ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 381/2019

Asupra cauzei de față, văzând și dispozițiile art. 499 C. proc. civ., constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată la data de 13 octombrie 2016 pe rolul Tribunalului Sălaj, secția civilă, reclamantul Inspectoratul de Poliție Județean Sălaj a solicitat obligarea pârâților A., B., C., D., E., F., G. și H. la plata sumei de 1.104.206,87 RON, reprezentând contravaloarea îmbunătățirilor realizate în detrimentul statului prin administratorul său, ca urmare a revenirii la situația din cartea funciară anterioară înscrierii în C.F. nr. x Zalău.

Prin Sentința civilă nr. 2614 din 19.10.2017 a Tribunalului Sălaj, secția civilă, au fost respinse excepțiile netimbrării, necompetenței tribunalului în judecarea cauzei și nulității cererii pentru lipsa obiectului cauzei, excepții invocate de pârâți prin întâmpinare.

A fost admisă excepția lipsei calității procesuale active a reclamantului Inspectoratul de Poliție Județean Sălaj, excepție invocată de pârâți prin întâmpinare.

A fost respinsă acțiunea reclamantului Inspectoratul de Poliție Județean Sălaj împotriva pârâților A., B., C., D., E., F. și G., reprezentați legal de către H., constatând lipsa calității procesuale active a reclamantului.

S-a respins excepția lipsei calității de reprezentant legal a semnatarului cererii, director I., excepție invocată de pârâți prin întâmpinare.

S-a admis cererea de intervenție în interes propriu a intervenientului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și au fost obligați pârâții A., B., C., D., E., F. și G., reprezentați legal de către H., la plata sumei de 1.104.206,87 RON reprezentând contravaloarea îmbunătățirilor realizate în detrimentul statului, prin administratorul său.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel pârâții E., F., H., G., C. junior, J., K. și A., solicitând în principal anularea ei și, în principal, anularea cererii de intervenție voluntară principală formulată de Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, iar în subsidiar respingerea acestei cereri. Prin Decizia nr. 49A din 20 martie 2018, Curtea de Apel Cluj, secția I civilă, a admis în parte apelul declarat de pârâții E., F., H., G., C. junior, J., K. și A. împotriva Sentinței civile nr. 2614 din 19 octombrie 2017 a Tribunalului Sălaj, pe care a anulat-o în parte și, judecând, a admis excepția inadmisibilității acțiunii întemeiată pe îmbogățirea fără justă cauză și a respins ca inadmisibilă cererea de intervenție în interes propriu, formulată de Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, a menținut celelalte dispoziții ale sentinței atacate. formulată de Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, a menținut celelalte dispoziții ale sentinței atacate.

A fost obligat intervenientul, Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, să plătească apelanților suma de 10.323 RON cheltuieli parțiale de judecată în apel, precum și suma de 1.500 RON, cheltuieli de judecată în primă instanță.

Împotriva acestei decizii, intervenientul în interes propriu Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Cluj-Napoca - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Sălaj a formulat recurs.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, la data de 13 iulie 2018 și repartizat completului de filtru nr. 5.

Intervenientul în interes propriu Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Cluj-Napoca - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Sălaj a invocat motivele de recurs prevăzute de art. 488 pct. 6 și 8 C. proc. civ.

Prin raportul întocmit la data de 10 septembrie 2018 asupra admisibilității în principiu a recursului declarat de intervenientul în interes propriu Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Cluj-Napoca - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Sălaj împotriva Deciziei nr. 49/A din 20 martie 2018 pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția I civilă, s-a constatat că cererea de recurs îndeplinește cerințele de formă prevăzute la art. 486 alin. (1) lit. a), b), c), d) și e) C. proc. civ., iar față de dispozițiile art. 414 din același act normativ, recursul este admisibil în principiu.

Prin rezoluția din 8 noiembrie 2018 s-a admis, în principiu, recursul declarat de intervenientul în interes propriu Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice și s-a fixat termen pentru judecarea recursului la data de 17 ianuarie 2019.

Recurentul-intervenient în interes propriu Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Cluj-Napoca - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Sălaj a solicitat admiterea căii de atac formulate, casarea în parte a hotărârii atacate în ceea ce privește admiterea excepției inadmisibilității și trimiterea cauzei spre rejudecare, cu înlăturarea obligației de plata a cheltuielilor de judecată.

Se susține că instanța de apel nu a făcut o justă și corectă interpretare a dispozițiilor legale aplicabile speței în raport cu cererile, apărările și probele administrate, că excepția inadmisibilității acțiunii nu a fost indicată în întâmpinarea pârâților ca o excepție de procedură, așa încât instanța de apel a calificat-o și soluționat-o în mod nelegal.

