ÎCCJ, decizie (scj.ro #207907)

Contract de brokeraj. Acțiune în răspundere civilă contractuală. Principiul forței obligatorii a contractului. Plata TVA, componentă a prețului pentru serviciile prestate. Relevanța lipsei emiterii facturilor de corecție. Nesoluționarea fondului cauzei. Casare cu trimitere spre rejudecare

Cuprins pe materii: Drept comercial. Codul civil. Obligații. Izvoarele obligațiilor. Contractul/Drept procesual civil. Procedura contencioasă. Căile extraordinare de atac. Recursul

Index alfabetic: Acțiune în răspundere civilă contractuală

TVA

Contract de brokeraj

Principiul disponibilității

Principiul forței obligatorii a contractului

Motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 5 Cod procedură civilă

Motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 6 Cod procedură civilă

C. proc. civ., art. 9 alin. (2), art. 22 alin. (6), art. 425 alin. (1) lit. b), art. 478 alin. (3)

C. fisc., art. 160, art. 330

C. civ., art. 1270

Regulamentul (CE) nr. 1013/2006, art. 15 lit. a)

În situația în care, în conformitate cu decizia de impunere a organelor fiscale, obligațiile de plată a TVA, precum și a accesoriilor la bugetul de stat au fost executate de reclamantă care, prin cererea de chemare în judecată, s-a îndreptat împotriva pârâtelor cocontractante, în virtutea raporturilor juridice preexistente, pentru recuperarea acestor sume sub forma diferenței de preț neachitate, precum și a daunelor-interese, în virtutea răspunderii contractuale, instanța învestită cu analiza acestui raport juridic civil de drept privat, avea de stabilit, în raport cu prevederile din contractul părților dacă pârâtelor le revenea obligația de a suporta contravaloarea TVA și a accesoriilor achitate de reclamantă, în virtutea convenției stabilite cu aceasta din urmă privind plata prețului.

Potrivit dispozițiilor art. 160 și art. 330 C. fisc., persoanele impozabile care au fost supuse unui control fiscal și au fost constatate și stabilite erori în ceea ce privește stabilirea corectă a taxei colectate la bugetul de stat, fiind obligate la plata acestor sume în baza actului administrativ emis de autoritatea fiscală competentă, pot emite facturi de corecție către beneficiari, urmând ca acestea să facă mențiunea emiterii ulterioare controlului fiscal, beneficiarii având dreptul de deducere a taxei înscrise în aceste facturi, în limitele și în condițiile legii.

În cazul în care instanța de apel a conferit, în mod eronat, acestor dispoziții legale valențele unei proceduri prealabile, în absența căreia nici nu se mai impune cercetarea fondului, respectiv a conținutului manifestării de voință a părților, motivând respingerea acțiunii pentru unica rațiune a inexistenței documentelor financiar - contabile din care să rezulte ajustarea prețului cu TVA, a făcut o confuzie asupra izvorului obligației deduse judecății, care era acordul de voință a părților și nicidecum factura ce are funcția juridică de înscris constatator.

Astfel, instanța de apel a denaturat cauza cererii de chemare în judecată, cu consecința aplicării altor norme decât cele care fundamentează pretențiile reclamantei, ceea ce a adus atingere dispozițiilor art. 9 alin. (2), art. 22 alin. (6), precum și art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., producând reclamantei o vătămare a dreptului de a-i fi analizată cererea cu care instanța a fost învestită.

I.C.C.J., Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1423 din 13 iunie 2023

, reclamanta A. S.R.L. a solicitat obligarea pârâtelor B. S.R.L. și C. S.R.L. la plata sumei de 125.810 euro (echivalentul a 581.872 lei la cursul de schimb de 4,6250 lei/euro aplicabil la data formulării cererii), reprezentând TVA în valoare de 530.371 lei și accesorii TVA în cuantum de 51.501 lei, stabilite în sarcina reclamantei de către organele de inspecție fiscală în baza Contractului de brokeraj pentru transferul de combustibil derivat din deșeuri nr. CTPG 2711/11.07.2011, încheiat cu pârâtele.

