ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 248/2025

Deliberând, asupra cauzei de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

1.Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la 17 septembrie 2021 pe rolul Tribunalului Cluj sub dosar nr. x/117/2021, reclamantul A a solicitat, în contradictoriu cu pârâții Instituția Prefectului Județului Cluj, prin prefect, Municipiul Cluj-Napoca prin primar și Consiliul local al Municipiului Cluj-Napoca, obligarea în solidar a pârâților la plata, în termen de 90 de zile de la rămânerea definitivă a hotărârii, a sumei de 700.000 euro, reprezentând despăgubirea bănească pentru repararea prejudiciului nepatrimonial cauzat de depășirea termenului prevăzut de lege pentru soluționarea notificării privind acordarea de măsuri reparatorii.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 252, art. 253 alin. (4), art. 1381, art. 1391 C. civ.

Prin întâmpinare, pârâtul Prefectul Județului Cluj a invocat excepția lipsei calității procesuale active, excepția prescripției dreptului material la acțiune, iar în subsidiar a solicitat respingerea acțiunii, ca neîntemeiată.

Prin întâmpinare, pârâții Municipiul Cluj-Napoca și Consiliul local al Municipiului Cluj-Napoca au invocat excepția lipsei calității procesuale pasive a Municipiului Cluj-Napoca, excepția lipsei capacității procesuale de folosință a Consiliului Local al municipiului Cluj-Napoca, excepția lipsei calității procesuale active, excepția prescripției dreptului material la acțiune. Pe fond, au solicitat respingerea acțiunii.

Prin sentința civilă nr. 465 din 08 septembrie 2022, Tribunalul Cluj-Secția civilă a respins excepția lipsei calității procesuale active a reclamantului, invocată de pârâți prin întâmpinările formulate; a respins excepția lipsei capacității de folosință a Consiliului local al Municipiul Cluj-Napoca; a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a Municipiului Cluj-Napoca; a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune; a admis în parte acțiunea; a obligat pârâții, în solidar, la plata, în favoarea reclamantului, a sumei de 5.000 euro cu titlu de daune morale în termen de 90 de zile de la data rămânerii definitive a sentinței; a obligat pârâții la plata, în favoarea reclamantului, a sumei de 100 lei cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentate de taxa de timbru.

Prin decizia civilă nr. 465/A din 15 decembrie 2022, Curtea de Apel Cluj-Secția I civilă a admis în parte apelurile pârâților împotriva sentinței nr. 465/08.09.2022; a schimbat în parte sentința; a respins acțiunea formulată în contradictoriu cu pârâții Instituția Prefectului Județului Cluj, Municipiul Cluj-Napoca și Consiliul Local al Municipiului Cluj-Napoca, având ca obiect plata daunelor morale; a înlăturat din dispozitiv obligația pârâților la plata cheltuielilor de judecată; a menținut soluțiile cu privire la excepții; a respins, ca nefondat, apelul reclamantului împotriva aceleiași sentințe; a obligat reclamantul să plătească apelanților Instituția Prefectului Județului Cluj suma de 50 lei și pârâților Municipiul Cluj-Napoca și Consiliul Local al Municipiului Cluj-Napoca suma de 50 lei cheltuieli de judecată în apel.

Prin decizia civilă nr. 1785 din 25 octombrie 2023, Înalta Curte de Casație și Justiție-Secția I civilă a admis recursul reclamantului A împotriva deciziei nr. 465/A din 15 decembrie 2022 pronunțate de Curtea de Apel Cluj-Secția I civilă, a casat decizia recurată și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe de apel.

Prin decizia civilă nr. 115/A din 04 aprilie 2024 pronunțată de Curtea de Apel Cluj-Secția I civilă în rejudecare, au fost respinse apelurile formulate de reclamantul A și de pârâții Instituția Prefectului Cluj, Consiliul local al Municipiului Cluj-Napoca și Municipiul Cluj-Napoca împotriva sentinței civile nr. 465 pronunțate de Tribunalul Cluj la 08 septembrie 2022.

4.Calea de atac a recursului exercitată în cauză

Împotriva deciziei nr. nr. 115/A din 04 aprilie 2024 pronunțate de Curtea de Apel Cluj-Secția I civilă au declarat recursuri distincte, reclamantul A, pârâta Instituția Prefectului Județului Cluj și pârâții Municipiul Cluj-Napoca, Consiliul Local al municipiului Cluj-Napoca.

Recursul reclamantului A este întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul solicitând admiterea recursului și rejudecarea cauzei, respectiv admiterea cererii de chemare în judecată astfel cum a fost formulată.

Recurentul a arătat că instanța de apel a interpretat și aplicat greșit dispozițiile art. 1349 alin. (1) și (2), art. 1357 și urm., art. 1391 alin. (4) C. civ. și nu a aplicat art. 1434 C. civ.

Prejudiciul moral suferit constă în starea de disconfort psihic provocat direct recurentului nu doar de perioada lungă de așteptare (23 ani), dar și de nemulțumirea și revolta cauzate de faptul că, prin conduita lor, intimații au părut să nesocotească orice prevedere legală, tinzând să trateze procedurile legale după liberul lor arbitru. Fapta ilicită a intimaților constă în depășirea unui termen rezonabil prevăzut de lege pentru soluționarea notificării privind acordarea de măsuri reparatorii și există legătură de cauzalitate directă între fapta ilicită și prejudiciul moral suferit. Cât privește evaluarea daunelor morale, se va lua în calcul vârsta recurentului și perioada lungă de timp în care disconfortul psihic a fost suferit.

Termenul de 90 de zile ar reprezenta perioada de timp rezonabilă în care pot fi luate deciziile administrative în vederea achitării daunelor morale, iar obligarea în solidar a fost solicitată având în vedere faptul că recurentul nu poate indica gradul de culpă al fiecărui pârât în producerea prejudiciului.

Dacă repararea prejudiciului moral ar fi fost solicitată de mama recurentului, cât timp era în viață, acesta ar fi moștenit potențial această sumă de bani, dar mai mult decât atât, părinții recurentului fiind persoane în vârstă, adevăratul beneficiar al măsurilor reparatorii ar fi fost chiar recurentul și acesta a suferit în fapt prejudiciul moral.

