ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 663/2023

Ședința publică din data de 27 aprilie 2023

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Cluj – secția civilă la data de 05 iunie 2020, sub dosar nr. x/2020, reclamanții A. și B. au solicitat în contradictoriu cu pârâții Municipiul Cluj-Napoca, prin primar, și Consiliul Local al Municipiului Cluj-Napoca să se constate nulitatea absolută a donației materializată prin Oferta de donație autentificată sub nr. x de către notar public C., rectificată prin încheierea nr. 6/28.03.2016, și Declarația de acceptare a donației autentificată sub nr. x/15.07.2016 de către notar public C.; să se constate că a avut loc o expropriere de fapt în ceea ce privește: imobilul situat în intravilanul mun. Cluj-Napoca, în suprafață de 42 mp, înscris în CF nr. x, cu nr. cad. x; imobilul situat în intravilanul mun. Cluj-Napoca, în suprafață de 140 mp, înscris în CF nr. x, cu nr. cad. x; imobilul situat în intravilanul mun. Cluj-Napoca, în suprafață de 64 mp, înscris în CF nr. x, cu nr. cad. x și imobilul situat în intravilanul mun. Cluj-Napoca, în suprafață de 67 mp, înscris în CF nr. x, cu nr. cad. x, respectiv să fie obligat pârâtul Municipiul Cluj-Napoca la acordarea unei juste despăgubiri, reprezentând contravaloarea imobilelor expropriate, cu cheltuieli de judecată.

În drept, au invocat art. 44 din Constituția României, art. 858, art. 1179, art. 1236-1237, art. 1325 C. civ. și Legea nr. 33/1994.

Prin încheierea din data de 01 octombrie 2020, Tribunalul Cluj – secția civilă a respins excepția netimbrării, invocată de pârâți prin întâmpinare.

Prin sentința civilă nr. 493/2021 din 16 iulie 2021, Tribunalul Cluj – secția civilă a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune, invocată de pârâți.

A admis cererea de chemare în judecată formulată de reclamanții A. și B. în contradictoriu cu pârâții Municipiul Cluj-Napoca, prin primar, Consiliul Local al Municipiului Cluj-Napoca și în consecință, a constatat nulitatea absolută a donației materializată prin Oferta de donație autentificată sub nr. x de către notar public C., rectificată prin încheierea nr. 6/28.03.2016, și Declarația de acceptare a donației autentificată sub nr. x/15.07.2016 de către notar public C..

A constatat exproprierea de fapt a terenurilor situate în intravilanul municipiului Cluj-Napoca, în suprafață de 42 mp, înscris în CF nr. x, cu nr. cad. x, în suprafață de 140 mp, înscris în CF nr. x, cu nr. cad. x, în suprafață de 64 mp, înscris în CF nr. x, cu nr. cad. x și în suprafață de 67 mp, înscris în CF nr. x, cu nr. cad. x.

A obligat pârâtul Municipiul Cluj-Napoca să plătească reclamanților suma de 8.600 RON pentru terenul în suprafață de 42 mp, de 28.500 RON pentru terenul în suprafață de 140 mp, de 18.800 RON pentru terenul în suprafață de 64 mp și de 19.700 RON pentru terenul în suprafață de 67 mp, cu titlu de despăgubiri.

A obligat pârâții, în solidar, să plătească reclamanților suma de 9.485,8 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Prin decizia civilă nr. 266/A/2022 din 9 iunie 2022, Curtea de Apel Cluj – secția I civilă a respins, ca nefondat, apelul formulat de pârâții Municipiul Cluj-Napoca, prin primar, și Consiliul Local al Municipiului Cluj-Napoca împotriva încheierii civile din 01 octombrie 2020 și a sentinței.

A respins cererea reclamanților A. și B., de obligare a apelanților-pârâți la plata cheltuielilor de judecată în apel.

Împotriva deciziei civile nr. 266/A/2022 din 9 iunie 2022 și a încheierii din 19 mai 2022, ambele pronunțate de Curtea de Apel Cluj, secția I civilă, au declarat recurs pârâții Municipiul Cluj-Napoca, prin primar, și Consiliul Local al Municipiului Cluj-Napoca.

Prin memoriul de recurs, întemeiat pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 1, pct. 5 și pct. 8 C. proc. civ., recurenții-pârâți au solicitat, în principal, casarea hotărârilor recurate și trimiterea cauzei, spre rejudecare, instanței de apel iar, în subsidiar, casarea hotărârilor recurate și rejudecarea cauzei, în sensul admiterii apelului formulat și respingerii cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată.

4.1. Privitor la critica de nelegalitate întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 1 și 5 C. proc. civ.

Susțin că, în cauză, era obligatorie participarea și punerea concluziilor de către procuror, conform reglementărilor legale în materie de expropriere.

Invocă, în acest sens, prevederile art. 92 alin. (3) C. proc. civ., dispozițiile art. 23 alin. (1) din Legea nr. 33/1994, precum și cele ale art. 22 alin. (3) din Legea nr. 255/2010.

Arată că, în speță, reprezentantul Ministerului Pubic nu a participat la judecata apelului, deși participarea acestuia era obligatorie pe tot parcursul derulării procesului.

Drept consecință, invocă faptul că instanța nu a fost alcătuită potrivit dispozițiilor legale, fiind incidentă sancțiunea nulității hotărârii, aceasta fiind pronunțată cu încălcarea normelor juridice privind constituirea instanței, devenind incidente atât motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., cât și motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., soluția fiind pronunțată cu încălcarea art. 92 alin. (3) C. proc. civ.

4.2. Privitor la critica de nelegalitate întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În dezvoltarea unei prime critici aferente acestui motiv de casare, recurenții-pârâți invocă faptul că decizia recurată este nelegală întrucât instanța de apel a aplicat și interpretat în mod eronat dispozițiile art. 23 alin. (1) din Legea nr. 255/2010, respectiv ale art. 1, art. 3, art. 31, art. 33 și art. 34 din O.U.G. nr. 80/2013, în ceea ce privește soluția de respingere a criticilor privitoare la încheierea din data de 01 octombrie 2020 a Tribunalului Cluj – secția civilă, prin care s-a dispus respingerea excepției nelegalei timbrări a cererii de chemare în judecată.