Reclamanta a solicitat, totodată, obligarea pârâtelor la efectuarea sau acceptarea efectuării oricăror formalități contabile incidente în legătură cu plata sumei de 125.810 euro.

De asemenea, reclamanta a solicitat obligarea pârâtelor, în solidar, la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 1068 alin. (1) C. proc. civ. și art. 1270 C. civ.

Prin sentința civilă nr. 864 din 08 iulie 2021, pronunțată de Tribunalul Constanța, Secția a II-a civilă, în dosarul nr. x/118/2018,

a fost respinsă excepția lipsei calității procesual pasive a pârâtei C. S.R.L., ca neîntemeiată.

Pe fondul cauzei, a fost admisă cererea introductivă, pârâtele B. S.R.L. și C. S.R.L. fiind obligate la plata către reclamantă a sumei de 581.872 lei, reprezentând cuantumul achitat de aceasta cu titlu de TVA.

De asemenea, pârâtele au fost obligate la plata către reclamantă a sumei de 9.423 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând taxa judiciară de timbru.

Apelul a fost înregistrat pe rolul Curții de Apel Constanța, Secția a II-a civilă, contencios administrativ și fiscal, la data de 22.11.2021, ulterior dosarul cauzei fiind transferat pe cale administrativă la Secția a II-a civilă, de insolvență și litigii cu profesioniști și societăți sub numărul x/118/2018*.

Prin decizia nr. 253/2022 din 16 iunie 2022 pronunțată de Curtea de Apel Constanța, Secția a II-a civilă, de insolvență și litigii cu profesioniști și societăți, în dosarul nr. x/118/2018*

,

a fost admis apelul formulat de pârâtele B. S.R.L. și C. S.R.L. și anulată sentința civilă nr. 864/08.07.2021.

A fost respinsă cererea de chemare în judecată, ca nefondată.

Reclamanta a fost obligată la plata unei sume de 12.589,18 lei, către fiecare dintre pârâte, cu titlu de cheltuieli de judecată efectuate în primă instanță, reprezentând onorariu avocat și onorariu expert.

Totodată, reclamanta a fost obligată la plata unei sume de 12.625,42 lei, către fiecare dintre apelante, cu titlu de cheltuieli de judecată efectuate în apel, reprezentând onorariu de avocat și taxă judiciară de timbru.

prin care a solicitat casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre o nouă judecată aceleiași instanțe.

În susținerea motivului de casare prevăzut la

art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

, recurenta a arătat că instanța de apel a încălcat obligația de codificare și încadrare a actelor și faptelor în drept.

Potrivit recurentei, chiar dacă instanța de apel ar fi considerat, în mod greșit, că obligația de plată a TVA nu este o obligație contractuală, soluția nu ar fi trebuit să fie, oricum, în sensul respingerii cererii sale de chemare în judecată.

Recurenta a apreciat că respingerea acțiunii, fără a se intra pe fondul cauzei, reprezintă o aplicare greșită a normelor de procedură și un refuz de a judeca.

În susținerea motivului de casare prevăzut la

art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

, recurenta a menționat că decizia instanței de apel este contradictorie, impunându-se casarea acesteia.

În dezvoltarea acestui motiv, a arătat că instanța de apel trebuia să stabilească dacă recurenta, în calitate de reclamantă, are dreptul să obțină obligarea pârâtelor la plata sumei de 125.810 EUR. Potrivit recurentei, în timp ce prima parte a raționamentului instanței de apel îi confirmă acest drept, cea de-a doua parte a sa statuează în sens contrar.

Având în vedere că operațiunea dintre părți este purtătoare de TVA, soluția corectă, în opinia recurentei, ar fi fost în sensul respingerii apelului.

De asemenea, recurenta a criticat modul de soluționare a cauzei, respectiv admiterea apelului, fără ca instanța de apel să fi judecat fondul raporturilor dintre părți.

