu poate fi invocată în favoarea sa că nu a cunoscut legea și că a aplicat-o greșit, cu toate că este profesionist.

Reclamanta S.C. A. S.A. a formulat recurs împotriva deciziei civile nr. 1136 din 9 iulie 2015, pronunțate de Curtea de Apel București, secția VI-a civilă, întemeiat în drept pe dispozițiile art. 488 pct. 8 din noul C. proc. civ.

În motivarea recursului, recurenta a arătat, în esență, că decizia instanței de apel este dată pe baza unei interpretări și aplicări greșite ale prevederilor art. 993 și urm. din vechiul C. civ., art. 1341-1344, raportat la art. 1635-1649 din noul C. civ. (privitoare la instituția plății nedatorate și la restituirea prestațiilor), cu încălcarea dispozițiilor art. 150, art. 141 alin. (2) lit. b) și ale art. 145 și urm. Codul fiscal.

Curtea de Apel București a pronunțat o hotărâre nelegală, nesocotind atât regimul juridic și tratamentul fiscal aplicabile TVA, reglementate de legislația fiscală din România conform cu Directiva 2006/112/CE a Consiliului U.E. din 28.11.2006 privind sistemul comun al taxei pe valoarea adăugată, publicată în Jurnalul Oficial al Comunităților Europene (JOCE) nr. L347/11.12.2006, cu modificările și completările ulterioare, precum și normele și reglementările speciale aplicabile în materia asigurărilor/reasigurărilor, prevăzute de Legea nr. 32/2000 privind activitatea de asigurare și supravegherea asigurărilor și de Legea nr. 136/1995 privind asigurările și reasigurările în România, acte normative ulterior modificate și completate.

Art. 27 și art. 41 din Legea nr. 136/1995 (forma în vigoare până la abrogarea lor la data de 01.10.2011) nu prevăd nicio obligație a unei societăți de asigurare de a plăti "de drept" un impozit indirect (TVA) în momentul achitării unei despăgubiri din asigurare; de altfel, nicun alt text al Legii nr. 136/1995 nu reglementează și nu stabilește în vreun fel în sarcina asigurătorilor din România obligații de natură fiscală.

Împrejurarea că asigurătorul este îndatorat și trebuie să suporte integral prejudiciul suferit de asigurat astfel încât "să se înlăture răul provocat, dauna provocată în urma riscului asigurat", nu atrage de drept și obligația societății de asigurare de a plăti TVA, cum greșit a susținut instanța de apel.

Plata despăgubirilor pentru acoperirea prejudiciului cauzat de un risc asigurat reprezintă o obligație a asigurătorului asumată însă de acesta în temeiul și în condițiile contractului de asigurare încheiat cu asiguratul (beneficiar al indemnizațiilor), convenție prin care, contrar celor nefondat reținute în speță de instanța de apel, se prevede în mod expres faptul că, pe lângă franșiză (care, după caz, rămâne în sarcina asiguratului), societatea de asigurare nu plătește nici acele sume reprezentând taxe, impozite pe care asiguratul le poate recupera de la stat, conform legii fiscale.

În acest sens sunt dispozițiile din condițiile de asigurare aferente polițelor pe care recurenta le-a emis prin intermediul contractantului partener și totodată asigurat B. și prin care părțile au stabilit cu claritate și în mod expres că " A. nu despăgubește taxele plătite de către asigurat pe care acesta le poate recupera conform legii" (în speță TVA) și că "despăgubirea cuvenită asiguratului/persoanei îndreptățite constă în suma stabilită conform poliței de asigurare, în limita maximă a sumei asigurate", ținându-se seama totodată de "cuantumul pagubei, suma la care s-a încheiat asigurarea și valoarea reală a autovehiculului la data producerii evenimentului asigurat" - art. 27 din Legea nr. 136/1995.

După cum rezultă din răspunsul intimatei-pârâte la întrebarea nr. 12 din interogatoriul administrat în fața primei instanțe, B., cu vădită rea credință, nu a mai recunoscut aceste elemente convenite și reglementate prin condițiile de asigurare, deși ele fac parte integrantă atât din polițele de asigurare în care intimata-pârâtă deține calitatea de asigurat, cât și din înțelegerea consfințită de părți prin protocolul de asigurare nr. 70122/03.09.2007.

