ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 683/2023

Ședința publică din data de 2 mai 2023

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Cluj, secția civilă sub nr. x/2019 din data de 21 noiembrie 2019, reclamanta A. S.A. a chemat în judecată pe pârâții Municipiul Cluj-Napoca și Consiliul Local Cluj-Napoca, solicitând obligarea acestora, în solidar, la plata de daune reprezentând beneficiu nerealizat - pierderile în afaceri suferite din cauza nerealizării proiectului imobiliar care a făcut obiectul Contractului de asociere în participațiune din data de 21 mai 2015, precum și la plata cheltuielilor de judecată.

Prin încheierea de ședință din 23 iulie 2020, Tribunalul Cluj, secția Civilă a respins excepția inadmisibilității invocată de pârâți prin întâmpinare, prorogând pronunțarea asupra excepției prescripției dreptului material la acțiune.

Prin sentința civilă nr. 782/F/2021 din data de 18 noiembrie 2021, Tribunalul Cluj, secția Civilă a admis excepția prescripției extinctive a dreptului material la acțiune invocată de pârâți, respingând ca prescrisă cererea de chemare în judecată formulată de reclamantă.

Prin decizia civilă nr. 327/A/2022 din data de 14 septembrie 2022, Curtea de Apel Cluj, secția I Civilă a respins apelul principal declarat de reclamanta A. S.A. împotriva sentinței civile nr. 782/F din 18 noiembrie 2021 a Tribunalului Cluj.

Totodată, a respins ca nefondat apelul incident declarat de pârâții Municipiul Cluj-Napoca și Consiliul Local al Municipiului Cluj-Napoca împotriva încheierii civile din 23 iulie 2020 și împotriva sentinței civile nr. 782/F din 18 noiembrie 2021 a Tribunalului Cluj.

II. Căile de atac exercitate în cauză:

Împotriva deciziei nr. 327/A/2022 din 14 septembrie 2022, pronunțate de Curtea de Apel Cluj, secția I civilă în dosarul nr. x/2019 a declarat recurs principal reclamanta A. S.A., iar pârâții Municipiul Cluj-Napoca și Consiliul Local al Municipiului Cluj-Napoca au promovat recurs incident.

Recursul principal promovat de reclamanta A. S.A. a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, la data de 21 noiembrie 2022, sub nr. x/2019, fiind repartizat computerizat aleatoriu, spre soluționare, completului filtru nr. 2, iar recursul incident promovat de pârâții Municipiul Cluj-Napoca și Consiliul Local al Municipiului Cluj-Napoca a fost înregistrat la Înalta Curte la data de 27 decembrie 2022.

Prin recursul declarat împotriva deciziei nr. 327/A/2022 din 14 septembrie 2022, reclamanta A. S.A. a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de fond, invocând motivele de nelegalitate reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ.

Din perspectiva motivului de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., ulterior expunerii dispozițiilor legale incidente și a unor ample extrase din doctrină vizând motivarea hotărârii, recurenta a criticat hotărârea instanței de apel arătând că aceasta conține atât motive contradictorii, cât și motive străine de natura pricinii sau necorespunzătoare realității, motivarea fiind confuză, ceea ce echivalează cu nemotivarea hotărârii.

În acest sens, au fost redate două paragrafe de natură a evoca caracterul confuz al motivării, recurenta susținând că în prima parte instanța de apel a reținut că reclamanta a indicat ca fiind producătoare de prejudicii introducerea societății în cauză și tergiversarea soluționării dosarului nr. x/2014, iar în paragraful imediat ulterior, instanța a menționat că această cauză nu a făcut obiectul cererii de chemare în judecată.

Recurenta arată că din aceste paragrafe reiese cu evidență confuzia în motivarea instanței de apel, iar pe de altă parte subliniază că a precizat în repetate rânduri că afacerea imobiliară a fost blocată din cauza faptului că pârâții au tergiversat soluționarea dosarului nr. x/2014 În raport de această împrejurare, a susținut recurenta că prejudiciul efectiv a fost creat și a putut fi cunoscut în momentul radierii dreptului de uzufruct, când societatea B. S.R.L. a renunțat tacit la afacerea imobiliară.

Din perspectiva motivului de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta a criticat soluția instanței de apel care a menținut sentința instanței de fond prin care a fost admisă excepția prescripției dreptului material la acțiune invocată de pârâți prin întâmpinare, respingând astfel acțiunea ca prescrisă.

