ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1162/2023

Ședința publică din data de 15 iunie 2023

asupra cauzei de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâții Municipiul Cluj-Napoca, prin Primar, Consiliul Local al Municipiului Cluj-Napoca, prin Primar, s-a solicitat instanței ca, prin sentința ce o va pronunța: să constate exproprierea de fapt a reclamantului în ceea ce privește imobilul teren situat în intravilanul mun. Cluj-Napoca, jud. Cluj, în suprafață de 78 mp, înscris în CF nr. x Cluj- Napoca, nr. cad. x; să oblige pârâtul Municipiul Cluj-Napoca, prin Primar la acordarea către reclamant a unei juste despăgubiri reprezentând contravaloarea imobilului expropriat, despăgubire pe care o solicită a fi fixată la valoarea de 350 euro/mp; să constate că prin efectul plății despăgubirii se produce transferul dreptului de proprietate asupra terenului expropriat din patrimoniul reclamantului în patrimoniul expropriatorului pârâtul Municipiul Cluj-Napoca, prin Primar; să oblige pârâții la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 1236, art. 1237 C. civ., Legea nr. 33/1994.

Prin întâmpinare, pârâții au invocat excepția nelegalei timbrări a cererii de chemare în judecată, excepția lipsei capacității de folosință a Consiliului Local al Municipiul Cluj-Napoca, excepția prematurității acțiunii, excepția inadmisibilității acțiunii, excepția lipsei de interes. În subsidiar, pârâții au solicitat respingerea cererii de chemare în judecată formulată de reclamant, ca neîntemeiată.

Prin încheierea din 27.11.2020 Tribunalul Cluj, secția civilă a respins excepția nelegalei timbrări a cererii de chemare în judecată, a admis excepția lipsei capacității de folosință a Consiliului Local Cluj-Napoca; a respins excepția prematurității acțiunii, a respins excepția inadmisibilității cererii și a respins excepția lipsei de interes, invocate prin întâmpinare.

Prin încheierea din 29.10.2021 a Tribunalului Cluj, secția civilă, s-au respins obiecțiunile pârâtului la raportul de expertiză din data de 22.10.2021, având în vedere că în obiectivul stabilit în ședință publică, în condiții de contradictorialitate, nu s-a cerut ca la stabilirea valorii să se aibă în vedere grilele notariale. S-au încuviințat obiecțiunile formulate de reclamant la raportul de expertiză la data de 29.10.2021 și s-a dispus comunicarea obiecțiunilor cu experții.

Prin încheierea din 26.11.2021 a Tribunalului Cluj, secția civilă, pronunțată în dosar nr. x/2020, s-a amânat pronunțarea în cauză pentru data de 10.12.2021.

Prin sentința nr. 836/10.12.2021 Tribunalul Cluj, secția civilă, a admis cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Cluj-Napoca, prin Primar și în consecință: a constatat exproprierea de fapt a reclamantului în ceea ce privește imobilul teren situat în intravilanul mun. Cluj-Napoca, jud. Cluj, în suprafață de 78 m.p., înscris în C.F. nr. x Cluj-Napoca, nr. cad. x; a obligat pârâtul la acordarea către reclamant a unei despăgubiri egală cu echivalentul în RON a sumei de 25.350 euro, la cursul BNR din ziua plății, reprezentând contravaloarea imobilului expropriat; a constatat că prin efectul plății despăgubirii se produce transferul dreptului de proprietate asupra terenului expropriat din patrimoniul reclamantului în patrimoniul expropriatorului pârâtul Municipiul Cluj-Napoca; a obligat pârâtul Municipiul Cluj-Napoca la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 10.200 RON, către reclamant; a respins acțiunea față de Consiliul Local al Municipiului Cluj-Napoca.

Prin decizia nr. 345/A/28.09.2022, Curtea de Apel Cluj, secția I civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de pârâtul Municipiul Cluj-Napoca, prin Primar, împotriva încheierilor din 27.11.2020, 26.11.2021 și 29.10.2021 și a sentinței nr. 836 din 10.12.2021 ale Tribunalului Cluj, secția civilă, pe care le-a menținut și a obligat pe apelant să plătească intimatului A. suma de 1.500 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în apel.

Împotriva deciziei nr. 345/A/28.09.2022 a declarat recurs pârâtul Municipiul Cluj-Napoca, prin Primar, invocând motivele de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ.

Subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul susține că este nelegală soluția instanței de fond cu privire la excepția netimbrării cererii de chemare în judecată, hotărârea recurată fiind pronunțată cu încălcarea prevederilor art. 23 alin. (1) din Legea nr. 255/2010, art. 1, art. 31,art. 34 din O.U.G. nr. 80/2013, astfel încât solicită instanței de recurs aplicarea prevederilor art. 38 din O.U.G. nr. 80/2013. Recurentul argumentează această critică din perspectiva caracterului patrimonial al cererii de chemare în judecată, arătând că este lipsită de relevanță invocarea de către reclamant a dispozițiilor Legii nr. 33/1994 și a Legii nr. 255/2010, întrucât au fost formulate mai multe capete de cerere supuse timbrajului, inclusiv prin raportare la solicitarea privind obligarea pârâtului la plata despăgubirilor reprezentând contravaloarea imobilelor donate ca urmare a presupusei exproprieri de fapt, astfel că sunt incidente prevederile art. 3 alin. (1) și alin. (2) din O.U.G. nr. 80/2013.

Arată recurentul că nu sunt incidente prevederile art. 23 din Legea nr. 255/2010, astfel cum a reținut instanța de apel pentru a putea fi aplicate prevederile art. 29 alin. (1) lit. l) din O.U.G. nr. 80/2013, deoarece legea nu prevede în mod expres exceptarea de la plata taxei de timbru a acțiunilor având ca obiect exproprierea de fapt, iar dispozițiile legale nu pot fi aplicate prin analogie. "Exproprierea de fapt" nu constituie o instituție juridică reglementată de o normă internă de drept substanțial, ci a fost creată pe cale jurisprudențială.

Recurentul învederează că decizia nr. 542/2022 pronunțată de ÎCCJ în dosarul nr. x/2020, invocată de către instanța de apel direct în considerentele hotărârii recurate, nu constituie izvor de drept.