În acest sens se învederează că pârâții au invocat în mod expres, așa cum rezultă din întâmpinarea depusă la dosarul cauzei, doar excepțiile netimbrării, neindicării reprezentantului legal, și lipsa dovezii calității de reprezentant.

Excepțiile invocate au fost analizate și tranșate de instanța de fond și menținute de instanța de apel, în sensul respingerii acestora.

În ceea ce privește inadmisibilitatea ca apărare de fond, se arată că aceasta a fost analizată de instanța de fond, că prin calificarea "excepției inadmisibilității acțiunii" de către instanța de apel ca fiind o "excepție procesuală", aceasta din urmă s-a substituit, în mod nelegal, pârâților.

În susținerea cererii de recurs s-a mai arătat că incidența principiului îmbogățirii fără justă cauză, fapt juridic licit creator de raporturi obligaționale face admisibilă o "actio de in rem verso", potrivit art. 1345 C. civ.

Se mai învederează că, trimiterile efectuate de instanța de apel la accesiunea imobiliară artificială nu sunt adecvate, întrucât accesiunea imobiliară se impunea a fi reținută ca temei cel mult în ipoteza solicitării a se constata dreptul de proprietate asupra construcțiilor, ceea ce nu face obiectul cauzei.

În susținerea cererii de recurs se mai arată că instanța de apel a făcut o greșită aplicare a legii la situația de fapt, printr-un raționament juridic ce nu este aplicabil speței deduse judecății, că atât C. civ. din 1864, cât și C. civ. actual conțin dispoziții legale speciale care stabilesc în concret condițiile și limitele drepturilor părților implicate într-o astfel de situație juridică.

Recurentul susține că edificatele au fost ridicate pe terenul proprietatea Statului Român în calitate de titular al dreptului de proprietate, că instanța de fond a apreciat corect starea de fapt existentă, reținând că "edificarea respectivelor imobile a fost realizată sub imperiul vechiul C. civ..", însă situația de îmbogățire fără justă cauză a avut loc odată cu predarea terenului în proprietatea pârâților, la data de 29.07.2016.

Din această perspectivă, se susține că față de dispozițiile legale care reglementează dreptul de proprietate publică, cererea de intervenție se impunea a fi menținută de instanța de apel, cu atât mai mult cu cât odată intrat în domeniul public al statului, acesta își păstrează această aparență până când bunul piere, sau este trecut în domeniu privat, conform art. 10 alin. (1) din Legea nr. 213/1998.

Se mai învederează că bunurile în discuție aparțin domeniului public al statului așa cum s-a arătat și dovedit în cererea de intervenție formulată, sens în care se arată că art. 494 alin. (3) C. civ., teza a doua, prevede că dacă construcțiile au fost ridicate cu bună-credință, proprietarul terenului devine, prin accesiune, proprietarul construcției, fără a putea cere demolarea sau ridicarea ei.

Așadar, susține recurentul, buna sau reaua credință are relevanță doar sub aspectul tratamentului care se va aplica constructorului dacă el a fost de rea-credință, proprietarul terenului poate să invoce accesiunea devenind proprietar al construcției sau poate să ceară demolarea construcției, pe cheltuiala constructorului; în schimb, dacă constructorul a fost de bună-credință, proprietarul terenului nu va putea cere demolarea construcției, el devenind proprietarul acesteia, având obligația de despăgubire în temeiul principiului îmbogățirii fără justă cauză, legea oferindu-i dreptul de a opta între indemnizația constructorului cu o sumă de bani egală cu valoarea materialelor și prețul muncii sau plata unei sume de bani reprezentând sporul de valoare a terenului înregistrat ca urmare a edificării construcției. Aceste prevederi legale au valoare de principiu, sunt exprese și neîndoielnice și nu au dat naștere niciunor discuții contradictorii în practica judiciară sau în literatura de specialitate.

Din aceeași perspectivă, se mai arată că în baza art. 494 alin. (3) teza finală C. civ., proprietarul terenului, devenit proprietar asupra construcției, are obligația de a-l despăgubi pe constructorul de bună-credință, în temeiul principiului îmbogățirii fără justă cauză.

Or, așa cum corect a reținut instanța de fond, pârâții au obținut retrocedarea terenului pe care se află construcțiile - proprietate publică a statului, iar Inspectoratul de Poliție al Județului Sălaj a predat în deplină proprietate posesia acestui teren, prin Procesul-verbal nr. x/29.07.2016.