Recurenta susține că în mod cu totul eronat, netemeinic și nelegal s-a reținut de către instanțele fondului că dreptul material la acțiune ar curge din data de 20 august 2015, dată la care a fost primit certificatul de urbanism de către reclamantă, întrucât paguba a fost creată abia în momentul în care societatea B. S.R.L. a renunțat la continuarea colaborării cu reclamanta.

Înscrierea procesului în cartea funciară, ce a avut loc în 21 mai 2015 și tergiversarea acestui proces prin exercitarea tuturor căilor de atac - în special a recursului, au fost cele care au blocat afacerea reclamantei și au creat un prejudiciu, având în vedere că afacerea care era pe rol la momentul demarării procesului nu a mai fost finalizată. Așadar, solicitarea reclamantei de obligare a pârâtelor la plata de daune-interese reprezentând beneficiul nerealizat are în vedere împrejurarea că acesteia i-a fost încălcat un drept pentru o perioadă îndelungată, iar pârâții trebuie să răspundă pentru aceasta, în temeiul art. 1349 alin. (1) C. civ.

În aplicarea dispozițiilor art. 2528 alin. (1) C. civ., instanțele fondului s-au raportat în mod greșit la momentul comunicării certificatului de urbanism ca fiind momentul de început al cursului prescripției, de vreme ce reclamanta nu a înțeles să ceară daune pentru refuzul de eliberare a certificatului de urbanism, ci daune pentru pierderea în afaceri suferită din cauza demersurilor pârâților exercitate în mod abuziv. Astfel, expectanța afacerii reclamantei a continuat să existe chiar și ulterior emiterii certificatului de urbanism, ce a avut loc în 20 august 2015, până în anul 2019, moment al renunțării tacite la colaborare de către cocontractantul reclamantei, prin radierea dreptului său de uzufruct din cartea funciară, moment ce coincide cu cel al exercitării de către pârâții din prezenta cauză a căii de atac a recursului în dosarul pe care l-au inițiat.

În continuare, recurenta arată că fondul dosarului nr. x/2014 a fost soluționat în 7 iunie 2017, prin sentința civilă nr. 224/2017, fiind respinsă ca inadmisibilă cererea de chemare în judecată. Apelul declarat împotriva acestei sentințe de pârâții din prezenta cauză a fost soluționat la 28 februarie 2018, prin decizia civilă nr. 41/A/2018, fiind respinsă calea de atac. Recursul declarat de către pârâții din prezenta cauză împotriva deciziei instanței de apel a fost anulat, prin decizia nr. 1076/2019 din 30 mai 2019, criticile formulate neîncadrându-se în motivele de nelegalitate reglementate de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

În măsura în care pârâții din prezenta cauză nu ar fi declarat recurs în dosarul nr. x/2014, soluția ar fi rămas definitivă în anul 2018, cu mult înainte ca investitorul să renunțe în mod tacit la colaborare, astfel că nu s-ar mai fi creat nicio pagubă în patrimoniul reclamantei.

Investitorul a renunțat să mai aștepte soluționarea dosarului, după o perioadă de mai bine de trei ani de la data încheierii contractului, așa încât abia la acel moment reclamanta a cunoscut paguba și pe cel care răspunde de ea.

Concluzionând, recurenta arată că termenul de prescripție începe să curgă de la data radierii uzufructului din cartea funciară, respectiv din 28 februarie 2019.

Dacă însă instanța ar optat pentru un alt moment de început al cursului prescripției, în raport de dosarul nr. x/2014, chiar în măsura în care termenul de prescripție ar începe să curgă de la data pronunțării deciziei civile, reiese că acțiunea a fost promovată în interiorul termenului de 3 ani de la pronunțarea acesteia.

În continuare, recurenta procedează la expunerea situației de fapt ce a generat situația litigioasă, arătând totodată că pentru a proba încetarea contractului, a solicitat audierea, în calitate de martor, a administratorului societății B. S.R.L., probă care însă a fost respinsă de către instanțele fondului.

Prin recursul incident declarat împotriva deciziei nr. 327/A/2022 din 14 septembrie 2022, pârâții Municipiul Cluj-Napoca și Consiliul Local al Municipiului Cluj-Napoca au solicitat admiterea recursului în ce privește respingerea apelului incident pe care l-au promovat și respingerea cererii de chemare în judecată ca inadmisibilă, invocând motivul de nelegalitate reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Recurenții au arătat că soluția pronunțată în ce privește apelul incident pe care l-au promovat este nelegală și a fost dată cu aplicarea greșită a prevederilor legii nr. 554/2004, precum și ale art. 1349 și următoarele din C. civ. vizând răspunderea civilă delictuală.

