Decizia nr. 1285/2021 — ÎCCJ, Secția I civilă — recurs împotriva sentinței nr. 621/2019 a Tribunalului Sălaj

Obiectul cererii de chemare în judecată: Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată la 09.01.2017, pe rolul Tribunalului Sălaj, sub nr. de dosar x/2017, reclamanții A. și B. au solicitat obligarea solidară a pârâților C., D. și Municipiul Zalău la plata sumei de 776.025 RON, reprezentând prejudiciu cauzat prin actele sau faptele acestora; obligarea la plata dobânzii legale calculate conform prevederilor legale de la data înregistrării acțiunii și până la data achitării efective a prejudiciului cauzat; obligarea la plata cheltuielilor de judecată. În cauză, prin întâmpinările formulate, pârâții Municipiul Zalău, C. și D. au invocat excepția prescripției dreptului la acțiune. Pârâtul Municipiul Zalău a mai solicitat, pe cale de excepție, respingerea, ca inadmisibilă, a cererii de chemare în judecată, iar, pe fond, a apreciat că este neîntemeiată. Tot pe cale de excepție, pârâtul a invocat lipsa calității procesuale pasive.

Hotărârea pronunțată, în primă instanță, de Tribunalul Sălaj: Prin sentința civilă nr. 621 din 4 iulie 2019, Tribunalul Sălaj, secția civilă a respins, ca neîntemeiată, excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților Municipiul Zalău, C. și D.; a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune invocată de pârâți și, în consecință, a respins acțiunea formulată de reclamanți, ca prescrisă. Totodată, a obligat reclamanții la plata sumei de 27.631,8 RON, către pârâții C. și D., cu titlu de cheltuieli de judecată și a obligat reclamanții la plata sumei de 4080 RON, către expert E., reprezentând diferență onorariu. Prin cererea de îndreptare a erorii materiale, înregistrată la 05.09.2019, petenta E. a solicitat completarea dispozitivului sentinței civile nr. 621/04.07.2019 pronunțată în dosar nr. x/2017 cu mențiunea "executorie" privind onorariul expertului, cerere ce a fost încuviințată, prin încheierea din 3 octombrie 2019 a Tribunalul Sălaj. Prin cererea înregistrată la 09.10.2019, petenta E. a solicitat instanței să se pronunțe asupra onorariului în cuantum de 3550 RON, solicitat prin decontul depus la 14.09.2018, cerere care a fost admisă, prin sentința civilă din 24 octombrie 2019 a Tribunalului Sălaj, dispunându-se completarea dispozitivului sentinței civile nr. 621/4 iulie 2019, în sensul obligării reclamanților la plata sumei de 3550 RON, cu titlu de onorariu, către expert E.. Împotriva sentinței pronunțate de Tribunalul Sălaj au formulat apel reclamanții A. și B..

Decizia pronunțată, în apel, de Curtea de Apel Cluj. Prin decizia civilă nr. 259A din 20 noiembrie 2019, Curtea de Apel Cluj, secția I civilă a respins, ca nefondat, apelul formulat în cauză și a obligat apelanții să plătească intimaților C. și D., suma de 5.000 RON, reprezentând cheltuieli de judecată, parțiale, în apel.

Calea de atac exercitată în cauză. Împotriva deciziei pronunțate de Curtea de Apel Cluj au declarat recurs reclamanții A. și B., prevalându-se de motivele de casare prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre o nouă judecată primei instanțe. În cuprinsul cererii de recurs, reclamanții au invocat următoarele aspecte: Un prim aspect de nelegalitate a deciziei recurate, semnalat de recurenți, constă în încălcarea principiului non reformatio in pejus,consacrat de art. 481 C. proc. civ., a cărui nesocotire atrage sancțiunea nulității. În susținerea acestui motiv de recurs s-a argumentat că instanța de apel a stabilit greșit faptul că termenul de prescripție a dreptului la acțiune a început să curgă de la data rezoluțiunii ultimului antecontract de vânzare-cumpărare încheiat de reclamanții-recurenți, care a avut loc în iunie 2012. Această statuare a instanței de apel le-a creat o situație mai grea decât cea stabilită prin sentința apelată, care a reținut, ca punct de început al termenului de prescripție, data pronunțării deciziei nr. 268/2013 a Tribunalului Sălaj. Astfel, în raport de data pronunțării deciziei civile nr. 268/2013, adică 23.12.2013, prima instanță a statuat că dreptul la acțiunea în despăgubiri a reclamanților era prescris la 09.01.2017, dată la care a fost înregistrată cererea de chemare în judecată, obiect al prezentului dosar. Prin memoriul de apel, deși au învederat că decizia civilă nr. 268/2013 nu a rămas definitivă și irevocabilă la data pronunțării acesteia, ci pe data expirării termenului de exercitare a căii de atac a recursului, instanța de apel a înlăturat argumentarea din memoriul de apel și a stabilit, cu încălcarea principiului non reformatio in pejus, că termenul de prescripție al dreptului la acțiune a început să curgă de la data rczoluțiunii ultimului antecontract de vânzare-cumpărare, încheiat de reclamanți, care a avut loc în iunie 2012. Apreciază că, în situația prezentată, instanța de control judiciar le-a creat, în propriul apel, o situație mai grea decât cea stabilită prin sentința atacată. Încălcând principiul non reformatio in pejus, instanța de apel stabilește un alt moment al începerii cursului prescripției - data rezoluțiunii ultimului antecontract de vânzare-cumpărare, care a avut loc în luna iunie 2012, acceptând argumentele pârâților intimați, părți care nu au atacat sentința civilă pronunțată în prezentul dosar, cu toate că, dacă erau nemulțumiți de statuările primei instanțe, făcute prin considerentele sentinței, aveau posibilitatea să promoveze calea de atac a apelului împotriva respectivelor considerente. Se pretinde că încălcarea principiului non reformatio in pejus și a principiului disponibilității rezultă și din statuarea instanței de apel potrivit căreia termenul de prescripție, în cazul dat, a început să curgă la o dată anterioară celei a rămânerii definitive a decizie civile nr. 268/2013 a Tribunalului Sălaj, anume data rezoluțiunii ultimului antecontract de vânzare cumpărare, deși a fost reținut faptul că prima instanță s-a raportat, greșit, la data rămânerii definitive a menționatei decizii. De vreme ce reclamanții au contestat, în apel, doar data stabilită de prima instanță, ca început al cursului prescripției, instanța de apel trebuia să-și limiteze analiza, în raport cu principiul disponibilității, exclusiv la acest din urmă moment și să demonstreze că data contestată de reclamanți, ca fiind data rămânerii definitive a deciziei civile nr. 268/2013 este sau nu corectă. Or, în cazul dat, Curtea de Apel Cluj înlătură momentul stabilit de