În dezvoltarea motivului de casare prevăzut de

art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

, recurenta a înțeles să critice decizia atacată sub mai multe aspecte.

Astfel

, sub un prim aspec

t, s-a susținut că, potrivit instanței de apel, recurenta, în calitate de reclamantă, ar fi trebuit să urmeze o procedură specială reglementată de Codul fiscal pentru a obține TVA-ul stabilit în sarcina sa de către organele fiscale, în urma reîncadrării operațiunilor de transfer deșeuri, ca fiind supuse impozitării.

A menționat recurenta că, deși instanța de apel a respins apelul ca nefondat, în motivarea soluției s-a arătat că reclamanta avea o altă cale pentru a obține sumele pretinse.

Potrivit recurentei, în Codul Fiscal nu există norme de drept procedural care să reglementeze o procedură prealabilă obligatorie sau o altă acțiune judiciară sau extrajudiciară pentru a obliga beneficiarul unei prestații la plata TVA.

A mai adăugat recurenta că nu există o procedură prealabilă prevăzută de lege pe care să fi avut obligația de a o parcurge anterior formulării cererii introductive, după cum nu există nicio altă procedură legală prin care, în calitate de creditor, să fi putut obține un titlu executoriu împotriva celor două pârâte.

Recurenta a evocat dispozițiile art. 193 C. proc. civ., arătând că numai pârâta are dreptul să opună neîndeplinirea procedurii prealabile prevăzute de lege or, în cauză, societățile pârâte nici nu au invocat această pretinsă deficiență a acțiunii reclamantei. Prin urmare, potrivit legii, instanța de apel nu era îndreptățită să invoce, din oficiu, neîndeplinirea unei proceduri prealabile. Tot pe acest aspect, a arătat recurenta că cererea introductivă nu a fost respinsă ca inadmisibilă ci ca nefondată, ceea ce face de neînțeles raționamentul instanței de apel.

În opinia recurentei, instanța de apel face o confuzie între existența dreptului dedus judecății și operațiunea contabilă. A mai precizat recurenta că instanța de apel ar fi trebuit să stabilească dacă reclamanta este îndreptățită să recupereze de la pârâte sumele stabilite în plus de către organul fiscal, respectiv să stabilească dacă, potrivit contractului, TVA-ul este sau nu parte din preț.

Recurenta a susținut că, în cauză, a fost încălcat principiul forței obligatorii a contractelor prevăzut la art. 1270 C. civ.

S-a arătat că instanța de apel, în mod greșit, a reținut că acțiunea sa de a recupera TVA-ul aferent prețului operațiunilor derulate nu ar izvorî din contract.

De asemenea, în mod greșit, instanța de apel a reținut că TVA-ul solicitat de reclamantă nu ar fi parte din prețul contractului. Or, a menționat recurenta, contractul dintre părți prevede în mod expres faptul că, la prețul contractului, se va adăuga TVA, dacă este cazul.

Recurenta a mai adăugat faptul că, potrivit legii și practicii constante a Curții de Justiție a Uniunii Europene, plata TVA constituie o obligație intrinsecă celei de plată a prețului contractual, fiind parte a acestuia.

De asemenea, recurenta a mai arătat că, din perspectiva beneficiarului unei prestații, obligația de a plăti TVA este o obligație contractuală (de plată integrală a prețului), în timp ce, din perspectiva furnizorului, obligația de a încasa și de achita TVA-ul este o obligație legală.

Recurenta a invocat dispozițiile art. 1272 C. civ., arătând că obligația prevăzută de lege privind plata TVA nu poate deriva decât dintr-un cadru contractual, astfel că, în raporturile dintre părți, neplata TVA aferentă prețului atrage răspunderea contractuală.

Recurenta a invocat faptul că, de altfel, pârâtele nu au fost prejudiciate de pretinsa neîndeplinire a formalităților de emitere a facturilor de corecție.

Consideră recurenta că, dacă pârâtele ar fi suferit vreun prejudiciu ca urmare a lipsei emiterii facturilor de corecție, acestea ar fi acționat-o în judecată pentru a obține despăgubiri.