În ceea ce privește excepția inadmisibilității și excepția lipsei de interes, arată pe de o parte, că soluția instanței de apel este pronunțată cu încălcarea art. 1 alin. (4) din Constitutia României și art. 33, art. 35 C. proc. civ., iar, pe de altă parte, că hotărârea nu a fost motivată cu respectarea prevederilor art. 425 C. proc. civ. întrucât, în considerente, nu se regăsesc motivele pentru care susținerile pârâtului au fost înlăturate cu privire la excepțiile invocate.

Astfel, nu au fost înlăturate argumentele recurentului privind faptul că în lipsa declarării utilității publice, cum impun dispozițiile legii exproprierii, se ajunge în situația în care instanța de judecată se va substitui voinței autorității publice, ceea ce este inadmisibil, aducându-se atingere principiului separației puterii în stat reglementat de art. 1 alin. (4) din Constituția României. Instanța de judecată nu poate substitui autoritățile publice în ceea ce privește exproprierea nici în ceea ce privește transferul dreptului de proprietate cu privire la imobilul în litigiu, din patrimoniul reclamantului în patrimoniul expropriatorului Municipiul Cluj-Napoca.

Recurentul susține că instanța de apel a interpretat eronat prevederile art. 35 C. proc. civ., întrucât cererile în constatare vizează un drept, iar nu o situație de fapt, astfel cum aceasta este dedusă judecății în prezenta cauză. Arată că intimatul avea la îndemână alte mijloace de realizare a drepturilor sale, sens în care învederează că reclamantul nu a atacat certificatul de urbanism nr. x/9.10.2019 și deține posesia terenului în suprafață de 78 mp. Or, aceste aspecte nu au fost analizate de către curtea de apel.

Invocând prevederile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., art. 21 alin. (3) din Constituție și art. 6 alin. (1) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, recurentul învederează că obligativitatea motivării hotărârii judecătorești constituie o condiție a procesului echitabil.

Recurentul invocă lipsa analizării argumentelor din cererea de apel privind necomunicarea răspunsului la obiecțiuni de către instanța de fond, sens în care susține că instanța de apel a pronunțat hotărârea cu încălcarea principiului contradictorialității, a dreptului la un proces echitabil, principiul egalității armelor și a dreptului la apărare, respectiv cu încălcarea prevederilor art. 13, art. 14, art. 22 C. proc. civ., art. 6 CEDO, art. 24 din Constituția României. Curtea de Apel Cluj nu a arătat care au fost argumentele pentru care au fost respinse motivele din cererea de apel privind obligativitatea comunicării răspunsului la obiecțiuni în contextul depunerii acestuia la data de 24.11.2022, cu două zile înainte de termenul de judecată din 26.11.2022, respectiv cu încălcarea termenului de 10 zile prevăzut de art. 336 C. proc. civ.

Cât timp, în considerente, instanta nu analizează argumentele recurentului, nu evocă normele substanțiale și procedurale incidente și aplicarea lor în speță, soluția exprimată prin dispozitiv rămâne nesusținută și pur formală, nefiind corolarul motivelor ce o preced.

Subsumat motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul arată că hotărârea recurată a fost pronunțată cu aplicarea și interpretarea eronată a dispozitiilor art. 1 alin. (4), art. 44 din Constituția României, art. 2, art. 12-13, art. 25 alin. (1), art. 44, art. 46 din Legea nr. 350/2001, art. 54 din O.G. nr. 43/1997, art. 556 C. civ., art. 1, art. 3, art. 21 alin. (2), art. 23 alin. (2) din Legea nr. 33/1994.

Fără a ține cont de starea de fapt și de drept din speța dedusă judecății, Curtea de Apel Cluj a reținut că sunt îndeplinite condițiile pentru constatarea exproprierii de fapt, reținând aspectele statuate în dosarul nr. x/2018.

Instanța de fond a ignorat faptul că intimatul a depus cererea și documentația înregistrată sub nr. x/30.09.2019, la care a fost emis certificatul de urbanism nr. x/9.10.2018, iar la acel moment, conform reglementărilor urbanistice în vigoare, parcela înscrisă în CF nr. x având număr cadastral x, pentru care s-a solicitat emiterea certificatului de urbanism era grevată de servitute de utilitate publică, fiind aplicabile prevederile pct. 1 regim juridic servituți de utilitate publică. Parcela este grevată de servitute de utilitate publică, profil tip III.E-16 m conform PUG -planșa 3.2 reglementări urbanistice.

Astfel, este necesar a se aplica în mod obligatoriu servituțile generate de obiectivele de utilitate publică precum și celelalte restricții, cum erau ele evidențiate în PUG planșa 3.2. "Reglementări Urbanistice-Unități Teritoriale de referință" RLU- Cap. 2 — Terenuri și Zone cu Regim Special și Cap. 3 — Condiții Generale privitoare la constructii.

Pentru emiterea autorizației de construire, în acord cu dispozitiile art. 25 din RLU intimatul a procedat la dezmembrarea suprafetei de teren de 78 mp și s-a înființat, astfel, CF nr. x având numär cadastral x. Așadar, certificatul de urbanism nr. x/9.10.2019 a fost emis cu respectarea tuturor reglementărilor în vigoare de la data emiterii, acesta fiind emis anterior rămânerii definitive a Sențintei civile nr. 407/2019 a Tribunalului Cluj, rămasă definitivă prin Decizia nr. 1492/7.11.2019 a Curții de Apel Cluj, prin care a fost anulat art. 25 din Regulament. Atât la momentul emiterii certificatului de urbanism, cât și la momentul formulării cererii de dezmembrare a suprafeței de teren de 78 mp, respectiv data de 29.10.2019, conform extrasului CF nr. x, soluția Tribunalului Cluj de anulare a art. 25 RLU nu era definitivă. Astfel, față de prevederile art. 23 din Legea nr. 554/2004, reținerea puterii de lucru judecat a hotărârilor judecătorești pronunțate în dosarul nr. x/2019 de către instanța de fond este netemeinică și nelegală și nu se poate face abstracție de valabilitatea certificatului de urbanism, care nu a fost atacat de intimat, acesta bucurându-se de prezumția de legalitate.

