ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 724/2023

Obiectul cererii de chemare în judecată. Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Cluj la 26 iunie 2020, reclamanții A. și B., au chemat în judecată pe pârâții Municipiul Cluj-Napoca și Consiliul Local al Municipiului Cluj-Napoca, solicitând următoarele: să se constate nulitatea absolută a declarației autentificate sub nr. x/07.06.2016 de notar public C. și a declarației autentificate sub nr. x/21.07.2016 de notar public D.; să se constate exproprierea de fapt în ceea ce privește imobilul teren situat în Cluj-Napoca, jud. Cluj, în suprafață de 383 m.p., înscris în CF nr. x Cluj-Napoca, nr. cad. x și a imobilul teren situat în Cluj-Napoca, jud. Cluj, în suprafață de 151 mp, înscris în CF nr. x Cluj-Napoca, nr. cad. x; să fie obligat pârâtul Municipiul Cluj-Napoca la acordarea unei juste despăgubiri, reprezentând contravaloarea imobilelor expropriate, în valoare de 400 euro/mp, cu cheltuieli de judecată.

Hotărârea pronunțată în primă instanță. Prin sentința civilă nr. 494 din 16 iulie 2021, Tribunalul Cluj, secția civilă a respins excepția dreptului material la acțiune invocată de pârâți. A admis cererea de chemare în judecată formulată de reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâții Municipiul Cluj-Napoca, prin Primar, Consiliul Local al Municipiului Cluj-Napoca, prin Primar și, în consecință: a constatat nulitatea absolută a declarației autentificate sub nr. x/07.06.2016 de notar public C. și a declarației autentificate sub nr. x/21.07.2016 de notar public D.. A constatat exproprierea de fapt a imobilului teren situat în intravilanul municipiului Cluj-Napoca, jud. Cluj, în suprafață de 383 m.p., înscris în CF nr. x Cluj-Napoca, nr. cad. x și ą imobilului teren situat în intravilanul municipiului Cluj-Napoca, jud. Cluj, în suprafață de 151 mp, înscris în CF nr. x Cluj-Napoca, nr. cad. x. A fost obligat pârâtul Municipiul Cluj-Napoca să plătească reclamanților suma de 112.641 RON pentru terenul în suprafață de 151 mp, respectiv de 285.705 RON pentru terenul în suprafață de 383 mp, cu titlu de despăgubiri. A obligat pe pârâți, în solidar, să plătească reclamanților suma de 18.504,46 RON cheltuieli de judecată.

Hotărârea pronunțată în apel. Prin decizia civilă nr. 276/A din 22 iunie 2022, Curtea de Apel Cluj, secția I civilă a admis, în parte, apelul declarat de pârâții Municipiul Cluj-Napoca, prin primar și Consiliul Local al Municipiului Cluj-Napoca, prin primar, împotriva sentinței civile nr. 494 din 16 iulie 2021 a Tribunalului Cluj, secția civilă, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că a respins în întregime cererea formulată de reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâții Municipiul Cluj-Napoca, prin primar, și Consiliul Local al Municipiului Cluj-Napoca, prin primar. A menținut dispoziția din sentința apelată referitoare la respingerea excepției prescripției dreptului material la acțiune. A respins, ca rămas fără obiect, apelul declarat de pârâții Municipiul Cluj-Napoca, prin Primar și Consiliul Local al Municipiului Cluj-Napoca, prin Primar, în contra încheierii din 1 octombrie 2020 a Tribunalului Cluj, secția civilă pronunțată în dosar civil nr. x/2020 A obligat pe intimații A. și B., în solidar, să plătească apelanților suma de 3.794,23 RON, cheltuieli de judecată în apel.