În acest sens, se susține că potrivit dispozițiilor art. 1345 C. civ., cel care în mod neimputabil, s-a îmbogățit fără justă cauză în detrimentul altuia este obligat la restituire, în măsura pierderii patrimoniale suferite de cealaltă persoană, dar fără a fi ținut dincolo de limita propriei sale îmbogățiri.

De asemenea, conform prevederilor art. 1346 C. civ., îmbogățirea este justificată atunci când rezultă din executarea unei obligații valabile, din neexercitarea de către cel păgubit a unui drept contra celui îmbogățit sau dintr-un act îndeplinit de cel păgubit în interesul său personal și exclusiv pe riscul său ori cu intenția de a gratifica.

Totodată, art. 1347 C. civ. stipulează că restituirea nu este datorată decât dacă îmbogățirea subzistă la data sesizării instanței. Cel care s-a îmbogățit este obligat la restituire, în condițiile prevăzute la art. 1639 și următoarele C. civ.

Astfel, potrivit prevederilor art. 1639 C. civ., restituirea prestațiilor se face în natură prin înapoierea bunului primit, iar conform art. 1640 C. civ., dacă restituirea nu poate avea loc în natură din cauza imposibilității sau a unui impediment serios ori dacă restituirea privește prestarea unor servicii deja efectuate, restituirea se face prin echivalent.

Cu privire la obligarea la plata cheltuielilor de judecată se arată că nu poate fi reținută culpa procesuală pentru a fi obligat la plata acestora, și cu atât mai mult în acest cuantum, solicitându-se în conformitate cu prevederile art. 451 alin. (2) și (3) C. proc. civ., micșorarea onorariului avocațial, care trebuie să fie proporțional cu valoarea pricinii și munca îndeplinită.

În acest sens, se arată că în ipoteza în care nu se va respinge capătul de cerere cu privire la acordarea cheltuielilor de judecată, în conformitate cu prevederile art. 451 alin. (2) și (3) C. proc. civ., se solicită micșorarea onorariului avocațial, care trebuie să fie proporțional cu valoarea pricinii și munca îndeplinită motiv pentru care se susține că având în vedere complexitatea cauzei, diligentele depuse de avocat în cauză nu sunt direct proporționale cu onorariul solicitat.

Totodată, se mai susține că, practica în această materie a Curții Europene a Drepturilor Omului, statuează în sensul ca partea care a câștigat procesul nu va putea obține rambursarea unor cheltuieli decât în măsura în care se constată realitatea, necesitatea și caracterul lor rezonabil (cauza Costin împotriva României, Stere și alții împotriva României, Raicu împotriva României). S-a mai arătat reținut că în același sens dispune și Decizia nr. 401 din 14.07.2005 a Curții Constituționale, prin care s-a respins excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 247 alin. (3) din C. proc. civ. de la 1864, că, dispozițiile art. 451 alin. (2) și (3) C. proc. civ. au menirea de a sancționa exercitarea abuzivă a dreptului de a obține despăgubiri prin convenirea între avocat, expert și client a unor onorarii în mod vădit disproporționale cu valoarea, dificultatea litigiului, sau volumul de muncă pe care îl presupune pregătirea apărării.

Referitor la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, recurentul susține că aceasta este relevantă sub aspectul principiului pe care îl degajă și anume, acela că în ceea ce privește cheltuielile de judecată efectuate în proces urmează a fi recuperate de partea care a câștigat în cauză, numai în măsura în care constituie cheltuieli necesare, reale și rezonabile. Proporționalitatea onorariului avocațial cu valoarea, ori complexitatea cauzei și cu munca prestată de avocat reprezintă o chestiune de temeinicie lăsată la aprecierea instanței de judecată, aceasta justificând reducerea onorariului avocațial, astfel încât acesta să reflecte valoarea muncii depuse de apărător pe parcursul litigiului.

Examinând hotărârea instanței de apel din perspectiva motivelor de recurs invocate și a dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., Înalta Curte reține următoarele:

În ceea ce privește motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., din perspectiva susținerilor reclamantului ce vizează nemotivarea hotărârii, Înalta Curte reține că acest motiv este nefondat.

Potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., în considerentele hotărârii instanța trebuie să arate motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, respectiv atât motivele pentru care s-au admis, cât și motivele pentru care s-au înlăturat cererile părților.

Motivarea hotărârii înseamnă stabilirea în concret, clar și concis a stării de fapt urmând o ordine cronologică, încadrarea unei situații particulare, de speță, în cadrul prevederilor generale și abstracte ale unei legi. Scopul motivării fiind acela de a explica soluția adoptată de instanță.