Procedura de acordare a măsurilor reparatorii prin ordinul prefectului nu a fost suspendată de instanță sau de lege, imobilul a fost naționalizat abuziv, cu nerespectarea prevederilor legale, iar din anul 1978, recurentul și antecesorii săi au fost lipsiți de folosința bunului. Procedurile excesiv de lungi au cauzat deteriorarea stării de sănătate și decesul tatălui, apoi al mamei recurentului (B), afectând grav și iremediabil starea recurentului, care era unicul beneficiar al măsurilor reparatorii de la bun început.

Despăgubirile trebuie să fie proporționale cu gravitatea prejudiciului moral produs și trebuie să compenseze lipsa de proprietate pe o perioadă de 23 de ani. Cuantificarea prejudiciului moral vizează lipsa de folosință a terenului, pentru această întreagă perioadă de timp de peste 20 de ani. În acest sens, recurentul arată că o despăgubire de 700.000 euro pentru 23 de ani de lipsă a folosinței reprezintă o satisfacție echitabilă și face trimitere la o lucrare de tip monografie contabilă privind amortizarea imobilizărilor corporale, respectiv cea de la C&D. Concluzionează recurentul, că în evaluarea prejudiciului, la lipsa de folosință trebuie adăugată și valoarea terenului amortizabil.

Referitor la solidaritatea între creditori, recurentul arată că, în cauză, sunt aplicabile dispozițiile art. 1434 C. civ. și că nicio normă nu impune o interpretarea logico-juridică strictă conexat cu instituția reparării prejudiciului nepatrimonial stabilită la art. 1391 C. civ., ce are în vedere limitativ, cazurile de vătămare a integrității corporale sau a sănătății. Acolo se stabilește că doar victima, care a suferit un prejudiciu, este îndreptățită să obțină o despăgubire pentru restrângerea posibilităților de viață familială și socială.

Cu toate acestea la alin. (2) se stabilește că instanța judecătorească va putea să acorde despăgubiri oricărei alte persoane care ar putea dovedi existența unui asemenea prejudiciu. Este adevărat că alin. (4) stabilește că dreptul la despăgubire, în cazurile de vătămare a integrității corporale sau a sănătății, nu trece la moștenitori, dar aici nu este adus în atenția instanței un astfel de caz.

În cauză, intimații aveau obligații legale bine stabilite pentru acordarea de măsuri reparatorii, iar dispozițiile art. 1370 C. civ. prevăd că dacă prejudiciul a fost cauzat prin acțiunea simultană sau succesivă a mai multor persoane, acestea vor răspunde solidar față de victime.

Recursul pârâtei Instituția Prefectului Județului Cluj este întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6) și 8) C. proc. civ., recurenta solicitând admiterea recursului, casarea deciziei atacate și trimiterea spre rejudecare instanței de apel, admiterea apelului declarat de această parte și respingerea cererii de chemare în judecată.

Recurenta a arătat că prin sentința civilă nr. 1280/2019 pronunțată de Judecătoria Cluj-Napoca, în dosarul nr. x/211/2017, s-a stabilit îndreptățirea numitei B la atribuirea în proprietate a suprafeței de 823 mp identificate în CF nr. (...) Cluj, nr. top. (...)/2. Hotărârea a fost pusă în executare prin emiterea Ordinului Prefectului județul Cluj nr. 403/09.12.2019. B a decedat la data de 18.02.2018. Prejudiciul moral, referindu-se la lezarea unui drept personal nepatrimonial netransmisibil, potrivit art. 58 C. civ., putea fi solicitat doar de către persoana îndreptățită, iar nu de către moștenitor. Cererea de chemare în judecată a fost înregistrată la 17 septembrie 2021, iar potrivit art. 2517 C. civ., termenul prescripției este de 3 ani, dacă legea nu prevede un alt termen. Luând în considerare cele două elemente, intervalul de timp pe care instanța îl poate avea în vedere, raportat la propriile hotărâri judecătorești pronunțate în cauză este 17.09.2018-09.12.2019.

Recurenta a mai arătat că i se impută neexecutarea unei hotărâri judecătorești, prin care nu s-a stabilit în sarcina sa nicio obligație, pronunțată într-un litigiu în care aceasta nu a fost parte și care are valența unei prezumții relative. Prin prisma acestui element, hotărârea atacată este vădit nelegală, întrucât răspunderea civilă este personală, iar recurenta nu are nicio culpă pentru pasivitatea Consiliului Local al Municipiului Cluj-Napoca, care nu a pus în executare o hotărâre judecătorească timp de 13 ani.

Se impută recurentei pasivitatea din perioada 2000-2019, în condițiile în care instanța a respins excepția prescripției extinctive a dreptului la acțiune și excepția lipsei calității procesuale active. Prin urmare, nu se poate reține în sarcina recurentei prejudiciul suferit de mama reclamantului și nici nu i se poate imputa vreun drept, pe care defuncta nu mai avea posibilitatea să-l valorifice, fiind prescris.

Pe de o parte, sunt înlăturate susținerile pârâților în sensul că dreptul la acțiune este prescris și că reclamantul nu poate invoca drepturile personale ale autoarei sale, întrucât acestea s-au stins odată cu titularul lor, iar pe de altă parte, instanța se raportează la momentul formulării cererii și la cei 22 de ani până la eliberarea actului de proprietate, în condițiile în care prin propriile hotărâri au refuzat să se raporteze la aceste elemente când au analizat excepțiile.

Altfel spus, în soluționarea excepțiilor a fost reținută o stare de fapt, iar ulterior, la momentul analizării fondului pretențiilor, a fost reținută altă stare de fapt, ceea ce este inadmisibil. Recurentul avea doar vocație succesorală, nefiind titularul vreunui drept de care să fie privat. Mai mult, nici prin moștenire nu a devenit titularul unui astfel de drept. Or, judecând cauza în acești termeni, instanța a neglijat condițiile angajării răspunderii civile. Nu există vreo legătură de cauzalitate între nesoluționarea cererii de reconstituire a dreptului de proprietate și pretinsa frustrare a reclamantului, întrucât nu el este titularul cererii.

