ÎCCJ, decizie (scj.ro #226660)

Contract de execuție de lucrări. Plată nedatorată. Condiții. Creanță bugetară rezultată dintr-un raport juridic contractual. Termenul de prescripție a dreptului material la acțiune

Cuprins pe materii: Drept civil. Obligații. Faptul juridic licit / Prescripția extinctivă

Index alfabetic: contract de execuție lucrări

- plată nedatorată

- unitate administrativ-teritorială

- creanță bugetară

- creanță fiscală

- raport juridic contractual

C.civ., art. 1341

C.proc.fisc., art. 1, art. 2 alin. (1) lit. b), alin. (4), art. 110

Din interpretarea dispozițiilor art. 1341 C.civ., rezultă că în ipoteza în care plata solicitată a fi restituită, a fost efectuată în temeiul unui raport juridic contractul, respectiv în temeiul unui contract de execuție de lucrări pentru reabilitarea termică a unui imobil încheiat de o unitate            administrativ-teritorială, este exclusă posibilitatea recuperării sumei respective pe calea unei acțiuni în repetițiune, nefiind îndeplinită condiția plății nedatorate ca cel care face plata să fi plătit fără a datora.

În privința termenului de prescripție, întrucât obiectul contractului nu se regăsește printre cele prevăzute de art. 2 alin.(1) lit. b) C.proc.fisc., devin incidente dispozițiile art. 2 alin. (4) din același cod, dreptul valorificat în justiție de către reclamant fiind un drept patrimonial de creanță (creanță bugetară) pentru care nu există un termen de prescripție special, fiind aplicabile dispozițiile Codului civil, care reprezintă dreptul comun în materie. Aceasta întrucât categoria creanțelor bugetare include, pe lângă creanțele fiscale, și alte tipuri de creanțe, cum ar fi cele rezultate din contractele încheiate cu o autoritate publică, caz în care este aplicabil termenul general de prescripție de 3 ani pentru raporturile juridice civile și nu termenul special prevăzut de art. 110 C.proc.fisc. în cazul creanțelor fiscale.

I.C.C.J., Secția I civilă, decizia nr. 2242 din 17 octombrie 2024

Circumstanțele cauzei

Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, Secția a IV-a civilă, la data de 30.06.2022, reclamantul Sectorul 2 al Municipiului București a chemat în judecată pe pârâta A. SRL, solicitând obligarea acesteia la restituirea sumei de 527.429,00 lei, reprezentând sumă încasată fără temei legal, având în vedere dispozițiile art. 1341 C.civ., precum și la plata dobânzii legale calculate de la data introducerii cererii și până la data plății efective.

Sentința Tribunalului București, Secția a IV-a civilă

Prin sentința civilă nr. 808 din 21.07.2023, pronunțată de Tribunalul București, Secția a IV-a civilă, a fost admisă excepția prescripției dreptului material la acțiune pentru plățile efectuate de reclamant până la data de 30.06.2019; a fost respinsă cererea de chemare în judecată, ca prescrisă, cu privire la acestea; a fost respinsă, ca neîntemeiată, cererea formulată de reclamantul Sectorul 2 al Municipiului București, în contradictoriu cu pârâta A. SRL, cu privire la plățile efectuate ulterior datei de 30.06.2019; în temeiul art. 451 alin. 2 C.proc.civ., a fost redus onorariul de avocat solicitat de pârâtă de la suma de 28.958,95 lei, la suma de 20.000 lei; a fost obligat reclamantul la plata către pârâtă a sumei de 20.000 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu de avocat redus.

Decizia Curții de Apel București, Secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie

Prin decizia nr. 1556 din 28.11.2023, pronunțată de Curtea de Apel București, Secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a fost respins, ca nefondat, apelul formulat de reclamantul Sectorul 2 al Municipiului București, împotriva sentinței civile nr. 808/2023, pronunțată de Tribunalul București, Secția a IV-a civilă; a fost obligat apelantul să achite intimatei suma de 7000 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu de avocat în apel, redus cu aplicarea art. 451 alin. 2 C.proc.civ.

Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva deciziei nr. 1556/2023, pronunțată de Curtea de Apel București, Secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a declarat recurs reclamantul Sectorul 2 al Municipiului București

Recurentul invocă faptul că instanța de apel a analizat chestiuni care nu au făcut obiectul apelului și nu au fost puse în discuție de reclamant. În acest sens, susține că s-a reținut în decizia atacată că reclamantul nu a afirmat că a cunoscut paguba doar ca urmare a comunicării deciziei Curții de Conturi.

Arată că, atât cu ocazia dezbaterii fondului, cât și pe calea apelului, a învederat că Decizia nr. 64/27.11.2020 a reprezentat momentul la care reclamantul a cunoscut existența în patrimoniul său a pagubei constând în plata nedatorată către pârâtă a sumei de 527.429 lei, astfel încât reținerea instanței, potrivit căreia reclamantul a afirmat contrariul, reprezintă o chestiune străină de cauză care afectează încrederea părților în integritatea raționamentului juridic, chiar dacă nu influențează, în mod decisiv, soluția.

Recurentul arată că un alt aspect analizat prin decizia recurată, fără să fi fost invocat prin motivele de apel, a fost acela al distincției dintre creanța fiscală și creanța bugetară, instanța de apel reținând că nu se poate pune semnul egalității între aceste două tipuri de creanțe.

Afirmă că distincția în acest sens, pe care a realizat-o apelantul reclamant prin motivele de apel, era necesară pentru a justifica teza potrivit căreia, în cauza pendinte, pentru creanța solicitată se aplică prescripția extinctivă de 5 ani, având în vedere că finanțarea lucrărilor pentru reabilitarea termică a blocurilor, ce fac obiectul Acordului-cadru nr. 10798/17.02.2016 și a contractelor subsecvente de lucrări, este asigurată atât de la bugetul de stat, cât și de la bugetul local, iar sumele ce compun cele două bugete reprezintă creanțe fiscale, astfel cum sunt definite de art. 1 pct. 11 C.proc.fisc.

Apreciază că natura juridică a sumelor plătite din eroare este de creanțe fiscale, urmând a fi restituite atât bugetului de stat, cât și bugetului local, iar această natură juridică rezultă din dispozițiile aplicabile raporturilor juridice în baza cărora s-a efectuat plata nedatorată.

Învederează că art. 13 din O.U.G. nr. 18/2009, act normativ în baza căruia reclamantul era obligat să efectueze lucrările de reabilitare a blocurilor, prevede că finanțarea executării lucrărilor se asigură din bugetul de stat și bugetul local, iar sumele ce compun cele două bugete reprezintă creanțe fiscale.

Recurentul susține că instanța de apel a aplicat greșit normele de drept care definesc creanța bugetară, apreciind că sunt incidente dispozițiile art.2 alin.4 C.proc.fisc. și, pe cale de consecință, nu sunt aplicabile prevederile art.110 din același act normativ care reglementează termenul de prescripție al creanței fiscale.

Apreciază că raționamentul instanței de apel este și unul contradictoriu întrucât, deși califică natura juridică a creanței ca fiind una bugetară, apreciază că nu pot fi aplicate prevederile art.110 C.proc.fisc. care reglementează prescripția în cazul creanțelor fiscale.

Prin invocarea unor texte care reglementează situații juridice distincte, instanța de apel a făcut aplicarea greșită a normelor de drept material, concluzionând că termenul de 5 ani, prevăzut, în mod expres, pentru prescripția dreptului de a pretinde creanțe fiscale, este aplicabil și creanțelor bugetare, cu excepția celor rezultate din raporturi contractuale, precum în speță. Pornind de la premisa eronată că raportul juridic dedus judecății este de natură contractuală, cu toate că au fost invocate dispozițiile art.1341 C.civ., care exclud obligațiile de natură convențională sau legală, instanța de apel invocă două texte de lege care nu pot face parte din aceeași motivare, cu atât mai mult cu cât dispozițiile art.2 alin.4 C.proc.fisc. nu pot fi invocate ca și argument legal pentru analizarea naturii juridice a creanței întrucât textul legal are în vedere raporturi contractuale.