Cum motivarea hotărârilor judecătorești reprezintă un element de validitate a acestora, instanța are obligația de a arăta argumentele pro și contra ce au format convingerea în ceea ce privește soluția pronunțată, argumente ce trebuie să se raporteze atât la susținerile, apărările părților, cât și la probele și dispozițiile legale incidente raportului juridic dedus judecății.

Prin urmare, motivarea hotărârii reprezintă arătarea stării de fapt și de drept în baza cărora judecătorul pronunță soluția și constituie o garanție procesuală ce permite efectuarea controlului judiciar în calea de atac exercitată împotriva acesteia. Obligativitatea motivării hotărârii constituie o condiție a procesului echitabil prevăzută de art. 21 din Constituție și respectiv art. 6 alin. (1) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Or, dreptul la un proces echitabil nu poate fi considerat efectiv decât dacă susținerile părților sunt examinate de instanța ce are obligația legală de a proceda la o analiză a susținerilor, argumentelor și mijloacelor de probă, pentru a le aprecia pertinența.

Raportând cele expuse la litigiul pendinte, precum și la susținerile reclamantului legate incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că instanța de apel a argumentat atât în fapt cât și în drept soluția pronunțată în condițiile în care obiectul dedus judecății vizează o acțiune în obligarea pârâților A., B., C., D., E., F., G. și H. la plata sumei de 1.104.206,87 RON, reprezentând contravaloarea îmbunătățirilor realizate în detrimentul statului prin administratorul său, ca urmare a revenirii la situația din cartea funciară anterioară înscrierii în C.F. nr. x Zalău.

În argumentarea/motivarea soluției adoptate instanța de apel a reținut ca temei de drept al cererii de intervenție dispozițiile art. 1345 - 1348 C. civ., și că obiectul cererii de chemare în judecată era reprezentat de "obligarea pârâților (...) la plata sumei de 1.104.206,87 RON reprezentând restituirea valorii îmbunătățirii realizate în detrimentul statului, prin administratorul său".

Din această perspectivă, instanța de apel a reținut în motivarea soluției pronunțate că elementele de fapt specifice raportului juridic dintre părți conduc la concluzia că atâta vreme cât Statul Român invocă, în concret, faptul că la momentul edificării constructorul a fost de bună-credință, statul avea la îndemână pentru repararea prejudiciului o acțiune civilă întemeiată pe regulile privitoare la accesiunea imobiliară artificială, aceasta și în condițiile în care prin hotărâri judecătorești anterioare se stabilise că preluarea terenului de către stat a fost una abuzivă, depunându-se rectificarea cărții funciare în sensul radierii dreptului de proprietate al Statului Român cu privire la întreaga suprafață de 7625 mp teren din care face parte și terenul în suprafață de 1595 mp. De asemenea, instanța de apel și-a argumentat/motivat soluția dată și prin aceea că "acțiunea în dezdăunare întemeiată pe prevederile legale care guvernează accesiunea imobiliară artificială are prioritate de aplicare în raport cu acțiunea prevăzută de art. 1345 - 1348 C. civ. privitoare la îmbogățirea fără justă cauză, aceste din urmă prevederi legale putând întemeia o acțiune în justiție doar atunci când legea nu pune la îndemână aceluia care pretinde dezdăunarea o altă acțiune, mai specifică și mai aplicată situației juridice respective".

Or, reține instanța de apel, "în cazul persoanelor care au construit, cu bună sau rea-credință, pe terenul altora, atât C. civ. 1865, cât și C. civ. 2011, conțineau și conțin dispoziții legale speciale care stabilesc în concret condițiile și limitele drepturilor părților implicate într-o astfel de situație juridică". Din această perspectivă, instanța de apel a reținut în motivarea soluției pronunțate că în litigiul pendinte era necesar ca intervenientul Statul Român să-și întemeieze cererea pe dispozițiile legale privitoare la accesiunea imobiliară artificială, precum și în condițiile în care excepția inadmisibilității cererii de intervenție a fost invocată de pârâți înaintea primei instanțe, în aplicarea prevederilor art. 1348 C. civ., această excepție trebuia admisă. Cum soluția adoptată de instanța de apel a fost argumentată/motivată atât în drept cât în fapt, Înalta Curte reține că sunt nefondate criticile recurentului legate de incidența dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. În ceea ce privește motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., invocat de recurent din perspectiva incidenței dispozițiilor art. 1345 C. civ., întrucât există o îmbogățire a pârâților prin mărirea patrimoniului lor în mod nejustificat, prin dobândirea celor două imobile-construcții proprietate publică a statului, și că există o însărăcire a reclamanților, ce rezultă din pierderea dreptului de proprietate asupra celor două construcții edificate cu bună-credință pe terenul pârâților, Înalta Curte reține că și acest motiv este nefondat din perspectiva următoarelor considerente:

Este real că în cererea de intervenție, Statul Român reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice a invocat ca temei de drept dispozițiile art. 1345 - 1348 C. civ., afirmând, între altele, că "pentru a nu înregistra o îmbogățire fără justă cauză, proprietarii terenului pe care se află construite cele două imobile proprietate publică a statului, vor trebui să-l despăgubească pe autorul lucrării, în virtutea dreptului nostru de creanță, potrivit art. 1347 alin. (2) din noul C. civ.", însă în raport de cererea de "obligare a pârâților (…) la plata sumei de 1.104.206,87 RON reprezentând restituirea valorii îmbunătățirii realizate în detrimentul statului, prin administratorul său, ca urmare a revenirii la situația din cartea funciară anterioară înscrierii în CF x Zalău", și față de hotărârile judecătorești irevocabile pronunțate în litigiile anterioare între părți (prin care s-a stabilit că preluarea terenului de către stat a fost una abuzivă, depunându-se rectificarea cărții funciare în sensul radierii dreptului de proprietate al Statului Român cu privire la întreaga suprafață de 7625 mp teren din care face parte și terenul în suprafață de 1595 mp., - Sentința civilă nr. 809/2014 a Tribunalului Sălaj, devenită irevocabilă prin respingerea apelului și recursului) în baza cărora pârâții au redobândit în fapt terenul pe care se află imobilele cu privire la care se solicită restituirea valorii îmbunătățirilor, și de faptul că Statul Român a susținut că la momentul edificării constructorul a fost de bună-credință, în mod legal și corect instanța de apel a reținut că statul avea la îndemână pentru repararea prejudiciului o acțiune civilă întemeiată pe regulile privitoare la accesiunea imobiliară artificială, și nu pe îmbogățirea fără just temei.

Or, în raport de aceste aspecte de drept rezultate din Sentința civilă nr. 809/2014 a Tribunalului Sălaj, devenită irevocabilă prin respingerea apelului și recursului, Înalta Curte reține că în cauză nu sunt incidente dispozițiile art. 1345 C. civ., motiv pentru care sunt nefondate criticile recurentului legate de incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Nefondate sunt și criticile recurentului legate de greșita obligare la plata cheltuielilor de judecată susținându-se că nu există culpă procesuală, în condițiile în care soluția de respingere a acțiunii pe excepția inadmisibilității determină incidența dispozițiilor art. 453 C. proc. civ. care prevede că: "Partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părții care a câștigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată".

Cum fundamentul plății cheltuielilor de judecată îl reprezintă culpa procesuală dovedită prin faptul pierderii procesului, și cum potrivit art. 453 alin. (1) din C. proc. civ., cel ținut de plata cheltuielilor de judecată este "partea care pierde procesul", în mod legal instanța de apel a dat eficiență dispozițiilor legale enunțate, precum și dispozițiilor art. 451 C. proc. civ., în condițiile în care a fost obligat intervenientul, Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, să plătească pârâților apelanți cheltuieli de judecată parțiale în apel, în sumă de 10.323 RON, reprezentând taxă judiciară de timbru (4323,53 RON, dos. instanței de apel) și parte din onorariul avocațial în apel în sumă totală de 4500 RON, acordându-se din onorariul avocațial plătit de apelanți doar o parte ce corespunde măsurii în care apelul la fost admis. Din perspectiva celor expuse, cum în cauză niciuna din susținerile recurentului nu se circumscriu dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte urmează a respinge ca nefondat, recursul declarat de intervenientul în interes propriu Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Cluj-Napoca - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Sălaj împotriva Deciziei nr. 49/A din 20 martie 2018 pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția I civilă. Văzând dispozițiile art. 451 C. proc. civ., precum și înscrisurile depuse la dosar, Înalta Curte urmează a dispune obligarea recurentului intervenient în interes propriu Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Cluj-Napoca - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Sălaj, la plata sumei de 2.000 RON cheltuieli de judecată către intimații pârâți H., A., B., C., D., E., F. și G., cu titlul de cheltuieli de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de intervenientul în interes propriu Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Cluj-Napoca - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Sălaj împotriva Deciziei nr. 49/A din 20 martie 2018 pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția I civilă. Obligă pe recurentul intervenient în interes propriu Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Cluj-Napoca - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Sălaj la plata sumei de 2.000 RON cheltuieli de judecată către intimații pârâți H., A., B., C., D., E., F. și G., cu titlul de cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 21 februarie 2019.

Procesat de GGC - NN