În mod greșit a reținut instanța de apel faptul că în susținerea excepției au fost invocate critici care ar viza lipsa uneia dintre condițiile necesare pentru antrenarea răspunderii civile delictuale, menținând raționamentul primei instanțe.

Ceea ce a au susținut pârâții a fost că fapta ilicită reclamată nu intră în sfera dreptului civil, aceasta fiind reglementată de legea nr. 554/2004 și constă în refuzul de a emite certificatul de urbanism pentru demolare, motivele acestui refuz fiind considerate nelegale. Fapta de a da un refuz nejustificat de către o autoritate publică în exercitarea atribuțiilor legale ale acesteia reprezintă o faptă ilicită din sfera contenciosului administrativ. În acest sens, recurenții procedează la citarea dispozițiilor art. 1 alin. (1) și art. 8 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, arătând că aceste texte definesc aria de competență materială a instanțelor de contencios administrativ, enumerând situațiile în care o persoană se poate adresa instanțelor de judecată în baza acestei legi, precum și remediile care pot fi acordate.

Toate ipotezele reglementate de textele anterior redate reprezintă fapte ilicite care, tocmai în considerarea faptului că sunt rezultatul unor comportamente abuzive ale autorităților publice, sunt reglementate prin voința legiuitorului de legea specială reprezentată de legea nr. 554/2004.

Așadar, prevederile dreptului comun cu privire la răspunderea civilă delictuală nu sunt aplicabile acelor fapte ilicite care sunt prevăzute de legea specială, de vreme ce potrivit art. 8 alin. (1) din legea nr. 554/2004, se soluționează potrivit acestei legi și solicitările de acordare a despăgubirilor ca urmare a refuzului nejustificat de a emite actul administrativ solicitat.

La data de 27 decembrie 2023 a fost înregistrată întâmpinarea pârâților Municipiul Cluj-Napoca și Consiliul Local al Municipiului Cluj-Napoca față de recursul principal declarat de reclamanta A. S.A., solicitând respingerea acestuia ca neîntemeiat.

Aceștia arată că instanțele de fond au admis excepția prescripției dreptului material la acțiune pornind de la premisa că fapta ilicită concret imputată pârâților prin cererea de chemare în judecată constă în refuzul eliberării certificatului de urbanism necesar demolării construcției, refuz apreciat de către reclamantă ca fiind abuziv.

Pârâții arată că într-adevăr, prin cererea de chemare în judecată reclamanta a făcut referire circumstanțial la exercitarea în mod neîntemeiat a tuturor căilor de atac prevăzute de lege în dosarul nr. x/2014 care a fost considerată o tergiversare a soluționării acestui dosar și care ar fi condus la încetarea colaborării cu societatea B. S.R.L., însă, în mod expres a fost indicată ca fiind abuzivă neemiterea certificatului de demolare, aceasta reprezentând fapta ilicită.

În acest context, în mod corect au soluționat instanțele fondului excepția prescripției dreptului material la acțiune, ambele reținând că fapta ilicită imputată nu a fost aceea de tergiversare a soluționării dosarului nr. x/2014 pentru ca termenul de prescripție să înceapă să curgă de la data soluționării definitive a acestui dosar.

Contrar susținerilor reclamantei, aceasta a cunoscut la data comunicării certificatului de urbanism atât paguba - anume că nu se poate demara construcția, ceea ce implica o pierdere în afaceri, cât și persoana din cauza căreia demersurile au fost sistate, respectiv pârâții din prezenta cauză, momentul comunicării certificatului de urbanism conținând refuzul de demolare a construcției existente pe teren fiind cel în care a rezultat că nu se poate demara proiectul imobiliar.

În ce privește criticile formulate din perspectiva motivului de nelegalitate reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., pârâții arată că decizia curții de apel nu conține considerente contradictorii, fiind amplu motivată prin raportare la susținerile reclamantei prin cererea de apel, cele două paragrafe citate reprezentând expunerea pe larg a motivelor pentru care termenul de prescripție a început să curgă din 20 august 2015 și în niciun caz din 28 februarie 2019, cum susține reclamanta.