Arată că prima instanță era obligată, în acord cu dispozițiile art. 31 și art. 33 din O.U.G. nr. 80/2013, să stabilească taxa judiciară de timbru luând în considerare petitele cu care aceasta a fost învestită prin cererea de chemare în judecată.

Susțin că reclamanții aveau obligația de a timbra fiecare capăt de cerere, în conformitate cu prevederile art. 34 alin. (1) din O.U.G. nr. 80/2013, având în vedere că scopul demersului judiciar este unul patrimonial, în acord cu dispozițiile art. 1 și art. 3 din O.U.G. nr. 80/2013.

Având în vedere faptul că, prin cererea de chemare în judecată, s-a solicitat obligarea pârâților la plata despăgubirilor reprezentând contravaloarea imobilelor donate ca urmare a unei exproprieri de fapt, invocă faptul că devin aplicabile dispozițiile art. 3 alin. (2) din O.U.G. nr. 80/2013, reclamanții având obligația de a achita taxa judiciară de timbru la valoare și pentru petitul de obligare la plata despăgubilor.

Mai arată și că, în realitate, procedura exproprierii nu a fost demarată în prezenta cauză pentru a fi incidente dispozițiile Legii nr. 33/1994, respectiv ale Legii nr. 255/2010, astfel încât petitul de obligare a pârâților la plata despăgubirilor nu este scutit de la plata taxei judiciare de timbru.

În dezvoltarea unei a doua critici circumscrise acestui motiv de casare, recurenții-pârâți invocă faptul că în mod nelegal a fost reținută aplicabilitatea dispozițiilor art. 2503 alin. (2) pct. 3 C. civ. și art. 30 C. proc. civ. de către instanța de apel în menținerea soluției primei instanțe, de respingere a excepției prescripției dreptului material la acțiune.

Arată că nu poate fi reținută susținerea potrivit căreia acțiunea în anulare este imprescriptibilă, iar cererea în despăgubiri este subsecventă, atât timp cât aceasta este tocmai scopul pentru care s-a solicitat anularea declarațiilor, iar obiectul principal al cererii a fost constatarea existenței exproprierii de fapt, concomitent cu acordarea de despăgubiri, motiv pentru care consideră că sunt incidente dispozițiile art. 2500 – art. 2501 C. civ.

De asemenea, invocă și faptul că termenul general de prescripție, de 3 ani, a început să curgă de la data autentificării ofertei de donație a imobilelor, 08.01.2016, iar nu de la data constatării de către instanța de judecată a nulității absolute a actului de donație, astfel cum nelegal a reținut instanța de apel.

În realitate, acțiunea este similară unei acțiuni în constatare, însă, în opinia recurenților-pârâți, ceea ce se solicită instanței de judecată este constatarea unei stări de fapt.

Invocă și faptul că acțiunea este prescrisă și în ipoteza în care s-ar raporta la data rămânerii definitive a hotărârii judecătorești de anulare a art. 25 din RLU, sentința civilă nr. 3504/2016 pronunțată de Tribunalul Cluj în dosarul nr. x/2016, invocată în cuprinsul acțiunii, respectiv data de 26.05.2017.

Drept urmare, consideră petitul de obligare la plata despăgubirilor, reprezentând contravaloarea terenurilor, ca fiind prescris.

În ceea ce privește soluția pronunțată pe fondul cauzei, susțin că instanța de apel a aplicat și interpretat greșit dispozițiile art. 562, art. 889, art. 858, art. 863, art. 1169, art. 1178, art. 1179, art. 1235, art. 1237, art. 1238 C. civ., art. 44 din Constituția României, art. 25, art. 31

1

, art. 44, art. 46, art. 50 din Legea 350/2001 și art. 2, art. 16, art. 25 alin. (1), art. 29, art. 37 din H.G. nr. 525/1996.

Arată că instanța de apel a omis să aplice normele de drept material incidente în speță, considerând în mod total greșit că, în cauză, ar fi fost obligatorie urmarea de către autoritate a procedurii exproprierii cu privire la imobilele în litigiu, în legătură cu care recurenții-pârâți afirmă că nu se aplică în speță.

Mai invocă și faptul că dacă instanța de apel ar fi ținut cont de prevederile legale menționate, ar fi constatat că, în ceea ce privește circulația terenurilor, soluția exproprierii nu este singura variantă pentru transferul dreptului de proprietate asupra imobilelor.

În acest sens invocă dispozițiile art. 562 alin. (2) C. civ. privind stingerea dreptului de proprietate.

Arată că instanța de apel a interpretat în mod eronat natura reglementărilor din PUG, sens în care fac trimitere la dispozițiile art. 46 din Legea nr. 350/2001.

De asemenea, invocă și că, în ceea ce privește servituțile de utilitate publică, acestea sunt trasate/delimitate în PUG în conformitate cu dispozițiile H.G. nr. 525/1996, ale Legii nr. 350/2001 și ale O.G. nr. 43/1997, aceasta delimitare nereprezentând o ingerință în dreptul de proprietate, cum în mod greșit rețin instanțele de fond, ci o etapă premergătoare oricăror investiții.

Precizează că doar în situația în care delimitarea se materializează în realizarea unei investiții de interes public se pune în discuție declararea obiectivului respectiv "de utilitate publică" și parcurgerea etapelor prevăzute de legea specială - legea exproprierii, ceea ce nu a fost și nu este cazul în speța dedusă judecății, întrucât reclamanții nu au dorit să aștepte momentul demarării unei investiții, ținând seama și de valabilitatea PUG, de 10 ani, ci au dorit, la acel moment, reglementarea zonei din punct de vedere urbanistic, în vederea obținerii autorizației de construire.

În acest sens au propus (în acord cu prevederile art. 50 din Legea nr. 350/2001) spre aprobare PUZ și și-au însușit reglementările din cuprinsul acestei documentații de urbanism.

Proiectele de modernizare a străzilor au loc în baza strategiei de dezvoltare a localității, corelat cu bugetul și programele de investiții publice ale localității, iar realizarea acelui proiect nu era prefigurată la momentul la care reclamanții au dorit sa construiască.

Arată că instanța de apel nu a luat în considerare reglementările care permit transferul dreptului de proprietate fără a se iniția procedura exproprierii și nici dorința reclamanților, de valorificare a terenului deținut în proprietate fără a mai aștepta alte investiții ale autorității.