Prin sentința civilă nr. 790/16.06.2005, Tribunalul Cluj a admis cererea soților E și a dispus restituirea în natură către reclamanți a terenului în suprafață de 823 mp prevăzut cu nr. top. (...)/2/ înscris în CF nr. (...) și a dispus intabularea în CF a dreptului de proprietate al soților E asupra acestui teren, ca bun comun, cu titlu de restituire în baza Legii nr. 10/2001. Apelurile formulate de Primarul municipiului Cluj-Napoca, Consiliul Local al municipiului Cluj-Napoca și intervenienta B împotriva acestei hotărâri judecătorești au fost respinse prin decizia nr. 861/A/2005 pronunțată de Curtea de apel Cluj în dosar nr. x/2005. Hotărârea Curții de Apel Cluj a fost casată prin decizia nr. 1078/06.02.2007 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în dosar nr. x/1/2006. Considerentele hotărârii atacate sunt astfel neîntemeiate, întrucât se raportează la ultima hotărâre pronunțată în litigiu însă, în perioada 2005-2007, a existat cel puțin o hotărâre judecătorească ce a stabilit atribuirea în natură a terenului revendicat de numita B, către alte persoane. Formularea unei căi de atac și soluționarea ei era imprevizibilă pentru părțile litigante, la fel ca soluția din prezenta cauză. Era imposibil pentru autoritățile implicate în procesul de reconstituire a dreptului de proprietate, la nivelul anului 2005, să atribuie un teren în natură în favoarea numitei B, în condițiile în care exista o hotărâre judecătorească ce stabilea îndreptățirea la atribuirea acelui teren în favoarea soților E. Este absurd a concluziona că terenul putea fi atribuit către mai multe persoane prin acte diferite, prevăzând că una dintre hotărârile judecătorești, care obligau autoritățile să procedeze în acest mod ar urma să fie desființată în căile de atac.

În cauză, nu sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale, recurenta nu s-a aflat într-o stare de pasivitate, ci timp de 13 ani nu i-a fost înaintată nicio cerere de reconstituire a dreptului de proprietate, fiind în imposibilitate obiectivă de a-și exercita atribuțiile, iar instanța asimilează în mod nepermis pasivitatea cu soluționarea nefavorabilă a cererii. După ce instanța reține că obligația autorităților este aceea de a soluționa cererea, indiferent de soluție (favorabilă sau nefavorabilă), omite să analizeze corespondența dintre Instituția Prefectului județului Cluj și Primăria Cluj-Napoca din perioada 2013-2019.

Așadar, terenul ce făcea obiectul cererilor de retrocedare nu se încadra în niciuna dintre cele două ipoteze, fiind ocupat de construcția situată pe str. (...). Prin urmare, presupusa tergiversare a reconstituirii dreptului de proprietate trebuie să se raporteze la toate impedimentele ivite de-a lungul timpului, analizate, fiecare, în concret, precum și coroborat. Mai mult, această analiză trebuie să aibă în vedere situația de fapt și de drept anterioară, cel mult concomitentă fiecărui act, fiind inadmisibilă aprecierea caracterul ilicit al activității autorităților prin prisma unei singure hotărâri judecătorești, pronunțate în anul 2019, la finalul perioadei de referință.

Referitor la prejudiciu, recurenta arată că reclamantul nu a dovedit existența și întinderea acestuia, instanța prezumând prejudiciul moral, ceea ce este inadmisibil.

Recurentei nu i se poate imputa vreo culpă, întrucât în perioada 2000-2013 nu a fost înaintată nicio propunere de soluționare a cererii de reconstituire a dreptului de proprietate; din anul 2013 a indicat expres motivele pentru care a apreciat că autoarea reclamantului nu este îndreptățită la atribuirea amplasamentului solicitat; a pus în executare imediat hotărârea instanței, prin care se constata îndreptățirea autoarei reclamantului la atribuirea amplasamentului solicitat; anterior anului 2019, Prefectul Județului Cluj nu a fost obligat prin vreo hotărâre judecătorească să procedeze în vreun fel cu privire la cererea reclamantului.

Referitor la cuantumul daunelor morale arată că acordarea oricărei sume este nelegală, iar suma de 5000 euro reprezintă o îmbogățire fără justă cauză.

Recursul pârâților Municipiul Cluj-Napoca, Consiliul Local al Municipiului Cluj-Napoca este întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5) și 8) C. proc. civ., recurenții solicitând admiterea recursului, casarea deciziei atacate și rejudecând, să se admită apelul acestora în sensul respingerii acțiunii reclamantului.

Referitor la motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (5) C. proc. civ., recurenții au arătat că instanța de apel, în rejudecare, a încălcat dispozițiile art. 501 alin. (1) C. proc. civ.

Prin decizia de casare s-a stabilit ca, în rejudecare, să fie analizate în mod efectiv și în concret criteriile concrete de imputabilitate a duratei excesive a procedurii, prin raportare la criteriile conturate de jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului.

Contrar acestor dispoziții exprese și obligatorii ale instanței de casare, instanța de apel, în rejudecare procedează, din nou, la o analiză formală și selectivă a aspectelor de fapt și de drept, omițând să se pronunțe și să analizeze în concret și în mod efectiv aspectele esențiale, respectiv existența faptei ilicite și caracterul imputabil al acestei fapte ilicite reclamate.

Astfel, instanța de rejudecare în apel s-a pronunțat pe baza unor considerente absolut generale statuând că probațiunea administrată în cauză nu a evidențiat circumstanțe obiective, care să fie exoneratoare de răspundere pentru durata procedurii (pag. 11 penultimul alineat din decizia recurată).

Instanța de apel nu explică în concret cum a ajuns la o astfel de concluzie, care sunt probele examinate care susțin o asemenea concluzie și nu prezintă analiza efectivă a probelor care susțin o asemenea concluzie.

De asemenea, tot pe baza unor considerente generale, fără o analiză efectivă, instanța concluzionează (fără însă a motiva din punct de vedere logico-juridic această concluzie afirmată) în sensul lipsei de relevanță a formulării unor cereri de reconstituire a dreptului de proprietate cu privire la aceeași suprafață cu privire la același imobil.

Aceste considerații generale formulate de către instanța de apel în rejudecare sunt contrare indicațiilor obligatorii ale Înaltei Curți, care a impus a se realiza o analiză în concretă și efectivă a caracterului nerezonabil al duratei procedurii, cu luarea în considerare a criteriilor de apreciere a rezonabilității duratei procedurii astfel cum acestea au fost stabilite prin decizia de casare.