Instanța de apel a ignorat condițiile de asigurare aferente contractelor (polițelor) de asigurare încheiate cu asiguratul B. și a reținut, în mod eronat, că "părțile nu au înlăturat plata TVA din obligațiile asigurătorului" și că, " acestea au creat un mecanism de plată a despăgubirilor care ar împiedica procedura de deducere a TVA de către asigurat".

Prin protocolul de asigurare din 2007 nu s-a stabilit nicio obligație de plată a TVA în sarcina A., iar exercitarea dreptului legal al intimatei-pârâte (persoana asigurată) de a-și deduce (recupera) acest impozit indirect de la stat nu a fost în niciun fel " împiedicată de mecanismul de plată a despăgubirilor" convenit de părți, cum greșit a susținut instanța de apel.

Ceea ce prin acest protocol s-a agreat de părți, conform art. V pct. V.2, a fost doar o procedură mult mai facilă de plată ("decontare directă") a despăgubirilor cuvenite intimatei-pârâte pentru acoperirea daunelor parțiale suferite de bunurile asigurate aparținând societății de leasing.

Plata (decontarea directă) a despăgubirilor nu s-a făcut însă în baza facturilor (în original sau în copie) emise de unitățile service reparatoare, așa cum fără temei legal a reținut instanța de apel, A. nefiind beneficiarul acestor facturi și/sau al serviciilor de reparație efectuate de unitatea service emitentă și facturate apoi societății de leasing (persoana asigurată).

Recurenta a arătat că, în toate cazurile, a achitat despăgubirile cuvenite intimatei-pârâte numai în baza și conform condițiilor de asigurare aferente contractelor (polițelor) de asigurare, în urma constatării, evaluării și stabilirii întinderii prejudiciului (daunei/pagubei) ținând seama de devizele de reparații/notele de constatare și de contravaloarea costurilor ocazionate de achiziționarea pieselor/reperelor înlocuite sau reparate și, respectiv, de lucrările de manoperă (montaj) indicate de unitățile service.

Instanța de apel a interpretat așadar defectuos dispoziițile art. 27 și art. 41 din Legea nr. 136/1995, prin raportare la clauzele protocolului de asigurare încheiat de părți în anul 2007, statuând în mod nefondat că " legea specială a asigurării și mecanismul contractual creat de părți constituie temeiuri ale obligației asigurătorului de plată a TVA ".

Convingerea instanței de apel a condus în cele din urmă la o aplicare greșită a dispozițiilor art. 993 vechiul C. civ., art. 1341 alin. (1) din noul C. civ., Curtea de Apel București considerând astfel în mod vădit eronat că sumele achitate cu titlu de TVA ar fi fost datorate în baza unei obligații proprii, aceea de plată a despăgubirilor din asigurare.

Între A. (asigurător) și intimata-pârâtă B. (asigurat) nu exista niciun raport juridic obligațional de natură fiscală, în temeiul căruia să poată fi stabilită o datorie privind plata TVA, sumele plătite cu acest titlu fiind așadar nedatorate și supuse repetițiunii.

Instanța de apel a reținut, de asemenea greșit, că " textul art. 141 alin. (2) lit. b) din Codul fiscal nu înlătură obligația asigurătorului de a plăti despăgubirea datorată în temeiul contractului de asigurare".

Plata despăgubirilor în temeiul polițelor de asigurare se face, în baza unei obligații contractuale iar articolul mai sus menționat, care privește scutirea de taxă a operațiunilor de asigurare/reasigurare, statuează de fapt chiar inexistența unei datorii fiscale a asigurătorului în procesul de plată a despăgubirilor.