Prin întâmpinarea față de recursul incident înregistrată pe rolul Înaltei Curți la data de 6 februarie 2023, reclamanta A. S.A. a solicitat respingerea recursului incident, având în vedere că acțiunea reclamantei se întemeiază pe răspunderea civilă delictuală reglementată de C. civ., nefiind vorba despre o acțiune în răspundere administrativ patrimonială, care să se întemeieze pe dispozițiile legii contenciosului administrativ, aceasta din urmă cunoscând o serie de particularități față de răspunderea civilă delictuală, cele mai importante constând în condiția culpei, care în cazul răspunderii administrative este prezumată, precum și în întinderea termenului de prescripție care este de un an față de cel de trei ani reglementat de dreptul comun.

Reclamanta susține că în mod corect a reținut instanța de apel că avea posibilitatea și nu obligația de a ataca pe calea contenciosului administrativ refuzul de a emite certificatul de urbanism potrivit scopului solicitat, iar împrejurarea că reclamanta nu a procedat astfel, nu atrage inadmisibilitatea cererii de chemare în judecată astfel cum a fost formulată.

De asemenea, se reiterează susținerea potrivit căreia, deși consideră abuziv acest refuz al pârâților, nu a avut niciodată intenția de a-l ataca, de vreme ce afacerea imobiliară a fost blocată de tergiversarea soluționării dosarului nr. x/2014 de către pârâți. Atitudinea abuzivă a pârâților constă în aceea că nefiind îndreptățiți să solicite dreptul de proprietate asupra imobilului, au demarat o acțiune pe care au pierdut-o, au refuzat emiterea certificatului de urbanism, au notat acțiunea în cartea funciară și au pierdut, definitiv și irevocabil dosarul nr. x/2014 în data de 30 mai 2019.

Reținând incidența dispozițiilor art. 24 din C. proc. civ., potrivit cărora "Dispozițiile legii noi de procedură civilă se aplică numai proceselor și executărilor silite începute după intrarea acesteia în vigoare", se constată că recursul nu a parcurs procedura de filtrare prevăzută de art. 493 din C. proc. civ., având în vedere că cererea de chemare în judecată a fost înregistrată la data de 21 noiembrie 2019, ulterior datei de 21 decembrie 2018, când a intrat în vigoare Legea nr. 310/2018 pentru modificarea și completarea Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., precum și pentru modificarea și completarea altor acte normative, prin care a fost abrogat art. 493 din C. proc. civ.

Prin rezoluția din data de 9 februarie 2023, în temeiul dispozițiilor art. 471

1

alin. (5) C. proc. civ., completul filtru a stabilit termen de judecată la data de 2 mai 2023, în ședință publică, cu citarea părților, în vederea soluționării recursului principal declarat de reclamanta A. S.A. și a recursului incident declarat de pârâții Municipiul Cluj-Napoca și Consiliul Local al Municipiului Cluj-Napoca împotriva deciziei nr. 327/A/2022 din 14 septembrie 2022, pronunțate de Curtea de Apel Cluj, secția I civilă în dosarul nr. x/2019.

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul principal declarat de către reclamanta A. S.A. este fondat, urmând a fi admis, în vreme ce recursul incident declarat de către pârâții Municipiul Cluj-Napoca și Consiliul Local al Municipiului Cluj-Napoca este nefondat urmând a fi respins, pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Recursul principal declarat de către reclamanta A. S.A., cuprinde critici subsumate motivelor de nelegalitate reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ., susținând din perspectiva primului motiv caracterul confuz al motivării, precum și existența unor considerente contradictorii, iar din perspectiva celui de-al doilea motiv, greșita aplicare a dispozițiilor de drept material vizând prescripția extinctivă.

Ambele motive de recurs au însă un punct de pornire comun și anume împrejurarea că instanțele fondului s-au raportat la o altă cauză juridică față de cea avută în vedere de către reclamantă la momentul învestirii instanței, afirmându-se prin memoriul de recurs că deși reclamanta și-a fundamentat pretențiile pe împrejurarea atragerii sale în proces, înscrierea procesului în cartea funciară și tergiversarea soluționării dosarului nr. x/2014, instanțele - atât cea de fond cât și cea din apel s-au raportat în mod eronat la refuzul pârâtelor de a elibera certificatul de urbanism pentru demolarea imobilului existent.