Tribunalul Cluj a omis că intimatul a ințiat demersurile pentru dezmembrarea suprafeței de teren încă din octombrie 2019, iar cererea depusă la 1 aprilie 2020 reprezintă o cerere de actualizare informații tehnice și carte funciară, astfel că intimatul nu a urmărit eludarea dispozițiilor Legii nr. 33/1994, din moment ce au fost aplicate dispozițiile legale în vigoare la momentul emiterii certificatului de urbanism, conform principiului tempus regit actum.

Invocând prevederile art. 249 C. proc. civ., recurentul arată că reclamantul nu a probat că pârâtul a demarat lucrări pe terenul în litigiu, ori că intimatul nu poate dispune în fapt de teren, iar împrejurările că a fost emis certificatul de urbanism și că intimatul a efectuat demersuri și a dezmembrat suprafața de teren de 78 mp, nu sunt de natură a dovedi că au fost luate măsuri de expropriere.

Exproprierea de fapt nu constituie o instituție juridică reglementată de o normă internă de drept substanțial, ci a fost creată pe cale jurisprudențială, reprezentând o situație de fapt generatoare de efecte juridice în planul dreptului de proprietate în care subiectul de drept public ocupă în fapt, fără drept, imobilul aparținând în proprietate unui subiect de drept privat în vederea realizării unui obiectiv de interes public, ceea ce nu este cazul în speță, astfel cum rezultă din probele administrate și din starea de fapt expusă.

Prin înscrierea în cartea funciară a mențiunii "teren rezervat pentru servitute de utilitate publică conform PUG" și menționarea servituții în certificatul de urbanism eliberat la cererea acestuia, conform reglementărilor urbanistice în vigoare la momentul emiterii, fără ca lucrările să fie demarate și fără să existe o ocupare efectivă a terenului de către recurent, acesta aflându-se în permanență în posesia și folosința exclusivă a intimatului de când acesta l-a achizitionat, se poate conchide că nu a avut loc o privare de proprietate în sensul stabilit prin art. 1 din Protocolul I, astfel cum a susținut intimatul și cum a reținut instanta de fond.

Prin trasarea în PUG a unor viitoare lărgiri de drumuri sau trasee noi de drumuri, ca etapă premergătoare și obligatorie oricarei investiții ulterioare, nu este afectat în niciun fel dreptul de proprietate al intimatului, iar prin stabilirea în PUG a destinației terenurilor de pe teritoriul municipalității nu suntem în etapa declarării unui teren ca fiind de utilitate publică.

Invocând prevederile art. 8 din Legea nr. 33/1994, recurentul arată că se impune a se distinge între reglementarea în PUG a servituților (cu caracter de propunere) și declararea unui drum ca fiind de utilitate publică (aceasta are loc doar în etapa exproprierii).

Recurentul arată că nu sunt încalcate prevederile art. 44 din Constituție și art. 1 din Protocolul 1 CEDO, întrucât trasarea/delimitarea unor trasee de drumuri în planșa PUG nu încalcă în niciun fel dreptul de proprietate al deținătorilor de terenuri. La momentul la care se va decide realizarea investiției propuse se vor parcurge etapele necesare prevazute de Legea nr. 255/2010 și Legea nr. 33/1994, or aceste proceduri nu au fost demarate, astfel că nu se poate reține existența unei exproprieri de fapt.

Planul Urbanistic General este o documentație de urbanism premergătoare investițiilor, ce urmărește implementarea unui concept de trafic integrat, parte a unei strategii de dezvoltare pe termen lung și presupune o abordare a problemelor într-o perspectivă de timp mai largă, care depășește cei 10 ani de valabilitate a documentației.

Curtea de Apel Cluj a omis că Noul PUG a fost aprobat prin HCL nr. 493/2014 pe baza analizei situației existente și a studiilor de fundamentare elaborate în scopul analizei și reglementării unor probleme sectoriale, precum și limitele atribuțiilor legale ale Consiliului Local prevăzute de art. 25 din Legea nr. 350/2001.

Caracterul normativ al PUG, constând inclusiv în precizarea modalităților de utilizare a terenurilor (art. 4 din Legea nr. 350/2001) depinde de rezultatul unei analize pluridisciplinare, de contextul existent la momentul elaborării, de evoluția factorilor sociali, economici și a necesităților locale, autoritatea locală având, potrivit legii, dreptul de apreciere în stabilirea regimului urbanistic al terenurilor situate pe teritoriul municipiului, aceasta fiind o chestiune de oportunitate a adoptării actului administrativ, ce nu poate fi supusă analizei legalității de către instanța de judecată.

Instanța de apel a pronunțat hotărârea recurată cu încălcarea prevederilor art. 3 alin. (2) din Legea nr. 350/2001 și art. 51 alin. (1), art. 54 alin. (1) din O.G. nr. 43/1997, având în vedere că, în speță, nu este actuală etapa în care să fie necesară "dobândirea terenului" astfel cum prevăd normele legale invocate.

Planul urbanistic general nu este susceptibil prin el însuși a prejudicia dreptul de proprietate sau alt drept real al persoanelor asupra terenurilor ce fac parte din zona vizată de documentațiile de urbanism. Nu se stabilește în această etapă o sarcină impusă asupra unui imobil și, ca atare, contrar reținerilor instanței nu a fost limitat dreptul de proprietate fără fundament legal. La momentul la care se va decide realizarea investiției propuse prin PUG se va demara procedura de expropriere, în acord cu dispozițiile legale. Exproprierea nu este, însă, singura soluție juridică pentru despăgubirea celor afectați de viitoarea servitute, dupa cum reiese din cuprinsul textelor de lege invocate.