Instanța de apel nu a făcut distincția între raportul juridic obligațional existent între societatea de asigurare și persoana asigurată, care dădea naștere unei datorii a asigurătorului de a plăti despăgubirile în baza contractului și condițiilor de asigurare, și raportul juridic obligațional de natură fiscală care, în speță, nu există între asigurător și asigurat, dat fiind specificul operațiunilor de asigurare/reasigurare scutite de TVA, conform art. 145 alin. (2) lit. b) Codul fiscal.

Curtea de apel a ignorat faptul că activitatea de asigurare, așa cum este aceasta definită de art. 2. lit. a) pct. l din Legea nr. 32/2000, include și activitatea de lichidare a daunelor prin plata despăgubirilor; prin urmare, " exonerarea" de la plata TVA poartă nu doar asupra asigurării în sine (ca "faptă de comerț" în sensul arătat de instanța de apel), ci poartă inclusiv asupra operațiunilor de constatare și evaluare a daunelor și de plată a despăgubirilor efectuate de asigurător în temeiul și în condițiile și limitele acelei asigurări (contract/poliță).

Instanța de apel a ignorat cu desăvârșire atât statutul juridic al asigurătorului din România care, sub aspectul TVA, nu este o persoană impozabilă și nu are deci drepturi și obligații în ceea ce privește colectarea, suportarea, plata și, respectiv deducerea taxei, precum și regimul juridic și tratamentul fiscal aplicabile TVA care, sub aspectul colectării și plății taxei bugetare și, respectiv al deducerii acesteia de la stat, sunt cu claritate reglementate de Codul fiscal și normele de aplicare în deplin acord cu prevederile Directivei 2006/112/CE a Consiliului U.E. din 28.11.2006 privind sistemul comun al taxei pe valoarea adăugată.

Prin urmare, în analiza judicioasă a dreptului aplicabil, instanța de apel era datoare să coroboreze în mod necesar textul art. 145 alin. (2) lit. b) Codul fiscal și cu următoarele norme ale legii naționale și europene privitoare la TVA: art. 126, art. 127 alin. (1), art. 145 alin. (2) lit. a) și urm. Codul fiscal, art. 150 și urm. Codul fiscal, art. 153 Codul fiscal, art. 135 alin. (1) lit. a) din Directiva 112/CE/2006, Titlul XI din Directiva 112/CE/2006.

Dacă ar fi avut în vedere și ar fi coroborat toate aceste prevederi legale, instanța de apel ar fi putut constata fără echivoc că recurenta a efectuat plata despăgubirilor, care sunt operațiuni scutite de TVA, în conformitate cu art. 141 alin. (2) lit. b) din Codul fiscal, intimata-pârâtă, fiind o persoană impozabilă și înregistrată în scopuri de TVA în sensul legii fiscale este singura legal obligată să înregistreze în contabilitate toate facturile primite de la unitățile de service emise pe numele său și singura îndreptățită ca, la emiterea lor, să își deducă TVA pe care emitentul o colectează.

Evaluând și apreciind greșit situația de fapt și de drept dedusă judecății și reținând totodată că "lipsa primei condiții arătată mai sus este suficientă pentru respingerea apelului", Curtea de Apel București a constatat că reclamanta, care a achitat plățile, nu a răsturnat prezumția ca plata făcută de ea este o datorie proprie și că a făcut-o din eroare.

Contrar susținerilor instanței de apel, care de altfel nu sunt întemeiate în drept și nici nu se sprijină pe elementele probatorii administrate în cauză, recurenta a dovedit că plata TVA nu a fost efectuată în considerarea executării unei obligații proprii de natură fiscală, cu intenția de a stinge o astfel de datorie.

Prezumția prevăzută de art. 1341 alin. (3) C. civ. a fost așadar răsturnată, câtă vreme a probat că plata TVA nu a avut o cauză licită (art. 1638 C. civ.), în condițiile în care legislația incidentă în materia asigurărilor și în domeniul TVA nu au stabilit în sarcina asigurătorului o astfel de obligație.

Din analiza deciziei recurate rezultă fără dubiu o greșită interpretare și aplicare a dispozițiilor legale privitoare la instituția plății nedatorate, cuprinse atât în reglementarea anterioară, cât și în cea actuala a C. civ. (art. 992-993 și art. 1092 vechiul C. civ. din 1864; art. 1341 -1344 noul C. civ.).