Recurenta a mai susținut că instanța de apel a făcut o confuzie cu privire la izvorul de plată a TVA. A învederat recurenta că factura nu reprezintă izvorul obligației contractuale, ci numai o formalitate pentru contabilizarea operațiunilor, sens în care a invocat decizia civilă nr. 265/A/18.04.2022 a Curții de Apel Timișoara, pronunțată în dosarul nr. x/30/2020.

Potrivit recurentei, instanța de apel a reținut în mod greșit că, în lipsa facturilor de corecție, reclamanta este decăzută din dreptul de a solicita contravaloarea TVA.

Singura sancțiune ca urmare a neemiterii facturii de corecție este cea prevăzută de art. 108 alin. (4) din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 227/2015 privind Codul fiscal din 06.01.2016, care prevede că deducerea TVA în baza corecției poate avea loc doar în anumite termene.

În privința pârâtei B. S.R.L., s-a stabilit că nu a fost beneficiarul prestațiilor contractuale, motiv pentru care recurenta apreciază că nici nu se impunea emiterea unei facturi de corecție.

Cât privește pârâta C. S.R.L., în calitate de beneficiar real al prestațiilor, pârâta nu a suferit niciun prejudiciu în absența facturilor de corecție întrucât, neavând cod valid de TVA, după cum rețin organele fiscale, nu avea dreptul de a deduce această taxă.

Recurenta a mai invocat faptul că dreptul de deducere a TVA se poate exercita și după împlinirea termenului de prescripție, în măsura în care organul fiscal este cel care stabilește ulterior obligația de colectare a TVA.

Sub un ultim aspect, recurenta a considerat că s-ar fi impus cenzurarea, în apel, a cheltuielilor de judecată solicitate de către pârâte, reprezentând onorariul avocațial în cuantum de 25.175,36 lei.

Raportat la toate motivele invocate, recurenta a solicitat casarea deciziei din apel și trimiterea spre rejudecare a cauzei.

Prin întâmpinarea înregistrată la 20.12.2022,

intimatele B. S.R.L. și C. S.R.L. au solicitat respingerea recursului ca nefondat și, de asemenea, obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție la 26 septembrie 2022.

Instanța supremă a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ.

Prin încheierea din 07 februarie 2023, Înalta Curte, în complet de filtru, constatând întrunite condițiile prevăzute de dispozițiile art. 493 alin. (3) C. proc. civ., a dispus comunicarea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului către părți, cu mențiunea că pot depune puncte de vedere în termen de 10 zile de la comunicare.

Prin răspunsul la întâmpinare transmis prin email în data de 13 februarie 2023, recurenta a solicitat înlăturarea ca neîntemeiate și ca inadmisibile a apărărilor intimatelor și admiterea recursului, astfel cum a fost formulat.

Prin încheierea din 2 mai 2023, a fost admis în principiu recursul reclamantei, fiind acordat termen de judecată la 13 iunie 2023, cu citarea părților în ședință publică, în temeiul art. 493 alin. (7) C. proc. civ.

Înalta Curte a luat în examinare recursul, prin prisma motivelor invocate și a dispozițiilor legale incidente în materie, urmând să îl admită pentru următoarele considerente

:

Prioritar, în ce privește cadrul judecății în recurs, Înalta Curte reține că prin sentința primei instanțe, pârâtele (intimate în cauză) au fost obligate să plătească recurentei-reclamante suma de 581.872 lei (compusă din 30.371 lei TVA și 51.501 lei accesorii), achitată de reclamantă, urmare a stabilirii de care organele de control a obligațiilor fiscale în legătură cu operațiunile impozabile derulate de părțile în litigiu, de transfer de combustibil derivat din deșeuri desfășurat în spațiul intracomunitar.

Astfel cum s-a reținut prin decizia recurată, participarea societăților aflate în litigiu la operațiunile menționate anterior s-a realizat în temeiul contractului de brokeraj pentru transferul în România de combustibil derivat din deșeuri încheiat de pârâtele (societăți italiene) B. S.R.L. -în calitate de broker și C. S.R.L. -în calitate de notificator, cu reclamanta (destinatar).