Arată recurentul că instanța de apel a pronunțat hotărârea atacată cu încălcarea prevederilor art. 44 din Constituție și art. 556 alin. (2) C. civ., în raport de limitele dreptului de proprietate, acesta neavând caracter absolut, iar limitările obiective și rezonabile s-au realizat în acord cu principiile fundamentale invocate în cauză. Aceste restricții nu sunt, însă, de natură a fi asimilate unei privări de proprietate sau a unei proprietăți formale, astfel cum a stabilit instanța de apel întrucât intimatul poate folosi terenul în acord cu reglementările urbanistice. Faptul că la nivelul municipiului Cluj Napoca funcționează un set de reguli urbanistice cu rol de a asigura dezvoltarea durabilă, unitară și echilibrată a zonelor orașului, nu poate echivala cu îngrădirea dreptului de proprietate privată a celor ce detin suprafațe de teren. În speță nu este vorba de o ingerință a autorității publice locale în exercitarea dreptului de proprietate și nu se poate pune problema restrângerii exercițiului acestuia. Dreptul de proprietate, ca orice alt drept, trebuie exercitat cu buna credință și în acord cu interesul general al societății sau al unei comunități determinate. Or, reclamantul deține toate prerogativele dreptului de proprietate.

Susține recurentul că în lipsa declanșării procedurii de expropriere și a declarării utilității publice, nu pot fi aplicate prin analogie dispozițiile Legii nr. 33/1994 și Legii nr. 255/2010 în condițiile în care nu a fost afectată substanța dreptului de proprietate a intimatului prin simpla rezervare a suprafeței de teren, fără deposedare, astfel că nu a operat o expropriere de fapt.

Potrivit art. 1 coroborat cu art. 3 din Legea nr. 33/1994 exproprierea pentru cauză de utilitate publică se hotărăște de către instanță, dar numai după ce a fost declarată potrivit legii. Potrivit prevederilor art. 23 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, rolul instanței de judecată, în cazul exproprierii nu este acela de a constata faptul că a intervenit o expropriere, ci acela de a verifica, ulterior declarării utilității publice dacă sunt întrunite condițiile cerute de lege pentru a se hotărî exproprierea și de a stabili cuantumul despăgubirilor. De asemenea, potrivit art. 21 alin. (2), instanta de judecată, în cazul exproprierii, este sesizată de expropriator, iar nu de expropriat, cum s-a procedat în prezenta cauză.

Întrucât nu a fost parcursă procedura specială prevăzută de lege în materie de expropriere, instanța de judecată nu se poate substitui autorității publice și să oblige Municipiul Cluj-Napoca la plata despăgubirilor și nici să constatate că prin efectul plății despăgubirii se produce transferul dreptului de proprietate asupra terenului expropriat din patrimoniul reclamantului intimat în patrimoniul expropriatorului. Învederează recurentul că nu există nicio hotărâre de consiliu local privind preluarea parcelei cu nr. Cadastral x înscrisă în CF nr. x Cluj Napoca.

Recurentul susține că instanța de fond a încălcat principiul disponibilității reglementat de art. 9 C. proc. civ. și principiul contradictorialității întrucât nu a pus în discuția părților incidența prevederilor art. 28 alin. (1) din Legea nr. 33/1994, ci a reținut aceste prevederi legale direct în considerente și, deși pârâtul a criticat aceste aspecte prin cererea de apel, curtea de apel nu a arătat argumentele pentru care a respins susținerile apelantului.

Invocând prevederile art. 22 alin. (4) și alin. (5) C. proc. civ., recurentul arată că instanța de judecată nu poate substitui voința părților, iar intimatul nu a indicat, în concret, motive de fapt și de drept în susținerea petitului privind transferul dreptului de proprietate asupra terenului în litigiu, ci a invocat, la modul general, ca temei de drept, Legea nr. 33/1994.

Referitor la valoarea despăgubirilor, recurentul susține că instanța de apel nu era ținută exclusiv de concluziile raportului de expertiză efectuat în cauză, ci la stabilirea despăgubirilor trebuia să aplice și dispozițiile legale în materie, cu analizarea valorii din grilele notarilor publici, astfel cum s-a statuat și prin Decizia nr. 78/2021 de către ÎCCJ.

Instanța de apel a aplicat eronat dispozițiile art. 5 alin. (1), art. 22 din Legea nr. 255/2010, art. 8 din H.G. nr. 53/2011 și a dispus obligarea Municipiului Cluj-Napoca la plata sumei de 25.350 Euro pentru suprafata de 78 mp, în condițiile în care valoarea indicată prin expertiza notarială pe anul 2021, este de 920 RON/mp față de 325 Euro/mp stabilită de către Curtea de Apel Cluj.

Recurentul critică soluția instanței de apel și prin prisma obligației de a achita cheltuielile de judecată în cuantum de 10.200 RON și 1.500 RON, în contextul în care nu poate fi reținută culpa procesuală a pârâtului, astfel că nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 453 C. proc. civ.

Intimatul nu a formulat întâmpinare.

La data de 12 iunie 2023, intimatul a depus la dosar concluzii scrise prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Referitor la critica privind obligația de a achita taxa de timbru, intimatul invocă aspectele dezlegate prin Decizia nr. 7/2014 și susține că partea în sarcina căreia nu a fost stabilită obligația de a achita taxa de timbru, nu are posibilitatea legală de a critica aspectele referitoare la timbraj prin intermediul apelului sau recursului.

Cu privire la motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. privind lipsa motivării instanței de apel asupra excepției inadmisibilității și excepției lipsei de interes, intimatul redă considerentele aflate la fila x a hotărârii recurate.

Referitor la motivele de recurs privind fondul cauzei, intimatul susține că sunt nefondate criticile având în vedere că instanța de apel a motivat corespunzător hotărârea pronunțată, nefiind încălcat principiul contradictorialității sau principiul dreptului la apărare, după cum, nu au fost încălcate prevederile legale indicate de către recurent.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului, Înalta Curte constată următoarele:

II.1. Cu titlu preliminar, în ceea ce privește criticile de nelegalitate ale deciziei atacate referitoare la încălcarea prevederilor art. 35 C. proc. civ., relativ la excepția inadmisibilității acțiunii, respectiv a prevederilor art. 33 C. proc. civ. privind excepția lipsei de interes, precum și încălcarea dispozițiilor art. 9, art. 22 C. proc. civ., în sensul modificării obiectului și cauzei juridice, precum și la încălcarea principiului contradictorialității, al dreptului la apărare, al dreptului la un proces echitabil, principiul egalității armelor, Înalta Curte reține că susținerile recurentului sunt susceptibile de încadrare în motivul de recurs înscris în art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. (și nu în motivele de casare indicate în memoriul de recurs, art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ.).

