ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1961/2022

Ședința publică din data de 11 octombrie 2022

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Sălaj la 30 octombrie 2020, sub nr. x/2020, reclamanta A. a chemat-o în judecată pe pârâta COMUNA ROMÂNAȘI, solicitând instanței să dispună obligarea pârâtei la plata sumei de 236.001,25 RON, din care suma de 224.001,25 RON reprezintă lucrări de construcții reabilitare drumuri, conform Contractului de lucrări nr. x/04.01.2011 și facturii nr. x/06.12.2019 și suma de 12.000 RON ce reprezintă cotizație datorată de către pârâtă Asociației pe anii 2017, 2018 și 2019 conform Regulamentului de funcționare a Asociației; obligarea pârâtei la plata dobânzii legale, începând cu data promovării prezentei acțiuni și până la plata integrală a debitului, precum și obligarea acesteia la plata cheltuielilor de judecată.

Prin întâmpinare, pârâta U.A.T. COMUNA ROMÂNAȘI, prin Primar, a solicitat respingerea acțiunii, în principal, ca urmare a admiterii excepției lipsei capacității procesuale de folosință a reclamantei, în subsidiar, ca urmare a admiterii excepției prescripției dreptului material la acțiune, iar, în terțiar, ca nefondată.

Prin încheierea din 11 februarie 2021, pronunțată în dosarul nr. x/2020, Tribunalul Sălaj a respins excepția lipsei capacității de folosință a reclamantei, precum și excepția prescripției dreptului material la acțiune.

Prin sentința civilă nr. 581 din 15 iunie 2021, pronunțată în dosarul nr. x/2020, Tribunalul Sălaj a admis cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta Comuna Românași, pe care a obligat-o la plata în favoarea reclamantei A. a sumei de 236.001,25 RON, din care suma de 224.001,25 RON reprezintă lucrări de construcții reabilitare drumuri conform contractului de lucrări nr. x/04.01.2011 și facturii nr. x/06.12.2019 și suma de 12.000 RON reprezintă cotizație datorată de pârâtă reclamantei pentru anii 2017, 2018 și 2019 conform Regulamentului Asociației, precum și la plata dobânzii legale aferente acestei sume, calculate de la data introducerii cererii de chemare în judecată, 30.10.2020, până la data plății efective a debitului. Totodată, a luat act că reclamanta va solicita cheltuieli de judecată pe cale separată.

Împotriva acestei sentințe și a încheierii de ședință din 11.02.2021, pârâta U.A.T. COMUNA ROMANAȘI, prin primar, a declarat apel, solicitând admiterea apelului și, în principal, schimbarea hotărârii primei instanțe în sensul admiterii excepției lipsei calității procesuale active a reclamantei, cu consecința respingerii cererii de chemare în judecată ca fiind formulată de către o persoană fără calitate procesuală activă; în subsidiar, schimbarea hotărârii primei instanțe, precum și a încheierii din data de 11.02.2021, în sensul admiterii excepției prescripției dreptului material la acțiune și respingerii cererii de chemare în judecată pentru suma de 224.001,25 RON ca fiind prescrisă.

Prin decizia nr. 576/2021 din 26 octombrie 2021, pronunțată în dosarul nr. x/2020, Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă a respins apelul declarat de apelanta U.A.T. COMUNA ROMÂNAȘI prin primar împotriva sentinței civile nr. 581 din 15.06.2021, pronunțată în dosarul nr. x/2020 al Tribunalului Sălaj, pe care a păstrat-o în întregime și, totodată, a respins apelul declarat de apelanta U.A.T. COMUNA ROMÂNAȘI împotriva încheierii din 11.02.2021.

Împotriva acestei decizii, la 21 februarie 2022, pârâta U.A.T. COMUNA ROMÂNAȘI, prin avocat, a declarat, în termen legal, recurs, prin care a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii instanței de apel și, în temeiul art. 497 C. proc. civ., trimiterea cauzei spre rejudecare Curții de Apel Cluj.