Părțile în litigiu au încheiat subsecvent și contractul de notificare în conformitate cu Regulamentul (CE) nr. 1013/2006, semnat de pârâta C. S.R.L. (notificator), societatea D. din Italia (producător al deșeurilor), reclamanta (destinatar al operațiunii de import) și societatea E. S.A., care urma să valorifice energetic combustibilul derivat din deșeuri.

Instanța de apel, confirmând prin decizia recurată susținerile recurentei-reclamante, a reținut caracterul definitiv al statuărilor organelor fiscale, în sensul că în executarea operațiunii de import, facturile ar fi trebuit emise de către reclamanta-destinatar în sarcina pârâtei C. S.R.L. - notificator potrivit art. 15 lit. a) din Regulamentul (CE) nr. 1013/2006 și nu a pârâtei B. S.R.L. - broker, cum prevedea contractul, precum și că, în lipsa unui cod de înregistrare valid TVA, nu erau îndeplinite condițiile taxării inverse, astfel încât recurentei-reclamante i-a revenit obligația de a colecta în România TVA-ul aferent tarifului încasat pentru prestațiile efectuate.

Înalta Curte formulează și observația că instanța de apel a reținut îndeplinirea condiției privind calitatea procesuală pasivă a pârâtei C. S.R.L. (notificator), soluție de respingere a excepției care, nefiind recurată, a rămas definitivă, dobândind în temeiul art. 430 alin. (1) C. proc. civ. autoritate de lucru judecat.

Totodată, nici constatările instanței de apel din decizia recurată în sensul că acordul tripartit al pârâtelor cu societatea D. (producător) nu prezintă nicio relevanță în privința calităților deținute de pârâte în cauză, în virtutea contractelor de brokeraj și de notificare, stabilite potrivit Regulamentului (CE) nr. 1013/2006, nu formează obiectul disputei în recursul reclamantei.

Instanța de apel a admis calea de atac a pârâtelor, a anulat sentința și, evocând fondul, a respins acțiunea reclamantei ca nefondată.

Din conținutul memoriului de recurs, se desprinde concluzia că recurenta-reclamantă nu critică soluția de anulare a sentinței, dispusă prin decizia recurată pentru motivare necorespunzătoare, motivele de casare invocate rezumându-se la modalitatea de soluționare a acțiunii în evocarea fondului.

Recurenta-reclamantă invocă motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și pct. 6 C. proc. civ., în legătură cu nesocotirea obligațiilor procesuale ce revin instanței de apel privind calificarea cererilor și apărărilor formulate de părți, precum și analiza necorespunzătoare a dreptului pretins de reclamantă, impusă prin dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., privind motivarea hotărârii pronunțate, critici care se vădesc fondate.

Înalta Curte reține, pentru început, că potrivit art. 9 alin. (2) și art. 22 alin. (6) C. proc. civ., în virtutea principiului disponibilității atât obiectul, cât și limitele procesului sunt determinate prin cererile și apărările părților, iar instanța care îndatorirea de a se pronunța asupra a tot ceea ce s-a cerut, fiind ținută de cauza cererii de chemare în judecată pe care este învestită să o analizeze.

Înalta Curte reține și că motivarea hotărârii presupune expunerea raționamentului judiciar ce întemeiază soluția adoptată în cauza dedusă judecății, garanție procesuală ce permite efectuarea controlului de legalitate în calea de atac exercitată împotriva acesteia, fiind prevăzută de lege sub sancțiunea nulității.

Potrivit dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., viciul motivării inexacte a hotărârii judecătorești include și cuprinderea unor considerente contradictorii, care nu corespund imperativelor legale de claritate, precizie și consecvență, ipoteze legale de care se prevalează recurenta-reclamantă.