Criticile formulate au, însă, caracter nefondat.

II.1.a) Privitor la critica de nelegalitate referitoare la greșita menținere, de către instanța de apel, a soluției primei instanțe, de respingere a excepției inadmisibilității acțiunii:

Recurentul susține, în esență, că obiectul cererilor în constatare vizează un drept, iar nu o situație de fapt, astfel cum ar fi dedus judecății reclamantul din prezenta cauză. Susține recurentul că intimatul avea la îndemână alte mijloace de realizare a drepturilor sale și a ales să se adrese instanței cu o acțiune în constatare deși nu a atacat certificatul de urbanism nr. x/9.10.2019.

Potrivit dispozițiilor art. 35 C. proc. civ. "cel care are interes poate să ceară constatarea existenței sau inexistenței unui drept. Cererea nu poate fi primită dacă partea poate cere realizarea dreptului pe orice altă cale prevăzută de lege".

Posibilitatea promovării unei acțiuni în constatare este, deci, subordonată cerinței inexistenței la dispoziția părții a unei acțiuni în realizare pentru a acționa în vederea protejării dreptului, legiuitorul acordând prevalență acțiunilor în realizare, ca forme procesuale mai energice de tranșare a disputelor sociale. Raportul între cele două tipuri de acțiuni rezultă din însuși conținutul reglementării anterior evocate și el este indiscutabil în favoarea acțiunilor în realizare.

În mod cert, acțiunea în justiție formulată de reclamant este una în realizare iar nu în constatare, pe baza ei, spre exemplu, reclamantul solicitând, obligarea pârâtului la plata unei juste despăgubiri reprezentând contravaloarea imobilului expropriat, iar hotărârea instanței creează raporturi juridice noi, sens în care, prin sentința nr. 836/10.12.2021 (menținută prin hotărârea recurată), tribunalul a constatat exproprierea de facto a reclamantului, a obligat pârâtul la plata despăgubirilor aferente (reprezentând contravaloarea imobilului expropriat) și a constatat că, prin efectul plății despăgubirii, se produce transferul dreptului de proprietate de la reclamant la pârât.

Drept urmare, în mod legal a respins instanța de apel criticile privitoare la modalitatea de soluționare, de către prima instanță, a excepției inadmisibilității acțiunii.

II.a.b) Relativ la critica de nelegalitate referitoare la greșita menținere, de către instanța de apel, a soluției Tribunalului Cluj, de respingere a excepției lipsei de interes a reclamantului, Înalta Curte constată caracterul nefondat al argumentelor recurentului.

Potrivit art. 32 alin. (1) lit. d) din C. proc. civ., interesul este una din condițiile de exercitare a acțiunii civile și reprezintă folosul practic urmărit de o parte prin declanșarea procedurii judiciare, iar acesta trebuie să fie legitim, născut, direct și actual, cerințe instituite de art. 33 din același cod. Astfel, pentru a stabili dacă reclamantul justifică un interes în exercitarea acțiunii civile, este necesar a se prefigura folosul efectiv pe care aceasta l-ar obține în ipoteza admiterii formei procedurale exercitate.

În cauză, reclamantul a utilizat mijlocul procesual reprezentat de cererea de chemare în judecată urmărind obținerea folosului material privind obligarea pârâtului la plata despăgubirilor aferente exproprierii de fapt a terenului în suprafață de 78 mp cu privire la care invocă imposibilitatea exercitării prerogativelor dreptului de proprietate.

II.1.c) În examinarea motivului de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5) C. proc. civ. din perspectiva susținută de recurentul-pârât, respectiv a încălcării principiului disponibilității legat de schimbarea obiectului și cauzei cererii de chemare în judecată, Înalta Curte reține că principiul disponibilității, specific procesului civil, se caracterizează prin dreptul părții de a dispune de obiectul procesului, dar și de mijloacele procesuale acordate de lege, sens în care dispozițiile art. 22 alin. (6) C. proc. civ. prevăd expres că "judecătorul trebuie să se pronunțe asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără însă a depăși limitele investirii, în afara de cazurile în care legea ar dispune altfel".

Dacă dreptul subiectiv este încălcat sau contestat, titularul său are posibilitatea de a recurge la forța de constrângere a statului, folosind acțiunea civilă, care este cel mai important mijloc de apărare a drepturilor încălcate sau a intereselor ocrotite de lege. Așadar, pe calea acțiunii civile, titularul dreptului urmărește să determine persoana, care i-a încălcat sau contestat dreptul, să îi recunoască dreptul și să înceteze orice încălcare a lui, iar dacă i-a cauzat prejudicii, să le repare.

Obiectul acțiunii este ceea ce reclamantul solicită prin cererea adresată instanței, pretenția concretă a acestuia, iar cauza acțiunii, înțeleasă ca fundament juridic al pretențiilor, înpreună cu împrejurările de fapt, reprezintă elementele generatoare, care au determinat demersul judiciar. Așadar, obiectul cererii de chemare în judecată și cauza acesteia sunt elocvente pentru a stabili cadrul procesual și limitele obiective ale învestirii instanței.

În speță, prin cererea de chemare în judecată, reclamantul a solicitat instanței să constate exproprierea de fapt a acestuia în ceea ce privește imobilul teren în suprafață de 78 mp, obligarea pârâtului la acordarea către reclamant a unei juste despăgubiri reprezentând contravaloarea imobilului expropriat, precum și să constate că prin efectul plății despăgubirii se produce transferul dreptului de proprietate asupra terenului expropriat din patrimoniul reclamantului în patrimoniul expropriatorului.

Soluționând acțiunea, prima instanță a reținut, în esență, că, deși reclamantul este proprietarul imobilului teren în suprafață de 78 mp, se află în situația imposibilității efective de a beneficia de toate prerogativele dreptului de proprietate din cauza limitărilor impuse de regimul juridic de către Municipiul Cluj-Napoca, fără plata unei juste despăgubiri.