Din acest motiv, de vreme ce restrângerea de către instanță a cadrului obiectiv trasat de reclamantă - astfel cum se invocă prin memoriul de recurs, presupune încălcarea unor principii fundamentale ale procesului civil a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, motiv de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., se impune analiza cu prioritate a criticilor vizând încălcarea de către instanțele fondului a principiului disponibilității, reglementat de art. 9 alin. (2) și art. 22 alin. (6) C. proc. civ., corelat cu principiul contradictorialității reglementat de art. 14 alin. (4) C. proc. civ. și a dreptului la un proces echitabil, potrivit art. 6 C. proc. civ.

Parcursul procesual al dosarului relevă că prin cererea înregistrată la data de 21 noiembrie 2019, pe rolul Tribunalului Cluj, secția Civilă, sub număr de dosar x/2019, reclamanta A. S.A. a solicitat instanței, în contradictoriu cu pârâții Municipiul Cluj-Napoca și Consiliul Local al Municipiului Cluj-Napoca să dispună obligarea acestora, în solidar, la plata de daune reprezentând beneficiu nerealizat - pierderile în afaceri suferite de reclamantă din cauza nerealizării proiectului imobiliar care a făcut obiectul Contractului de asociere în participațiune din data de 21 mai 2015, precum și la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea cererii introductive, reclamanta a expus situația de fapt care a generat situația litigioasă, cu referire atât la refuzul emiterii certificatului de urbanism în vederea demolării construcției existente pe teren, dar și în ce privește atragerea societății în judecată în dosarul nr. x/2014, înscrierea litigiului în cartea funciară și tergiversarea soluționării dosarului de către pârâți prin exercitarea abuzivă a tuturor căilor de atac, conturând astfel cauza juridică a cererii de chemare în judecată. Ulterior expunerii unor ample extrase din doctrină vizând condițiile și elementele răspunderii civile delictuale, reclamanta a rezumat natura pretențiilor deduse judecății, arătând că "pe baza înscrisurilor depuse la dosarul cauzei, poate fi stabilit cuantumul sumei nerealizate de subscrisa, datorate atât refuzului nelegal și netemeinic al pârâților de a elibera documentele necesare în vederea demarării proiectului imobiliar, cât și demarării procesului care face obiectul dosarului nr. x/2014 și tergiversării, prin orice mijloace, a soluționării acestuia."

Prin întâmpinarea formulată în etapa fondului, pârâții au invocat excepția inadmisibilității cererii de chemare în judecată și a prescripției dreptului material la acțiune, formulând totodată apărări și în ce privește fondul cauzei, parte din susțineri vizând inaptitudinea dosarului nr. x/2014 de a cauza reclamantei prejudicii de vreme ce societatea reclamantă provine din divizarea unei alte societăți care era parte în litigiul respectiv, având astfel cunoștință de existența acestuia anterior atragerii sale în proces, susținând totodată că formularea cererii de chemare în judecată nu poate reprezenta o faptă ilicită de vreme ce art. 21 din Constituția României garantează liberul acces la justiție.

Prin răspunsul la întâmpinare formulat de către reclamantă, aceasta a precizat în mod explicit că:

"nu am contestat refuzul nejustificat de a emite Certificatul de Urbanism de către autoritatea publică, ci am considerat că înscrierea în cartea funciară a procesului, care a blocat orice afacere a subscrisei și tergiversarea acestui proces prin exercitarea, în mod vădit neîntemeiat, a tuturor căilor de atac, a creat un prejudiciu subscrisei, având în vedere faptul că înțelegerea/afacerea care era pe rol la momentul demarării procesului de către părți, nu a mai fost finalizată."

Din cuprinsul încheierii de ședință de la termenul de judecată din 23 iulie 2020, reiese că reprezentantului pârâților a solicitat instanței să îi pună în vedere societății reclamante "să precizeze pe ce își întemeiază pretențiile și care este fapta prejudiciabilă imputată." Instanța de fond a respins această cerere, arătând că "nu se impune clarificarea de către reclamantă a aspectelor invocate de către reprezentantul pârâților, existența faptei și caracterul acesteia fiind chestiuni asupra cărora instanța urmează a se pronunța."

Prin sentința pronunțată, instanța de fond a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune, făcând aplicarea dispozițiilor art. 2517 C. civ. ce instituie termenul general de prescripție de trei ani, prin raportare la situația de fapt rezultată, stabilind că momentul de început al cursului prescripției este marcat de comunicarea certificatului de urbanism, iar nu de momentul radierii din cartea funciară a dreptului de uzufruct de către partenerul contractual al reclamantei.