Recurentul susține și aplicarea greșită a dispozițiilor art.1341 C.civ. care instituie prezumția relativă că plata s-a efectuat cu intenția de a stinge o datorie.

Susține încălcarea principiului disponibilității întrucât instanța de apel a calificat raportul juridic invocat de reclamant ca fiind unul contractual, cu toate că pe tot parcursul procesului această parte a afirmat că plata efectuată nu reprezintă o obligație contractuală, fiind efectuată din eroare.

Expune istoricul relației contractuale dintre părți și arată, cu referire la înscrisurile din dosar, că reclamantul a efectuat o plată care nu există din punct de vedere juridic, astfel cum s-a constatat ulterior, învederând că în procesul de reofertare nu a fost respectată condiția legală ca elementele componente ale ofertei să fie modificate numai în sensul îmbunătățirii lor, fapt ce a antrenat costuri totale mai mari din partea sa.

Învederează că intenția de a stinge o datorie nu poate fi reținută în raportul juridic dintre părțile din prezenta cauză întrucât efectuarea plăților s-a făcut doar pe bază de acte justificative întocmite de executant.

Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinare, intimata A. SRL a invocat excepția nulității recursului pentru neîncadrarea criticilor în motivele de casare prevăzute de art.488 alin.1 C.proc.civ..

Pe fondul recursului, a solicitat respingerea acestuia, ca nefondat, susținând că instanța de apel a aplicat corect normele incidente prescripției și plății nedatorate.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamantul Sectorul 2 al Municipiului București este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Prin cererea cu care a sesizat prima instanță în cauza dedusă judecății, reclamantul Sectorul 2 al Municipiului București a solicitat obligarea pârâtei A. SRL la restituirea sumei de 527.429,00 lei, încasată fară temei legal de aceasta, precum și la plata dobânzii legale aferente acestei sume, calculată de la data introducerii cererii și până la data plății efective.

Instanțele fondului au reținut, în conturarea cadrului factual, că între reclamant, în calitate de promitent achizitor, și pârâtă, în calitate de promitent executant, s-a încheiat Acordul-cadru de lucrări – Lotul 3 nr.10798 din data de 17.02.2016, pe o durată de 4 ani, având ca scop stabilirea elementelor/condițiilor esențiale care vor guverna contractele de executare de lucrări ce urmează a fi atribuite pe durata derulării acordului, având ca obiect executarea lucrărilor de reabilitare termică a blocurilor prevăzute în anexa nr.1 la acord.

Urmare a parcurgerii etapei reofertării prețurilor unitare pentru fiecare obiectiv în parte (bloc), etapă prevăzută în acordul cadru, între părți au fost încheiate contracte subsecvente de lucrări, în prezenta cauză fiind vizat contractul L3.R2.S1 nr.67611 din 29.06.2016 având ca obiect restabilirea termică a blocului x din Șos. X., în temeiul căruia au fost efectuate de către reclamant plățile solicitate a fi restituite.

Prima instanță a reținut că pentru plățile efectuate anterior datei de 30.06.2019, termenul de prescripție a dreptului la acțiune era împlinit la momentul formulării acțiunii, constatând că sumele solicitate a fi restituite sunt achitate pe tărâm contractual, în domeniul prestării de lucrări de reabilitate, pretins a fi fost plătite nedatorat, aceste sume neavând natura de creanțe bugetare, în sensul art.100 C.proc.fisc. pentru a fi supuse termenului de prescripție de 5 ani, prevăzut de art.110 C.proc.fisc.

Relativ la plățile efectuate ulterior datei de 30.06.2019, pentru care nu a intervenit prescripția, prima instanță a reținut că reclamantul a efectuat plățile către pârâtă, în temeiul contractului subsecvent anterior menționat, în limita prețului determinat prin convenție, astfel încât, în cauză, nu sunt îndeplinite condițiile art.1341 C.civ.

Analizând critica formulată de reclamant vizând soluționarea greșită a excepției prescripției dreptului la acțiune, curtea de apel a constatat că nu poate fi reținută natura fiscală a creanței invocate, în raport de definiția dată acesteia prin dispozițiile art.1 C.proc.fisc., și că, în temeiul dispozițiilor art.2 alin.4 C.proc.fisc., prevederile acestui act normativ, inclusiv ale art.110 care stabilește termenul de prescripție de 5 ani în această materie, nu sunt aplicabile   creanțelor bugetare rezultate din raporturile contractuale (cu excepția celor asimilate, prin lege, celor fiscale), cum este cazul în speță.