În motivare, autoarea prezentului demers judiciar a evocat soluțiile pronunțate de instanțele de fond și apel, după care a susținut că hotărârea instanței de apel este nelegală din mai multe perspective.

A. Referitor la soluția dată asupra excepției lipsei calității procesuale active a intimatei, recurenta a susținut incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1), pct. 6 C. proc. civ.

Detaliind, recurenta a arătat că, prin cererea de apel, a înțeles să invoce excepția lipsei calității procesuale active a intimatei, argumentând, în esență, că nu și-a asumat obligații direct față de intimata A.., ci, eventual, față de membrii asociației.

Cu toate acestea, instanța de apel a analizat și a motivat hotărârea din perspectiva excepției lipsei capacității procesuale de folosință în privința căreia recurenta susține că, deși a invocat-o în fața primei instanțe, nu a înțeles să atace soluția dată asupra acestei excepții.

Astfel, arată că, în fapt, prin cererea de apel a invocat o excepție diferită de cea care a făcut obiectul analizei primei instanțe, respectiv excepția lipsei calității procesuale active, aspect care rezultă din expunerea realizată prin memoriul de apel. Or, instanța nu a analizat această excepție, ci a considerat în mod eronat că obiectul apelului este reprezentat de soluția dată asupra excepției lipsei capacității procesuale de folosință.

Pe cale de consecință, față de această împrejurare, recurenta consideră că este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., întrucât, deși instanța de apel a respins cererea de apel ca nefondată și a menținut în integralitate hotărârea primei instanțe - respingând implicit și excepția lipsei calității procesuale active - aceasta nu a expus motivele pentru care a respins excepția lipsei calității procesuale active.

B. Referitor la modul de soluționare a cererii de apel, din perspectiva soluției date de prima instanță excepției prescripției dreptului material la acțiune, recurenta a susținut incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Detaliind, arată că, prin hotărârea recurată, instanța de apel a statuat că soluția dată de prima instanță asupra excepției prescripției dreptului material la acțiune este legală și temeinică, sens în care a reținut că: (i) scadența obligației de plată s-a născut doar la data la care aceasta a fost solicitată prin facturare; (ii) atâta timp cât pârâta a înregistrat adresa prin care s-a expediat factura nr. x/06.12.2019, de către intimata A.., se consideră că a recunoscut creanța, ceea ce echivalează cu întreruperea termenului de prescripție, prin raportare la dispozițiile art. 2537 pct. 1 C. civ.

Totodată, referindu-se la considerentele instanței de apel prin care aceasta a reținut că scadența obligației de plată s-a născut doar la data la care aceasta a fost solicitată prin facturare, recurenta susține că această linie de argumentare a instanței de apel este rezultatul unei aplicări/interpretări greșite a normelor de drept material.

În acest sens, arată că și-a asumat aceste obligații de plată cel mai târziu la data adoptării H.C.L. nr. 49/01.07.2016 și că de la acest moment obligația a devenit exigibilă și putea fi pretinsă de către reclamantă, sens în care evocă dispozițiile art. 2524 C. civ.

Prin urmare, recurenta apreciază că în mod greșit instanța a reținut că obligația a devenit scadentă/exigibilă doar la data emiterii facturii, întrucât nu există nicio prevedere legală (sau contractuală) care să stabilească că obligația de plată a acestor sume devine scadentă/exigibilă doar la data când este emisă factura fiscală de către creditoare.

Mai mult, recurenta subliniază că, potrivit art. 1495 C. civ., în lipsa unui termen stipulat de părți sau determinat în temeiul contractului, al practicilor statornicite între acestea ori al uzanțelor, obligația trebuie executată de îndată.

Altfel spus, în accepțiunea recurentei, este vorba de o obligație simplă, care nu este afectată de termen sau condiție și care poate fi executată imediat, din proprie inițiativă sau la cererea creditorului, astfel încât, emiterea sau neemiterea facturii nu poate afecta caracterul simplu al obligației, fiind vorba de o simplă operațiune cu relevanță contabilă.