Instanța de apel, la rândul său, a confirmat soluția instanței de fond, reținând că prin cererea de chemare în judecată nu s-a invocat, ca faptă ilicită imputabilă pârâților, promovarea în contradictoriu cu reclamanta și tergiversarea soluționării dosarului nr. x/2014, prin exercitarea abuzivă a căilor de atac, pentru ca termenul de prescripție să înceapă să curgă de la data soluționării definitive a acestui dosar.

Prin recursul formulat, reclamanta susține că instanțele fondului s-au raportat la o cauză unică a cererii de chemare în judecată, respectiv refuzul emiterii certificatului de urbanism în vederea demolării construcției existente, în vreme ce, din actele procesuale depuse de părți în etapa fondului, rezultă neîndoielnic că reclamanta a invocat ca fiind cauze ilicite care i-au produs prejudiciul reclamat, împrejurarea atragerii sale de către pârâți în dosarul nr. x/2014, notarea litigiului în cartea funciară și tergiversarea soluționării dosarului de către pârâți, în special prin promovarea căii de atac a recursului.

Înalta Curte urmează a admite acest motiv de recurs și va dispune trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe de apel, pentru motivele ce urmează a fi expuse în continuare.

Potrivit art. 9 alin. (2) C. proc. civ., obiectul și limitele procesului sunt stabilite prin cererile și apărările părții, iar potrivit art. 22 alin. (6) din același act normativ, "judecătorul trebuie să se pronunțe asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără însă a depăși limitele învestirii, în afară de cazurile în care legea ar dispune altfel."

Limitele judecății trebuie așadar raportate la ceea ce constituie obiect al învestirii, obligația instanței fiind aceea de a clarifica, în măsura în care acest lucru se impune, cererea de chemare în judecată, sub toate componentele ei, inclusiv din perspectiva cauzei cererii de chemare în judecată, pentru a se pronunța asupra aspectelor de fapt și de drept deduse judecății.

În situația în care există neconcordanțe între obiectul cererii și explicitarea acestuia prin conținutul și argumentele aduse, ori cauza cererii de chemare în judecată nu reiese cu certitudine din cererea introductivă, este necesar ca instanța să pună în discuția părților aceste aspecte, în virtutea dispozițiilor art. 22 alin. (1) și (4) C. proc. civ., pentru a determina astfel sensul real al demersului judiciar inițiat de acesta.

În cauza de față, instanța de fond nu a procedat astfel, nici din oficiu și nici la cererea expresă a pârâților, respingând solicitarea acestora de a pune în discuția reclamantei fapta ilicită concret imputată - unul din elementele necesar a fi analizate în cadrul acțiunii în răspundere civilă delictuală, și a soluționat cauza în sensul admiterii excepției prescripției dreptului material la acțiune, prin raportare la o unică împrejurare dintre cele evocate de către reclamantă în cuprinsul cererii introductive ca fiind producătoare de prejudicii, restrângând astfel, în mod nepermis, limitele învestirii instanței.

Or, prioritar pentru instanța de fond era să stabilească cadrul obiectiv al cererii, prin clarificarea obiectului dedus judecății și a cauzei cererii de chemare în judecată, iar abia ulterior să procedeze la soluționarea excepțiilor care au fost invocate în cauză.

Înalta Curte reține că pentru a răspunde criticilor formulate de recurenta-reclamantă trebuie lămurit dacă instanța de apel, în analiza efectuată în calea de atac, a ținut cont de principiul disponibilității și de principiul contradictorialității.

Deși prin apelul formulat reclamanta a învederat aceleași aspecte care concludeau în sensul unei restrângeri în mod artificial a obiectului învestirii instanței, din perspectiva unei denaturări a cauzei juridice de către instanța de fond, instanța de apel nu a procedat la verificarea respectării de către instanța de fond a principiului disponibilității, ci mai mult, a reținut că aceste susțineri au fost formulate de parte pentru prima dată în calea de atac.

O atare concluzie este infirmată de însuși cuprinsul cererii de chemare în judecată, în care sunt enumerate în mod explicit toate cauzele juridice care, în opinia reclamantei, au generat prejudiciul reclamat a fi reparat, dar și de cuprinsul întâmpinării ce conține apărări în combaterea susținerilor reclamantei, potrivit cărora inițierea unui litigiu și exercitarea tuturor căilor de atac ar putea întruni elementele răspunderii civile delictuale.