Motivul de apel vizând respingerea pe fond a acțiunii în privința pretențiilor pentru care nu a operat prescripția a fost găsit nefondat de instanța de prim control judiciar, care a reținut că nu este îndeplinită condiția acțiunii în repetițiune ca cel care solicită restituirea să fi plătit fără a datora, dat fiind că reclamantul a efectuat plățile ulterior datei de 30.06.2019 în executarea unui contract încheiat cu pârâta, respectiv contractul L3.R2.S1 nr.67611 din 29 iunie 2016, având ca obiect reabilitarea termică a blocului x din Șos. X, act juridic în vigoare și la momentul soluționării cauzei în apel.

Prin critica încadrabilă în motivul de casare prevăzut de art.488 alin.1 pct.5 C.proc.civ., recurentul susține încălcarea principiului disponibilității, învederând că instanța de apel a calificat raportul juridic invocat de reclamant ca fiind unul contractual, cu toate că pe tot parcursul procesului această parte a susținut că plata efectuată nu reprezintă o obligație contractuală, fiind efectuată din eroare.

Potrivit art.9 alin.2 C.proc.civ., “Obiectul și limitele procesului sunt stabilite prin cererile și apărările părților”, iar art.22 alin.6 din același act normativ prevede că “Judecătorul trebuie să se pronunțe asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără însă a depăși limitele învestirii, în afară de cazul în care legea ar dispune altfel”.

Aceste texte legale consacră principiul disponibilității, ca principiu fundamental al procesului civil, dreptului procesual de dispoziție al părții corespunzându-i obligația instanței de a se pronunța exclusiv asupra a ceea ce partea a înțeles să supună judecății prin cererea sa, formulată în condițiile legii.

Contrar susținerilor recurentului, din examinarea considerentelor deciziei recurate se constată că instanța de apel, analizând îndeplinirea, în cauză, a condiției plății nedatorate ca

cel care face plata să fi plătit fără a datora

, în raport de criticile apelantului reclamant în acest sens,  a constatat că plata solicitată a fi restituită a fost efectuată în baza unui contract încheiat cu pârâta, fapt ce exclude posibilitatea recuperării sumei respective pe calea unei acțiuni în repetițiune.

Instanța de recurs apreciază astfel că nu poate fi identificată o încălcare a normelor procedurale care consacră principiul disponibilității, în situația în care instanța de apel a examinat cererea de chemare în judecată, în raport cu temeiul juridic invocat, s-a pronunțat doar asupra a ceea ce s-a cerut, cu respectarea limitelor învestirii, constatând neîndeplinirea condițiilor prevăzute de art.1341 C.civ.

Subsumat aceluiași motiv de casare, prevăzut de art.488 alin.1 pct.5 C.proc.civ., recurentul impută instanței de apel analizarea unor aspecte care nu au făcut obiectul apelului formulat de reclamant.

În acest sens, sub un prim aspect, recurentul învederează că instanța de apel a reținut în considerente că reclamantul nu a susținut cunoașterea pagubei doar ca urmare a comunicării deciziei Curții de Conturi, deși această parte a învederat, cu ocazia dezbaterii fondului și în apel, că Decizia nr. 64/27.11.2020 a reprezentat momentul la care reclamantul a cunoscut existența în patrimoniul său a pagubei constând în plata nedatorată către pârâtă a sumei de 527.429 lei.

Înalta Curte observă că instanța de apel, analizând susținerile părților din proces, a apreciat ca fiind întemeiate afirmațiile recurentului din cuprinsul motivelor de apel, potrivit cărora, în cuprinsul cererii introductive, al notelor scrise sau cu ocazia dezbaterilor orale, nu a susținut că termenul de prescripție începe să curgă de la data comunicării deciziei Curții de Conturi, astfel cum a reținut tribunalul în considerentele sentinței apelate.