Calea de atac formulată în cauză. Împotriva deciziei civile nr. 276/A din 22 iunie 2022 a Curții de Apel Cluj, secția I civilă au declarat recurs reclamanții A. și B. și recurs incident pârâții Municipiul Cluj-Napoca, prin primar, și Consiliul local al municipiului Cluj-Napoca, prin primar. Prin recursul declarat de reclamanții A. și B. împotriva deciziei civile nr. 276/A din 22 iunie 2022 a Curții de Apel Cluj, secția I civilă au fost formulate următoarele critici: Un prim motiv de recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și pct. 6 din C. proc. civ., vizează faptul că instanța de apel a depășit limitele devolutive ale învestirii sale prin apelul declarat de intimați și a reținut la baza schimbării soluției raționamente și argumente ce nu au fost invocate de apelanți prin cererea de apel. Recurenții-reclamanți au susținut că, potrivit dispozițiilor art. 476 alin. (1) C. proc. civ., apelul exercitat în termen provoacă o nouă judecată asupra fondului, instanța de apel analizând cauza atât în fapt, cât și în drept. De regulă, devoluțiunea este totală, însă apelul este limitat, pe de o parte de ceea ce s-a apelat -tantum devolutum quantum appellatum și, pe de altă parte, de ceea ce s-a dedus judecății la prima instanță - tantum devolutum quantum iudicatum. Așadar, efectul devolutiv al apelului nu vizează toate problemele de fapt și de drept deduse judecății, ci numai pe cele care sunt criticate expres sau implicit de către apelant, cu respectarea principiului disponibilității. Astfel, efectul devolutiv al apelului poate fi limitat de către apelant, în acest sens statuând art. 477 alin. (1) C. proc. civ. Instanța de apel va proceda la rejudecarea fondului în limitele stabilite, expres sau implicit, de către apelant, precum și cu privire la soluțiile care sunt dependente de partea din hotărâre care a fost atacată. Au apreciat recurenții-reclamanți că instanța de apel a încălcat limitele devolutive ale judecății în apel, depășind limitele fixate prin cererea și motivarea cererii de apel, în condițiile în care a reținut la baza deciziei sale, alte raționamente și argumente decât cele de au format obiectul apelului declarat în cauză, și anume: propria culpă a reclamanților în emiterea unor declarații unilaterale lipsite de cauză sau având cauză ilicită; neretroactivarea efectelor deciziei de anulare a actului normativ administrativ care a instituit procedura de obligare a proprietarilor de a-și ceda cu titlu gratuit dreptul de proprietate; nu se regăsește în conținutul apelului formulat de intimați în cauză. Practic, instanța de apel, a înțeles prin raționamentul și argumentele folosite în motivarea deciziei sale, să "completeze" apelul formulat de partea adversă și să adauge acestui apel, raționamente și critici împotriva soluției instanței de fond, altele decât cele invocate de apelanți, conduită pe care o apreciază a fi contrară prevederilor art. 477 C. proc. civ., sens în care hotărârea atacată se impune a fi casată. Din perspectiva motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., hotărârea instanței de apel a fost dată cu încălcarea normelor de drept material, respectiv a prevederilor art. 23 din Legea nr. 554/2004, a art. 1179, art. 1325, 1326, 1327 din C. civ., coroborat cu art. 488 pct. 5 (nerespectarea unei Decizii a ÎCCJ pronunțate pentru dezlegarea unor chestiuni de drept), coroborat cu art. 488 pct. 7 (nerespectarea efectului pozitiv al autorității de lucru judecat în ceea ce privește anularea art. 25 din RLU aferent PUG mun. Cluj-Napoca, aprobat prin HCL nr. 493/2014). Instanța de apel a reținut în mod greșit că anularea HCL nr. 493/2014 prin care s-a instituit în sarcina reclamanților obligația de a ceda cu caracter gratuit dreptul nostru de proprietate asupra unor suprafețe de teren, prevăzute a fi afectate pe viitor de lucrări de utilitate publică, nu i se pot recunoaște efecte retroactive, ci doar pentru viitor, sens în care instanța de apel a apreciat că la data la care am emis declarațiile autentice de renunțare la drept, acestea aveau la bază o procedură administrativă în vigoare, sens în care declarațiile nu au o cauză ilicită. Instanța de apel a invocat în susținerea acestei motivări Decizia nr. 10/2015 a Înalta Curte de Casație și Justiție – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept. În condițiile în care instanțele de judecată de contencios administrativ au confirmat deja cu putere de lucru judecat că mecanismul de cedare a terenului proprietatea noastră în favoarea municipiului Cluj-Napoca a fost gândit și conceput de reprezentanții autorității publice locale, în vederea producerii unor efecte juridice ce contravin în