Procedând astfel, Înalta Curte reține că atât instanța de fond, cât și cea de apel, au încălcat principiul disponibilității, din perspectiva limitelor învestirii instanței cu privire la cererea de chemare în judecată, și au soluționat cauza cu încălcarea dreptului la un proces echitabil, împiedicând reclamanta să propună apărările și să obțină o soluție care să tranșeze fondul cauzei.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat în jurisprudența sa constantă că "dreptul la un proces echitabil, garantat de art. 6.1 din Convenție, include printre altele dreptul părților de a prezenta observațiile pe care le consideră pertinente pentru cauza lor. Întrucât Convenția nu are drept scop garantarea unor drepturi teoretice sau iluzorii, ci drepturi concrete și efective [...] acest drept nu poate fi considerat efectiv decât dacă aceste observații sunt în mod real «ascultate», adică în mod corect examinate de către instanța sesizată. Altfel spus, art. 6 implică mai ales în sarcina «instanței» obligația de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor și al elementelor de probă ale părților, cel puțin pentru a le aprecia pertinența [...]."

Din acest motiv se impune ca în rejudecare, instanța de apel să procedeze la o analiză efectivă a cererii de chemare în judecată din perspectiva tuturor motivelor invocate de reclamantă prin acțiunea introductivă ca reprezentând fapta ilicită imputată pârâților, respectiv atragerea reclamantei în dosarul nr. x/2014, înscrierea litigiului în cartea funciară și tergiversarea soluționării dosarului de către pârâți.

Din perspectiva motivului de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., vizând motivarea confuză și contradictorie a hotărârii instanței de apel, Înalta Curte reține că nu se verifică în cauză, cele două fragmente citate de către recurentă fiind concordante și conducând în mod logic la soluția pronunțată de către instanța de apel.

Astfel, în primul paragraf citat, instanța de apel a reținut că prin calea de atac exercitată, reclamanta a precizat cauza producerii prejudiciului ca fiind introducerea societății în proces și notarea acestuia în cartea funciară, în vreme ce în al doilea paragraf se menționează că o atare susținere nu a făcut obiectul cererii de chemare în judecată, astfel încât nu poate fi analizată de către instanța de apel, prin raportare la limitele devoluțiunii acestei căi de atac, ce trebuie să aibă în vedere cadrul procesual obiectiv trasat de reclamant prin cererea de chemare în judecată.

Motivarea instanței de apel nu este așadar confuză, ori contradictorie, de vreme ce considerentele instanței de apel converg în sensul soluției adoptate, ci, însăși soluția adoptată și implicit considerentele pe care aceasta se sprijină, au fost adoptate cu încălcarea principiului disponibilității și a contradictorialității, prin aceea că analiza a fost restrânsă în mod artificial la o singură cauză juridică dintre cele redate în cuprinsul cererii de chemare în judecată, motiv pentru care, în analiza motivului de nelegalitate reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., Înalta Curte a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel.

Din perspectiva motivului de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă critică hotărârea instanței de apel din perspectiva greșitei aplicări a dispozițiilor art. 2528 alin. (1) C. civ., prin aceea că a stabilit momentul de început al cursului prescripției prin raportare la o altă cauză ilicită față de cea dedusă judecății.

Critica este întemeiată, de vreme ce în cauză nu s-a verificat aplicarea principiului disponibilității din perspectiva limitelor învestirii instanței cu privire la cauza cererii de chemare în judecată, soluția pronunțată de către instanța de fond și confirmată de cea de apel vizând momentul de început al cursului prescripției extinctive exclusiv din perspectiva unei singure fapte, dintre cele patru invocate de reclamantă ca reprezentând cauza juridică a pretențiilor sale.

Așadar, examinarea excepției prescripției dreptului material la acțiune, devenea incidentă numai după ce instanța clarifica cauza cererii de chemare în judecată, respective cauza ilicită imputată de către reclamantă, în raport de acest prim element instanța având posibilitatea să determine momentul de început al cursului prescripției.

Consecința acestei modalități de analiză a motivelor de apel a determinat o incorectă și insuficientă stabilire a cadrului procesual obiectiv, generând o încălcare a dreptului de dispoziție al părților, așa cum acesta este reglementat de art. 9 alin. (2) C. proc. civ. și a dreptului la un proces echitabil conform art. 6 C. proc. civ., motiv pentru care se impune admiterea recursului și casarea deciziei recurate cu trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe de apel.