prima instanță ca debut al termenului de prescripție - data rămânerii definitive a deciziei civil nr. 268/2013 și stabilește un cu totul alt moment, la o altă dată de la care ar începe să curgă termenul de prescripție - data rezoluțiunii ultimului antecontract de vânzare cumpărare, ceea ce, în opinia recurenților, ar constitui o înrăutățire a situației față de cele statuate de prima instanță. Referitor la motivul de recurs înscris în art. 488, alin. (1), pct. 6 C. proc. civ., recurenții susțin că decizia recurată cuprinde argumente contradictorii. Astfel, pe de o parte, se statuează că momentul de început al curgerii termenului de prescripție al reclamanților este acela al datei la care a fost rezoluționat ultimul antecontract de vânzare-cumpărare, dintre cele încheiate în perioada 2007 - 2008, anume 12 iunie 2012, iar, pe de altă parte, validează statuarea eronată făcută de instanța de fond, în sensul că debutul termenului de prescripție a avut loc pe data pronunțării deciziei civile nr. 268/2013. În cauză, fapta ilicită păgubitoare săvârșită de pârâții C. și D. are caracter continuu, astfel încât aceasta poate fi considerată a fi consumată nu pe data pronunțării deciziei civile nr. 268/2013, care în mod eronat a fost considerată, atât de către prima instanță, cât și de către instanța de apel ca fiind data rămânerii definitive a acestei hotărâri judecătorești, ci pe data când a expirat termenul de exercitare a căii de atac a recursului împotriva acestei hotărâri, care s-a plasat în a doua jumătate a lunii februarie 2014. Or, în condițiile în care cererea introductivă de instanță, obiect al acestui dosar a fost înregistrată pe data de 09.01.2014, este în afara oricărei îndoieli că la acea dată prescripția nu era împlinită. În ceea ce privește incidența motivului de recurs înscris în art. 488, alin. (1), pct. 8 C. proc. civ., recurenții-reclamanți au susținut încălcarea prevederilor care reglementează răspunderea civilă delictuală, înscrise în art. 998-999 C. civ. de la 1864 și art. 1349 din actualul C. civ., prin aceea că s-a stabilit eronat că data de la care reclamanții au putut să cunoască valoarea întregului prejudiciu este anterioară chiar consumării faptelor ilicite ale pârâților. Arată că, prin memoriul de apel, au susținut că prejudiciul încercat a fost cauzat prin obstrucțiile făcute în mod continuu, în perioada 2007-2014, de către pârâții C. și D., pentru a-i împiedica să finalizeze proiectul imobiliar demarat, care a consta în construirea a 3 imobile în muncipiului Zalău, compuse în total din 26 de apartamente și 18 garaje, astfel încât acțiunile pârâților i-ar fi pus în imposibilitate de a obține prețul imobilelor, astfel cum a fost prevăzut în antecontractele perfectate. Considerără că, în mod eronat, Curtea de Apel Cluj a stabilit că data la care reclamanții au putut să cunoască valoarea întregului prejudiciu este anterioară chiar consumării faptelor ilicite ale pârâților, cu toate că ultima obstrucție realizată de pârâții F. a constat în promovarea acțiunii având ca obiect demolarea ultimului etaj al imobilelor în discuție, care a fost soluționată definitiv prin decizia civilă nr. 268/2013, rămasă irevocabilă la mijlocul lunii februarie 2014. Abia la data rămânerii definitive a acestei din urmă decizii s-au epuizat obstrucțiile pârâților-intimați F., adică faptele ilicite păgubitoare ale acestora și, cel mai devreme, tot atunci reclamanții/recurenți ar fi putut să evalueze, estimativ, prejudiciul creat în patrimoniul acestora. Or, stabilirea unei date anterioare celei săvârșirii ultimei fapte ilicite, ca dată a producerii prejudiciului și, implicit, a cunoașterii acestuia, așa cum eronat a reținut Curtea de Apei Cluj reprezintă, în accepțiunea recurenților, o încălcarea a prevederilor legale referitoare la răspunderea civilă delictuală. Apreciază că și promovarea litigiului soluționat, irevocabil, prin decizia nr. 268/2013 trebuia analizat ca fiind o obstrucție și, deci, o faptă ilicită a pârâților F. întrucât, chiar dacă la acea data era finalizată construirea celor trei imobile în litigiu, reclamanții nu ar fi putut să le valorifice pe perioada derulării litigiului, deoarece niciun cumpărător rezonabil nu ar fi încheiat un contract de vânzare-cumpărare, chiar și pentru un apartament situat la parterul imobilelor, de vreme ce exista posibilitatea demolării ultimului etaj. Apreciază, astfel, că este greșită statuarea instanța de apel prin care a reținut că termenul de prescripție nu se poate calcula începând cu data încheierii noilor contracte autentice de vânzare-cumpărare autentice. Consideră că statuarea instanței de apel pleacă de la o premisă falsă, întrucât reclamanții nu aveau o posibilitate reală de a cunoaște pierderea suferită, ca urmare a obstrucțiilor făcute de pârâți în realizarea proiectului lor imobiliar, mai devreme decât data la care au încetat obstrucțiile făcute în acest sens și care este data rămânerii definitive și irevocabile a deciziei nr. 268/2013 pronunțată de Tribunalul Sălaj ce se situează în a doua jumătate a lunii februarie 2014. Consideră că prima instanță a stabilit, arbitrar, data de început a cursului prescripției dreptului la acțiune al reclamanților, ulterior confirmată de către instanța de apel, în condițiile în care, raportat la înscrisurile dosarului, reclamanții nu puteau nici măcar intui valoarea prejudiciului suferit ca urmare a faptelor ilicite săvârșite de pârâții F., prin care aceștia din urmă, pe de o parte, au determinat o întârziere a finalizării investiției imobiliare, iar, pe de altă parte, i-au pus în situația de a nu-și putea valorifica, prin vânzare, cele 3 imobile - blocuri de locuințe, prețurile existente pe piața imobiliară la data preconizată pentru finalizarea construcțiilor. Decizia civilă recurată este criticată și raportat la daunele morale solicitate prin cererea de chemare în judecată, recurenții susținând că cererea lor nu a fost analizată de instanța de apel, care s-a limitat a menționa că aceasta face parte din pretențiile formulate de reclamanții, fapt ce legitimează constatarea că, din această perspectivă, decizia recurată este nemotivată. Daunele morale au fost pricinuite reclamanților de către pârâții C. și D. și constau în prejudiciul adus imaginii publice și credibilității reclamanților, ca participanți pe piața imobiliară locală, atât în fața organelor administrației publice locale, cât și în fața persoanelor cu care au încheiat antecontractele de vânzare-cumpărare.

