ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1612/2022

Ședința publică din data de 23 iunie 2022

Asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta Comuna Mărișel, în contradictoriu cu pârâta A. S.R.L., s-a solicitat obligarea pârâtei la restituirea către reclamantă a sumelor primite fără drept, alocate nelegal din bugetul local, în cuantum total de 461.270,68 RON, pentru plata unor bunuri (agregate de piatră) care nu au fost livrate și servicii care nu au fost prestate - potrivit prevederilor art. 1635 raportat la art. 1341 C. civ. obligarea pârâtei la plata majorărilor de întârziere în cuantum de 316.632 RON calculate până la data de 31.12.2020, calculate conform art. 124 ind. l din O.G. nr. 92/2003, modificata prin O.U.G. nr. 39/2010 (pentru perioada până la 01.01.2016) și conform art. 183 din Codul de procedură fiscală pentru perioada ulterioară datei de 01.01.2016; obligarea pârâtei la plata majorărilor de întârziere calculate până la achitarea integrală a debitului restant; obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată ocazionate cu prezentul demers.

Prin sentința civilă nr. 224 din 1 aprilie 2021, pronunțată de Tribunalul Cluj, secția civilă a fost admisă excepția necompetenței materiale procesuale a acestei instanțe, invocată din oficiu și s-a declinat judecarea cererii de chemare în judecată către Tribunalul Specializat Cluj.

Prin sentința civilă nr. 1173/2021, din 09.06.2021, pronunțată în dosarul nr. x/2021 al Tribunalului Specializat Cluj s-a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune, invocată de pârâtă și s-a respins ca prescrisă acțiunea civilă formulată de reclamanta U.A.T. COMUNA MĂRIȘEL, reprezentată prin primar, împotriva pârâtei A. S.R.L. S-a luat act că pârâta a solicitat cheltuieli de judecată pe cale separată.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamanta Unitatea Administrativ-Teritorială Comuna Mărișel.

Prin decizia civilă nr. 5/2022 din 10 ianuarie 2022, Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă a respins apelul declarat de Unitatea Administrativ-Teritorială Comuna Mărișel, împotriva sentinței civile nr. 1173/2021 din 09 iunie 2021, pronunțată în dosarul nr. x/2021 al Tribunalului Specializat Cluj.

Recurenta-reclamantă Unitatea Administrativ-Teritorială Comuna Mărișel a declarat recurs împotriva deciziei civile nr. 5/2022 din 10 ianuarie 2022 pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă, solicitând admiterea căii extraordinare de atac, casarea hotărârii recurate și rejudecând fondul, să fie respinsă excepția prescripției dreptului material la acțiune și să fie admisă acțiunea, cu obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecate atât pentru fondul cauzei, cât și pentru recurs.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Recurenta susține că raționamentul juridic ce a stat la baza admiterii excepției prescripției dreptului material la acțiune este eronat întrucât instanțele de fond si apel au nesocotit teza a doua din art. 2517 C. civ. potrivit căreia:

"Termenul prescripției este de 3 ani, daca legea nu prevede un alt termen", prin raportare la natura creanței ce face obiectul plății nedatorate, aceea de creanță fiscală.

Arată că termenul de prescripție este determinat de natura creanței, nu de raportul juridic care a stat la baza plăților nelegale. Faptul că plata s-a efectuat în executarea unor contracte nu a determinat depersonalizarea creanței, respectiv din una bugetară într-o creanță civilă. Prin simetrie, creanța întemeiată pe o plată nedatorată efectuată de UAT este tot una bugetară, întrucât în cazul admiterii acțiunii sumele se întorc efectiv în bugetul local, făcându-se venit la bugetul consolidat al statului, așadar creanța urmează regimul reglementat de Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală inclusiv în ce privește termenul de prescripție aplicabil (art. 215 alin. (1) Codul de procedură fiscală).