Mai mult, decizia instanței de apel în rejudecare nu cuprinde nicio analiză efectivă și concretă a situației reclamantului și nici a conduitei acestuia în cadrul tuturor procedurilor derulate în legătură cu imobilul în litigiu, ceea ce contravine îndrumărilor deciziei de casare.

Referitor la motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenții au arătat că au fost interpretate în mod greșit dispozițiile art. 1349 și urm. C. civ.

Recurenții au reiterat istoricul procedurii de reconstituire a dreptului de proprietate al autoarei reclamantului și învederează că, deși se prevala de efectele deciziei civile nr. 673/A/2000 a Tribunalului Cluj, aceasta nu a formulat nicio cerere de punere în executare a acestei hotărâri, preferând să inițieze noi litigii, ceea ce a contribuit la o durată nerezonabilă a procedurii de restituire.

Recurenții nu aveau competențele funcționale în a aprecia dacă procedurile judiciare inițiate pe dispozițiile Legi nr.10/2001 sunt admisibile și prevalează sau înlocuiesc procedura restituirii pe baza Legii nr.18/1991, aceste împrejurări fiind de competența exclusivă a instanțelor de judecată învestite cu noile litigii formulate de către autoarea reclamantului și întemeiate de această dată pe dispozițiile Legii nr. 10/2001.

Noilor proceduri administrative și judiciare demarate de către autoarea reclamantului în temeiul Legii nr. 10/2001 și după ce aceasta a fost recunoscută ca beneficiară a prevederilor Legii nr. 18/1991 s-au intercalat cu procedurile judiciare demarate de terțe persoane, care au afirmat drepturi concurente cu privire la același imobil, proceduri în care recurenții au acționat în scopul și în beneficiul drepturilor chiar a autoarei reclamantului.

Astfel, a fost inițiat cererea în temeiul Legii nr. 10//2001 de către reclamanții F și soția, respectiv G, prin care aceștia au solicitat să se constate preluarea abuzivă a imobilului revendicat de către antecesoarea recurentului, soluționat definitiv prin decizia civilă nr. 1078/06.02.2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție. Respingerea pretențiilor terțelor persoane s-a realizat inclusiv prin exercitarea, de către recurenți, a căilor de atac în acel dosar, prin soluția pronunțată de Înalta Curte fiind evitată orice contrarietate de titluri de proprietate asupra aceluiași imobil.

Diferitele demersuri judiciare efectuate de autoarea reclamantului au temporizat procedura de restituire a imobilului în baza Legii nr. 18/1991, generând în sarcina recurenților obligația de a aștepta soluționarea definitivă a acelor litigii.

Durata procedurii a fost influențată și de cauze independente și în afara controlului recurenților, ca efect al modificărilor legislative introduse prin Legea nr. 165/2013, care au temporizat punerea în executare a hotărârilor judecătorești din anul 2000 stabilind o nouă competență în ceea ce privește restituirea imobilelor în favoarea comisiilor de aplicare a Legii nr. 10/2001 și impunând transmiterea, pe cale administrativă, a dosarelor afectate de modificările legislative, procedură care a fost una complexă și de durată, implicând transmiterea unui volum extrem de mare de documente și informații către noile autorități competente în soluționarea cererilor.

Prin întâmpinarea înregistrată la 11 iulie 2024, recurentul-reclamant A a solicitat respingerea recursurilor pârâților, ca nefondate.

Recurentul a arătat că prin memoriile de recurs nu sunt indicate probe sau temeiuri juridice, care să conducă la schimbarea hotărârii instanței de apel, recursul pârâților reprezentând doar o încercare de a contrabalansa introducerea anterioară a recursului reclamantului.

Recurentul a expus situația de fapt privind cererea de reconstituire a dreptului de proprietate formulată de antecesoarea sa și a învederat că la baza emiterii Ordinului nr. 403/09.12.2019 nu există vreo propunere din partea Municipiului Cluj-Napoca cu privire la terenul atribuit în proprietatea numitei B, întrucât această obligație a fost stabilită prin decizia nr. 1821/A/2019 a Tribunalului Cluj.

Recurentul a reiterat, în cadrul întâmpinării, aspecte dezvoltate în recursul propriu privind prejudiciul cauzat și modalitatea de stabilire a despăgubirilor.

Prin notele scrise înregistrate la 31 decembrie 2024, recurenții-pârâți Municipiul Cluj-Napoca și Consiliul Local al Municipiului Cluj-Napoca au solicitat respingerea recursului reclamantului, arătând că pretențiile acestuia sunt nefondate, reclamantul nu este titularul dreptului la despăgubire, nu are calitate procesuală activă în prezenta acțiune, iar prejudiciul moral se referă la un drept personal nepatrimonial, netransmisibil conform art. 58 C. civ., ce putea fi solicitat doar de către persoana îndreptățită, iar nu de către reclamant. Au mai arătat recurenții că acțiunea este prescrisă, iar prejudiciul nu a fost dovedit.

Prin notele scrise înregistrate la 14 ianuarie 2025, recurentul-reclamant A a reiterat aspecte deduse judecății prin memoriul de recurs, a făcut trimitere la practica judiciară în materie a Înaltei Curți și a solicitat admiterea recursului propriu.

Prin înscrisul intitulat întâmpinare, înregistrat la 14 ianuarie 2025, recurenta-pârâtă Instituția Prefectului județului Cluj a solicitat respingerea recursului reclamantului, ca nefondat.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursurile sunt nefondate, pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Asupra recursului reclamantului A, Înalta Curte reține că recurentul critică, din perspectiva unei greșite interpretări sau aplicări a normelor de drept material (art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.), pe de o parte, cuantumul despăgubirilor acordate de către prima instanță și menținute de instanța de apel, iar pe de altă parte, faptul că instanța de apel nu ar fi aplicat dispozițiile art. 1434 C. civ. privind solidaritatea între creditori.

Dispozițiile legale pretins a fi greșit aplicate sau interpretate de către instanța de apel sunt art. 1349 alin. (1) și (2) C. civ. privind răspunderea civilă delictuală în mod generic, art. 1357 C. civ. privind răspunderea ce incumbă autorului prejudiciului pentru cea mai mică culpă și art. 1391 alin. (4) C. civ. privind dreptul la despăgubire recunoscut moștenitorilor.