Apărările formulate în cauză: Atât intimații C. și D., cât și intimații Primarul Municipiului Zalău, Consiliul Local al Municipiului Zalău și Municipiul Zalău au formulat întâmpinare, prin care au solicitat respingerea recursului și menținerea hotărârii instanței de apel ca fiind legală și temeinică. Prin apărările formulate, intimații au apreciat că instanța de apel nu a încălcat principiul non reformation in pejus, de vreme ce instanța de fond și cea de apel au reținut prescripția dreptului material la acțiune, ambele instanțe reținând aceeași soluție și aceleași aspecte, diferența constând doar în detalierea argumentelor și stilul propriu de argumentare, specific etapei procesuale. G. că nici argumentul referitor la motivarea contradictorie a deciziei atacate nu poate fi reținut în cauză. Instanța a analizat prescripția și termenul de la care curge aceasta de la toate momentele invocate de reclamanți, ceea ce nu echivalează cu o motivare contradictorie a deciziei recurate. Instanța de apel a statuat că, raportat la datele de care s-au prevalat alternativ reclamanții, aceștia trebuiau și puteau să cunoască existența și întinderea pagubei, de vreme ce rezoluțiunea antecontractelor de vânzare-cumpărarea a avut loc în perioada septembrie 2009 - iunie 2012, perioada în care reclamanții au cunoscut că nu vor mai putea obține prețul stabilit în antecontracte și că, deja, începuse scăderea prețurilor apartamentelor, în contextul crizei economice. Relativ la motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) punctul 8 C. proc. civ., intimații au apreciat că instanța de apel, cât și instanța de fond, a analizat atât existența prejudiciului, cât și prescripția pornind de la temeiul de drept al acțiunii - răspunderea civilă delictuală a pârâților, examinând în parte faptele reclamate, cărora le corespunde câte un termen de prescripție. Astfel, la analiza prescriptibilității s-a avut în vedere în primul rând data anulării definitive a actelor administrative în temeiul cărora s-au realizat construcțiile, iar în al doilea rând, data rezoluțiunii antecontractelor de vânzare-cumpărare. Faptul că, în analiza apărărilor reclamanților, s-a verificat și prescriptibilitatea acțiunii și în raport de data pronunțării și rămânerii irevocabile a deciziei civile nr. 268/2013 nu permite o altă concluzie. Referitor la critica care vizează daunele morale, s-a apreciat că motivul de recurs este neîntemeiat, întrucât hotărârea instanței de apel este motivată și cuprinde pe larg considerente cu privire la toate motivele de apel, inclusiv cu privire la daunele morale, excepția prescripției dreptului material la acțiune fiind examinată atât în privința daunelor materiale, cât și a celor morale.

Procedura de filtru. Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților, iar prin încheierea din 22 aprilie 2021, completul de filtru a admis, în principiu, recursul declarat de reclamanții B. și A. împotriva deciziei civile nr. 259A din 20 noiembrie 2019 a Curții de Apel Cluj, secția I civilă și a fixat termen de judecată a recursului la 10 iunie 2021, în ședință publică, cu citarea părților.

Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale aplicabile, Înalta Curte va constata că recursul declarat este nefondat pentru considerentele care succed: Recurenții au invocat, ca prim motiv de recurs, dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., în a cărui dezvoltare și argumentare juridică s-a arătat că hotărârea instanței de apel este nelegală, motivat de împrejurarea că decizia pronunțată de instanța de apel încălcă principiul non reformatio in pejus. În esență, recurenții au susținut faptul că instanța de apel, prin considerentele deciziei atacate, a creat reclamanților-recurenți o situație mai grea în propria cale de atac, întrucât instanța de prim control judiciar a reținut un alt moment de începere a termenului de prescripție decât cel stabilit de instanța de fond. Astfel, au arătat că deși au contestat, în apel, data stabilită de prima instanță, ca debut al cursului prescripției, respectiv data pronunțării deciziei civile nr. 268/2013 a Tribunalului Sălaj, instanța de apel statuează că momentul de început al curgerii termenului de prescripție este acela al datei la care a fost rezoluționat ultimul antecontract de vânzare-cumpărare, dintre cele încheiate în perioada 2007-2008 și, anume, 12 iunie 2012. Critica recurenților, deși susceptibilă în cazul de casare evocat, nu poate fi reținută în cauza de față, întrucât acțiunea reclamanților a fost respinsă, ca prescrisă, în primă instanță, soluția fiind menținută de instanța de apel, pentru argumentele care au complinit motivarea instanței de fond. Or, acest procedeu judiciar, uzitat de instanța de apel, nu conduce la încălcarea principiului enunțat, de vreme ce, prin confirmarea soluției instanței de fond, situația reclamanților a rămas neschimbată. În cuprinsul considerentelor deciziei pronunțate, instanța de apel a arătat că, distinct de fapta ilicită reclamată în sarcina pârâților autorități publice, fapta ilicită imputată pârâților-intimați F. a constat în obstrucționarea de către aceștia a obligațiilor contractuale asumate de reclamanți, prin antecontractele de vânzare-cumpărare, datorită acțiunilor administrative și în justiție demarate de pârâți. S-a imputat că aceste demersuri au determinat rezoluționarea antecontractele de vânzare-cumpărare încheiate, întrucât, pe de o parte, lucrările de construcție nu au mai putut fi finalizate la termenul asumat, iar, pe de altă parte, prețurile apartamentelor au început să scadă, iar promitenții cumpărători doreau un preț mai mic, justificat de împrejurarea că imobilele nu erau finalizate la termenul stipulat. Fiind învestită cu motivul de apel, prin care a fost criticat modul de soluționare a excepției prescripției dreptului material la acțiune, sub aspectul reținerii eronate a datei de debut a cursului prescripției, Curtea de Apel a procedat la examinarea momentului obiectiv la care reclamanții trebuiau și puteau cunoaște existența pagubei, fiind avut în vedere faptul că, atât pe parcursul soluționării litigiului în primă instanță, cât și în apel, reclamanții s-au prevalat de mai multe momente care, în accepțiunea acestora, ar marca începutul termenului de prescripție. Sub acest aspect, în consens cu cele reținute de prima instanță, potrivit cărora lucrările de construcție au fost recepționate la 03.09.2010, iar rezoluțiunea antecontractelor de vânzare-cumpărare, încheiate pentru prețurile de care se prevalează reclamanții, a intervenit în perioada septembrie 2009- iunie 2012, instanța de apel a statuat că, în acea perioadă, reclamanții au cunoscut atât faptul că nu vor mai putea obține prețul stabilit prin antecontractele de vânzare-cumpărare, cât și faptul că începuse deja scăderea prețurilor apartamentelor, în contextul crizei economice și, deci, existența prejudiciul suferit, ca urmare a demersurilor administrative și acțiunilor în justiție demarate de pârâții F.. Răspunzând aspectului controversat al verificării prescriptibilității acțiunii în raport de data pronunțării ori a rămânerii irevocabile a deciziei civile nr. 268/2013 a Tribunalului Sălaj, instanța de apel a apreciat că aspectul semnalat este nerelevant în examinarea soluției date excepției prescripției dreptului material la acțiune, de vreme ce analiza a fost realizată, în primul rând, în raport de data anulării definitive a actelor administrative în baza cărora s-au edificat construcțiile și, în al doilea rând, în raport de data rezoluțiunii antecontractelor de vânzare-cumpărare. Pentru menținerea soluției de respingere a acțiunii, ca prescrisă, instanța de apel a avut în vedere și un considerent suplimentar, fiind reținut a fi irelevant, sub aspectul momentului de început al prescripției, data la care decizia nr. 268/2013 a Tribunalului Sălaj a rămas definitivă ori irevocabilă, de vreme ce, reclamanții au pretins în cauză, drept prejudiciu, profitul pe care l-au pierdut prin nevalorizarea apartamentelor la prețul din perioada de vârf a pieței imobiliare, în timp ce, prin decizia evocată, a fost soluționată acțiunea prin care s-a urmărit desființarea lucrărilor supraetajate și nu desființarea imobilelor, pentru care au fost perfectate antecontracte de vânzare-cumpărare. Prin urmare, contrar susținerilor recurenților, soluția îmbrățișată de instanța de apel, ce își găsește fundamentarea în considerentele expuse, nu este de natură să creeze acestora o situație mai grea în propria cale de atac, deoarece principiul non reformatio in pejus reclamă împrejurarea ca partea care a exercitat o cale de atac să nu sufere o înrăutățire a situației față de cea stabilită prin hotărârea judecătorească supusă controlului judiciar, ipoteză care nu se identifică în cauză, după cum s-a evocat în precedent. Așadar, atât timp cât, în urma controlului judiciar exercitat de instanța de apel, s-a constatat că soluția de respingere, ca prescrisă, a acțiunii în pretenții formulate de reclamanți este corectă, pentru argumentele care complinesc cele avute în vedere de instanța de fond cu ocazia examinării pretenției concrete deduse judecății, Înalta Curte reține că procedeul uzitat nu este de natură a agrava situația creată reclamanților, prin sentința pronunțată de instanța de fond. Așa fiind, tehnica judiciară îmbrățișată de instanța de apel este corectă întrucât raționamentul expus, în cuprinsul deciziei recurate, a confirmat aceeași soluție, respectiv cea