Prin apelul formulat, pârâtul Municipiul Cluj-Napoca, prin Primar a susținut nelegalitatea și netemeinicia hotărârii atacate, formulând, în esență, critici referitoare la modalitatea de soluționare a excepțiilor invocate și, pe fond, arătând că existența unor limitări legale aduse atributelor dreptului de proprietate nu are semnificația unei exproprieri; reclamantul poate exercita atributele dreptului de proprietate; nu s-a adus nicio atingere a dreptului de proprietate în substanța sa, ci s-a instituit o limitare obiectivă și rezonabilă.

Învestită, astfel, cu cercetarea criticilor din apelul declarat de pârât, care combăteau temeinicia soluției instanței de fond, instanța de apel a realizat un examen propriu și complet privind regimului juridic al terenului în privința căruia reclamantul are un drept de proprietate.

Exercitând controlul judiciar în limitele criticilor formulate și având în vedere elementele de fapt și temeiul de drept indicat în acțiune, ce conturează pretenția reclamantului privind plata de despăgubiri pentru imposibilitatea exercitării dreptului de proprietate în deplinătatea sa, ca urmare a instituirii unei servituți urbanistice, nu se poate reține că cercetarea judecătorească desfășurată de instanța de apel ar fi fost realizată în afara coordonatelor obiectului și cauzei acțiunii indicate de reclamant în cuprinsul demersului judiciar ori a limitelor devoluțiunii generate de calea de atac, cu care a fost învestită.

Contrar susținerilor recurentului, nu poate fi vorba de o depășire a limitelor obiective și subiective ale judecării cauzei, stabilite prin cererea de chemare în judecată, de vreme ce instanța de apel a avut în vedere, în exercitarea controlului judiciar, realizat în conformitate cu art. 477 alin. (1) C. proc. civ., temeiul legal și cauza pretențiilor deduse judecății, astfel cum sunt descrise în cererea de chemare în judecată, reclamantul făcând referire la intervenirea unei exproprieri de fapt - contestată de pârât, prin apelul declarat - decurgând din pretinsa afectare a dreptului de proprietate chiar în substanța sa, prin menținerea asupra terenului a unei încadrări urbanistice incompatibile cu proprietatea privată, fără efectuarea unor demersuri în vederea unei exproprieri legale și fără plata unei indemnizații corespunzătoare.

II.1.d) În mod nefondat emite recurentul-pârât critici privind încălcarea principiilor fundamentale ale procesului civil (dreptul său la un proces echitabil ori a dreptul la apărare sau egalitatea armelor, precum și încălcarea principiului contradictorialității), toate deduse din împrejurarea necomunicării răspunsului la obiecțiuni depus la data de 24.11.2021, sens în care partea invocă încălcarea prevederilor art. 336 C. proc. civ.

Răspunzând motivelor de apel formulate împotriva încheierii de ședință din 26.11.2021 și încheierii de ședință din 29.10.2021, pe care le-a găsit nefondate, curtea de apel a avut în vedere pe de o parte, lipsa unor critici punctuale privind încheierea din 26.11.2021, iar, pe de altă parte, că obiectivul expertizei a fost fixat de instanța de fond prin încheierea din 9 decembrie 2020, iar obiecțiunile formulate de pârât au fost respinse, în mod legal, față de obiectivul stabilit de instanță (stabilirea valorii de circulație actuală a terenului) și obiecțiunile formulate de pârât (stabilirea valorii imobilului prin raportare la grilele notariale).

Argumentele instanței de apel sunt corecte, neputându-se reține ca fondată critica de încălcare de către tribunal a principiilor care guvernează procesul civil (dreptul la un proces echitabil, dreptul la apărare, egalitatea armelor, principiul contradictorialității), de vreme ce soluționarea litigiului s-a realizat în limita temeiurilor legale pe care reclamantul și-a fundamentat cererea și în acord cu probele administrate în cauză, în contextul în care proba cu expertiză a fost solicitată de reclamant, iar la termenul din 9.12.2020 (încheierea de la termenul din 9 decembrie 2020 nefiind atacată de pârât), la care proba a fost pusă în discuția părților, pârâtul nu s-a prezentat, solicitând, prin întâmpinare, judecarea cauzei în lipsă.

Relativ la necomunicarea răspunsului la obiecțiuni, Înalta Curte constată că, în fața instanței de apel, Municipiul Cluj Napoca, prin Primar nu a invocat o vătămare a drepturilor sale, în acord cu prevederile art. 175 C. proc. civ. (invocate pur formal în cuprinsul cererii de apel), cu atât mai mult, cu cât, valoarea de circulație a terenului determinată în răspunsul la obiecțiuni a fost aceeași cu valoarea stabilită în raportul de expertiză inițial (25.350 euro).

Prevederile art. 336 din C. proc. civ. nu instituie în sarcina instanței obligativitatea comunicării răspunsului la obiecțiuni, cu atât mai mult cu cât, pe de o parte, concluziile lucrării întocmită de expert nu modifică argumentele din raportul inițial și, pe de altă parte, nu există o cerere de amânare a părții formulată cu acest scop. Nu în ultimul rând se impune a se menționa obligația părții instituite de art. 10 alin. (1) C. proc. civ., de a urmări desfășurarea și finalizarea procesului, iar exercitarea drepturilor procedurale cu bună-credință și potrivit scopului în vederea căruia au fost recunoscute de lege face obiectul art. 12 din același cod.

Recurentul se rezumă la a invoca încălcarea prevederilor art. 14 C. proc. civ., cu ignorarea procedurii desfășurată în fața instanței de fond privind solicitarea probei cu expertiză doar de către reclamant, încuviințarea probei la termenul din 27 noiembrie 2020 (urmând a fi numită o comisie formată din 3 experți, conform art. 22 alin. (5) din Legea nr. 255/2010) și citarea pârâtei cu mențiunea de a numi un expert evaluator (din componența comisiei de experți făcând parte și expert B., desemnat de Municipiul Cluj-Napoca, prin Primar), stabilirea obiectivului la termenul din 9.12.2020 (încheiere ce nu a fost apelată), menținerea în cuprinsul răspunsului la obiecțiuni a valorii determinate în cuprinsul raportului de expertiză. În acest context și având în vedere că au fost respinse obiecțiunile la raportul de expertiză, formulate de pârât, sunt lipsite de fundament argumentele din memoriul de recurs (pag. 9) privind "eventuale obiecțiuni" la răspunsul la obiecțiuni.