În continuare, arată că validarea raționamentul instanței de apel implică acceptarea faptului că scadența/exigibilitatea obligației de plată reprezintă un fapt lăsat exclusiv la latitudinea creditorului și, consecutiv, inclusiv curgerea termenului de prescripție a dreptului material la acțiune este lăsată exclusiv la latitudinea creditorului. Or, în opinia recurentei, un atare raționament nu poate să fie decât eronat, neavând nicio bază legală.

Susținând, așadar, că scadența/exigibilitetea obligației de plată este determinată de lege sau de convenția părților, recurenta arată că, atâta timp cât nu există o normă legală sau contractuală care să prevadă că exigibilitatea obligației intervine la momentul emiterii facturii, obligația este exigibilă de îndată.

Astfel, arată că prescripția a început să curgă la momentul asumării angajamentului, respectiv la data adoptării HCL nr. 49/2016 și, chiar dacă nu s-ar accepta această dată ca fiind data de la care curge cursul prescripției, în accepțiunea recurentei, aceasta a început să curgă cel mai târziu la data de 29.07.2016, când A.. a realizat prima plată în valoare de 300.000 RON către B..

Ca atare, față de împrejurarea că tranzacția cu B. a fost încheiată sub condiția aprobării acesteia prin HCL și astfel nu se putea realiza nicio plată fără a fi aprobată prin HCL, cel mai târziu la data de 29.07.2016, când a fost realizată prima plată, recurenta susține că reclamanta A.. avea cunoștință de existența acestui angajament.

Or, în situația în care se pornește de la o atare premisă, a unei acțiuni în executarea obligațiilor contractului de asociere, în accepțiunea recurentei, este evident că respectiva creanță pretinsă este o creanță "civilă" supusă termenului general de prescripție, de 3 ani, care s-a împlinit cel mai târziu la 29.07.2019.

În continuare, recurenta arată că, și în ipoteza în care s-ar aprecia că termenul de prescripție începe să curgă de la data efectuării fiecărei plăți în parte, tot ar fi împlinit termenul de prescripție. În acest sens, recurenta menționează că o primă plată către B., în valoare de 300.000 RON, s-a realizat la 29.07.2016, o a doua plată în valoare de 94.000 RON s-a realizat la data de 09.06.2017, o treia plată în sumă de 20.000 RON, s-a realizat la data de 19.09.2017 și o ultimă plată, în sumă de 6828 RON, a avut loc în octombrie 2018.

Cum acțiunea a fost introdusă la data de 30.10.2020, recurenta susține că, cel puțin în raport de primele trei plăți, acțiunea este vădit prescrisă.

Referitor la considerentele prin care instanța de apel a reținut că scadența obligației de plată s-a născut doar la data la care aceasta a fost solicitată prin facturare, recurenta arată, cu titlu complementar, ceea ce a reținut prima instanță, respectiv că înregistrarea adresei prin care i-a fost comunicată factura fiscală reprezintă o recunoaștere a pretențiilor în raport de art. 2537 C. civ.

În primul rând, recurenta arată că, pentru a reține incidența acestui articol, ar fi trebuit determinat momentul de la care începe să curgă termenul de prescripție. Sub acest aspect, menționează ceea ce reține instanța, respectiv faptul că termenul de prescripție a început să curgă abia la momentul la care s-a emis factura fiscală, astfel încât, în accepțiunea recurentei, considerentele subsidiare invocate de instanța de apel pot fi relevante exclusiv în acea ipoteză în care cursul prescripției curge de la o altă dată decât data emiterii facturii fiscale.

În continuare, recurenta arată că, dacă se are în vedere premisa potrivit căreia cursul prescripției curge de la o altă dată decât data emiterii facturii fiscale, soluția instanței de apel este oricum dată cu aplicarea/interpretarea greșită a normelor de drept material.