de respingere a acțiunii, ca prescrisă. Subsumat motivului de nelegalitate care vizează încălcarea principiului non reformatio in pejus, recurenții au susținut faptul că instanța de apel, în lipsa unui apel formulat împotriva considerentelor, în condițiile art. 461 alin. (2) C. proc. civ., trebuia să-și limiteze analiza, în raport de principiul disponibilității, exclusiv la aspectul contestat de reclamanții în apel, care viza doar data stabilită, de prima instanță, ca debut al termenului de prescripție. Susținerile recurenților sunt nefondate, deoarece procedând la judecarea apelului, instanța de apel a apreciat asupra caracterului nefondat al criticilor care vizau soluția dată excepției prescripției dreptului material la acțiune, funcția jurisdicțională a instanței de prim control judiciar fiind exercitată în scopul de a stabili normele de drept aplicabile situației de fapt deduse judecății, astfel încât nu se poate susține cu temei că, prin decizia pronunțată, instanța de apel ar fi încălcat principiul disponibilității, în lipsa unui apel împotriva considerentelor hotărârii prin care s-a statuat asupra prescriptibilității acțiunii. Într-adevăr, regula tantum devolutum quantum apellatum, impune instanței de apel să verifice legalitatea și temeinicia sentinței numai în limitele criticilor formulate prin motivele de apel, însă această regulă nu limitează dreptul instanței de apel ca, urmare a exercitării controlului judiciar și în limitele devoluțiunii, să îmbrățișeze, sub aspectul problemei de drept supuse examinării, propriile argumente în raport atât de criticile, cât și de mijloacele de apărare invocate. Împrejurarea că au fost apreciate a fi neîntemeiate criticile reclamanților, pentru argumentele expuse în considerentele deciziei pronunțate, care complinesc cele expuse de instanța de fond, dar care converg spre aceeași finalitate și conturează aceeași soluție dată cauzei (de respingere a acțiunii, ca prescrisă) nu este de natură să creeze reclamanților-recurenți o situație mai grea în propria cale de atac, de vreme ce aplicarea principiului examinat nu impune soluționarea apelului în modalitatea pretinsă de recurenți, ci doar ca hotărârea apelată să nu fie reformată în defavoarea apelanților. Înalta Curte constată că nu este întemeiat nici motivul de recurs, încadrat în art. 488, alin. (1), pct. 6 C. proc. civ., prin care recurenții-reclamanți au susținut că decizia atacată cuprinde motive contradictorii, deoarece ipoteza cazului de casare evocat presupune fie ca raționamentul expus de instanța de apel să determine o soluție contrară decât cea regăsită în dispozitivul hotărârii, fie existența unor argumente opuse între ele, în sensul că unele ar conduce la admiterea, iar altele la respingerea acțiunii, nu se verifică în cauză. Contrar susținerii recurenților, instanța de apel nu a validat statuarea instanței de fond, potrivit căreia momentul de început al cursului prescripției ar fi avut loc pe data pronunțării deciziei civile nr. 268/2013 a Tribunalului Sălaj, ci a reținut că momentul de debut al curgerii termenului de prescripție, în raport de contextul factual reținut în cauză, este acela al rezoluțiunii ultimului antecontract de vânzare-cumpărare. Astfel, raționamentul juridic expus de instanța de apel reflectă analiza și stabilirea momentului obiectiv la care reclamanții au cunoscut sau trebuiau să cunoască paguba reclamată, examinare ce a fost realizată în raport de momentele diferite de care reclamanții s-au prevalat, la fond și apel, ca dată la care au avut posibilitatea să cunoască paguba cauzată prin fapta ilicită a intimaților F.. Împrejurarea că instanța de apel a subliniat și aspectul potrivit căruia excepția prescripției dreptului material la acțiune nu putea primi o altă soluție, chiar dacă, în examinarea acestei probleme, instanța de fond s-a raportat și la data pronunțării acestei din urmă decizii, statuarea Curții de Apel nu este de natură a contura vreo contradicție a motivării deciziei atacate, de vreme ce instanța de control judiciar a arătat irelevanța acestei hotărâri, sub aspectul examinării prescriptibilității acțiunii. Așadar, argumentele deopotrivă prezentate de instanța de apel nu sunt de natură a contura vreo contradicție a motivării deciziei atacate, întrucât fiecare considerent al deciziei pronunțate justifică soluția ce a fost dată excepției prescripției dreptului material la acțiune. În ceea ce privește criticile formulate de recurenți, în temeiul art. 488, alin. (1), pct. 8 C. proc. civ., este necesar a fi subliniat că recursul reprezintă o cale de atac extraordinară a cărui trăsătură esențială, înscrisă în partea introductivă a art. 488, alin. (1) din același cod, este aceea că permite un control judiciar limitat la aspectele de nelegalitate (a deciziei atacate pe această cale) care sunt susceptibile de încadrare în cazurile de casare reglementate prin pct. 1-8 ale textului legal evocat. Astfel, în lumina exigențelor care rezidă din menționatele reglementări legale imperative, instanța de recurs nu poate analiza aspectele pe care părțile ce promovează această cale de atac înțeleg să le invoce cu depășirea limitelor în care este permis controlul judiciar, respectiv acele critici care tind a reliefa interpretarea greșită a probelor sau lipsa de temeinicie a judecății realizate de instanța ierarhic inferioară. Având în vederea aceste rigori legale ce impun judecata recursului, Înalta Curte va reține că nu vor putea forma suportul unei analize, în această etapă procesuală, criticile expuse de recurenți cu privire la modul în care instanța de apel a analizat probele și cele referitoare la situația de fapt stabilită în urma acestei analize a probatoriului administrat în etapele procesuale anterioare. Prin susținerile formulate, susceptibile de încadrare în motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488, alin. (1), pct. 8 C. proc. civ., recurenții au pretins că instanța de apel a realizat o aplicare eronată a prevederilor legale privind răspunderea civilă delictuală, întrucât datorită faptelor ilicite ale pârâților, ce au constat în obstrucțiile făcute continuu în perioada 2007-2014, nu au putut cunoaște valoarea întregului prejudiciu încercat decât ulterior momentului consumării faptei ilicite păgubitoare, care ar fi avut loc la data la care a expirat termenul de exercitare a