II.1.e) Privitor la critica referitoare la pretinsa nelegalitate a deciziei recurate prin prisma menținerii soluției primei instanțe, de obligare a recurentului la plata cheltuielilor de judecată, se constată că, deși întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., acesta este subsumabilă prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., din moment ce are ca obiect încălcarea regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității.

Înalta Curte constată caracterul pur formal al criticii formulate, întrucât recurentul se rezumă doar la a invoca faptul că, "nefiind în culpă procesuală, nu sunt aplicabile prevederile art. 453 și urm. C. proc. civ..", fără a detalia, în concret, greșita aplicare a acestor prevederi procedurale de către instanța de apel.

Or, cât timp instanța de apel a respins apelul formulat de către pârât și a menținut, astfel, soluția primei instanțe, prin care a fost admisă acțiunea reclamantului, rezultă, în mod evident, că soluția cu privire la aspectele criticate are caracter legal.

II.2 În ceea ce privește motivul de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. pct. 6) din C. proc. civ., recurentul apreciază că decizia recurată nu respectă exigențele motivării, fiind nesocotite dispozițiile art. 425 din C. proc. civ.. În acest sens, arată, în esență, că, în considerentele hotărârii nu se face referire, în integralitate, la argumentele invocate în cererea de apel, parte din acestea fiind omise de către Curtea de Apel Cluj.

Înalta Curte observă că, potrivit dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., pretins încălcat de către instanța de apel, conform susținerilor recurentului, în considerentele hotărârii "se vor arăta obiectul cererii și susținerile pe scurt ale părților, expunerea situației de fapt reținute de instanță pe baza probelor administrate, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților".

Cum motivarea hotărârilor judecătorești reprezintă un element de validitate a acestora, instanța are obligația de a arăta argumentele pro și contra ce au format convingerea în ceea ce privește soluția pronunțată, argumente ce trebuie să se raporteze atât la susținerile părților, cât și la probele și dispozițiile legale incidente raportului juridic dedus judecății.

Prin urmare, motivarea hotărârii reprezintă arătarea stării de fapt și de drept în baza cărora judecătorul pronunță soluția și constituie o garanție procesuală ce permite efectuarea controlului judiciar în calea de atac exercitată împotriva acesteia.

Motivul de casare invocat de recurent nu impune un răspuns pentru fiecare dintre argumentele de fapt și de drept folosite de parte în actele procedurale întocmite, instanța având posibilitatea să le grupeze și să le structureze în funcție de problemele de drept expuse, putând să răspundă prin considerente comune. De aceea, chiar dacă în motivarea hotărârii judecătorești nu se regăsesc toate susținerile invocate de recurent, hotărârea nu este susceptibilă de a fi reformată prin prisma motivului de recurs prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., din moment ce instanța a analizat motivele de apel formulate și a oferit un răspuns fundamentat susținerilor părții.

Relevantă, în acest sens, este și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, inclusiv Hotărârea pronunțată în cauza Gheorghe Mocuța împotriva României, prin care s-a arătat că "(...) deși articolul 6 § 1 obligă instanțele să își motiveze hotărârile, acesta nu poate fi interpretat ca impunând un răspuns detaliat pentru fiecare argument (a se vedea Van de Hurk împotriva Țărilor de Jos, 19 aprilie 1994, pct. 61, seria x nr. x). De asemenea, Curtea nu are obligația de a examina dacă s-a răspuns în mod adecvat argumentelor. Instanțele trebuie să răspundă la argumentele esențiale ale părților, dar măsura în care se aplică această obligație poate varia în funcție de natura hotărârii și, prin urmare, trebuie apreciată în lumina circumstanțelor cauzei (a se vedea, alături de alte hotărâri, Hiro Balani împotriva Spaniei, 9 decembrie 1994, pct. 27, seria x nr. x-B)".

Aplicând cele stabilite de Curtea Europeană a Drepturilor Omului la prezenta cauză, Înalta Curte observă că prima instanță de control judiciar a pronunțat o hotărâre motivată și nu există niciun element care să indice caracterul arbitrar al modalității în care legea a fost aplicată în cauză.

Dimpotrivă, din lecturarea deciziei se constată că întreg raționamentul pornește de la raporturile juridice dintre părți și efectele pe care acestea le generează, analizate prin prisma dispozițiile legale incidente în cauză și prin raportare la cererile părților.

Curtea de Apel Cluj a explicat raționamentul pentru care sunt neîntemeiate excepțiile invocate de către pârât, precum și pretinsa încălcare a principiilor de drept, astfel cum au fost deduse judecății, iar criticile privind fondul cauzei au fost analizate detaliat de către instanța de apel .

Prin urmare, nu se poate susține că instanța nu a respectat exigențele de motivare impuse de dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ.. Împrejurarea că recurentul - pârât nu este de acord cu motivarea instanței de apel, sub aspectul soluției, nu echivalează cu o nemotivare și nu determină incidența motivului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., critica întemeiată pe aceste dispoziții legale urmând a fi respinsă ca nefondată.

II.3.a) Subsumat motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul arată că este nelegală soluția instanței de apel privind excepția netimbrării acțiunii deduse judecății.

În susținerea excepției netimbrării cererii de chemare în judecată, Municipiul Cluj-Napoca, prin Primar pretinde că "inclusiv dreptul de obligarea a recurentului la plata despăgubirilor este supus timbrajului, nefiind scutit de la plata taxei judiciare de timbru", sens în care invocă incidența prevederilor art. 3 din O.U.G. nr. 80/2013.

Înalta Curte constată că eventuala nelegală timbrare a acțiunii nu constituie motiv de casare, din moment ce problema privind nelegala timbrare a cererii de chemare în judecată nu reprezintă un motiv de nulitate a hotărârii pronunțate în fond, astfel că este lipsită de relevanță critica vizând acest aspect.