mod evident unor norme imperative, întrucât conduceau la o expropriere de fapt, fără justă și prealabilă despăgubire a proprietarilor de terenuri, recurenții-reclamanți au apreciat că orice altă afirmație sau apreciere cu privire la caracterul licit și moral al cauzei actului unilateral întocmit este superfluă. În mod corect, a sesizat și instanța de fond că reclamanții nu am urmărit renunțarea la drept, gratificarea unității administrativ-teritoriale, ci acest demers le-a fost impus și a avut la bază, adresele emise de autorități prin care le-au adus la cunoștință că transferul de proprietate reprezintă o condiție pentru eliberarea autorizațiilor de construire, sens în care lipsește scopul imediat, ca element de valabilitate a actului juridic civil. În continuare, recurenții-reclamanți au enumerat argumentele juridice statuate prin Decizia nr. 10/2015 a ÎCCJ și care au aplicabilitate în prezenta cauză lșib anume că: "sintagma «sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor», utilizată atât de Constituție, cât și de Legea nr. 554/2004 nu poate primi decât o interpretare unitară, în sensul că excepția de neconstituționalitate admisă, respectiv actul administrativ normativ anulat nu produc niciun efect în privința cauzelor irevocabil/definitiv soluționate, însă produc efecte în cauzele aflate în curs de soluționare la data publicării deciziei Curții Constituționale sau a hotărârii judecătorești de anulare, așa cum s-a reținut în deciziile instanței de contencios constituțional indicate la pct. 6.2.": "hotărârea judecătorească de anulare a unui act administrativ cu caracter normativ nu poate reprezenta doar un instrument de drept abstract care să se aplice unor situații viitoare ipotetice, apărute după publicarea în Monitorul Oficial al României, Partea I, foarte rar întâlnite în practică. Este evident că legiuitorul a avut în vedere mai ales procedurile judiciare în curs atunci când a edictat norma analizată, fiind greu de conceput ca, după publicarea hotărârii judecătorești de anulare a unei dispoziții normative, aceasta să mai fie totuși invocată drept temei al unui act administrativ individual emis ulterior." "De asemenea, Înalta Curte are în vedere că soluția contrară ar constitui o veritabilă încălcare a dreptului de acces la o instanță, în sensul art. 6.1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, pentru că aceasta ar fi golită de conținut, nemaiavând un caracter efectiv din perspectiva persoanei vătămate de un act administrativ individual emis în temeiul unui act administrativ cu caracter normativ, anulat într-o altă cauză. Astfel, această persoană nu va putea solicita pe cale principală în temeiul art. 8 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 anularea actului administrativ normativ deja anulat, pentru că i se va opune excepția lipsei de interes, și nici nu va putea invoca excepția de nelegalitate, câtă vreme art. 4 alin. (4) teza întâi din aceeași lege exclude actele normative de ia acest control de legalitate incidental." "Pe de altă parte, la aceeași concluzie se ajunge și prin prisma puterii de lucru judecat a hotărârii judecătorești irevocabile/definitive de anulare a unui act administrativ cu caracter normativ, a cărei existentă în realitatea juridică nu poate fi ignorată în cursul proceselor generate de aplicarea prevederii normative anulate." S-a mai invederat că, din Decizia nr. 4/2016 a ÎCCJ prin care o sesizare similară a fost respinsă ca inadmisibilă, pot fi reținute următoarele raționamente cu aplicabilitate în prezenta speță, respectiv: "Or, în speță, sesizarea Curții de Apel Cluj supune interpretării un text legal clar și complet, care conține o normă imperativă de ordine publică, a cărei aplicare generală și imediată nu poate fi tăgăduită, întrucât, altfel, ar însemna ca un act normativ sau dispoziții dintr-un act normativ a cărui/căror nelegalitate a fost constatată de către instanța de judecată să continue să producă efecte juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce este inadmisibil." Au concluzionat recurenții-reclamanți în sensul că, raționamentul Curții de Apel Cluj, ce a stat la baza deciziei atacate cu prezentul recurs, este complet contrar dezlegărilor ÎCCJ de mai-sus, motiv pentru care se impune a fi înlăturat. Astfel, Curtea de Apel Cluj se raportează la HCL nr. 493/2014 ca și cum acesta ar fi un act administrativ în vigoare, care produce efecte în continuare, cu ignorarea completă a aspectului că acest act administrativ a fost anulat. De asemenea, în acest context recurenții-reclamanți au mai criticat că instanța de apel a omis că reclamanții nu se mai puteau adresa unei instanțe de contencios