Așadar, deși prin motivele de recurs se susține contrariul celor afirmate prin cererea de apel, recurentul apreciază, în mod neîntemeiat, că instanța a analizat o chestiune străină de cauză, cât timp aspectul vizând momentul cunoașterii producerii pagubei în raport de comunicarea deciziei Curții de Conturi a fost pus în discuție chiar de apelant.

Recurentul mai susține că instanța de apel a făcut distincția dintre creanța fiscală și creanța bugetară, nefiind învestită cu o critică în acest sens, această parte referindu-se prin motivele de apel la natura creanței solicitate ca fiind o creanță fiscală întrucât era necesar a justifica teza privind incidența termenului de prescripție de 5 ani.

Înalta Curte constată că nu este incidentă, în cauza pendinte, situația în care instanța de apel s-a pronunțat, cu încălcarea principiului disponibilității procesului civil, asupra unor aspecte cu care nu a fost învestită prin cererea de apel, câtă vreme verificarea legalității și temeiniciei sentinței tribunalului, conform criticilor din apel, impunea în sarcina instanței de prim control judiciar clarificarea naturii creanței invocate, în raport de care a apreciat cu privire la normele legale incidente vizând prescripția.

Prin critica încadrabilă în motivul de recurs prevăzut de art.488 alin.1 pct.6 C.proc.civ., recurentul critică decizia atacată și prin prisma considerentelor contradictorii, susținând că instanța de apel, deși califică natura juridică a creanței ca fiind una bugetară, apreciază că nu pot fi aplicate prevederile art.110 C.proc.fisc. care reglementează prescripția în cazul creanțelor fiscale.

Art. 488 alin.1 pct.6 C.proc.civ. consacră trei ipoteze care conduc la casarea unei hotărâri din perspectiva nemotivării ori a motivării necorespunzătoare a acesteia și, anume, lipsa oricărei motivări, situația în care motivarea conține considerente străine de natura și obiectul litigiului, precum și situația în care cuprinde motive care sunt contradictorii.

Din perspectiva motivului de casare anterior menționat, sunt contradictorii acele motive care se anihilează reciproc, în sensul în care din unele rezultă temeinicia pretențiilor supuse judecății, iar din altele netemeinicia acestora, neputându-se stabili care sunt argumentele ce au fundamentat soluția instanței, determinând, astfel, imposibilitatea exercitării controlului de legalitate.

Înalta Curte observă că nu există contradicție între reținerea de către instanța de apel a faptului că, în speță, creanța afirmată de reclamant este o creanță bugetară rezultată din raportul juridic contractual dintre părți și faptul că nu este incident în cauză termenul de prescripție de 5 ani, prevăzut de art.110 C.proc.civ.

Aceasta întrucât categoria creanțelor bugetare include, pe lângă creanțele fiscale, și alte tipuri de creanțe, cum ar fi cele rezultate din contractele încheiate cu o autoritate publică, caz în care este aplicabil termenul general de prescripție de 3 ani pentru raporturile juridice civile și nu termenul special prevăzut în cazul creanțelor fiscale.

Obligația de a motiva coerent și unitar hotărârea sub aspectul tuturor cererilor, fără a exista contradicții între considerente sau între unele considerente și dispozitiv, constituie o garanție pentru justițiabili, în fața eventualului arbitrariu judecătoresc, permițând, totodată, posibilitatea exercitării controlului judiciar.

Prin urmare, având în vedere că nu se regăsesc considerente contradictorii în hotărârea atacată, în sensul mai sus evocat, instanța de apel înfățișând într-o manieră clară și coerentă argumentele avute în vedere în adoptarea soluției, critica recurentului nu poate fi primită, nefiind în măsură să atragă casarea deciziei atacate, aceasta fiind motivată conform standardelor de calitate ce au ca reper exigențele art. 425 alin.1 lit. b) C.proc.civ.

Recurentul susține și aplicarea greșită a dispozițiilor art.2 alin.4 C.proc.fisc., instanța de apel constatând, pe cale de consecință, că nu sunt aplicabile prevederile art.110 din același act normativ care reglementează termenul de prescripție în cazul creanței fiscale.