Raportând aceste principii la litigiul pendinte, precum și la criticile formulate, Înalta Curte constată că pe de o parte, instanța de apel reține în mod corect învestirea sa cu acțiunea în răspundere contractuală a pârâtelor, precum și întemeierea pretențiilor deduse judecății pe asumarea obligațiilor de plată prin art. IV din contractul de brokeraj, prin care s-a instituit adiționarea TVA, „dacă este cazul”, tarifului perceput de reclamantă în raporturile contractuale stabilite cu pârâtele.

Pe de altă parte, contrazicându-și propriile constatări privind acest cadru procesual, instanța de apel reține, în același timp, că reclamanta nu ar fi dedus judecății neîndeplinirea integrală a obligației de plată a prețului, acțiunea neavând fundament contractual, ci vizând obligația legală a pârâtelor de plată a TVA aferent operațiunilor desfășurate cu reclamanta.

Principiul disponibilității procesuale are rang de principiu fundamental în procesul civil. Actele sau faptele deduse judecății pot primi o altă calificare juridică a instanței atunci când părțile le oferă încadrări greșite în drept, ceea ce nu era cazul în speță.

Înalta Curte constată că instanța de apel, prin decizia recurată, nu putea înfrânge voința manifestată expres de reclamantă și nici cadrul procesual fixat de pârâte prin motivele de apel, potrivit art. 477 C. proc. civ., ci era ținută ca, observând corect cauza cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost justificată pe întregul parcurs al procesului, să îi aplice textele de lege incidente, respectând limitele învestirii, potrivit art. 478 alin. (3) C. proc. civ.

Înalta Curte, în analiza criticilor recurentei-reclamante pornește de la constatarea că normele fiscale impun părților o anumită conduită, fiind norme de ordine publică, dar raportul juridic dedus judecății, în componenta sa fiscală, a primit dezlegare definitivă în sensul că recurentei-reclamante îi revenea obligația legală de a emite, în executarea contractului cu pârâtele, facturile de tarifare cu componentă de TVA.

Recurenta-reclamantă nu a dedus judecății măsura în care pârâtele beneficiare ale serviciilor prestate ar fi fost ținute răspunzătoare pentru plata taxei datorate la bugetul de stat, individual ori în solidar cu reclamanta.

În conformitate cu decizia de impunere a organelor fiscale, obligațiile de plată a TVA, precum și a accesoriilor la bugetul de stat au fost executate de reclamantă care, prin cererea de chemare în judecată, s-a îndreptat împotriva pârâtelor cocontractante, în virtutea raporturilor juridice preexistente, pentru recuperarea acestor sume sub forma diferenței de preț neachitate, precum și a daunelor-interese, în virtutea răspunderii contractuale.

Reclamanta se prevalează, deci, de principiul interdependenței prestațiilor contractuale și de dreptul creditorului la despăgubiri care se naște din momentul neexecutării integrale a obligației de plată a prețului, obligație principală în cadrul convenției părților.

Înalta Curte constată că instanța a fost învestită prin cererea de chemare în judecată cu analiza unui raport juridic civil de drept privat, având de stabilit, în raport cu prevederile din contractul părților dacă pârâtelor le revenea obligația de a suporta contravaloarea TVA și a accesoriilor achitate de reclamantă, în virtutea convenției stabilite cu aceasta din urmă privind plata prețului.

De altfel, pârâtele, prin cererea de apel nici nu au propus o altă calificare juridică a cererii reclamantei întemeiate de aceasta pe principiul forței obligatorii a contractului (

pacta sunt servanda

), în legătură cu suportarea componentei legale -TVA din cadrul prețului, pârâtele susținând, dimpotrivă, că admiterea acestei cereri conduce la majorarea prețului.

Pornind de la premisa eronată că în dispută este obligația legală de colectare a TVA, instanța de apel s-a limitat la constatarea că reclamanta nu a urmat procedura specială reglementată prin normele Codului fiscal, în forma în vigoare la data transferului de deșeuri (2011), respectiv prin art. 160 și art. 330.