Recurenta-reclamantă consideră că în mod greșit instanța de apel a reținut că termenul de prescripție al creanței invocate de reclamantă ar fi cel general de 3 ani (prevăzut de art. 2517 C. civ.) și nu cel de 5 ani, prevăzut și reglementat de Codul de procedură fiscală. Susține că termenul de prescripție incident în cauză este de 5 ani, astfel cum este prevăzut și reglementat de Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală și aceasta prin interpretarea coroborată a textelor legale incidente, respectiv art. 219 din Legea nr. 207/2015, art. 2 alin. (2) lit c) și art. 3 alin. (1) din aceeași lege.

Recurenta arată că încearcă să recupereze niște sume de bani plătite din bugetul local ca urmare a unor plăți nelegale. Sumele achitate cu titlu de plată nedatorată au fost din bugetul local. Veniturile bugetare locale sunt venituri publice, în intelesul legii. Suma solicitată de către recurentă a fost achitată către intimata A. S.R.L. din conturi de proveniență bugetară în care se colectează impozite, taxe și contribuții din activitate non-economică și sunt creanțe bugetare asimilate creanțelor fiscale.

Recurenta-reclamantă critică hotărârea instanței de apel din perspectiva aplicării prevederilor art. 2528 alin. (2) C. civ.. Raționamentul juridic care a stat la baza determinării datei la care a fost cunoscută paguba este eronat, respectiv cel al plății nelegale a sumelor.

Curtea de Conturi este auditorul extern al recurentei care exercită funcția de control asupra modului de întrebuințare a resurselor financiare în conformitate cu principiile legalității, conform art. 21 din Legea nr. 94/1992 privind organizarea și funcționarea Curții de Conturi. Recurenta a cunoscut atât faptul producerii unui prejudiciu, cât și persoana responsabilă, la data comunicării și rămânerii definitive a Deciziei Curții de Conturi nr. 46/14.12.2018, prin Decizia Curții de Apel Cluj nr. 351/22.10.2020, acesta fiind momentul relevant prevăzut de art. 2528 alin. (1) C. civ.

Dacă se acceptă raționamentul instanței în sensul că momentul plății nelegale a sumelor este mo­mentul de la care începe să curgă termenul de prescripție, sau momentul finalizării contractelor, se golește de conținut art. 2528 din C. civ. care face referire la un moment ulterior:

"... de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea."

Recurenta mai susține că incidența prevederilor art. 30 din O.U.G. nr. 80/2013 prezintă relevanță la calificarea creanței ca fiind bugetară - nu civilă - și implicit la determinarea termenului de prescripție.

În concluzie, recurenta-reclamantă solicită admiterea recursului astfel cum a fost formulat.

Intimata-pârâtă A. S.R.L. a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea cererii de recurs ca neîntemeiată și obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul demers judiciar.

Recurenta-reclamantă a depus răspuns la întâmpinare.

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat, pentru considerentele ce urmează să fie expuse:

Prin critica întemeiată pe motivul de nelegalitate prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă Unitatea Administrativ-Teritorială Comuna Mărișel a susținut că soluția pronunțată de instanțe asupra excepției prescripției dreptului material la acțiune este greșită, fiind dată cu încălcarea dispozițiilor art. 219 din Legea nr. 207/2015, art. 2 alin. (2) lit. c) și art. 3 alin. (1) din aceeași lege și cu aplicarea greșită a prevederilor art. 2517 și art. 2528 alin. (2) din C. civ. privind stabilirea momentului de la care a început să curgă termenul de prescripție extinctivă.

Recurenta-reclamantă susține că termenul de prescripție incident în cauză este de 5 ani, termen aferent creanțelor bugetare/fiscale și că momentul de la care începe să curgă termenul de prescripție este cel aferent datei comunicării și rămânerii definitive a Deciziei Curții de Conturi nr. 46/14.12.2018, prin Decizia Curții de Apel Cluj nr. 351/22.10.2020.

Susținerile recurentei sunt nefondate.

Prin sentința civilă pronunțată în cauză s-a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune și în consecință s-a respins ca prescrisă acțiunea formulată de reclamantă, considerându-se că termenul de prescripție de 3 ani a început să curgă la momentul finalizării contractelor și, respectiv al ultimei plăți efectuate, iar acțiunea pendinte a fost înregistrată pe rolul tribunalului la data de 8 februarie 2021, după expirarea termenului prevăzut de lege pentru promovarea acțiunii.