administrativ în vederea anulării acestui act administrativ și a înlăturării efectelor sale, deoarece un astfel de demers ar fi lipsit de interes, din moment ce actul administrativ a fost deja anulat, iar lipsirea acestora de demersul judiciar menit să înlăture efectele civile pe care acest act administrativ le-a generat ar echivala cu lipsirea acestora de dreptul de a avea acces la o instanță de judecată. S-a mai arătat că instanța de apel a încălcat și prevederile art. 521 alin. (3) C. proc. civ., conform cărora dezlegarea dată problemelor de drept este obligatorie de la data publicării deciziei în Monitorul Oficial al României, Partea I.Prin raționamentul său, Curtea de Apei Cluj a omis să aibă în vedere una dintre funcțiile nulității - respectiv cea preventivă, constând în efectul inhibitor pe care ar trebui să îl exercite asupra subiecților de drept, pe care ar trebui să îi descurajeze să emită/încheie acte administrative cu încălcarea condițiilor lor de valabilitate, ceea ce ar reprezenta de asemenea o garanție a principiului legalității în domeniul actelor juridice, și mai ales în cel al actelor administrative, prin înlăturarea efectelor contrarii normelor juridice edictate pentru încheierea/emiterea valabilă a actului juridic în discuție. Anularea unui act administrativ înseamnă lipsirea acestui act de efectele contrarii normelor edictate pentru emiterea sa valabilă ceea ce va însemna desființarea raportului juridic generat de actul administrativ nul și, pe această cale, restabilirea legalității. În acest sens s-a susținut că din raționamentul instanței de apel rezultă că anularea actului administrativ normativ nelegal nu va produce nicio consecință efectivă pentru autoritatea publică, atât timp cât aceasta vapăstra în continuare efectul transferului patrimonial gratuit la care i-a obligat pe reclamanți în baza actului administrativ anulat. În ceea ce privește propria culpă a reclamanților la emiterea declarațiilor de renunțare la dreptul de proprietate, recurenții au apreciat că instanța de apel a omis să observe că între reclamanți și reprezentanții Primăriei municipiului Cluj-Napoca se naște un raport juridic de autoritate, și nu unul de egalitate. În acest context, au afirmat că s-au conformat unei cerințe a autorității publice locale, respectiv au procedat la renunțarea la dreptul de proprietate, ceea ce nu poate fi calificat drept culpă. De asemenea, au susținut că instanța a omis să observe că declarațiile de renunțare la drept au fost generate de autoritatea publică care nu o dată, ci în mod repetat, prin conținutul mai multor adrese și răspunsuri la cereri ale le-a solicitat să cedeze dreptul de proprietate în favoarea unității administrativ-teritoriale. Cu alte cuvinte, au arătat că le-a fost condiționată emiterea autorizației de construire de două transferuri succesive a dreptului de proprietate către municipiul Clui-Napoca. Au invocat, cu titlu de practică judiciară decizia nr. 542/2022 pronunțată de Înalta Curte în dosarul nr. x/2020. În drept, au invocat dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6, 7 și 8 C. proc. civ. Prin recursul incident declarat de pârâții Municipiul Cluj-Napoca, prin primar, și Consiliul local al municipiului Cluj-Napoca au fost invocate următoarele critici: Din perspectiva motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în ceea ce privește excepția prescripției, recurenții au considerat că instanța de apel a interpretat greșit dispozițiile art. 2500 și următoarele C. civ. și a calificat eronat cererea, întrucât s-a reținut imprescriptibilitatea acțiunii calificate ca fiind anulare declarație. Recurenții-reclamanți apreciază încheierea actelor notariale, respectiv renunțarea la dreptul de proprietate asupra terenului din litigiu ca fiind o expropriere de fapt, cerere cu caracter patrimonial, astfel că se aplică termenul general de prescripție de 3 ani, care a început să curgă de la data autentificării declarației de renunțare, și anume de la 7 iunie 2016, respectiv 21 iulie 2016. Prin urmare, având în vedere că cererea de chemare în judecată a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Cluj la 26 iunie 2020, recurenții au apreciat că dreptul reclamanților la despăgubiri este prescris. Aceasta și raportat la data pronunțării hotărârii definitive de anulare a art. 25 din RLU, invocată ca temei de drept în cuprinsul acțiunii, respectiv 26.05.2017- Decizia nr. 1492 a Curții de Apel Cluj din dosar nr. x/2016. Pentru aceste argumente, recurenții-pârâți au solicitat admiterea recursului incident declarat, casarea sentinței instanței de fond în ceea ce privește soluția pronunțată asupra excepției prescripției.