Așadar, dacă prescripția curge de la data adoptării HCL nr. 49/01.07.2016, recurenta susține că înregistrarea la data de 05.02.2020 a facturii fiscale emise la data de 06.12.2019 nu poate avea efect întreruptiv de prescripție, de vreme ce această "recunoaștere" este făcută după împlinirea termenului de prescripție, or, actul de întrerupere a cursului prescripției poate avea loc exclusiv cât timp termenul de prescripție nu s-a împlinit, nu și ulterior acestuia.

În altă ordine de idei, recurenta arată că înregistrarea unei adrese primite de la un terț este o obligație a funcționarului care preia corespondența, iar acceptarea la plată, respectiv recunoașterea unei creanțe, este un act de dispoziție, care nu poate fi realizată decât de reprezentanții U.A.T., Primar sau Consiliu Local, după caz.

Or, de vreme ce asumarea acestei obligații s-a realizat prin HCL nr. 49/2016, în opinia recurentei, principiul simetriei formelor impune ca recunoașterea datoriei, ca act întreruptiv de prescripție, să se realizeze tot printr-o hotărâre de consiliu local. Altfel spus, actul trebuie să emane de la cel în drept să facă această recunoaștere.

Susținând, așadar, că funcționarul care a înregistrat adresa nu putea să conteste plata sau să o recunoască și, cu de la sine putere, să restituie factura, recurenta prevederile art. 2538 C. civ.:

"Când recunoașterea este tacită, ea trebuie să rezulte fără echivoc din manifestări care să ateste existența dreptului celui împotriva căruia curge prescripția. Constituie acte de recunoaștere tacită plata parțială a datoriei, achitarea, în tot sau în parte, a dobânzilor sau penalităților, solicitarea unui termen de plată și altele asemenea", dispoziție legală care, în accepțiunea recurentei, întărește teza afirmată, potrivit căreia, recunoașterea nu poate fi realizată prin simplul fapt al înregistrării unei adrese prin intermediul căreia se comunică o factură.

Verificând hotărârea atacată prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte reține următoarele:

Prin cererea de recurs, autoarea căii extraordinare de atac a susținut incidența motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

În cadrul primului motiv de casare, prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a susținut faptul că, deși prin cererea de apel a înțeles să invoce excepția lipsei calității procesuale active a intimatei-reclamante, susținând că nu și-a asumat obligații direct față de intimata A.., ci, eventual, față de membrii asociației, cu toate acestea, instanța de apel a analizat și a motivat hotărârea din perspectiva excepției lipsei capacității procesuale de folosință a aceleiași părți.

Procedând la verificarea deciziei recurate raportat la conținutul cererii de apel, Înalta Curte constată că, deși, în apel, pârâta a invocat excepția lipsei calității procesuale active a intimatei-reclamante, susținerea fiind reținută inclusiv în cuprinsul deciziei recurate, Curtea de apel nu a analizat excepția ridicată prin cererea de apel, ci s-a pronunțat asupra excepției (lipsei capacității procesuale de folosință a intimatei-reclamante) ridicate de pârâtă în fața primei instanțe.

Așadar, având în vedere că, prin cererea de apel, autoarea prezentului demers judiciar a invocat o excepție diferită de cea care a făcut obiectul analizei primei instanțe, iar instanța de apel a analizat tot excepția ridicată de pârâtă în fața primei instanțe, Înalta Curte reține că decizia recurată nu respectă exigențele motivării impuse de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., de natură a atrage incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din același act normativ.

Referitor la modul de soluționare a criticilor formulate prin cererea de apel asupra excepției prescripției dreptului material la acțiune, Înalta Curte reține că, deși recurenta a înțeles să invoce incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în realitate, analiza deciziei atacate relevă faptul că nu pot fi decelate argumentele instanței de apel pentru care au fost înlăturate în mod real și efectiv criticile recurentei referitoare la excepția prescripției dreptului material la acțiune.