În mod corect instanța de apel a menținut soluția pronunțată, reținând că pretențiile, având ca obiect plata sumei de 461.270,68 RON, sunt întemeiate pe dispozițiile art. 1341 C. civ. referitoare la instituția plății nedatorate, având în vedere că reclamanta, prin reprezentant convențional, a înțeles să indice în mod explicit acest temei de drept la termenul din data de 29 martie 2021, în fața Tribunalului Cluj.

Prin urmare, având în vedere că cererea de chemare în judecată are ca obiect recuperarea unor sume de bani și este întemeiată pe faptul juridic licit al plății nedatorate, în mod corect a apreciat instanța de apel că dreptul la acțiune este supus termenului general de prescripție de 3 ani, reglementat de dreptul comun în materie, art. 2517 C. civ.

Astfel, independent de natura juridică a contractelor indicate de reclamantă în cuprinsul cererii de chemare în judecată, în mod judicios curtea de apel a reținut că sumele pretinse nu fac obiectul unei răspunderi contractuale, ci au fost solicitate pe calea plății nedatorate, instituție juridică care face parte din materia faptelor juridice civile, respectiv ce presupune îndeplinirea unor condiții distincte, atât în ceea ce privește temeinicia, dar și în ceea ce privește cursul termenului de prescripție, iar pentru acțiunile întemeiate pe plata nedatorată, legea nu prevede un termen de prescripție distinct de cel reglementat de dreptul comun, motiv pentru care este incident termenul de trei ani.

Critica recurentei întemeiată pe argumentul naturii juridice de creanțe bugetare a sumelor achitate în temeiul contractelor de vânzare-cumpărare și închiriere mijloace de transport încheiate la data de 19.10.2014 și 01.04.2015, acestea provenind din bugetul local și urmând a se întoarce în același buget local, cu consecința aplicării termenului de prescripție de 5 ani specific creanțelor fiscale prevăzut de prevederile art. 215 alin. (1) din Legea nr. 207/2015, nu poate fi reținută.

Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală operează atât cu noțiunea de creanță fiscală, cât și cu cea de creanță bugetară, conform definițiilor termenilor și expresiilor de la art. 1, însă între cele două creanțe nu poate fi pus semnul egalității, ele având natură juridică diferită. Creanțele fiscale izvorăsc strict din raporturi de drept material fiscal, în legătura cu perceperea impozitelor, taxelor și contribuțiilor sociale, de natura celor prevăzute la art. 2 din Codul fiscal, iar categoria creanțele bugetare include alte tipuri de venituri cuvenite bugetului general consolidat, inclusiv cele izvorâte din raporturi juridice contractuale încheiate de autoritățile publice. Cu toate că, în sens larg, categoria creanțelor bugetare include și creanțele fiscale, nu orice sumă ce provine din bugetul local sau care urmează să intre în bugetul local este o creanță fiscală, pentru a i se aplica tratamentul juridic prevăzut de Codul de procedură fiscală, inclusiv dispozițiile mai favorabile în materie de prescripție, cu referire la termenul de 5 ani. Restituirea în contul recurentei a unor sume achitate din bugetul local, în temeiul contractelor de vânzare - cumpărare bunuri și servicii încheiate cu intimata-pârâtă, presupune, în prealabil, verificarea îndreptățirii reclamantei la restituirea acestor sume, chestiune distinctă de executarea eventualelor obligații de plată ce ar fi stabilite prin hotărâre judecătorească, al căror regim este cel prevăzut de art. 226 alin. (3) și următoarele Codul de procedură fiscală. Or, atât instituirea taxelor, impozitelor și contribuțiilor datorate de persoanele fizice și juridice cât și restituirea acestora sunt expres și explicit reglementate de Codul fiscal și Codul de procedura fiscală și astfel de raporturi sunt incompatibile cu faptul juridic civil, respectiv cu instituția plății nedatorate, deoarece fac parte din altă materie în care unitatea administrativ teritorială nu se află pe poziții de egalitate cu contribuabilul.