În ce privește dispozițiile art. 1434 C. civ., care reglementează solidaritatea între creditori, recurentul a învederat că nu au fost aplicate de către instanța de apel, deși erau incidente.

Referitor la prima critică, Înalta Curte constată că acțiunea reclamantului a vizat obligarea pârâților la plata daunelor morale (în cuantum de 700.000 euro, astfel cum au fost indicate prin cererea de chemare în judecată) ca efect al prejudiciului cauzat prin nesoluționarea într-un termen rezonabil a cererilor de reconstituire a dreptului de proprietate formulate de mama sa, B în perioada 1998-2001, cu privire la suprafața de teren de 960 mp, situată în Cluj Napoca, str. (...), înscrisă în CF nr. (...) Cluj, nr. topo (...).

În acest sens, recurentul-reclamant a solicitat repararea prejudiciului moral pretins a fi cauzat prin întârzierea soluționării cererilor formulate în temeiul legilor de reparație înregistrate în perioada menționată (1998-2001), invocând emiterea Ordinului nr. 403 privind atribuirea în proprietate a suprafeței de 823 mp din suprafața de 960 mp solicitată, abia la data de 09.12.2019.

Este de observat că titulara demersurilor specifice procedurilor speciale de restituire a fost autoarea recurentului-reclamant (mama sa) B, care a decedat la 18.02.2018, certificatul de moștenitor emis la 30.01.2020.

Prezenta acțiune în despăgubire a fost inițiată de recurent la data de 17.09.2021, în nume propriu, pentru valorificarea unor drepturi proprii, iar nu în calitate de continuator al autoarei sale, aspect important în dimensionarea cuantumului prejudiciului acordat.

În cauză, este de necontestat faptul că soluționarea cu întârziere a cererilor de restituire formulate de autoarea recurentului conturează existența unei fapte ilicite imputabile autorităților implicate, precum și faptul că această conduită este generatoare de prejudicii.

Cu toate acestea, cuantumul prejudiciului la care este îndreptățit recurentul în cadrul procesual determinat de formularea unor pretenții proprii, nu poate fi același cu cel care ar fi fost, poate, acordat, persoanei direct afectate, și anume autoarea sa.

Înalta Curte constată că modalitatea în care a fost stabilită dimensiunea daunelor morale acordate recurentului de către instanțele anterioare este una în acord cu dispozițiile legale în materie și cu situația concretă a cauzei.

Astfel, valoarea compensației bănești se stabilește în raport de gravitatea daunei morale sau prejudiciului nepatrimonial, apreciată în funcție de suferințele fizice și psihice, precum și de consecințele negative și implicațiile acestora pe toate planurile vieții personale, familiale și sociale a victimei.

Aprecierea prejudiciului moral trebuie făcută in concreto, de la caz la caz, pe baza unor criterii privind importanța valorii lezate pentru persoana vătămată, durata menținerii consecințelor vătămării, repercusiunile prejudiciului pe plan social, profesional și personal al victimei, etc.

Totodată, despăgubirile trebuie să prezinte un raport rezonabil de proporționalitate cu atingerea adusă victimei, având în vedere gradul de lezare a valorilor sociale ocrotite, intensitatea și gravitatea atingerii aduse acestora. În situația daunelor morale, datorită naturii lor nepatrimoniale, o evaluare exactă a acestora în bani nu este posibilă, întinderea despăgubirilor realizându-se prin raportare la elementele de fapt, apreciate în complexitatea lor.

În ce privește cuantumul posibilelor despăgubiri acordate, nici sistemul legislativ românesc și nici normele comunitare nu prevăd un mod concret de evaluare a daunelor morale, iar acest principiu, al reparării integrale a unui astfel de prejudiciu, nu poate avea decât un caracter estimativ, fapt explicabil în raport de natura neeconomică a respectivelor daune, imposibil de a fi echivalate bănesc.

Aplicând aceste criterii generale de evaluare cauzei pendinte la situația concretă a recurentului, în mod corect instanța de apel a menținut cuantumul daunelor morale acordate acestuia de către prima instanță.

În acest sens, instanța de apel a avut în vedere durata nerezonabilă a procedurii judiciare, disconfortul psihic legat de întârzierea autorităților în îndeplinirea obligațiilor legale, dar și faptul că nivelul intensității prejudiciului moral în ceea ce-l privește pe recurent nu poate fi identic cu cel al autoarei sale, titulara cererilor de restituire și persoana direct afectată de nesoluționarea acestora în termenul legal.

În mod corect, instanța de apel a reținut că, în calitate de fiu al titularei dreptului de reconstituire a dreptului de proprietate, prejudiciul moral pretins de recurent în nume propriu este mult atenuat comparativ cu cel ce i s-ar fi putut crea beneficiarei Ordinului nr. 403/09.12.2019, emis cu întârziere de către prefect.

Ținând cont și de faptul că prejudiciul moral reprezintă o reparație echitabilă, aproximativă, rezonabilă în raport cu vătămarea produsă (nefiind, deci, în măsură să înlocuiască valoarea lezată), dar și că reparația nu trebuie să devină o îmbogățire fără justă cauză, Înalta Curte constată că suma de 5000 euro acordată recurentului este una care răspunde acestor cerințe și care este evaluată funcție de situația concretă, personală, a acestuia.

Așa cum s-a arătat deja, particularitatea situației recurentului rezidă în aceea că a formulat prezenta acțiune în nume propriu, iar nu în calitate de continuator al autoarei sale și că efectele negative ale îndeplinirii cu întârziere a obligațiilor legale de către autoritățile publice implicate se răsfrâng asupra acestuia cel mult de la data decesului mamei sale, la nivelul anului 2018, iar nu de la data formulării cererilor de restituire, al căror titular nu este recurentul.

Calitatea de moștenitor a recurentului, dovedită cu certificatul de moștenitor și necontestată în cauză, este irelevantă în ce privește cuantificarea prejudiciului, în condițiile în care inițiativa procesuală nu aparține autoarei sale (pentru a fi continuată de recurent), ci aparține recurentului, în nume propriu și pentru valorificarea unor drepturi proprii, a căror lezare, în contextul arătat, este mult diminuată comparativ cu persoana care a formulat cererile de restituire.