Invocă și că instanța de apel a omis că, prin PUG, nu sunt instituite servituți de utilitate publică, în sensul Legii nr. 33/1994, ci sunt doar delimitate/rezervate servituți.

Susțin recurenții-pârâți că instanța de apel a nesocotit prevederile Legii nr. 33/1994 și ale Legii nr. 255/2010, art. 44 din Constituția României, art. 889 C. civ., prevederile art. 1235 și urm. C. civ., precum și prevederile Legii nr. 350/2001 și ale H.G. nr. 525/1996.

Invocă faptul că instanța de prim control judiciar a omis că, în situația anulării declarației de renunțare, se anulează practic și transferul dreptului de proprietate în favoarea municipalității, terenurile rămânând în patrimoniul reclamanților, în baza principiului de drept potrivit căruia desființarea actului principal atrage, în condițiile legii, și desființarea actelor subsecvente încheiate în baza lui (art. 1254 raportat la 1325 C. civ.).

În atare situație, reclamanții redevin proprietarii terenurilor în litigiu, motiv pentru care solicitarea de constatare a exproprierii de fapt și de obligare a recurenților-pârâți la plata de despăgubiri, reprezentând contravaloarea imobilelor, apare ca fiind neîntemeiată.

În acest sens au invocat și dispozițiile Anexei nr. 2 la Legea nr. 350/2001, precum și prevederile art. 51 alin. (1) și art. 54 alin. (1) din O.G. nr. 43/1997.

Un alt argument circumscris acestui motiv de casare, invocat de către recurenții-pârâți, vizează încălcarea prevederilor Legii nr. 33/1994, prin aceea că declararea utilității publice pentru lucrările de interes local este de competența consiliului județean.

Ulterior declarării utilității publice, la sesizarea expropriatorului, care în cazul lucrărilor de interes local este unitatea administrativ-teritorială, tribunalul în a cărui rază teritorială este situat imobilul se va pronunța asupra exproprierii, verificând întrunirea condițiilor cerute de lege pentru expropriere și stabilind cuantumului despăgubirilor.

Astfel, susțin că, în conformitate cu prevederile art. 23 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, rolul instanței de judecată, în cazul exproprierii, nu este acela de a constata faptul că a intervenit o expropriere, ci acela de a verifica, ulterior declarării utilității publice, dacă sunt întrunite condițiile cerute de lege pentru a hotărî exproprierea și de a stabili cuantumul despăgubirilor.

De asemenea, potrivit art. 21 alin. (2) din același act normativ, instanța de judecată, în cazul exproprierii, este sesizată de expropriator, iar nu de expropriat, cum s-a procedat în speță.

Drept urmare, afirmă că, având în vedere faptul că nu a fost urmată procedura specială prevăzută de lege în materie de expropriere, acțiunea formulată nu este fondată.

Mai afirmă că, deși peste imobilele în litigiu erau delimitate/trasate servituți de utilitate publică viitoare, autoritatea nu era obligată sa demareze procedura de expropriere la cererea investitorilor, când aceștia doresc sa inițieze ei înșiși o investiție privată.

Această procedură se demarează la inițiativa expropriatorului, când este planificată o investiție pentru care există un buget aprobat.

Or, în ceea ce privește zona în care sunt situate terenurile reclamanților nu era la acel moment prevăzută demararea investiției de către municipalitate.

În speță, documentația de urbanism a fost întocmită la inițiativa reclamanților în vederea conformării cu reglementările urbanistice aprobate, în care era prevăzută reglementarea circulației.

Afirmă că reglementarea circulației nu cade exclusiv în sarcina municipalității, cum în mod greșit a fost reținut în cauză.

În consecință, arată că în mod eronat se susține ca fiind ilicită cauza care a determinat acordarea declarației de către reclamanți.

Totodată, recurenții-pârâți susțin și că nu se poate reține eludarea procedurii de expropriere, din moment ce aceasta nu era imperativă și nu era de aplicat la acel moment.

Opțiunea de a ceda terenurile în favoarea municipalității a fost a reclamanților, pentru a-și atinge scopul, însă nu motivat de o condiționare sau constrângere din partea pârâților, ci motivat de propriile interese ale acestora.

Scopul gratificării nu a fost acela de a eluda dispozițiile legale, ci acela ca reclamanții să își satisfacă propriile interese, de a obține cu rapiditate avizele necesare în vederea autorizării construirii unui ansamblu imobiliar.

Susțin recurenții-pârâți că instanța de apel a trecut cu vederea faptul că reclamanții puteau să aștepte până când zona era urbanizată complet, din moment ce zona avea infrastructură incompletă sau, dacă doreau să construiască potrivit PUZ-ului aprobat prin HCL nr. 481/2014, să reglementeze ei înșiși situația drumurilor.

Faptul că reclamanții au decis să renunțe la dreptul de proprietate asupra terenurilor pentru a putea construi la acel moment a fost alegerea acestora, fără nicio condiționare.

În cele din urmă, traseul și profilele drumurilor în zona erau deja reglementate, astfel încât nu era posibilă edificarea unei construcții fără a fi urbanizată zona, aspecte cunoscute de către reclamanți.

Susțin că, prin PUZ, a fost reglementată zona în litigiu, iar instanța de apel nu a ținut cont de prevederile art. 47 din Legea nr. 350/2001.

Arată că reclamanții au renunțat la o parte din dreptul de proprietate asupra imobilelor în conformitate cu reglementările urbanistice, iar nu în vederea eludării procedurii de expropriere, procedură care nu avea caracter imperativ, contrar celor reținute în cauză.

Precizează că instanța de apel a omis faptul că parcelele deținute de reclamanți au fost reglementate prin PUZ-ul aprobat prin HCL nr. 481/2014, nefiind propusă prin acesta lărgirea străzii D..

De asemenea, invocă faptul că reclamanții au avut prefigurarea scopului urmărit înainte și în vederea încheierii actului juridic a cărui anulare se solicită prin cererea de chemare în judecată, nefiind forțați în vreun fel să semneze oferta de donație.

Contrar celor reținute de instanța de apel, afirmă că faptul că reclamanții au ales să transfere cu titlu gratuit imobilele în proprietatea Municipiului Cluj-Napoca a fost voința liberă, neviciată, a acestora.