Recursul incident declarat de pârâții Municipiul Cluj-Napoca și Consiliul Local al Municipiului Cluj-Napoca cuprinde critici subsumate motivului de nelegalitate reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., susținând greșita aplicare a prevederilor legii nr. 554/2004, precum și ale art. 1349 și următoarele din C. civ. vizând răspunderea civilă delictuală, din perspectiva modului de soluționare a excepției inadmisibilității invocată și greșit respinsă de instanțele de fond.

Prin întâmpinarea formulată în etapa fondului, pârâții au invocat excepția inadmisibilității cererii de chemare în judecată în raport de fapta ilicită constând în refuzul de a emite documentația necesară demarării proiectului imobiliar, arătând că refuzul de a emite certificatul de urbanism pentru demolare nu intră în sfera dreptului civil, ci în sfera Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004.

Instanța de fond a respins excepția inadmisibilității prin încheierea de ședință din 23 iulie 2020, reținând că motivele invocate în susținerea acestei excepții vizează condițiile răspunderii civile delictuale, fiind așadar o chestiune care ține de fondul cauzei. Totodată, a reținut că demersul judiciar al reclamantei nu este prohibit nici expres și nici implicit de vreo normă legală imperativă, astfel că din acest punct de vedere, acțiunea nu este inadmisibilă.

Apelul incident declarat de către pârâți împotriva încheierii de ședință din 23 iulie 2020 a fost respins, instanța de apel reținând că în raport de fundamentul în drept al pretențiilor deduse judecății, fapta ilicită și prejudiciul, astfel cum au fost susținute în cauză, în analiza fondului cauzei se va verifica și posibilitatea reclamantei de a uza de dispozițiile speciale din Legea nr. 554/2004.

Prin recursul declarat, pârâții au criticat soluția instanțelor de fond din perspectiva modului de soluționare a excepției inadmisibilității, susținând în esență că prin raportare la fapta ilicită imputată, în cauză nu sunt aplicabile prevederile dreptului comun vizând răspunderea civilă delictuală, ci analiza trebuie realizată din perspectiva legii speciale - a contenciosului administrativ.

Din acest motiv, criticile recurenților-pârâți potrivit cărora instanțele fondului nu au soluționat în mod corect concursul dintre legea specială și legea generală, sunt susceptibile de a fi încadrate în motivul de nelegalitate reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Înalta Curte reține că reclamanta a înțeles să își realizeze pretențiile îndreptate împotriva pârâților pe calea acțiunii în răspundere civilă delictuală de drept comun, arătând în mod explicit că nu înțelege să uziteze de prevederile legii speciale pentru a contesta refuzul autorității publice de a emite certificatul de urbanism în scopul demolării construcției.

În mod corect au reținut instanțele fondului că analiza incidenței în cauză a legii speciale urmează a fi realizată odată cu analiza condițiilor răspunderii civile delictuale. O atare concluzie se impune cu atât mai mult cu cât, astfel cum a rezultat din analiza recursului declarat de reclamantă, cauza cererii de chemare în judecată este conturată din patru elemente distincte (refuzul emiterii documentației necesare demarării proiectului imobiliar, atragerea reclamantei de către pârâți în dosarul nr. x/2014, notarea litigiului în cartea funciară și tergiversarea soluționării dosarului de către pârâți), numai primul dintre acestea făcând obiectul analizei instanțelor de fond.

Simpla împrejurare că una dintre cauzele cererii de chemare în judecată este susceptibilă de a fi valorificată și pe calea legii contenciosului administrativ, nu poate reprezenta un fine de neprimire a cererii de chemare în judecată întemeiată pe dreptul comun, o soluție contrară reprezentând o încălcare a dreptului reclamantei de acces la o instanță.

Pentru aceste considerente, în baza art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul incident declarat de pârâții Municipiul Cluj-Napoca și Consiliul Local Cluj-Napoca, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul principal declarat de reclamanta A. S.A. împotriva deciziei nr. 327/A din data de 14 septembrie 2022, pronunțate de Curtea de Apel Cluj, secția I civilă.

Casează decizia recurată și trimite cauza spre rejudecare la aceeași curte de apel.

Respinge, ca nefondat, recursul incident declarat de pârâții Municipiul Cluj-Napoca și Consiliul Local Cluj-Napoca, împotriva aceleiași decizii.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 2 mai 2023.