Potrivit art. 1391 alin. (4) C. civ. invocate de recurent în susținerea motivului de recurs, „Dreptul la despăgubire, recunoscut potrivit dispozițiilor prezentului articol, nu trece la moștenitori. Aceștia îl pot însă exercita, dacă acțiunea a fost pornită de defunct”.

Recurentul nu se află în ipoteza reglementată de textul legal menționat întrucât, pe de o parte, a formulat acțiune în nume propriu și nu în calitate de continuator al autoarei sale, iar pe de altă parte, dispozițiile art. 1391 C. civ. în integralitatea lor vizează acordarea de despăgubiri „...ascendenților, descendenților, fraților, surorilor și soțului, pentru durerea încercată prin moartea victimei...”, deci, se referă la o cu totul altă situație decât cea dedusă judecății.

Recurentul face trimitere și la dispozițiile art. 252 C. civ. privind ocrotirea personalității umane, respectiv la art. 256 C. civ. privind titularul dreptului nepatrimonial. Acest din urmă text legal, în alin. (1) prevede că „Acțiunea pentru restabilirea dreptului nepatrimonial încălcat poate fi continuată sau pornită, după moartea persoanei vătămate, de către soțul supraviețuitor, de oricare dintre rudele în linie dreaptă ale persoanei decedate, precum și de oricare dintre rudele sale colaterale până la gradul al patrulea inclusiv”.

Înalta Curte constată că nici acest text de lege nu este aplicabil recurentului, întrucât acțiunea obiect al prezentului litigiu nu este formulată de autoarea recurentului și continuată de acesta, iar recurentul deduce judecății drepturi proprii și nu drepturi ale antecesoarei sale. Or, dispozițiile art. 256 alin. (1) C. civ., de care se prevalează recurentul vizează restabilirea dreptului nepatrimonial al persoanei decedate într-o acțiune ulterioară formulată de moștenitorii acesteia.

Față de cele arătate, critica privind cuantumul daunelor morale este nefondată.

În ce privește a doua critică subsumată motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8) C. proc. civ., potrivit căreia instanța de apel nu a dat eficiență dispozițiilor art. 1434 C. civ. privind solidaritatea între creditori, Înalta Curte constată că nici aceasta nu poate fi primită.

Astfel, conform art. 1434 C. civ. „(1) Obligația solidară conferă fiecărui creditor dreptul de a cere executarea întregii obligații și de a da chitanță liberatorie pentru tot. (2) Executarea obligației în beneficiul unuia dintre creditorii solidari îl liberează pe debitor în privința celorlalți creditori solidari.”

Contrar susținerilor recurentului, în cauză pârâții au fost obligați în mod solidar la plata daunelor morale în cuantumul stabilit, menționarea expresă a textului legal la care face trimitere recurentul nefiind necesară și nici aptă să atragă aspecte de nelegalitate ale hotărârii recurate.

Astfel, prin sentința civilă nr. 465/08.09.2022, Tribunalul Cluj-Secția civilă a dispus următoarele: a respins excepția lipsei calității procesuale active a reclamantului, invocată de pârâți prin întâmpinările formulate; a respins excepția lipsei capacității de folosință a Consiliului local al Municipiul Cluj-Napoca; a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a Municipiului Cluj-Napoca; a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune; a admis în parte acțiunea; a obligat pârâții, în solidar, la plata, în favoarea reclamantului, a sumei de 5.000 euro cu titlu de daune morale în termen de 90 de zile de la data rămânerii definitive a sentinței; a obligat pârâții la plata, în favoarea reclamantului, a sumei de 100 lei cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentate de taxa de timbru.

Prin urmare, obligarea pârâților la dezdăunare s-a realizat în solidar, iar soluția adoptată prin această sentință a fost menținută de instanța de apel prin efectul respingerii apelurilor formulate de părți.

În acest context, susținerea recurentului nu are corespondent în realitatea juridică a cauzei, iar critica sub acest aspect nu poate fi primită.

În ce privește recursul declarat de Instituția Prefectului Județului Cluj, Înalta Curte reține că acesta este întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6) și 8) C. proc. civ., însă pct. 6 al art. 488 a fost indicat pur formal, recurenta neprezentând argumente, care să susțină o eventuală nemotivare sau motivare contradictorie a instanței de apel, astfel încât controlul de legalitate din această perspectivă nu se poate realiza.

Afirmația recurentei în sensul că hotărârea recurată prezintă elemente de contradictorialitate prin faptul că instanța de apel a expus, în considerente, conținutul unei adrese emise de Curtea Europeană a Drepturilor Omului cu referire la cererea reclamantului adresată instanței europene (prin care se reținea obligația autorităților publice de a elibera titlul de proprietate până la 01.01.2016, conform art. 11 alin. (1) din Legea nr. 165/2013) și ar fi stabilit, în prezenta cauză, că pârâții trebuiau să soluționeze pretențiile autoarei reclamantului până la data menționată în adresa Curții Europene a Drepturilor Omului, pe lângă că nu este reală, nici nu se circumscrie motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6) C. proc. civ. ci, eventual, motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8) C. proc. civ., fiind formulată în contextul unei pretinse interpretări sau aplicări greșite a legii.

Referitor la susținerea recurentei potrivit căreia „nu există vreo legătură de cauzalitate între nesoluționarea cererii de reconstituire a dreptului de proprietate și alegata frustrare a reclamantului întrucât nu el este titularul cererii”, Înalta Curte constată că aspectul îndreptățirii reclamantului la despăgubiri civile pentru fapta ilicită constând în soluționarea cererii de reconstituire formulată de autoarea sa cu depășirea termenului rezonabil, a intrat în puterea lucrului judecat și nu se mai poate dezbate în prezentul cadru procesual.

În acest sens, prin decizia de casare s-a reținut că „Cu titlu preliminar, relativ la aspectele invocate în cuprinsul întâmpinării de către Instituția Prefectului Județului Cluj privind calitatea procesuală activă a reclamantului și sancțiunea prescripției dreptului material la acțiune, Înalta Curte constată că acestea au făcut obiectul motivelor de apel ale părții, respinse de către Curtea de Apel Cluj și neatacate cu recurs, astfel încât au intrat sub autoritatea de lucru judecat, potrivit art. 430 alin. (2) C. proc. civ.”