În dezvoltarea acestei critici, recurentul afirmă că prevederile art.2 alin.4 C.proc.fisc. nu pot fi invocate ca argument pentru analiza naturii juridice a creanței întrucât textul legal are în vedere raporturi contractuale, iar prin cererea de chemare în judecată au fost invocate dispozițiile art.1341 C.civ., care exclud obligațiile de natură contractuală sau legală.

Critica astfel formulată, încadrabilă în motivul de casare prevăzut de art.488 alin.1 pct.8 C.proc.civ., este nefondată.

Potrivit dispozițiilor art. 2 alin. 1-4 C.proc.fisc., “(1)

Codul de procedură fiscală

reglementează drepturile și obligațiile părților din raporturile juridice fiscale privind administrarea

creanțelor fiscale

datorate bugetului general consolidat, indiferent de autoritatea care le administrează, cu excepția cazului când prin lege se prevede altfel. (2) În măsura în care prin lege specială nu se prevede altfel, prezentul cod se aplică și pentru: a) administrarea drepturilor vamale;

b) administrarea redevențelor miniere, a redevențelor petroliere și a redevențelor rezultate din contracte de concesiune, arendă și alte contracte de exploatare eficientă a terenurilor cu destinație agricolă, încheiate de Agenția Domeniilor Statului;

c) alte creanțe bugetare care, potrivit legii, sunt asimilate creanțelor fiscale. (3) În scopul aplicării

alin.(2)

, drepturile vamale și redevențele sunt asimilate creanțelor fiscale. (4) Prezentul cod nu se aplică pentru administrarea creanțelor bugetare rezultate din raporturile juridice contractuale, cu excepția celor prevăzute la alin. (2)

lit. b)

.”

Prezintă relevanță și dispozițiile art.1 pct.7, 8, 10 și 11 C.proc.fisc., care stabilesc domeniul de aplicare al dispozițiilor speciale.

Astfel, potrivit pct.7 al art.1, prin

creanța bugetară

se înțelege

dreptul la încasarea oricărei sume care se cuvine bugetului general consolidat, reprezentând creanța bugetară principală și creanța bugetară accesorie

,

creanță bugetară principală

fiind

dreptul la încasarea oricărei sume care se cuvine bugetului general consolidat, altele decât creanțele bugetare accesorii,

conform art.8 al aceluiași articol.

Totodată, potrivit pct.10 al art.1 C.proc.fisc., creanță fiscală este definită ca fiind

dreptul la încasarea oricărei sume care se cuvine bugetului general consolidat, reprezentând creanța fiscală principală și creanța fiscală accesorie,

în timp ce pct.11 definește creanță fiscală principală ca fiind

dreptul la perceperea impozitelor, taxelor și contribuțiilor sociale, precum și dreptul contribuabilului la restituirea sumelor plătite fără a fi datorate și la rambursarea sumelor cuvenite, în situațiile și condițiile prevăzute de lege.

Instanța de recurs reține că aplicarea termenului de prescripție de 5 ani, prevăzut de art.110 C.proc.fisc., apreciat de recurent ca fiind incident în cauza pendinte, presupune, în mod obligatoriu, ca, în prealabil, să se constate că natura juridică a creanței este fiscală sau bugetară rezultată din raporturile juridice contractuale având ca obiect administrarea redevențelor miniere, a redevențelor petroliere și a redevențelor rezultate din contracte de concesiune, arendă și alte contracte de exploatare eficientă a terenurilor cu destinație agricolă, încheiate de Agenția Domeniilor Statului, condiție care nu este îndeplinită în cauză.

Analizând natura juridică a creanței invocate de reclamant, Înalta Curte observă că suma solicitată prin cererea de chemare în judecată nu face parte din categoria impozitelor, taxelor și contribuțiilor sociale, fiind o sumă de bani despre care se afirmă că a fost achitată în afara unui raport juridic obligațional, constituind o plată nedatorată.

Deși este real că reclamantul a invocat dispozițiile art.1341 C.civ. ca temei al pretențiilor sale, contrar susținerilor acestuia din recurs și în acord cu statuările instanței de apel, Înalta Curte reține că obligația ce face obiectul cererii de chemare în judecată este contractuală întrucât se întemeiază pe contractul L3.R2.S1 nr.67611/2016 încheiat între părți, în baza căruia a fost achitată suma solicitată a fi restituită.