În continuare, recurenții-pârâți afirmă că în mod nelegal a stabilit instanța de prim control judiciar că nu operează prezumția reglementată de art. 1239 alin. (2) C. civ., conform căruia existența unei cauze valabile se prezumă până la proba contrară.

Susțin că reclamanții sunt cei care nu au reușit să răstoarne această prezumție, neaducând niciun mijloc de probă în acest sens, conform prevederilor art. 249 C. proc. civ.

În dezvoltarea aceluiași motiv de casare, recurenții-pârâți precizează că instanța de prim control judiciar a trecut cu vederea că transferul proprietății terenurilor, în vederea dezvoltării infrastructurii zonei, nu este un act care să justifice acordarea de despăgubiri reclamanților.

Arată că orice zonă urbanizată necesită o infrastructură, obligativitate prevăzută în actele normative în materie de urbanism și amenajare a teritoriului, sens în care fac trimitere la dispozițiile art. 31

1

alin. (2) din Legea nr. 350/2001 și la prevederile art. 13-14 din H.G. nr. 525/1996.

Susțin că terenurile în litigiu nu au fost cedate ca urmare a existenței unei servituți de utilitate publică, ci ca urmare a necesității stabilirii de reglementări cu privire la organizarea rețelei stradale.

Invocă faptul că imobilele au fost cedate ca urmare a propunerii făcute de reclamanți prin documentația pe care au prezentat-o pentru avizare și aprobare.

De asemenea, afirmă că instanța de apel a omis că transferul dreptului de proprietate a fost făcut cu respectarea art. 863 și art. 1014 C. civ. și a Anexei nr. 2 din Legea nr. 350/2001.

Precizează că nu se poate spune că cedarea terenurilor nu a fost benevolă din moment ce reclamanții au inițiat întocmirea documentației PUZ, iar organizarea rețelei stradale și circulația terenurilor sunt reglementări obligatorii cuprinse în PUZ, conform dispozițiilor legale arătate.

Aprobarea documentației PUZ este condiționată de stabilirea acestor reglementări, fără a putea fi considerat abuz al administrației, așa cum eronat susțin reclamanții.

Mai susțin și că nu este vorba despre o ingerință a autorității în dreptul de proprietate al reclamanților, din moment ce Legea nr. 350/2001 oferă autorităților administrației publice locale competența de a stabili regimul urbanistic la nivelul localității, iar, potrivit cap. 1 pct. 1.2 din Ghidul privind metodologia de elaborare și conținutul-cadru al planului urbanistic zonal aprobat prin Ordinul Ministrului Lucrărilor Publice nr. 176/2000, planul urbanistic zonal nu reprezintă o fază de investiție, ci o fază premergătoare realizării investițiilor, care nu conferă dreptul de a executa lucrări de construire asupra terenurilor.

Mai arată și că, în speță, nu a fost necesară o expropriere, din moment ce reglementarea circulațiilor a fost realizată prin intermediul unei proceduri de parcelare și cedare benevolă a unei părți din teren, în interesul reclamanților, iar diminuarea suprafeței parcelelor a fost compensată din punct de vedere economic prin plusul de valoare pe care l-au dobândit acestea prin operațiunea de urbanizare.

În sprijinul inexistenței unei cauze ilicite și imorale au invocat și dispozițiile art. 51 și art. 54 din O.G. nr. 43/1991, din care reiese obligativitatea asigurării traseelor de drumuri, dar și faptul că exproprierea nu este singura normă aplicabilă în raportul dedus judecății.

În ceea ce privește obligarea recurenților-pârâți la plata despăgubirilor, arată că aceasta este greșită, având în vedere că orice zonă urbanizată necesită o infrastructură, conform dispozițiilor Legii nr. 350/2001 și H.G. nr. 525/1996.

Reglementarea circulațiilor s-a făcut printr-o procedură de reparcelare și cedare a unei părți din teren, în interesul, în primul rând, al locuitorilor din zonă, respectiv al beneficiarilor documentației.

Mai susțin și că, prin întocmirea documentației PUZ, documentație prin care a fost asumată realizarea drumurilor de către reclamanți, din "livadă", terenul a devenit "construibil".

Prin urmare, afirmă că nu poate fi luată în considerare nici existența unei cauze ilicite la momentul semnării declarației a cărei anulare se solicită și nici existența unui prejudiciu.

Cât privește cuantumul despăgubirilor, arată că deși nu au fost formulate obiecțiuni la raportul de expertiză întocmit în cauză, instanțele de fond nu erau ținute exclusiv de concluziile raportului de expertiză, ci la stabilirea despăgubirii trebuia să aplice și dispozițiile legale în materie.

În acest sens au invocat și Decizia nr. 78/2021 a Înaltei Curți de Casație și Justiție – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, prin care s-a stabilit că "în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 22 alin. (6) din Legea nr. 255/2010 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, necesară realizării unor obiective de interes național, județean și local, cu modificările și completările ulterioare, și ale art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, republicată, cu completările ulterioare, în etapa judiciară a procedurii de expropriere, la determinarea cuantumului despăgubirilor, dispozițiile art. 22 alin. (6) din Legea nr. 255/2010 se interpretează extensiv, în sensul că se ține seama atât de expertizele întocmite și actualizate de camerele notarilor publici, la momentul transferului dreptului de proprietate, cât și de criteriile legale prevăzute de dispozițiile art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994."

Drept urmare, au considerat că se impune diminuarea despăgubirilor acordate, în acord cu valorile stabilite în grila notarială aferentă anului 2016, reclamanții fiind îndreptățiți doar la suma de 200 RON/mp.

În final, recurenții-pârâți au criticat soluția instanței de apel și prin prisma nelegalității soluției de menținere a obligării acestora la plata cheltuielilor de judecată din fața primei instanțe.

Astfel, au arătat ca fiind încălcate prevederile art. 453 C. proc. civ., din moment ce nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de acest din urmă text de lege, invocând, în acest sens, motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În data de 31 octombrie 2022, în termenul legal, au formulat întâmpinare intimații-reclamanți, prin care au solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Cu privire la motivul de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., intimații-reclamanți au invocat faptul că nu au sesizat instanțele cu o acțiune întemeiată exclusiv pe cuprinsul actelor normative care reglementează exproprierea pentru cauză de utilitate publică, respectiv contestarea cuantumului despăgubirilor acordate în etapa administrativă a procedurii, astfel că nu se poate reține incidența art. 22 alin. (3) din Legea nr. 255/2010 ori a art. 23 alin. (1) din Legea nr. 33/1994.