Din ambele reglementari rezultă că legiuitorul a avut în vedere caracterul relativ al cerinței erorii într-o strânsă legătură cu condiția negativă referitoare la inexistența unui raport juridic obligațional.

Curtea de Apel București a nesocotit elementele esențiale ale situației de fapt, reliefate de întreg probatoriul administrat în cauză, ignorând (sau neobservând) faptul că, în speță, ne aflăm în situația în care plata nedatorată are un caracter absolut.

Faptul că A. "putea să decidă ieșirea din starea de debitoare a TVA și să refuze plata taxei dacă aprecia că nu datorează această categorie de plăți nu poate conduce la concluzia greșită că plata TVA ar fi fost făcută nu din eroare, ci pentru stingerea unei datorii/obligații fiscale proprii a asigurătorului.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispozițiile art. 488 pct. 8 din noul C. proc. civ.

Prin cererea înregistrată la data de 08 iunie 2016, recurenta a solicitat, în temeiul dispozițiilor art. 519-521 din noul C. proc. civ., sesizarea Înaltei Curți de Casație și Jusitiție în vederea pronunțării unei unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea chestiunii de drept legate de modalitatea de interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 141 alin. (2) lit. b) din Codul fiscal (din 2003).

A fost întocmit raportul asupra admisibilității în principiu a recursului, prin care s-a constatat că recursul este admisibil.

Completul de filtru, constatând că raportul întrunește condițiile art. 493 alin. (3) C. proc. civ. a dispus, prin încheierea din data de 23 noiembrie 2016, comunicarea raportului părților, pentru ca acestea să depună puncte de vedere.

Părțile au depus puncte de vedere cu privire la raport.

Cererea formulată de recurentă, privind sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea chestiunii de drept legate de modalitatea de interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 141 alin. (2) lit. b) din Codul fiscal (din 2003), va fi respinsă motivat de următoarele argumente:

Condițiile de admisibilitate ale cererii de sesizare a Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept sunt sunt reglementate de art. 519 din noul C. proc. civ., acestea fiind următoarele: existența unei chestiuni de drept, problema de drept să se ridice într-un litigiu aflat pe rolul unui complet al ICCJ, al curții de apel sau al tribunalului, învestit cu soluționarea cauzei în ultimă instanță, chestiunea de drept să fie esențială și să fie nouă.

Existența unei chestiuni de drept presupune ca problema de drept să fie una veritabilă, în sensul că există posibilitatea unor interpretări diferite, în diverse cauze, atunci când textul are a formulare neclară, este incomplet, nu este corelat cu alte norme legale, nu ar mai fi în vigoare.

Nu este admisibilă sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție pentru interpretarea unor dispoziții legale care nu sunt susceptibile de interpretări diferite sau care privesc modul de aplicare a unei norme legale la situația de fapt dedusă judecății.

Înalta Curte constată că prin cererea formulată de recurentă, aceasta urmărește tocmai modul de aplicare a normei legale, respectiv a dispozițiilor art. 141 alin. (2) lit. b) din Codul fiscal la situația de fapt ce face obiectul cauzei, motiv pentru care cererea va fi respinsă.

Analizând hotărârea recurată, prin raportare la criticile formulate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente:

Un prim argument în susținerea recursului întemeiat pe dispozițiile art. 488 pct. 8 din noul C. proc. civ. vizează greșita interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 150, a art. 141 alin. (2) lit. b) și a) art. 145 și urm. din Codul fiscal.

Conform dispozițiilor art. 141 alin. (2) lit. b) din Codul fiscal sunt scutite de taxa pe valoarea adăugată "operațiunile de asigurare și/sau de reasigurare, precum și prestările de servicii în legătură cu operațiunile de asigurare și/sau de reasigurare efectuate de persoanele impozabile care intermediază astfel de operațiuni".

Art. 145 și urm. din Codul fiscal reglementează sfera de aplicare a dreptului de deducere a TVA, art. 150 din același cod, reglementând persoana obligată la plata taxei pentru operațiunile taxabile din România.