căii de atac a recursului împotriva deciziei civile nr. 268/2013 a Tribunalului Sălaj, plasat în a doua jumătate la lunii februarie 2014. Au mai susținut că, de la această dată, o perioadă de trei ani, nu au mai putut vinde niciunul dintre apartamentele din cele trei imobile, noile contracte de vânzare-cumpărare fiind realizate abia în perioada 2017-2018, moment când au avut posibilitatea de a cunoaște efectiv paguba, prin compararea prețurilor obținute, cu cele prevăzute în antecontractele perfectate inițial, pentru aceleași imobile, în perioada 2007-2009. În realitate, în cadrul motivului de nelegalitate evocat, recurenții susțin aplicarea greșită a normelor legale care reglementează prescripția dreptului material la acțiunea în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită, argumentele critice ale recurenților vizând modalitatea în care instanța ierarhic inferioară a stabilit momentul de la care a început să curgă termenul de prescripție a acțiunii civile în raport de pârâții-intimați F.. Prin urmare, reiese că recurenții au contestat modul de aplicare a dispozițiilor art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, respectiv aspectul reținerii greșite a condiției cunoașterii prejudiciului, de care legea leagă începutul curgerii prescripției extinctive. Raportat la cadrul procesual stabilit în cauză, prin demersul procesual formulat, reclamanții au urmărit să deducă judecății o acțiune în răspundere civilă delictuală, pentru paguba pretins cauzată prin fapta ilicită a pârâților D. și C., precum și a pârâților - autorități publice - Primarul Municipiului Zalău, Municipiul Zalău și Consiliul Local al Municipiului Zalău. Relativ la fapta ilicită imputată pârâților persoane fizice, în esență, după cum deja s-a evocat, reclamanții au pretins că aceasta a constat în promovarea de către pârâții F. a unor acțiuni în instanță și a unor demersuri administrative care au condus la obstrucționarea abuzivă a îndeplinirii obligațiilor lor contractuale, ce au fost asumate prin antecontractele de vânzare-cumpărare încheiate pentru imobilele în litigiu. Reclamanții au susținut că, datorită demersurilor pârâților, nu au mai putut finaliza lucrările de construcție, în termenele stipulate, fapt care a împiedicat vânzarea apartamentelor, la prețul convenit, în perioada de vârf a pieței imobiliare. Plecând de la premisa că acțiunea dedusă judecății este o acțiune în repararea prejudiciului cauzat prin fapta ilicită, dreptul subiectiv civil valorificat în cauză este un drept de creanță, evaluabil în bani, având o natură patrimonială, ceea ce reclamă, din perspectiva examinării prescripției dreptului material la acțiune, stabilirea duratei termenului de prescripție și a datei de la care începe să curgă termenul de prescripție, cum corect a fost reținut prin decizia recurată. Din perspectiva modalității de săvârșire a faptei ilicite imputate în cauză, contrar susținerilor recurenților, nu se poate reține că obstrucțiile multiple ale pârâților, care ar contura pretinsa faptă ilicită, ar avea un caracter continuu și s-ar fi derulat până în anul 2014. Acțiunea ilicită cauzatoare de prejudicii, imputată pârâților, constând în promovarea unor demersuri administrative și acțiuni în instanță, ce ar fi împiedicat finalizarea unui proiect imobiliar demarat de reclamanți, nu presupune existența unei rezoluții ori acțiuni unice, cum eronat susțin recurenții, întrucât toate procedurile declanșate de intimați au un caracter autonom, ce reclamă existența unor intervenții distincte, individuale, dar care toate au, ca finalitate, producerea aceluiași prejudiciu reclamat în cauză. Cum prescripția dreptului material la acțiune constituie o sancțiune de drept civil care operează față de creditorul ce a rămas în pasivitate o perioadă îndelungată în a întreprinde un demers judiciar apt să conducă la angajarea răspunderii civile a debitorului său, relativ la aspectul care vizează începutul curgerii termenului de prescripție, trebuie observat că norma înscrisă în art. 8 din Decretul nr. 167/1958 - reglementare a cărei incidență a fost reținută în precedentele etape procesuale, iar în recursul pendinte nu s-a formulat vreo critică de natură a reliefa o greșită dezlegare relativă la cadrul legal astfel stabilit - leagă începutul curgerii prescripției extinctive de nașterea dreptului la acțiune, iar nu de nașterea dreptului subiectiv material de despăgubire. Astfel, prescripția dreptului la acțiunea în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită nu începe să curgă de la data când s-a produs paguba, deși dreptul la reparație trebuie considerat că a luat naștere de la acea dată, ci de la data la care cel păgubit a cunoscut sau trebuia să cunoască paguba, dar și pe cel care răspunde de ea. Prin urmare, legiuitorul a instituit reguli particulare privind începutul prescripției dreptului la acțiune, reguli care țin cont de specificul situațiilor în care se impune a fi examinată problema momentului de la care titularul dreptului la acțiune ar putea, efectiv, să acționeze, pentru a preîntâmpina consecințele împlinirii termenului de prescripție. În consecință, în cazul acțiunilor exercitate pentru repararea unei pagube pricinuite printr-o faptă ilicită, cazul acțiunii de față, prescripția începe să curgă de la data la care cel păgubit a cunoscut sau trebuia să cunoască paguba și pe cel care răspunde de ea. Spre a ocroti drepturile victimei unei fapte ilicite, legiuitorul a detașat momentul începerii curgerii prescripției de cel al nașterii dreptului material la repararea prejudiciului cauzat printr-o astfel de faptă ilicită, luând în considerare momentul obiectiv al cunoașterii pagubei și a celui răspunzător de repararea lui, stabilind, astfel, că prescripția începe să curgă numai de la data când victima a cunoscut atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea. Raportat la această fizionomie juridică a prescripției dreptului material la acțiunea pentru repararea prejudiciului cauzat printr-o faptă ilicită, în situațiile în care se analizează un astfel de incident procesual, instanțele sunt ținute să verifice cele două elemente care marchează începutul curgerii termenului de prescripție, și anume: data la care victima faptei ilicite (reclamant în cadrul procesual stabilit ca urmare a acțiunii în justiție prin care pretinde repararea prejudiciului