Cum obiectul contractului anterior menționat nu se regăsește printre cele prevăzute de art.2 alin.1 lit.b C.proc.fisc., în mod legal a apreciat instanța de apel că devin incidente dispozițiile art.2 alin.4 C.proc.fisc., reținând că reclamantul a valorificat în justiție un drept patrimonial de creanță (creanță bugetară) pentru care nu există un termen de prescripție special, respectiv cel prevăzut de art.110 C.proc.fisc., fiind aplicabile dispozițiile Codului civil, care reprezintă dreptul comun în materie.

Subsumat motivului de recurs prevăzut de art.488 alin.1 pct.8 C.proc.civ., recurentul critică decizia instanței de apel și din perspectiva aplicării greșite a dispozițiilor art.1341 C.civ., care instituie prezumția că plata a fost efectuată din eroare.

Înalta Curte, raportându-se la pretenția dedusă judecății, reține că plata nedatorată este reglementată de dispozițiile art.1341-1344 C.civ., iar efectul principal se regăsește în alin.1 al art.1341, potrivit cu care

cel care plătește fără a datora are dreptul la restituire.

Cel care susține că a avut loc o plată nedatorată trebuie să facă proba caracterului nedatorat al plății, răsturnând astfel prezumția plății efectuate cu intenția de a stinge o datorie (existentă), condiție ce rezultă din dispozițiile art.1341 alin.3 C.civ., potrivit căruia

se prezumă, până la proba contrară, că plata s-a făcut cu intenția de a stinge o datorie proprie

.

Astfel, dreptul la acțiunea în restituire plată nedatorată (acțiunea în repetițiune) este recunoscut doar persoanei care plătește din eroare, în lipsa oricărei înțelegeri, având credința că este debitoare și că datorează plata.

Prin urmare, această condiție nu este îndeplinită atunci când plata reprezintă aducerea la îndeplinire a unei obligații convenționale sau legale a persoanei care a efectuat-o.

Astfel cum s-a reținut anterior, în speță, plata a fost pretinsă și apoi efectuată în baza contractului L3.R2.S1 nr.67611/2016, contract subsecvent acordului cadru, având ca obiect reabilitarea termică a blocului x din Șos. X.

De altfel, însuși recurentul recunoaște prin motivele de recurs existența unui temei juridic al plății, acesta susținând că efectuarea plăților s-a făcut pe bază de acte justificative întocmite de executant.

Prin urmare, constatând că suma solicitată a fi restituită a fost plătită de partea reclamantă în considerarea existenței unui temei juridic al plății, reprezentat de contractul anterior menționat, instanța de apel a reținut, în mod legal, că nu sunt incidente dispozițiile art.1341 C.civ., iar acțiunea în repetițiune nu poate fi primită.

Faptul că obligația pe care reclamantul a executat-o nu ar fi valabilă, fiind întemeiată pe un act ce nu a respectat condiția legală ca elementele componente ale ofertei să fie modificate numai în sensul îmbunătățirii lor, astfel cum susține recurentul, nu prezintă relevanță în cazul unei acțiuni întemeiate pe faptul juridic al plății nedatorate, când se cer întrunite următoarele condiții: să existe o plată, adică prestația efectuată de

solvens

să aibă semnificația unei plăți, fie că aceasta constă în remiterea unei sume de bani, fie în remiterea unui bun material, fiind necesar ca plata să fie efectuată cu voința fermă de a stinge o datorie; datoria în vederea căreia s-a făcut plata să nu existe, din punct de vedere juridic, în raporturile dintre

solvens

și

accipiens

; plata să fi fost făcută din eroare, în lipsa oricărei înțelegeri, ceea ce înseamnă ca solvensul să fi avut credința că este debitor al

accipiensului.

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul art.496 alin.1 C.proc.civ., a respins, ca nefondat, recursul declarat de Sectorul 2 al Municipiului București împotriva deciziei nr.1556A din 28/2023, pronunțată de Curtea de Apel București, Secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.