Înalta Curte constată că instanța de apel a făcut o corectă aplicare a dispozițiilor legale mai sus menționate, raportat la prevederile contractuale, respectiv a art. V2 lit. b) din Protocolul de asigurare nr. 70122/03.09.2007, reținând că părțile au stabilit un mecanism de plată a facturilor direct de către asigurător, asigurătorul achitând suma pe care ar fi trebuit să o achite asiguratul, în baza facturilor de plată în original, emise de societățile de service.

Mecanismul deducerii TVA, reglementat de dispozițiile art. 145 - 147 din Codul fiscal, presupune că, în cazul în care asiguratul nu depune la asigurător facturile de reparație/materiale în original, societatea de asigurare va achita despăgubirea fără TVA, deoarece societatea deținătoare a bunului reparat, înregistrată ca plătitoare de TVA, își poate deduce TVA aferentă acestor facturi.

Părțile au înțeles să deroge de la acest mecanism, în condițiile în care, potrivit dispozițiilor art. V2 lit. b) din Protocolul de asigurare nr. 70122/03.09.2007, "Despăgubirile cuvenite se plătesc în RON, direct la unitatea reparatoare sau către utilizator, în cazul în care facturile de reparație au fost achitate de către utilizator dar în orice caz numai după primirea acceptului scris din partea asiguratului".

Mai mult decât atât, conform prevederilor art. 146 alin. (1) lit. b) din Codul fiscal, pentru exercitarea dreptului de deducere a taxei, persoana impozabilă trebuie să îndeplinească următoarele condiții:

"b) pentru taxa aferentă bunurilor care i-au fost ori urmează să îi fie livrate sau serviciilor care i-au fost ori urmează să îi fie prestate în beneficiul său, dar pentru care persoana impozabilă este obligată la plata taxei, conform art. 150 alin. (2)-(6), să dețină o factură emisă în conformitate cu prevederile art. 155 sau documentele prevăzute la art. 155

1

alin. (1)".

Raportat la aceste agumente, încălcarea dispozițiilor Directivei 2006/112/CE, în speță a art. 135 alin. (1) lit. a), nu) poate fi reținută.

Înalta Curte are, de asemenea, în vedere dispozițiile art. 2 din Legea nr. 136/1995, potrivit cărora "În asigurarea facultativă raporturile dintre asigurat și asigurător, precum și drepturile și obligațiile fiecărei părți se stabilesc prin contractul de asigurare."

Argumentele ce privesc greșita interpretare și aplicare a dispozițiilor Legii nr. 32/2000, coroborat cu art. 27 și 41 din Legea nr. 136/1995 vor fi înlăturate, întrucât acestea nu conțin prevederi referitoare la obligația de plată a TVA, aceasta căzând sub incidența legislației fiscale.

Aspectele ce privesc probele administrate în cauză și aprecierile instanței de apel pe situația de fapt nu pot face obiectul analizei în calea de atac a recursului, întrucât acestea vizează netemeinicia și nu nelegalitatea deciziei recurate.

Greșita aplicare a dispozițiilor art. 993 din vechiul C. civ., respectiv a art. 1341 din noul C. civ. va fi, de asemenea, înlăturată, în mod corect curtea de apel apreciind că nu este îndeplinită cerința impusă de legiuitor ca plata să fie făcută din eroare, în condițiile în care recurenta este un profesionist.

Prin urmare, pentru considerentele ce preced, Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) din noul C. proc. civ., va respinge recursul recurenta S.C. A. S.A. împotriva deciziei civile nr. 1136 din 9 iulie 2015, pronunțate de Curtea de Apel București, secția VI-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge cererea de sesizare a Înaltei Curți de Casație și Justiție, formulată de recurenta S.C. A. S.A.

Respinge recursul declarat de recurenta S.C. A. S.A. împotriva deciziei civile nr. 1136 din 9 iulie 2015, pronunțate de Curtea de Apel București, secția VI-a civilă, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 5 aprilie 2017.