Potrivit acestor dispoziții legale, persoanele impozabile care au fost supuse unui control fiscal și au fost constatate și stabilite erori în ceea ce privește stabilirea corectă a taxei colectate la bugetul de stat, fiind obligate la plata acestor sume în baza actului administrativ emis de autoritatea fiscală competentă, pot emite facturi de corecție către beneficiari, urmând ca acestea să facă mențiunea emiterii ulterioare controlului fiscal, beneficiarii având dreptul de deducere a taxei înscrise în aceste facturi, în limitele și în condițiile legii.

Singurele trimiteri la normele de drept incidente cauzei din considerentele deciziei recurate, se referă la aceste dispoziții din Codul fiscal, privind obligația legală de emitere a facturilor de corecție, dispoziții cărora instanța de apel le conferă în mod eronat valențele unei proceduri prealabile, în absența căreia nici nu se mai impune cercetarea fondului, respectiv a conținutului manifestării de voință a părților, trăsătură proprie unei excepții procesuale potrivit art. 248 C. proc. civ.

Or, pârâtele au afirmat fără echivoc prin cererea de apel neîndeplinirea obligațiilor contractuale ale reclamantei, instituite prin clauzele de la art. IV.2 și art. IV.3 din contractul de brokeraj, cu consecința prejudicierii, prin pierderea dreptului propriu de deducere ori de recuperare a TVA, precum și necesitatea aplecării instanței asupra prevederilor convenției părților în litigiu și a actelor subsecvente încheiate în executarea acesteia, în vederea stabilirii culpei contractuale.

Sunt întemeiate și criticile în sensul că instanța de apel, motivând respingerea acțiunii pentru unica rațiune a inexistenței documentelor financiar-contabile din care să rezulte ajustarea prețului cu TVA, a făcut o confuzie asupra izvorului obligației deduse judecății, care era acordul de voință a părților și nicidecum factura ce are funcția juridică de înscris constatator.

Instanța de apel ignoră premisa legală a acțiunii, respectiv existența contractelor încheiate, ale căror clauze fundamentale au fost stabilite dinainte de părțile în litigiu, ipoteză în care factura nu ar fi putut face decât să le reflecte existența, prin executarea obligațiilor contractuale.

Din analiza considerentelor deciziei recurate, se observă, în această situație, absența oricărei referiri la temeiurile de drept care au fundamentat acțiunea introductivă, în sensul încadrării situației particulare în speță în prevederile care configurează regimul răspunderii contractuale, lipsind cercetarea în fond a cauzei care ar fi trebuit să justifice soluția din dispozitiv, de respingere a acțiunii.

Instanța de apel a denaturat cauza cererii de chemare în judecată, cu consecința aplicării altor norme decât cele care fundamentează pretențiile reclamantei, ceea ce a adus atingere dispozițiilor art. 9 alin. (2), art. 22 alin. (6), precum și art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., producând recurentei-reclamante o vătămare a dreptului de a-i fi analizată cererea cu care instanța a fost învestită.

Înalta Curte a reținut că instanța de apel, pornind de la mențiunea expresă a părților privind plata TVA, avea de verificat apărările pârâtelor privind justificarea neîndeplinirii obligației de plată, în aplicarea principiului răspunderii contractuale, potrivit cu care orice persoană trebuie să își execute obligațiile contractate, iar atunci când fără justificare, nu își îndeplinește această îndatorire, este răspunzătoare de prejudiciul cauzat celeilalte părți, în condițiile legii.

În consecință, constatând întemeiate criticile recurentei, nemaifiind utilă cercetarea celorlalte motive invocate în temeiul art. 496 și art. 497 C. proc. civ., Înalta Curte a admis recursul, a casat decizia recurată și a trimis cauza aceleiași instanțe, pentru o nouă judecată a acțiunii reclamantei, urmând a se avea în vedere și dispozițiile art. 501 C. proc. civ., precum și cererile accesorii privind plata cheltuielilor de judecată, inclusiv a celor din recurs, care dată fiind casarea pronunțată, nu pot fi acordate în această etapă procesuală.