Referitor la momentul la care a început să curgă termenul de prescripție, dispozițiile art. 2528 alin. (2) raportat la alin. (1) C. civ. prevăd că prescripția dreptului la acțiunea în restituire întemeiată pe plata nedatorată începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea.

Curtea de apel a apreciat în mod corect că termenul de prescripție aplicabil este cel general prevăzut de prevederile art. 2517 C. civ.

În lumina normelor juridice enunțate, în situația acțiunilor întemeiate pe plata nedatorată, prescripția nu începe să curgă de la data când s-a produs paguba, deși, în mod obiectiv, dreptul la acțiune a luat naștere de la acea dată, ca și dreptul subiectiv la repararea prejudiciului, ci de la data la care cel păgubit a cunoscut ori trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea.

Stabilirea momentului obiectiv de la care începe să curgă termenul de prescripție se întemeiază pe ideea de culpă prezumată a victimei, de a nu fi depus toate diligențele pentru descoperirea pagubei și a celui chemat să răspundă de ea.

Izvorul obligației de plată imputată intimatei-pârâte nu poate consta în actul de control al Curții de Conturi sau al unui alt organ cu atribuții de control, ci în hotărârea judecătorească ce ar stabili existența condițiilor plății nedatorate, cu consecința obligării pârâtei la restituirea sumelor achitate de autoritatea publică contractantă cu titlu de plată nedatorată.

Prin urmare, s-a reținut corect faptul că decizia Curții de Conturi nu stabilește niciun raport juridic obligațional între părțile contractante, astfel încât, emiterea acesteia nu poate constitui data de referință a curgerii termenului de prescripție și nici nu poate avea caracter întreruptiv sau suspensiv al termenului de prescripție.

În considerentele deciziei nr. 19/2019 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, invocate de recurenții ca argument în susținerea tezei potrivit căreia există posibilitatea ca începutul termenului de prescripție să se situeze la un moment ulterior actului de control, printre altele, au fost reținute următoarele:

"Cum stabilirea momentului obiectiv de la care începe să curgă termenul de prescripție extinctivă, așa cum s-a arătat deja, se întemeiază pe ideea culpei prezumate a celui păgubit de a nu fi depus toate diligențele necesare pentru descoperirea pagubei și recuperarea acesteia, Înalta Curte de Casație și Justiție reține că, sub aspectul curgerii prescripției extinctive, nu are relevanță constatarea făcută și adusă la cunoștință de organul de control al Curții de Conturi sau de un alt organ cu atribuții de control, care este un terț față de raporturile de muncă ce s-au derulat între angajator și angajat și ale cărui observații nu dau naștere unui drept substanțial, de care să se prevaleze angajatorul, ci derivă din interpretarea conduitei acestuia, prin raportare la obligațiile stabilite în sarcina sa în materie de salarizare și gestionare a resurselor bugetare, în condițiile în care, de fapt, organul de control, dacă apreciază că nu au fost respectate dispozițiile legale, procedează la un control de legalitate".

Deși această decizie se referă la o altă problemă de drept decât cea din prezentul dosar, și anume la începutul termenului de prescripție extinctivă a acțiunii pentru angajarea răspunderii patrimoniale a salariatului, se impune a se ține seama de raționamentul care a stat la baza acestei decizii, care este pe deplin aplicabil, pentru identitate de rațiune, și în speța de față.

Actul de control efectuat de Curtea de Conturi și verificările care au urmat acestui act de control sunt lipsite de relevanță din perspectiva instituției prescripției dreptului material la acțiune, întrucât, indiferent de constatările unor organe de control cu privire la caracterul datorat sau nedatorat al unor plăți, trebuia ca reclamanta, în momentul în care a efectuat plățile pe care acum le contestă, să cunoască faptul că a achitat sume, cu titlu de preț, pentru bunuri nelivrate sau servicii de transport neefectuate, raportat la cantitățile și prețurile menționate în fiecare contract și bunurile efectiv livrate, având posibilitatea să verifice concordanța livrărilor de bunuri agreate conform fiecărui contract cu situația livrărilor efectuate, ce a determinat existența unor sume excedentare achitate din bugetul local.