Deși prin cererea de apel, recurenta-pârâtă a solicitat, în subsidiar, schimbarea hotărârii primei instanțe, precum și a încheierii din data de 11.02.2021, în sensul admiterii excepției prescripției dreptului material la acțiune și respingerii cererii de chemare în judecată exclusiv pentru suma de 224.001,25 RON ca fiind prescrisă (reprezentând lucrări de construcții reabilitare drumuri), nu pentru întreaga valoare solicitată de reclamantă, care cuprindea și suma de 12.000 RON ce reprezintă cotizația datorată de recurentă Asociației pe anii 2017-2019, instanța de apel analizează (la al patrulea paragraf de la ultima pagină a deciziei recurate) inclusiv această din urmă pretenție din perspectiva prescripției dreptului material la acțiune, reținând că:

"În ceea ce privește cotizația anuală de 4.000 RON/an, excepția prescripției trebuie respinsă, deoarece a fost solicitată cotizația pe ultimii 3 ani de zile, sume care nu sunt prescrise".

De asemenea, se constată că decizia recurată nu lămurește norma de drept aplicabilă prescripției (având în vedere că reclamanta a susținut că suma care reprezintă contravaloarea lucrărilor de construcții provine din fonduri publice, respectiv dintr-un proiect de finanțare cu fonduri europene, situație în care termenul de prescripție poate fi de 5 ani și nu de 3 ani cum a arătat pârâta).

Totodată, întrucât momentul de la care începe cursul prescripției determină data la care aceasta urmează să se împlinească, calcularea termenului de prescripție de către instanța de apel impunea, în mod prioritar, determinarea momentului în care, în concret, acest termen a început să curgă.

Sub acest aspect, se constată că instanța de apel nu lămurește nici momentul de început al prescripției; în considerentele deciziei recurate, Curtea de apel nu arată de ce anume creanța a devenit exigibilă abia de la data emiterii facturii x/06.12.2019 și nu analizează nici plățile parțiale făcute de reclamantă către constructor în perioada 2016-2018, în condițiile în care acțiunea a fost introdusă la data de 30.10.2020. În plus, instanța de apel nu explică nici în ce măsură acceptarea facturii x/06.12.2019 putea întrerupe prescripția în eventualitatea în care momentul de început al cursului prescripției ar fi fost cel indicat de reclamantă, iar prescripția ar fi fost împlinită anterior.

Ca atare, instanța supremă reține că hotărârea recurată nu respectă exigențele motivării impuse de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., fapt de natură a atrage incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din același act normativ.

Prin urmare, nefiind cercetat în mod real apelul pârâtei, instanța supremă nu poate proceda la examinarea legalității deciziei recurate prin prisma motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., invocat de recurentă.

Pentru aceste considerente, constatând că este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 497 teza I din același act normativ, va admite recursul declarat de recurenta-pârâtă U.A.T. COMUNA ROMÂNAȘI, prin primar C., împotriva deciziei nr. 576/2021 din 26 octombrie 2021, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă, pe care o va casa în integralitate, urmând a trimite cauza, spre o nouă judecată, aceleiași instanțe de apel.

Cu ocazia rejudecării, instanța de apel urmează a proceda la un examen efectiv al argumentelor părților, în vederea analizării tuturor aspectelor necesare soluționării cauzei, cu respectarea dispozițiilor art. 501 alin. (3) C. proc. civ., ținând seama de toate motivele invocate înaintea instanței de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurenta-pârâtă U.A.T. COMUNA ROMÂNAȘI, prin primar C., împotriva deciziei nr. 576/2021 din 26 octombrie 2021, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă.

Casează, în tot, decizia nr. 576/2021 din 26 octombrie 2021, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă și trimite cauza, spre o nouă judecată, aceleiași instanțe de apel.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 11 octombrie 2022.