Mai precis, au arătat că resortul care i-a determinat să apeleze la concursul instanțelor de judecată este reprezentat tocmai de faptul că recurenții-pârâți au generat, în sarcina acestora, o interdicție în legătură cu exercitarea prerogativelor dreptului de proprietate, fără însă a-și îndeplini obligațiile pozitive corelative - exproprierea în drept a bunului și acordarea unei compensații financiare.

Cu privire la motivul de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în ceea ce privește critica privitoare la excepția insuficientei timbrări, intimații-reclamanți au arătat că tocmai pentru că obligația de dezdăunare nu a fost adusă la îndeplinire de către reprezentanții municipalității, anterior momentului în care a operat transferul dreptului de proprietate, aceștia puteau beneficia de prevederile Legii nr. 255/2010, respectiv ale Legii nr. 33/1994, doar prin demararea prezentului litigiu.

Astfel, având în vedere că solicitarea de acordare a despăgubirilor are ca fundament juridic tocmai prevederile legale anterior menționate, dar și prin raportare la conținutul acestor norme, care, în mod firesc, nu condiționează sesizarea instanței de demararea, în prealabil, a procedurii exproprierii, au menționat că soluția de respingere a excepției insuficientei timbrări poartă atributele legalității și temeiniciei.

Referitor la critica privitoare la excepția prescripției dreptului material la acțiune, intimații-reclamanți au precizat că instanța de apel a stabilit, în mod judicios, că solicitarea de acordare a despăgubirilor este accesorie celei de constatare a nulității absolute a actelor prin care s-a materializat donația, fiind influențată hotărâtor de dezlegarea dată acesteia din urmă.

Drept urmare, în măsura în care obiectul cererii principale nu este supus prescripției extinctive, petitul accesoriu urmează să beneficieze de același regim juridic, în acord cu dispozițiile art. 2503 alin. (1) C. civ., care consacră principiul accesorium sequitur principale, din moment ce acordarea despăgubirilor nu poate fi decât consecința sancționării actelor în virtutea cărora a operat transferul dreptului de proprietate asupra imobilelor în litigiu.

Referitor la argumentul relativ la nelegalitatea hotărârii recurate în raport de "reținerea eronată a existenței unei cauze ilicite și imorale" a actelor autentice prin care s-a materializat donația, arată că și acesta are caracter nefondat.

Astfel, au afirmat că deturnarea scopului mediat, ca element subiectiv concret, reprezentat, în cadrul actelor cu titlu gratuit, de intenția de a gratifica, a constituit mijlocul prin care recurenții-pârâți au încercat să evite demararea procedurii de expropriere și implicit, plata despăgubirilor.

Au mai precizat și că emiterea autorizației de construire a fost condiționată de cedarea, cu titlu gratuit, a suprafeței de teren afectată de traseul servituții de utilitate publică, aspect motivat de către reprezentanții unității administrativ-teritoriale prin raportare la art. 25 alin. (4) din Regulamentul Local de Urbanism, în cuprinsul căruia se menționează că: "suprafețele de teren grevate prin documentațiile urbanistice aprobate de o servitute de utilitate publică vor fi transferate în proprietate publică înainte de emiterea autorizației de construire."

De asemenea, precizează că faptul că au înțeles să se conformeze normativului local nu poate reprezenta o conduită culpabilă, imputabilă acestora, cum susțin recurenții-pârâți, precum și că existența cauzei ilicite a actelor prin care s-a materializat donația a fost confirmată ca urmare a sentinței civile nr. 3504/2016, pronunțată de Tribunalul Cluj în dosarul nr. x/2019, prin care a fost constatată nelegalitatea reglementărilor care fundamentau comportamentul abuziv al municipalității.

În atare condiții, arată că instanța de a apel a stabilit, în mod corect, că intimații-reclamanți au fost constrânși să procedeze la întocmirea ofertei de donație, întrucât nu au avut posibilitatea să obțină, în alt mod, autorizația de construire necesară pentru edificarea, în condiții de legalitate, a proiectului imobiliar.

Mai arată și că alegațiile referitoare la posibilitățile de transmitere a dreptului de proprietate al intimaților-reclamanți în patrimoniul unității administrativ-teritoriale sunt nefondate, în contextul în care însăși destinația acordată terenurilor în litigiu - lucrare de utilitate publică, impune și singura modalitate în care poate opera transferul, respectiv cu respectarea procedurii exproprierii.

Cât privește critica privitoare la modalitatea de stabilire a cuantumului despăgubirilor și solicitarea de diminuare a acestora, indică faptul că stabilirea valorii de circulație a imobilelor, obiect al litigiului, a fost realizată de către o comisie de experți desemnată potrivit art. 26 din Legea nr. 33/1994 și art. 22 alin. (5) din Legea nr. 255/2010, iar recurenții-pârâți nu au formulat obiecțiuni cu privire la evaluarea terenurilor expropriate în fapt.

Așadar, susțin că soluția instanței de apel, de înlăturare a acestor critici, ca fiind tardiv formulate, a fost adoptată în conformitate cu dispozițiile legale.

În data de 16 noiembrie 2022, în termenul legal, recurenții-pârâți au depus răspuns la întâmpinare, prin care au solicitat respingerea apărărilor formulate și admiterea recursului.

În esență, recurenții-pârâți au invocat faptul că participarea procurorului era obligatorie în fața instanței de apel, contrar celor arătate de către intimații-reclamanți, caz în care este incidentă sancțiunea nulității hotărârii, aceasta fiind pronunțată cu încălcarea normelor juridice privind constituirea instanței, devenind incident motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ.

De asemenea, au arătat că soluția instanței de apel, pronunțată în lipsa procurorului, atrage și aplicabilitatea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., soluția fiind pronunțată cu încălcarea art. 92 alin. (3) C. proc. civ.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Analizând decizia recurată, precum și actele și lucrările dosarului, prin prisma criticilor formulate, se apreciază că recursul declarat în cauză este nefondat, urmând a fi respins, pentru considerentele ce urmează.