Prin urmare, toate criticile recurentei în sensul că „...reclamantul nu poate invoca drepturile personale ale autoarei sale, întrucât acestea s-au stins odată cu titularul lor...”, se plasează în afara limitelor rejudecării stabilite prin decizia de casare, astfel încât nu vor fi avute în vedere în exercitarea controlului de legalitate în prezentul recurs.

Prin criticile subsumate dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8) C. proc. civ., recurenta se arată nemulțumită de modalitatea în care instanța de apel a apreciat asupra îndeplinirii condițiilor răspunderii civile delictuale, susținând, în esență, că în cauză nu există faptă ilicită imputabilă recurentei și nici prejudiciu, astfel încât normele de drept material incidente au fost interpretate și aplicate greșit.

În acest sens, recurenta învederează că i se impută neexecutarea unei hotărâri judecătorești, prin care nu s-a stabilit în sarcina acesteia nicio obligație, pronunțată într-un litigiu în care aceasta nu a fost parte, că instanța de apel asimilează pasivitatea cu soluționarea nefavorabilă a cererii, că referitor la imobilul în litigiu au existat și alte litigii demarate de terți, că au existat mai multe modificări legislative, care au contribuit la tergiversarea reconstituirii dreptului de proprietate și că reclamantul nu a dovedit prejudiciul.

Contrar acestei susțineri, Înalta Curte reține că prin sentința civilă nr. 673/A/11.04.2000 pronunțată în dosarul nr. x/2000 (definitivă prin decizia nr. 2260/12.10.2000 a Curții de Apel Cluj), Tribunalul Cluj-Secția civilă a admis apelul reclamantei B împotriva sentinței civile nr. 8346/01.10.1999 a Judecătoriei Cluj-Napoca și a obligat pârâtul Consiliul Local al Municipiului Cluj-Napoca să înainteze cererea de restituire formulată de reclamantă în temeiul Legii nr. 18/1991, către instituția prefectului.

Prin adresa nr. 58900/453/19.02.2013 (fila 192 vol. I dosar fond), Primăria Municipiului Cluj-Napoca a transmis recurentei dosarul de restituire, în vederea punerii în aplicare a prevederilor deciziei civile nr. 673/A/2000.

Prin adresa nr. 5364/349/IV/I/12.03.2013 (filele 193-194 vol. I dosar fond), recurenta a restituit întreaga documentație pentru verificări.

De asemenea, prin adresa nr. 16623/IV/1/14.10.2013 (fila 12 vol. I dosar fond), recurenta a învederat autoarei reclamantului pe de o parte, că cererea nu e de competența sa și pe de altă parte, că hotărârile invocate de reclamant nu-i sunt opozabile, întrucât instituția nu a fost parte în procesele respective.

Prin urmare, obligația ce revenea recurentei, în conformitate cu dispozițiile art. 36 alin. (5) și (6) din Legea nr. 18/1991 a fost adusă la cunoștința acesteia încă din 19.02.2013, iar recurenta a îndeplinit-o în cursul anului 2019.

Este fără relevanță, din perspectiva îndeplinirii condițiilor răspunderii civile delictuale faptul că recurenta nu a fost parte în litigiul în care primăria a fost obligată să înainteze cererea de restituire către prefect, întrucât fapta imputată recurentei este una proprie, distinctă de fapta celorlalți recurenți-pârâți și constă în neemiterea ordinului de atribuire în proprietate într-un interval de timp rezonabil.

Așa cum s-a arătat, cu privire la această obligație, recurenta a fost notificată de către primărie încă din anul 2013, fapt consemnat și în considerentele deciziei civile nr. 455/A/06.03.2018, pronunțate de Tribunalul Cluj-Secția civilă, în dosarul nr. y/211/2017, având ca obiect contestația la executare formulată de Consiliul Local al Municipiului Cluj-Napoca, considerente, prin care s-a reținut că decizia civilă nr. 673/11.04.2000 a fost comunicată Instituției Prefectului prin adresa nr. 58900/453/2013.

Rezultă că neîndeplinirea obligației de emitere a ordinului de atribuire în proprietate datează cel puțin de la nivelul anului 2013, iar executarea acesteia abia în anul 2019 depășește termenul rezonabil al procedurii de restituire, devenind astfel pasibilă de sancționare în cadrul răspunderii civile delictuale.

Prin urmare, așa cum în mod corect a reținut instanța de apel în rejudecare, îndeplinirea unei obligații impuse prin intermediul unui titlu executoriu datând din 2000, abia la nivelul anului 2013 și emiterea actului prin care s-a atribuit în proprietatea autoarei reclamantului terenul în litigiu abia în anul 2019, se circumscrie condiției răspunderii civile delictuale privind existența faptei ilicite, determinând privarea reclamantului de exercitarea atributelor dreptului de proprietate asupra respectivului imobil.

Această omisiune îndelungată de executare a dispozitivului unui titlu executoriu și de finalizare a unei proceduri administrative, abia la nivelul anului 2019, prin emiterea Ordinului nr. 403/09.12.2019 este de natură să creeze reclamantului un prejudiciu moral apt să atragă o dezdăunare corespunzătoare.

Contrar susținerilor recurentei, modificările legislative intervenite sau eventualele litigii demarate de alte persoane cu privire la terenul în litigiu nu sunt elemente exoneratoare de răspundere civilă pentru neîndeplinirea obligației de emitere a ordinului de atribuire a dreptului de proprietate, obligație prevăzută de lege și adusă la cunoștința recurentei în anul 2013.

Fapta ilicită cauzatoare de prejudicii se poate realiza atât în formă comisivă, cât și în formă omisivă, fiind evident în cauză că emiterea ordinului, titlu de proprietate, la 6 ani de când recurenta a fost învestită cu această solicitare, în cadrul unei proceduri de restituire, care dura de peste 20 de ani, nu reprezintă o simplă întârziere, ci o tergiversare culpabilă sancționabilă ca atare.

Instanța de apel nu a analizat o singură hotărâre judecătorească, cum în mod greșit susține recurenta, ci a avut în vedere întregul istoric al litigiului, a cărui întindere în timp a fost, în mod corect, stabilită ca fiind nejustificată, după cum, tot în mod corect, s-a constatat că existența unor litigii paralele cu privire la același bun nu a fost de natură să contureze impedimente, care să exonereze de răspundere civilă delictuală pârâții din prezenta cauză.