Dacă s-ar accepta ipoteza susținută de recurenta-reclamantă, în sensul că termenul de prescripție a început să curgă de la data la care decizia Curții de Conturi a rămas definitivă, ar însemna să se admită că, deși partea a pierdut dreptul la acțiune deoarece nu a acționat în termenul prevăzut de lege pentru repararea prejudiciului de la data la care trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea, intervenirea unor împrejurări extrinseci raporturilor dintre părți, cum este decizia Curții de Conturi, să îi dea acesteia posibilitatea de a repune în discuție dreptul la acțiune, stins ca urmare a neexercitării acestuia în termenul prevăzut de lege.

Cu alte cuvinte, a valida opinia recurentei-reclamante înseamnă a admite că propria culpă pe care aceștia o invocă, respectiv că nu au cunoscut pretinsul prejudiciu înainte ca un terț să facă constatări asupra acestui aspect, este exoneratoare, în sensul că face ca termenul de prescripție al dreptului material la acțiune să nu se fi împlinit. Aceasta opinie nu poate fi reținută, deoarece nimănui nu-i este îngăduit să se prevaleze în fața justiției de propria sa culpă pentru a valorifica un drept.

Astfel, în mod judicios, instanța de apel a statuat că în raport cu data introducerii acțiunii de către recurentă - 08.02.2021 - termenul de prescripție prevăzut de art. 2517 C. civ. este împlinit, neputându-se reține motive de întrerupere și/sau suspendare a termenului de prescripție de natură să conducă la o soluție contrară.

Prin urmare, calificarea sumelor achitate de reclamantă din bugetul local în executarea contractelor de vânzare - cumpărare ca și creanțe fiscale este exclusă, iar aplicarea regimului de executare prevăzut pentru creanțele fiscale sau prin asimilare și anumitor creanțe bugetare este de asemenea exclusă, în lipsa stabilirii dreptului reclamantei la restituire.

De asemenea, nu poate fi determinant în stabilirea raportului juridic și respectiv a termenului de prescripție nici faptul că sumele pretinse au fost achitate din conturi de proveniență bugetară, raportat la identitatea reclamantei, ce este instituție publică.

Totodată, stabilirea momentului de la care începe să curgă termenul de prescripție a dreptului material la acțiune vizează reevaluarea situației de fapt reținută de instanțele anterioare, în raport de dovezile administrate, asupra căreia nu se poate realiza controlul judiciar în recurs, față de actuala structură a acestei căi extraordinare de atac.

Critica privind incidența prevederilor art. 30 din O.U.G. nr. 80/2013 care reglementează taxele judiciare de timbru este neavenită, așa cum în mod corect a reținut și instanța de apel, întrucât taxa de timbru nu este relevantă în determinarea conținutului raportului juridic, iar sintagma de "venituri publice" este diferită de "creanțe fiscale" atât în ce privește obiectul la care se referă, cât și a reglementării incidente.

Având în vedere considerentele expuse, Înalta Curte constată că, în ceea ce privește modalitatea de soluționare a excepției prescripției dreptului material la acțiune, soluția instanței de apel este legală, nefiind întrunite cerințele cazului de casare instituit de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.. Drept urmare, în baza dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-reclamantă UAT COMUNA MĂRIȘEL împotriva deciziei civile nr. 5/2022 din 10 ianuarie 2022 pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă.

În ceea ce privește solicitarea intimatei-pârâte A. S.R.L., formulată prin întâmpinarea depusă, de acordare a cheltuielilor de judecată, Înalta Curte o va respinge ca neîntemeiată, întrucât aceasta nu a depus documentele justificative ale respectivelor cheltuieli.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă UAT COMUNA MĂRIȘEL împotriva deciziei civile nr. 5/2022 din 10 ianuarie 2022 pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă, în contradictoriu cu intimata-pârâtă A. S.R.L.

Respinge cererea de acordare a cheltuielilor de judecată formulată de intimata-pârâtă A. S.R.L.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 23 iunie 2022.