Cu titlu prealabil, se constată că deși recurenții-pârâți au înțeles să formuleze recurs inclusiv împotriva încheierii de dezbateri, de la singurul termen de judecată din fața instanței de apel, din 19 mai 2022, Înalta Curte va proceda doar la examinarea legalității deciziei instanței de prim control judiciar, din moment ce recurenții-pârâți nu au formulat critici față de încheierea din 19 mai 2022.

În esență, recurenții-pârâți susțin că, în cauză, se impunea participarea obligatorie a procurorului în fața instanței de apel, în conformitate cu dispozițiile art. 23 alin. (1) din Legea nr. 33/1994, respectiv ale art. 22 alin. (3) din Legea nr. 255/2010.

Criticile formulate au caracter nefondat.

În speță, prin cererea de chemare în judecată, reclamanții au susținut existența unei ingerințe în dreptul lor de proprietate, calificată de aceștia drept o "expropriere de fapt".

Drept urmare, se observă că obiectul acțiunii reclamanților se deosebește de o expropriere propriu-zisă, în conformitate cu procedura reglementată de legile speciale, intimații reclamând repararea prejudiciului suferit tocmai ca efect al lipsei oricărui demers din partea autorității în vederea declanșării procedurii legale a exproprierii și a plății unei despăgubiri echitabile.

În atare circumstanțe, nu vor putea fi reținute ca fiind aplicabile, în cauză, prevederile art. 23 alin. (1) din Legea nr. 33/1994, respectiv ale art. 22 alin. (3) din Legea nr. 255/2010, din moment ce obligația privitoare la participarea obligatorie a procurorului se referă doar la cauzele având ca obiect "expropriere", privită stricto sensu, ca efect al demarării procedurilor prevăzute de acest cadru normativ special, nu și la litigiul pendinte, deosebit de cea dintâi categorie, pentru motivele anterior arătate.

Prin urmare, neparticiparea procurorului la judecata realizată în fața instanței de apel nu se poate traduce într-o nesocotire a dispozițiilor privitoare la constituirea instanței de apel și nici într-o încălcare a prevederilor art. 92 alin. (3) C. proc. civ.

- În ceea ce privește critica referitoare la greșita înlăturare, de către instanța de apel, a criticilor recurenților-pârâți relative la respingerea excepției nelegalei timbrări a cererii de chemare în judecată

În esență, prin această critică, recurenții-pârâți au arătat faptul că în mod eronat au fost respinse, de către instanța de apel, criticile privitoare la greșita respingere a excepției nelegalei timbrări a cererii de chemare în judecată, de către prima instanță, prin încheierea din data de 01 octombrie 2020.

În acest sens, au invocat aplicarea și interpretarea greșită a dispozițiilor art. 23 alin. (1) din Legea nr. 255/2010, respectiv ale art. 1, art. 3, art. 31, art. 33 și art. 34 din O.U.G. nr. 80/2013, în condițiile în care au apreciat că, în acord cu dispozițiile art. 3 alin. (2) din O.U.G. nr. 80/2013, reclamanții aveau obligația de a achita taxa judiciară de timbru la valoare, având în vedere că scopul demersului lor judiciar este unul patrimonial.

Înalta Curte constată că eventuala nelegală timbrare a acțiunii nu constituie motiv de casare, din moment ce problema privind nelegala timbrare a cererii de chemare în judecată nu reprezintă un motiv de nulitate a hotărârii pronunțate în fond, astfel că este lipsită de relevanță critica vizând acest aspect.

Învestită fiind cu soluționarea apelului, singura soluție pe care instanța de prim control judiciar o putea dispune, raportat la prevederile art. 38 din O.U.G. nr. 80/2013, unicul remediu prevăzut de lege în ipoteza semnalată, era aceea de obligare a părții în cauză la plata taxelor judiciare de timbru aferente stadiului procesual anterior, urmând ca dispozitivul hotărârii să constituie titlu executoriu, iar nu desființarea soluției primei instanțe și anularea cererii de chemare în judecată, ca insuficient timbrată.

Cum, însă, aceste prevederi legale trebuie coroborate cu dispozițiile procedurale incidente, respectiv art. 453 alin. (1) C. proc. civ., care stabilesc faptul că partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părții care a câștigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată, iar, în cauză, recurenții-pârâți au calitatea de părți căzute în pretenții, se constată că, și în ipoteza în care critica ar fi admisibilă în acest stadiu procesual, se constată lipsa de interes a recurenților-pârâți în formularea acesteia.

Aceasta întrucât rezultatul admiterii sale ar fi însăși îngreunarea situației juridice a recurenților-pârâți, prin obligarea lor la plata unor sume suplimentare, stabilite cu titlu de cheltuieli de judecată, motiv pentru care critica formulată va fi înlăturată.

- Privitor la critica de nelegalitate referitoare la greșita menținere, de către instanța de apel, a soluției primei instanțe, de respingere a excepției prescripției dreptului material la acțiune în ceea ce privește petitul de obligare a pârâților la plata despăgubirilor reprezentând contravaloarea terenurilor în litigiu

În esență, în dezvoltarea acestei critici, recurenții-pârâți au invocat faptul că în mod nelegal a fost reținută aplicabilitatea dispozițiilor art. 2503 alin. (2) pct. 3 C. civ. și art. 30 C. proc. civ. de către instanța de apel, din moment ce petitul privitor la acordarea despăgubirilor reprezintă însuși scopul pentru care a fost solicitată anularea ofertei de donație, considerând ca fiind incidente dispozițiile art. 2500 - art. 2501 C. civ.

De asemenea, au mai susținut și că termenul general de prescripție, de 3 ani, a început să curgă de la data autentificării ofertei de donație a imobilelor, 08.01.2016, iar nu de la data constatării nulității absolute a actului de donație, precum și că termenul de prescripție este împlinit și în ipoteza în care ar fi avută în vedere situația în care termenul ar fi început să curgă de la data rămânerii definitive a sentinței civile nr. 3504/2016, pronunțată de Tribunalul Cluj în dosarul nr. x/2019, respectiv data de 26.05.2017.

Critica formulată are caracter nefondat.