Argumentul potrivit căruia dezmembrarea topograficului nr. (...) s-a produs prin încheierea nr. 20546/11.12.1997, la mult timp de la intrarea în vigoare a Legii nr. 18/1991 reprezintă o chestiune străină de aspectele supuse dezlegării jurisdicționale în prezentul recurs, fără relevanță în ce privește durata nerezonabilă a soluționării cererii de restituire.

Contrar susținerilor recurentei în sensul că reclamantul nu a dovedit prejudiciul, Înalta Curte reține că prejudiciul moral vizează lezarea unor valori fără conținut economic, iar existența să se circumscrie unei aprecieri rezonabile, în echitate, prin raportare la efectele produse asupra persoanei vătămate și la elementele factuale ale cauzei.

În acest sens, instanța de apel a avut în vedere un set de criterii generale cristalizate în doctrina și practica judiciară privind importanța valorii lezate pentru persoana vătămată, durata menținerii consecințelor vătămării repercusiunile prejudiciului pe plan social, profesional și personal al victimei.

În acest context, în mod corect instanța de apel a stabilit că suma de 5000 euro stabilită de prima instanță este una care reflectă impactul vătămării produse reclamantului și, în același timp, reprezintă o satisfacție echitabilă raportat la circumstanțele cauzei.

Pentru argumentele expuse, Înalta Curte constată că recursul pârâtei Instituția Prefectului județului Cluj este nefondat.

Referitor la recursul declarat de Consiliul Local al Municipiului Cluj-Napoca și Municipiul Cluj-Napoca, Înalta Curte reține că acesta vizează o pretinsă încălcare, de către instanța de apel, a dispoziției deciziei de casare (art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.), respectiv neîndeplinirea condițiilor răspunderii civile delictuale în sensul că fapta imputată nu există, consecință a aplicării greșite a dispozițiilor art. 1349 și urm. C. civ. (art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.).

În susținerea primei critici, recurenții învederează că instanța de apel nu a analizat în concret existența faptei ilicite și caracterul imputabil al acesteia, nu a analizat situația și conduita reclamantului în cadrul procedurilor de restituire.

Înalta Curte constată că îndrumările deciziei de casare au vizat identificarea faptei omisive imputate pârâților (nesoluționarea cererilor de restituire într-un termen rezonabil) și dacă entitățile învestite cu cererile de restituire sunt culpabile doar pentru trecerea unei anumite perioade de timp sau există circumstanțe, ce justifică durata procedurii administrative.

Față de aceste statuări, afirmațiile recurenților în sensul că instanța de apel nu a analizat situația și conduita reclamantului sunt străine de îndrumările deciziei de casare și transferă, în mod nejustificat, o analiză ce vizează comportamentul autorităților publice, într-o analiză asupra comportamentului procesual al reclamantului.

De asemenea, Înalta Curte constată că instanța de apel, în rejudecare, s-a conformat dispozițiilor deciziei de casare și a identificat, în concret, fapta ilicită cauzatoare de prejudicii, în mod distinct pentru fiecare autoritate publică implicată, respectiv faptul că pârâtul Consiliul Local al Municipiului Cluj-Napoca a comis fapta ilicită de a întârzia nerezonabil în executarea obligației cuprinsă într-o hotărâre judecătorească devenită titlu executoriu, de a înainta prefectului spre soluționare cererea antecesoarei reclamantului, conform art. 36 din Legea nr. 18/1991, în timp ce pârâtul Prefectul Județului Cluj și-a respectat cu o întârziere nejustificată obligația instituită de art. 36 alin. (6) din Legea nr. 18/1991, privind emiterea ordinului de atribuire în proprietate.

Contrar susținerilor recurenților potrivit cărora instanța de apel nu a arătat cum a ajuns la această concluzie, instanța de apel și-a fundamentat convingerea pe înscrisurile administrate în cauză, evidențiate și analizate în considerentele hotărârii recurate, reprezentate de notificările formulate, hotărârile judecătorești pronunțate în litigiile în care reclamantul și autoarea sa au figurat ca părți, dar și celelalte litigii purtate de terți cu privire la imobilul obiect al procedurii de reconstituire a dreptului de proprietate, corespondența purtată între autoritățile publice implicate (Instituția Prefectului județului Cluj și Primăria municipiului Cluj-Napoca), dispozițiile legale incidente, contextul în care s-a desfășurat procedura de restituire, eventualele impedimente care ar fi putut justifica intervalul de timp de la data notificărilor și până la data emiterii ordinului de atribuire în proprietate emis de prefect, dar și durata excesivă a procedurii de restituire.

Pe baza probelor administrate corelate cu dispozițiile legale incidente, instanța de apel a concluzionat că „probațiunea administrată în cauză nu a evidențiat circumstanțe obiective, de natură a genera tergiversarea executării obligațiilor trasate prin titlul executoriu”.

A mai reținut instanța de apel, că „efectuarea unor demersuri de către reclamant, respectiv antecesoarea reclamantului, în scopul recunoașterii dreptului de proprietate asupra imobilului din litigiu, nu poate reprezenta un act care să-i fie imputabil reclamantului în tergiversarea duratei procedurii administrative” și că „... în speță nu au fost decelate acțiuni imputabile reclamantului de natură să contribuie la tergiversarea duratei procedurii administrative.”

În concluzie, nu se poate reține o încălcare sau ignorare a dispozițiilor deciziei de casare, situație față de care critica este nefondată.

Prin a doua critică, subsumată motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta pretinde că, în cauză, nu sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale, iar durata procedurilor nu este imputabilă recurenților.

Este de observat că majoritatea argumentelor recurenților vizează o culpă ipotetică a reclamantului constând în inițierea unor litigii despre care aceștia afirmă că au îngreunat procedura de restituire.

Față de această modalitate de expunere a motivelor de recurs, Înalta Curte constată că recurenții în loc să critice hotărârea instanței de apel, critică comportamentul procesual al reclamantului, care a fost însă determinat de conduita autorităților publice în procesul de restituire.

Împrejurarea că, în paralel cu procedura de restituire demarată de către autoarea reclamantului, au existat litigii cu privire la același imobil inițiate de terțe persoane, nu este de natură să fie exoneratoare de răspundere civilă în ce-i privește pe recurenți și nu poate justifica faptul că procedura de r