Apărările formulate în cauză Intimații-pârâți: Municipiul Cluj-Napoca, prin primar, și Consiliul Local al Municipiului Cluj-Napoca, prin primar au formulat întâmpinare, prin care au solicitat instanței de judecată respingerea recursului ca nefondat. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție. Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5,6 și 8 C. pr . civ., Înalta Curte reține următoarele: În ceea ce privește recursul incident declarat de pârâții Municipiul Cluj-Napoca, prin primar, și Consiliul local al municipiului Cluj-Napoca întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1)pct. 8 C. proc. civ., ce vizează incidența excepției prescripției, în condițiile în care s-a susținut că instanța de apel a interpretat greșit dispozițiile art. 2500 și următoarele C. civ., Înalta Curte constată că obiectul litigiului pendinte vizează constatarea nulității absolute a Declarației autentificate sub nr. x/07.06.2016 de Notar Public C. și a Declarației autentificate sub nr. x/21.07.2016 de Notar Public D.; să se constate exproprierea în fapt cu privire la terenul în suprafață de 383 mp, din CF nr. x Cluj-Napoca, nr. cad. x și cu privire la terenul în suprafață de 151 mp, înscris în CF nr. x Cluj-Napoca, nr. cad. x; cu obligarea pârâtului Municipiul Cluj-Napoca la plata către reclamanți a unor despăgubiri juste pentru imobilele expropriate în fapt. Motivul de nulitate absolută al celor două declarații autentificate, invocat de reclamanți, îl constituie cauza ilicită, decurgând din aceea că cele două declarații au fost date în temeiul art. 25 din Regulamentul local de urbanism, iar acest art. 25 a fost anulat de Tribunalul Cluj prin sentința nr. 3504/2016, pronunțată în dosarul nr. x/2016, soluție menținută în recurs de Curtea de Apel Cluj. Din această perspectivă în susținerea acțiunii reclamanții au invocat frauda la lege respectiv caracterul ilicit și imoral al cauzei, că în realitate a avut loc o expropriere de fapt a terenurilor, motiv pentru care au solicitat obligarea pârâților la plata despăgubirilor aferente. Or, în raport de obiectul dedus judecății Înalta Curte reține că în mod legal și corect a reținut instanța de apel că reclamanții nu au investit instanța cu un petit având ca obiect un drept patrimonial de creanță, circumscris dispozițiilor art. 2501 Noul C. civ., ci cu o acțiune în nulitatea absolută a unui act juridic civil, circumscrisă prevederilor art. 2502 alin. (2) pct. 3 Noul C. civ. potrivit cărora într-adevăr sunt imprescriptibile drepturile privitoare la acțiunea în constatarea nulității absolute a unui act juridic. Din această perspectivă, Înalta Curte reține că sunt nefondate criticile recurenților pârâți legate de incidența excepției prescripției dreptului material la acțiune, situație în care recursul incident urmează a fi respins. În ceea ce privește recursul principal, față de obiectul dedus judecății Înalta Curte reține că în susținerea acțiunii reclamanții au arătat că au fost proprietarii unei parcele de teren în suprafață totală de 4000 mp, situată în Cluj-Napoca, înscrisă în CF x Cluj-Napoca, sub nr. top x, parcelă pe care au dobândit-o în baza contractului de vânzare-cumpărare nr. x din 24.08.1994. Cum în cursul anului 2015, au inițiat demersurile necesare în vederea construirii unor imobile pe terenul indicat, reclamanții au parcurs etapele necesare pentru obținerea unui PUZ și apoi a autorizațiilor de construire. Astfel, prin HCL nr. 44/04.02.2016 al mun. Cluj-Napoca, a fost aprobat Planul Urbanistic Zonal- str. x, str. x, pentru construire ansamblu mixt locuință și spațiu comercial. Ulterior adoptării PUZ,prin cererile înregistrate la 04.05.2016; nr. x/04.05.2016;. x/04.05.2016; x/04.05.2016, reclamanții au solicitat Primăriei municipiului Cluj-Napoca eliberarea autorizației de construire pentru construire imobil mixt, respectiv pentru imobil Cl, C2, C3, aferent ansamblului mixt aprobat prin HCL nr. 44 din 04.02.2016, însă, răspunsul Primăriei municipiului Cluj-Napoca fiind unul negativ. Prin acțiune reclamanții au susținut, în ce privește cererea înregistrată sub nr. x/04.05.2016, că li s-a adus la cunoștință faptul nu vor putea obține autorizația