Astfel cum rezultă din actele și lucrările dosarului, intimații-reclamanți au susținut existența unei privări de proprietate, calificată de aceștia drept o "expropriere de fapt", reclamând existența unei ingerințe în dreptul lor de proprietate, ce constă în acțiunea autorității publice locale, de impunere a unui regim juridic determinat de proiectarea unor lucrări de utilitate publică locală, demers ce le îngrădește exercițiul atributelor dreptului de proprietate asupra terenurilor în litigiu.

Date fiind textele de lege care fundamentează pretențiile intimaților-reclamanți și având în vedere că obligația de reparație a prejudiciului ia naștere pentru orice fapta ilicită cauzatoare de prejudicii, reclamanții au invocat lipsa oricărui demers al recurenților-pârâți în vederea demarării procedurii exproprierii și a plății unei despăgubiri, atât timp cât terenurile în litigiu sunt afectate unei utilități publice.

Or, pornind de la elementele de fapt și temeiul de drept indicate în acțiune, ce conturează pretenția reclamanților, solicitată pentru imposibilitatea exercitării dreptului de proprietate în deplinătatea sa, ce ar echivala cu o pretinsă "expropriere de fapt", ce contravine art. 44 din Constituție, precum și art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, instanța de apel a stabilit în mod judicios că, deși terenurile în litigiu au fost preluate în mod efectiv în proprietatea recurentului-pârât Municipiul Cluj-Napoca, fiind afectate unei servituți publice, despăgubirea cuvenită reclamanților nu a fost acordată simultan sau ulterior, cu încălcarea dispozițiilor constituționale și a normelor de drept material ce reglementează exproprierea de utilitate publică.

În acest context, se cuvine a se menționa că aserțiunea recurenților-pârâți prin care aceștia susțin că termenul general de prescripție a început să curgă "de la data autentificării ofertei de donație a imobilelor, și anume la data de 08.01.2016 și nu de la data constatării de către instanța de judecată a nulității absolute a actului de donație" ignoră faptul că premisa petitului prin care se solicită acordarea unei juste despăgubiri este însăși constatarea nulității Ofertei de donație nr. 14/08.2016, rectificată prin încheierea nr. 6/28.03.2016, și a Declarației nr. 584/15.07.2016, prin care a fost acceptată donația.

Drept urmare, construcția juridică a demersului judiciar al reclamanților presupune respectarea unei consecutivități, doar de la momentul constatării nulității transferului dreptului de proprietate asupra imobilelor, pe calea donației către municipalitate, începând să curgă termenul general de prescripție pentru exercitarea acțiunii în acordarea de despăgubiri.

A considera altfel ar însemna ignorarea atât a funcției și a finalității prescripției extinctive, de a sancționa pasivitatea și lipsa de diligență a titularului dreptului la acțiune în realizarea pretenției sale, ipoteză neîndeplinită în lipsa realizării situației premisă, cât și a faptului că ingerința în dreptul de proprietate are un caracter continuu.

Așadar, se observă că, în lipsa invalidării, pe cale judecătorească, a transferului dreptului de proprietate asupra imobilelor în litigiu, intimații-reclamanți nu aveau deschisă posibilitatea de a acționa în vederea reparării eventualului prejudiciu suferit.

Drept urmare, în mod legal a respins instanța de apel criticile privitoare la modalitatea de soluționare, de către prima instanță, a excepției prescripției dreptului material la acțiune.

- Privitor la criticile de nelegalitate referitoare la soluția pronunțată pe fondul cauzei

În ceea ce privește criticile referitoare la faptul că, în speță, soluția exproprierii nu era singura variantă pentru transferul dreptului de proprietate asupra imobilelor, sens în care și-ar găsi aplicabilitatea prevederile art. 562 alin. (2) C. civ. privind stingerea dreptului de proprietate, Înalta Curte constată că acestea au un caracter pur formal.

Astfel, se observă că instanța de apel a reținut în mod judicios faptul că, în cauză, nu sunt incidente dispozițiile art. 562 alin. (2) C. civ., din moment ce, prin Declarația nr. 14/08.01.2016, nu a operat o stingere a dreptului de proprietate, ci o transmitere inter vivos a dreptului de proprietate în favoarea recurentului-pârât Municipiul Cluj-Napoca, care a acceptat, la rândul său, oferta de donație a intimaților-reclamanți.

Totodată, se apreciază ca fiind lipsite de relevanță juridică susținerile din memoriul de recurs privind reglementările de care autoritățile trebuie să țină cont și modalitățile în care sunt instituite servituțile de utilitate publică.

De altfel, în concret, recurenții-pârâți nu argumentează punctual în ce constă nelegalitatea soluției pronunțate în apel, în legătură cu acest aspect, și care anume normă de drept a fost interpretată sau aplicată greșit, critica pe acest aspect neputând fi cenzurată în cadrul controlului de legalitate efectuat de instanța de recurs.

Nici aserțiunea recurenților-pârâți referitoare la nelegalitatea soluției de obligare a acestora la plata de despăgubiri, în condițiile în care, urmare a constatării nulității absolute a ofertei de donație, imobilele în litigiu revin în patrimoniul reclamanților, nu are un caracter fondat.

Se observă că instanța de apel a concluzionat în mod judicios în sensul obligării recurenților-pârâți la plata de despăgubiri, ca urmare a exproprierii de facto a terenurilor în discuție, concretizată în afectarea substanței dreptului de proprietate, fără dispunerea unei exproprieri legale și fără plata unei indemnizații corespunzătoare.

Astfel, potrivit situației factuale stabilite de instanțele fondului și care nu poate face obiectul reevaluării în fața instanței de recurs, intimaților-reclamanți le-a fost adus la cunoștință, prin certificatul de urbanism nr. x/14.08.2015 eliberat de Primăria Municipiului Cluj-Napoca, faptul că imobilele aflate în proprietatea lor sunt amplasate pe traseul unei servituți de utilitate publică, instituită prin HCL Cluj-Napoca nr. 493/22.12.2014 și prin HCL Cluj-Napoca nr. 118/01.04.2015, respectiv că "în vederea autorizării construcțiilor este necesar a se reglementa dezmembrarea topo și înscrierea cu titlu de drum a suprafeței de teren necesare pentru realizarea străzii proiectate".