derivat din fapta ilicită pe care o impută părții pârâte) a cunoscut sau trebuia să cunoască atât prejudiciul, cât și persoana responsabilă de producerea acestuia (acest din urmă element nefiind contestat în cauză). Această regulă specială de determinare a începutului prescripției extinctive se caracterizează, cum corect s-a reținut în cauză, prin stabilirea a două momente alternative de la care prescripția poate începe să curgă și anume: momentul subiectiv al cunoașterii pagubei și a celui care răspunde de ea, sau momentul obiectiv al datei la care păgubitul putea ori trebuia să cunoască aceste elemente. Prin urmare, simpla încălcare a dreptului subiectiv, deși implică nașterea dreptului la acțiune, nu atrage și începutul prescripției extinctive, dacă titularul dreptului la acțiune nu a cunoscut, în mod efectiv, actele sau faptele de care legea leagă nașterea dreptului la acțiune și nici, după împrejurări, nu trebuia să le cunoască. Stabilirea momentului obiectiv de la care începe să curgă prescripția se întemeiază pe ideea culpei prezumate a celui păgubit de a nu fi depus toate diligențele necesare pentru descoperirea pagubei și recuperarea acesteia sau pentru identificarea celui care este chemat, potrivit legii să răspundă pentru prejudiciul reclamat. În consecință, momentul cunoașterii prejudiciului (ca și cel al cunoașterii persoanei care răspunde de pagubă) constituie o împrejurare de fapt care se stabilește în funcție de circumstanțele cauzei. Răspunzând motivului de apel referitor la aplicarea greșită a normelor incidente în materia prescripției, sub aspectul momentului de debut al cursului prescripției, date fiind momentele diferite de la care reclamanții s-au prevalat ca dată de început al curgerii termenul de prescripție, respectiv data expirării termenului de recurs împotriva deciziei civile nr. 268/2013 a Tribunalului Sălaj, data întocmirii raportului de expertiză depus în fața instanței de fond ori data încheierii fiecărui contract autentic de vânzare-cumpărare din perioada 2015-2018, Curtea de Apel a stabilit corect, în contextul circumstanțial reținut în cauză, că prescripția dreptului material la acțiunea în pretenții formulată de reclamanți a început să curgă de la data rezoluțiunii ultimului antecontract de vânzare-cumpărare. Sub acest aspect, momentul de debut al prescripției a fost stabilit în considerarea nu numai a naturii prejudiciului reclamat, dar și a conduitei celui vătămat, ulterioară momentului faptei ilicite reclamate. Or, raționamentul juridic expus, în cuprinsul considerentelor deciziei recurate, relevă examinarea critică, efectivă și adecvată a argumentelor apelanților, precum și a apărărilor formulate de intimați, circumstanțiate analizării criteriului obiectiv, stabilit de art. 8 din Decretul nr. 167/1958, în raport cu care a fost stabilit momentul la care reclamanții au avut posibilitatea de a cunoaște existența prejudiciului reclamat. Multitudinea momentelor indicate de reclamanți, ca momente care ar marca începutul curgerii termenului de prescripție, nu pot contura decât criteriul subiectiv al cunoașterii de către aceștia a pagubei cauzate, cum corect s-a reținut prin decizia atacată, de vreme ce, în contextul circumstanțelor cauzei, a fost reținut faptul că, din perspectiva criteriului obiectiv al normei legale ce reglementează prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei cauzată printr-o faptă ilicită, reclamanții trebuiau și puteau cunoaște existența pagubei la un moment ce se plasează anterior momentului subiectiv evocat de aceștia, știut fiind faptul, după cum deja s-a evocat, că stabilirea momentului obiectiv de la care începe să curgă prescripția se întemeiază pe ideea culpei prezumate a celui păgubit de a nu fi depus toate diligențele necesare pentru descoperirea pagubei și recuperarea acesteia. Or, în cuprinsul raționamentului expus cu privire la stabilirea momentul de început al prescripției, respectiv cel al rezoluțiunii ultimului antecontract de vânzare-cumpărare, instanța de apel a înlăturat, motivat, susținerile reclamanților, prin care aceștia urmăreau a da prevalență criteriului subiectiv al normei legale examinate, în raport de momentul obiectiv, la care aceștia trebuiau sau puteau acționa în scopul recuperării prejudiciului produs prin neperfectarea contractelor de vânzare-cumpărare la prețul inițial stabilit. Fiind cunoscute reperele de determinare a prețului convenit, inițial, cu promitenții-cumpărători, reclamanții nu pot pretinde cu temei că prejudiciul cauzat, prin împiedicarea valorificării apartamentelor, în perioada propusă (2008-2009) nu era cunoscut, de vreme ce existența acestui prejudiciu putea fi determinată în perioada în care antecontractele de vânzare-cumpărare au fost rezoluționate, moment la care reclamanții au cunoscut, în mod obiectiv, că nu mai pot încasa prețul convenit inițial. Or, potrivit situației de fapt stabilită de instanțele fondului, lucrările de construcție la imobile au fost recepționate la 03.09.2010, iar rezoluțiunea antecontractelor de vânzare-cumpărare, încheiate pentru prețurile de care se prevalează reclamanții, a intervenit în perioada septembrie 2009 - iunie 2012, pe fondul crizei economice, împrejurare ce denotă, în raport de art. 8 din Decretul nr. 167/1958, corectitudinea concluzia instanței de apel în privința momentului stabilit la care reclamanții au avut posibilitatea să cunoască prejudiciul încercat, respectiv data la care a fost rezoluționat ultimului antecontract de vânzare-cumpărare. Sub acest aspect, instanța de apel a subliniat că, la acel moment, lucrarea fiind finalizată și recepționată, reclamanții cunoșteau atât costul pentru realizarea construcțiilor, cât și prețul la care puteau vinde apartamentele dacă vânzarea avea loc în perioada preconizată inițial, dar și faptul că acest preț nu mai putea fi obținut, întrucât intervenise devalorizarea prețului apartamentelor, datorată crizei economice. De altfel, din dezvoltarea acestui motiv de recurs rezultă că reclamanții identifică data cunoașterii prejudiciului cu momentul cunoașterii cuantumului prejudiciului. Or, nu acesta este sensul art. 8 din Decretul nr. 167/1958, care se referă la momentul cunoașterii existenței unei pierderi materiale suferite prin rezoluțiunea antecontractelor perfectate. Mai mult chiar, art. 8, alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 