de construire întrucât documentația prezentată nu respectă condiționarea menționată în HCL nr. 44/04.02.2016 de aprobare PUZ, respectiv mențiunea că anterior emiterii autorizației de construire va fi necesară dezmembrarea și transferarea în proprietatea publică a municipiului Cluj necesare pentru asigurarea profilului str. x și a str. x În ceea ce privește cererile din 04.05.2016, nr. x/04.05.2016 și nr. x/04.05.2016, reclamanții au învederat că pârâta le-a comunicat faptul că parcela de teren este străbătută parțial de o servitute de utilitate publică conform PUG al mun. Cluj-Napoca, motiv pentru care anterior emiterii autorizației de construire vor trebui să procedeze la dezmembrarea suprafeței de teren și la transferarea acesteia în proprietatea publică a Municipiului Cluj-Napoca, conform art. 25 din RLU. Din această perspectivă reclamanții au arătat că din declarațiile date în fața notarului public, dar și din extrasele CF, rezultă s-au conformat cererii autorității publice locale și au dezmembrat succesiv terenul aflat în proprietate în trei parcele distincte și au renunțat fără vreo contraprestație, la o parte din acestea, respectiv la parcela în suprafață de 383 mp, înscrisă în CF nr. x Cluj-Napoca, nr. cad. x prin Declarația autentificată sub nr. x/07.06.2016 de notar public C. și la parcela în suprafață de 151 mp, înscrisă în CF nr. x Cluj-Napoca, nr. cad. x prin Declarația autentificată sub. nr. 7647/21.07.2016 de notar public D., în favoarea municipiului Cluj-Napoca, astfel cum le-a fost pus în vedere de reprezentanții Primăriei cu titlu de condiție pentru autorizarea construcției pe care doreau să o edifice. Cu alte cuvinte, reclamanții au susținut că le-a fost condiționată emiterea autorizației de construire de două transferuri succesive a dreptului acestora de proprietate către mun. Cluj-Napoca având obiect suprafețele de teren necesare extinderii străzilor din zonă și, că prin această modalitate au fost constrânși să cedeze în fața abuzului săvârșit de reprezentanții Primăriei municipiului Cluj-Napoca care prin solicitarea lor de a le ceda suprafațe de teren cu titlu gratuit, le încălcau în mod flagrant dreptul de proprietate. Urmare a acestui transfer gratuit de proprietate, respectiv a întocmirii și semnării declarațiilor autentice de renunțare la dreptul de proprietate, în cadrul ședinței din data de 04.08.2016, Consiliul Local al mun. Cluj-Napoca a aprobat preluarea în proprietatea publică a municipiului Cluj-Napoca a imobilului în suprafața de 383 mp, iar în cadrul ședinței din 23.09.2016, Consiliul Local al mun. Cluj-Napoca a aprobat preluarea în proprietatea publică a municipiului Cluj-Napoca imobilului în suprafața de 151 mp. Din perspectiva celor expuse și, cum reclamanții au inițiat prezentul demers judiciar solicitând să se constate nulitatea declarațiilor notariale prin care în temeiul art. 562 alin. (2) și 889 C. civ., au renunțat la dreptul lor de proprietate asupra parcelelor de teren enunțate, în condițiile în care pârâții le-au condiționat în această modalitate emiterea autorizației de construire, precum și în condițiile în care cele două declarații au fost date în temeiul art. 25 din Regulamentul local de urbanism ce a fost anulat de Tribunalul Cluj prin sentința nr. 3504/2016, pronunțată în dosarul nr. x/2016, soluție menținută în recurs de Curtea de Apel Cluj, Înalta Curte reține că izvorul pretențiilor reclamanților este dat de restrângerea dreptului lor de proprietate asupra suprafețelor de 383 mp teren șrespectiv de 151mp,de imposibilitatea reclamanților de a dispune de propriul bun, din cauza pârâtelor, care le-au restricționat acestora exercitarea prerogativelor dreptului de proprietate asupra bunului litigios prin condițiile impuse. Prin urmare, Înalta Curte reține că, instanța de apel în analiza raporturilor juridice dintre părți și a motivelor de apel invocate de pârâți, trebuia să se raporteze atât la succesiunea faptelor și actelor juridice intervenite între părți, precum și la interdependența dintre modalitatea de emitere a autorizației de construire impusă de pârâți și declaratiile notariale, aspect de esență în ceea ce privește stabilirea adevărului