Totodată, prin Avizul arhitectului șef nr. 16735/43/21 din 03.02.2016, intimaților-reclamanți le-a fost adus la cunoștință că "suprafața de teren necesară pentru asigurarea profilului străzii D. va fi dezmembrată, înscrisă în CF cu titlu de drum și transferată în proprietate publică, conform art. 25 alin. (4) din RLU".

Prin HCL Cluj-Napoca nr. 236/17.05.2016, prin care a fost acceptată oferta de donație, a fost stabilit și că bunurile ce fac obiectul donației au fost incluse în domeniul public al Municipiului Cluj-Napoca și au fost intabulate în favoarea sa.

Ca atare, în mod corect a reținut curtea de apel faptul că terenurile în discuție sunt afectate de o servitute de utilitate publică, iar, în lipsa îndeplinirii obligațiilor pozitive corelative, și anume de a declanșa procedura de expropriere, în conformitate cu Legea nr. 255/2010, recurenții-pârâți au încălcat prevederile art. 44 din Constituția României, care obligă autoritățile statului, atunci când interesul general o impune, să procedeze la o expropriere, în condițiile legii și doar cu "dreaptă și prealabilă despăgubire".

Aceasta întrucât, după cum rezultă și din cele ce preced, situația imobilelor este asimilabilă unei "exproprieri de fapt", ce echivalează cu o ingerință în dreptul intimaților-reclamanți la respectarea bunului lor.

Astfel, se impune mențiunea că proporționalitatea în materia privării de proprietate este legată de obligativitatea autorităților de a stabili despăgubiri pentru bunul afectat de utilitatea publică, calculate în funcție de pierderea suferită de proprietar.

Drept urmare, cât timp a fost stabilită existența unei ingerințe în dreptul de proprietate al reclamanților, în mod corect a fost recunoscut dreptul acestora la încasarea unei despăgubiri, care să compenseze afectarea în substanță a dreptului lor de proprietate, în esență cu lipsirea de dreptul legal de a se "bucura" de terenurile în discuție.

Ca atare, în mod corect și cu respectarea dispozițiilor enunțate din legea fundamentală, Curtea de Apel Cluj a menținut soluția primei instanțe, de acordare a despăgubirilor către reclamanți, ca mijloc de reparație pentru privarea de proprietatea imobilelor în litigiu.

În acest context, se cuvine a se menționa că, deși reclamanții nu au învestit instanțele și cu un petit în sensul repunerii în situația anterioară, cum în mod corect a arătat instanța de apel, nu poate fi considerată ca fiind corectă aserțiunea recurenților-pârâți în sensul că, urmare a constatării nulității actului de transfer al dreptului de proprietate către municipalitate, soluția de obligare a recurenților-pârâți la plata despăgubirilor ar fi neîntemeiată, din moment ce bunurile se reîntorc în patrimoniul reclamanților.

Aceasta întrucât, chiar și în ipoteza revenirii bunurilor în patrimoniul intimaților-reclamanți, acestea continuă să rămână afectate uzului public, fapt care justifică pe deplin legalitatea soluției de acordare a despăgubirilor.

Mai mult, astfel cum s-a arătat în mod corect de către instanța de apel, chiar și în această ipoteză, recurenții-pârâți au la dispoziție, în continuare, posibilitatea de a parcurge în integralitate procedura exproprierii.

Nici critica de nelegalitate referitoare la inexistența unei cauze ilicite și imorale la încheierea actelor autentificate, prin care a operat transferul dreptului de proprietate, nu are caracter fondat.

Instanța de apel, având în vedere starea de fapt reținută prin administrarea probatoriilor, a statuat că reclamanții au fost condiționați să dea declarația notarială prin care au renunțat la dreptul lor de proprietate asupra terenurilor în litigiu în favoarea municipalității, întrucât nu ar fi putut să obțină, în alt mod, autorizația de construcție necesară pentru edificarea, în condiții de legalitate, a proiectului imobiliar avut în vedere.

Recurenții-pârâți au susținut în apel și au reluat în recurs critica potrivit căreia reclamanții au optat pentru încheierea acestui act, fiind în deplină cunoștință de cauză, nedorind "să aștepte momentul demarării vreunei investiții" de către municipalitate.

Or, această susținere nu face decât să confirme cele reținute, în mod corect, de către instanța de apel.

În egală măsură, și aserțiunea recurenților-pârâți potrivit căreia "nu a fost necesară o expropriere, din moment ce reglementarea circulațiilor s-a făcut printr-o procedură de parcelare și cedare benevolă a unei părți din teren, în interesul, în primul rând, al reclamanților" nu face decât să confirme raționamentul Curții de Apel Cluj, care, analizând probele câștigate cauzei, respectiv certificatul de urbanism nr. x/14.08.2015 eliberat de Primăria Municipiului Cluj-Napoca și Avizul arhitectului șef nr. x din 03.02.2016 emis de Comisia Tehnică de Amenajare a Teritoriului și de Urbanism, acte juridice prin care li s-a adus la cunoștință existența servituții de utilitate publică asupra terenurilor în litigiu, a stabilit că unicul scop avut în vedere de către reclamanți a fost obținerea cu celeritate a autorizației de construire pentru ansamblul imobiliar pe care doreau să îl construiască.

Cum în recurs nu se pot reevalua probele administrate, motivele de recurs ce tind la modificarea deciziei urmare a unei reaprecieri a probelor nu pot fi primite.

Se reține că instanța de recurs nu examinează faptele cauzei, existența și aprecierea lor aparținând puterii suverane a instanțelor de fond, astfel încât, pentru considerentele anterioare, critica nu poate fi primită.

Cât privește criticile referitoare la modalitatea de evaluare a despăgubirilor, se observă că acestea pun în discuție, de asemenea, aspecte de evaluare a probelor, prin prisma criteriilor legale de evaluare, cum sunt, de exemplu, cele prevăzute de dispozițiile art. 22 alin. (6) din Legea nr. 255/2010, în accepțiunea dată prin Decizia nr. 78/2021 a Înaltei Curți de Casație și Justiție – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

Astfel, prin criticile formulate, recurenții-pârâți tind, de fapt, la reevaluarea considerentelor instanțelor fondului asupra raportului de evaluare întocmit în cauză, în legătură cu care aceștia nu au înț