stabilește, ca moment al începerii prescripției extinctive, nu numai data cunoașterii efective a pagubei, ci și data la care păgubitul, cu diligențe minime, trebuia să o cunoască. Cum legea însăși stabilește o limită a criteriului subiectiv, se vădește a fi nefondată și susținerea recurenților, în legătură cu momentul de început al prescripției pentru repararea prejudiciului, ca fiind cea a încheierii noilor contracte autentice de vânzare-cumpărare, ocazie cu care ar fi avut posibilitatea cunoaște efectiv prețul la care noile contracte puteau fi perfectate. Contrar susținerilor formulate, sub aspectul examinării momentului de început al curgerii termenului de prescripție, este esențial momentul la care reclamanții au avut posibilitatea efectivă de a cunoaște paguba, reperul temporal la care aceștia fac trimitere fiind unul arbitral, care le-ar conferi posibilitate de a stabili ei înșiși, prin jocul negocierii prețului, momentul de debut al termenului de prescripție, procedeu care ar avea ca finalitate eludarea normei legale examinate, ceea ce este de nepermis. Începutul prescripție nu poate fi influențat de voința unilaterală a recurenților-reclamanți, relevante sub acest aspect fiind și considerențele instanței de apel care a concluzionat în sensul că, atâta vreme cât "reclamanții, prin cererea de chemare în judecată, au solicitat în probațiune administrarea probei cu expertiza de evaluare pentru cuantificarea prejudiciului suferit, asumându-și, ca prim reper, prețul apartamentelor la momentul încheierii antecontractelor de vânzare-cumpărare, este evident că diferența de valoare se calcula în raport de prețurile practicate pe piața imobiliară la un alt moment, ulterior. Însă, stabilirea acestui moment, ulterior, nu poate fi lăsată la libera apreciere a reclamanților, pentru că, în caz contrar, s-ar permite transformarea unei acțiuni, esențialmente prescriptibile, într-una imprescriptibilă". Nici susținerea, reiterată în recurs, potrivit căreia data expirării termenul de exercitare a căii de atac a recursului împotriva deciziei civile nr. 268/2013 a Tribunalului Sălaj ar constitui reper al momentului de început al cursului prescripției, nu este întemeiată. Demersul judiciar, ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2009, a fost finalizat prin decizia civilă nr. 268/2013 a Tribunalului Sălaj, pronunțată în dosarul nr. x/2009, în sensul menținerii soluției de respingere, ca nefondată, a acțiunii ce a avut ca obiect solicitarea formulată de reclamanții F. (pârâții din cauza de față) de a se dispune, în contradictoriu cu cu pârâții A. și B. (reclamanții din prezenta cauză) desființarea părților de construcție și a lucrărilor de construire supraedificate și obligarea pârâților la efectuarea lucrărilor de desființare. În cauza de față, reclamanții au arătat că prejudiciul pretins cauzat prin fapta ilicită a pârâților F. a constat în pierderea suferită de aceștia ca urmare a devalorizării prețului apartamentelor, pentru care au perfectat antecontracte de vânzare-cumpărare, în perioada 2007-2009. Or, hotărârea judecătorescă, prin care s-a respins cererea de desființare a lucărilor supraetajate, de care se prevalează recurenții, ca moment de debut al cursului prescripției, nu viza apartamentele care au făcut obiectul antecontractelor de vânzare-cumpărare, ci doar desființarea acelor lucrări supraetajate, efectuate cu nerespectarea regimului de înălțime, nefiind în măsură să influențeze cursul prescripției dreptului material în promovarea acțiunii de față prin care reclamanții au urmărit recuperarea prejudiciului suferit prin nevalorificarea apartamentelor la prețul inițial convenit, în privința cărora, potrivit situației de fapt reținute în cauză, documentația și autorizația de construire din 2007 au fost anulate, prin hotărâri judecătorești irevocabile. Așadar, dat fiind obiectul acțiunii, finalizată prin decizia civilă nr. 268/2013 a Tribunalului Sălaj, rezultă că data expirării căii de atac a recursului împotriva acestei decizii este irelevantă în determinarea momentului de început al curgerii termenului de prescripție, cum corect s-a reținut prin decizia recurată. Și motivul de recurs prin care reclamanții au susținut nelegalitatea deciziei atacate sub aspectul neanalizării de către instanța de apel a cauzei din perspectiva capătului de cerere care viza daunele morale, este neîntemeiat. Cererea introductivă la instanță, precizată la 28.03.2017, formulată de reclamanții-recurenți, prin care au solicitat antrenarea răspunderii civile delictuale a pârâților-intimați și obligarea acestora, în solidar, la plata unor despăgubiri, cu titlu de daune materiale și morale, a fost soluționată prin sentința civilă nr. 621/04.07.2019 a Tribunalului Sălaj, în sensul respingerii acțiunii, ca prescrisă. În cadrul apelului exercitat, reclamanții nu a formulat nicio critică cu referire specială la daunele morale, în sensul că, în privința acestei categorii de despăgubiri, termenul de prescripție ar avea un alt moment de debut față de cel al daunelor materiale solicitate. În aceste limite, instanța de apel a analizat toate motivele de apel prin care s-a contestat, din perspectiva criteriului obiectiv, momentul de început al cursului prescripției extinctive a acțiunii, analiza efectuată fiind realizată, inclusiv, cu privire la daunele morale, raționamentul juridic expus, în cuprinsul considerentelor deciziei pronunțate, făcând referire la ambele categorii de daune solicitate. În consecință, constatând că motivele de recurs înscrise în art. 488 pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ. nu sunt incidente în cauză, deoarece decizia recurată a fost pronunțată cu aplicarea corectă a dispozițiilor legale în materie, Înalta Curte urmează, în temeiul dispozițiilor art. 496 C. proc. civ., să respingă, ca nefondat, recursul declarat de reclamanții A. și B.. Reținând culpa procesuală a recurenților A. și B., în temeiul art. 453 alin. (1) C. proc. civ., acești vor fi obligați la plata sumei de 5000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, către intimatul-pârât C., reduse conform art. 451 alin. (2) C. proc. civ., dat fiind faptul că, raportat la circumstanțele cauzei, cuantumul onorariului de avocat se vădește a fi disproporționat față de complexitatea cauzei și activitatea desfășurată de avocat.