obiectiv, ceea ce însă nu rezultă din considerentele hotărârii recurate. În ceea ce privește motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., invocat de recurenții-reclamanți, Înalta Curte reține că motivarea hotărârii înseamnă stabilirea în concret, clar și concis a stării de fapt urmând o ordine cronologică, încadrarea unei situații particulare, de speță, în cadrul prevederilor generale și abstracte ale unei legi; scopul motivării fiind acela de a explica soluția adoptată de instanță. Întrucât motivarea hotărârilor judecătorești reprezintă un element de validitate a acestora, instanța are obligația de a arăta argumentele pro și contra ce au format convingerea în ceea ce privește soluția pronunțată, argumente ce trebuie să se raporteze atât la susținerile, apărările părților, cât și la probele și dispozițiile legale incidente raportului juridic dedus judecății. Potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., în considerentele hotărârii se vor arăta obiectul cererii și susținerile pe scurt ale părților, expunerea situației de fapt reținute de instanță pe baza probelor administrate, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților. Prin urmare, motivarea hotărârii reprezintă arătarea stării de fapt și de drept în baza cărora judecătorul pronunță soluția și constituie o garanție procesuală ce permite efectuarea controlului judiciar în calea de atac exercitată împotriva acesteia. Obligativitatea motivării hotărârii constituie o condiție a procesului echitabil prevăzută de art. 21 din Constituție și respectiv art. 6 alin. (1) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Or, dreptul la un proces echitabil nu poate fi considerat efectiv decât dacă susținerile părților sunt examinate de instanța ce are obligația legală de a proceda la o analiză a susținerilor, argumentelor și mijloacelor de probă, pentru a le aprecia pertinența. Raportând cele expuse la litigiul pendinte, precum și la criticile ce vizează incidența dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte reține că aceste critici sunt fondate în condițiile în care instanța de apel în motivarea/argumentarea soluției pronunțate reține că, "întrucât, atât reclamanții, cât și pârâții, s-au conformat unei obligații legale absolut necesare pentru eliberarea autorizației de construire, cauza celor două declarații autentificate de reclamanți este una licită. Câtă vreme nu subzistă nici un motiv pentru constatarea nulității absolute a celor două declarații autentificate, Curtea constată că acest prim petit din cererea reclamanților se impune a fi respins ca nefondat. Întrucât celelalte petite depind de soarta petitului în constatarea nulității absolute a declarațiilor autentificate, Curtea constată că și acestea se impun a fi respinse. Cu ocazia cuvântului pe fond reclamanții au susținut că au fost constrânși să renunțe la dreptul lor de proprietate asupra acestor terenuri, întrucât altfel nu ar fi primit autorizația de construire. Însă, Curtea constată că reclamanții nu au învestit instanța cu o acțiune în anularea celor două declarații pentru vicierea consimțământului reclamanților prin violență, întemeiată pe art. 1216 Noul C. civ., acțiune care, oricum, în prezent ar fi în afara termenului de prescripție extinctivă prevăzut de art. 2517 C. civ., coroborat cu art. 2529 alin. (1) lit. a) din Noul C. civ.. Tot astfel, Curtea constată că nu poate fi împărtășită susținerea reclamanților, în sensul că în persoana reclamanților nu subzista motivul care să-i determine să încheie cele două declarații de renunțare la dreptul de proprietate și că, din această perspectivă, în ceea ce-i privește, declarațiile sunt lipsite de cauză, în condițiile în care motivul care i-a determinat pe reclamanți să dea cele două declarații a fost tocmai graba lor de a obține autorizație de construire. Oricum, și o astfel de cerere, în anularea celor două declarații pentru lipsa cauzei în ceea ce-i privește pe reclamanți, ar fi tot prescrisă extinctiv în virtutea dispozițiilor art. 1238 alin. (1) teza I Noul C. civ., coroborat cu art. 2517 și art. 2529 alin. (1) lit. c) teza a II – a din Noul C. civ..". Or, în condițiile în care, așa cum s-a arătat deja, izvorul pretențiilor reclamanților este dat de restrângerea dreptului lor de proprietate asupra suprafețelor de 383 mp teren și respectiv de 151mp, prin impunerea unor condiții în ce privește obținerea autorizației de construire, în sensul renunțării prin declarații notariale la dreptul lor de proprietate asupra unor parcele de teren, declarații date în temeiul art. 25 din Regulamentul local de urbanism, (ce a fost anulat prin sentința nr. 3504/2016) Înalta Curte reține că motivarea hotărârii recurate nu se circumscrie exigențelor art. 425 lit. b) C. proc. civ., în condițiile în care instanța de apel în motivarea/argumentarea soluției pronunțate a reținut că "atât reclamanții, cât și pârâții, s-au conformat unei obligații legale absolut necesare pentru eliberarea autorizației de construire". De asemenea, în condițiile în care protecția pe care o instituie art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, cu privire la dreptul de proprietate vizează două limite ale exercițiului acestui drept, și anume posibilitatea privării de proprietate pentru o cauză de utilitate publică și reglementarea exercitării acestui drept în conformitate cu interesul general, Înalta Curte reținând și incidența dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.,. urmează a admite recursul principal declarat de reclamanții A. și B. împotriva deciziei civile nr. 276/A din 22 iunie 2022 a Curții de Apel Cluj, secția I civilă, a se casa în parte decizia recurată cu trimiterea cauzei aceleiași instanțe spre rejudecarea apelului declarat de pârâți împotriva sentinței civile nr. 494 din 16 iulie 2021 a Tribunalului Cluj, secția civilă, fiind menținută dispoziția privind soluția referitoare la respingerea excepției prescripției dreptului la acțiune și dispoziția referitoare la soluția de respingere, ca rămasă fără obiect, a apelului declarat de pârâți împotriva încheierii din 1 octombrie 2020 a Tribunalului Cluj – secția civilă, pronunțată în dosarul civil nr. x/117. În rejudecare, instanța de apel urmează a avea în vedere și jurisprudența CEDO în materie în ce privește raportul dintre posibilittatea atingerii dreptului de proprietate de către autoritățile statului și, necesitatea existenței unui raport rezonabil de proporționalitate între mijloacele utilizate și scopul avut în vedere pentru realizarea lui, sens în care în cauză prezintă relevanță hotărârea pronunțată de CEDO în cauza Burghelea contra României, publicată în. Monitorul Of. nr. 736 din 26 oct. 2009, prin care s-a statuat (paragraful 36)"că art. 1 din Protocolul nr. 1 presupune, mai întâi și cu precădere, ca o ingerință a autorității publice în exercițiul dreptului la respectarea bunurilor să fie legală: cea de-a doua teză a primului alineat din acest articol nu autorizează privarea de proprietate decât "în condițiile prevăzute de lege" [Iatridis împotriva Greciei (MC) nr. 31.107/96, § 59, CEDO 1999-II]. De asemenea, principiul legalității implică existența unor norme de drept intern suficient de accesibile, precise și previzibile (Hentrich împotriva Franței, Hotărârea din 22 septembrie 1994, seria x, nr. 296-A, § 42). În plus, preeminența dreptului, unul dintre principiile fundamentale ale unei societăți democratice, este inerentă tuturor articolelor Convenției. Rezultă că necesitatea de a analiza dacă s-a păstrat un echilibru just între cerințele de interes general ale comunității și imperativele protecției drepturilor fundamentale ale individului nu poate avea loc decât dacă se dovedește că ingerința litigioasă a respectat principiul legalității și nu era arbitrară (Iatridis, ibidem)." Aceste aspecte reținute de CEDO urmează a fi avute în vedere și în litigiul pendinte, în condițiile în care chiar și în contextul unui interes general al comunității locale care afectează bunul reclamanților, ar exista un dezechilibru excesiv între interesul comun și cel privat, al titularului dreptului de proprietate, iar pierderea elementelor esențiale ale dreptului de proprietate, în lipsa unei prealabile și juste despăgubiri, afectează dreptul, în substanța sa, ceea ce reprezintă o încălcare din partea autorităților statului, sancționată de art. 1 din Protocolul nr. 1.