Învestită fiind cu soluționarea apelului, singura soluție pe care instanța de prim control judiciar o putea dispune, raportat la prevederile art. 38 din O.U.G. nr. 80/2013, unicul remediu prevăzut de lege în ipoteza semnalată, era aceea de obligare a părții în cauză la plata taxelor judiciare de timbru aferente stadiului procesual anterior, urmând ca dispozitivul hotărârii să constituie titlu executoriu, iar nu desființarea soluției primei instanțe și anularea cererii de chemare în judecată, ca insuficient timbrată.

II.3.b) Nu în ultimul rând, motivul de recurs prevăzut de pct. 8) al alin. (1) al art. 488 C. proc. civ., nu este fondat pentru că acest caz de casare vizează situația în care hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Recurentul pretinde că hotărârea recurată a fost pronunțată cu aplicarea și interpretarea eronată a dispozitiilor art. 1 alin. (4), art. 44 din Constituția României, art. 2, art. 12-13, art. 25 alin. (1), art. 44, art. 46 din Legea nr. 350/2001, art. 54 din O.G. nr. 43/1997, art. 556 C. civ., art. 1, art. 3, art. 21 alin. (2), art. 23 alin. (2) din Legea nr. 33/1994.

În esență, recurentul apreciază că instanța de apel trebuia să analizeze circumstanțele cauzei independent de soluția pronunțată în dosarul nr. x/2018-certificatul de urbanism nr. x/9.10.2019 fiind emis anterior soluționării definitive a respectivei cauze și nu a fost anulat, astfel că actul se bucură de prezumția de legalitate- iar instanța de apel a constatat în mod eronat o expropriere de fapt, întrucât terenul a rămas, în continuare, în proprietatea reclamantului care poate exercita toate atributele dreptului său de proprietate.

Critica recurentului este nefondată.

Potrivit elementelor de fapt ale pricinii, reținute ca atare de instanța de apel, pe baza probelor administrate, s-a constatat că prin Certificatul de Urbanism nr. x/09.10.2019, s-a reținut că imobilul proprietatea sa, situat în Municipiul Cluj-Napoca, str. x f.n., înscris în C.F. nr. x, nr. cad. x, este afectat de o servitute de utilitate publică, conform planșei de reglementări anexe la PUG. În cuprinsul certificatului de urbanism se arată că "emiterea Auorizației de construire pentru alte lucrări decât cele de utilitate publică, pe terenurile afectate de o servitute publică, este interzisă". Față de aceste împrejurări, reclamantul a întreprins demersurile necesare dezmembrării unei suprafețe de teren de 78 m.p. ce a fost înscrisă în C.F. x Cluj-Napoca, nr. cad. x, cu destinația "teren rezervat pentru servitute de utilitate publică conform PUG", reclamantul figurând sub B.3 în această C.F. ca și proprietar tabular.

Din Adresa nr. x/13.11.2019, emisă de Primăria Municipiului Cluj-Napoca, reiese că faptul că terenul înscris în C.F. nr. x Cluj-Napoca, nr. cad. x, s-a dezmembrat datorită suprapunerii peste servitutea de utilitate publică stabilită prin PUG, aprobată cu HCL nr. 493/2014.

Prin sentința nr. 407/20.02.2019, pronunțată în dosarul nr. x/2018, Tribunalul Cluj a anulat art. 25 din Regulamentul Local de Urbanism, astfel cum acesta a fost instituit prin HCL nr. 493/2014 și HCL nr737/2017, hotărâre rămasă definitivă prin decizia civilă nr. 1492/07.11.2019 a Curții de Apel Cluj, secția a III-a contencios administrativ și fiscal.

Prin cererea de chemare în judecată intimatul a reclamat o expropriere de facto, în lipsa unei drepte și prealabile despăgubiri – instituție juridică în legătură cu care recurentul arată în mod corect că este o creație jurisprudențială, care nu beneficiază de o reglementare specifică în dreptul intern – iar instanța de apel, în baza rolului activ reglementat de art. 22 C. proc. civ. și pentru a asigura intimatului dreptul de acces la o instanță, conform art. 5 și art. 6 C. proc. civ. și art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și a Drepturilor Fundamentale, a examinat cauza din perspectiva dispozițiilor art. 44 din Constituția României și a jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, conturate în materia apărării dreptului de proprietate, în raport de prevederile art. 1 al Primului Protocol adițional la Convenție.

Raportat la pretenția concretă dedusă judecății și la încadrarea juridică efectuată, instanța de apel a reținut că intimatul este îndreptățit la obținerea unei juste despăgubiri, în condițiile în care dreptul acestuia de proprietate a fost încălcat prin impunerea unei servituți de utilitate publică.

Această constatare este corectă de vreme ce regimul juridic al terenului asupra căruia poartă litigiul contravine dispozițiilor art. 44 alin. (2) și (3) din Constituția României și art. 1 al Primului Protocol adițional la Convenție, ocuparea terenului de lucrările de utilitate publică, în lipsa declanșării procedurii de expropriere prevăzute de lege, reprezentând o ingerință în dreptul de proprietate privată, prin împiedicarea intimatului să exercite atributele esențiale ale acestui drept.

Dimpotrivă, pentru a fi considerată compatibilă cu art. 1 din Primul Protocol la Convenție, în jurisprudența sa, instanța de contencios european a stabilit că ingerința asupra dreptului de proprietate privată, trebuie să îndeplinească anumite criterii, anume să respecte principiul legalității și să urmărească un obiectiv legitim prin mijloace proporționale cu obiectivul urmărit (Beyeler împotriva Italiei).

Însă, raportul de proporționalitate între interesul general și interesul particular, prin respectarea dreptului de proprietate privată în plenitudinea prerogativelor sale, poate fi reținut numai în condițiile acordării unei despăgubiri pentru acoperirea prejudiciului suferit de intimat în urma restrângerilor aduse drepturilor părții, remediu care este în acord atât cu normele C. civ., cu cele ale legii fundamentale, cât și cu jurisprudența instanței de contencios european în ceea ce privește interpretarea și aplicarea prevederilor art. 1 din Primul Protocol la Convenție.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a arătat că, în ipoteza absenței unei exproprieri formale, este obligatoriu să se privească dincolo de aparențe și să se cerceteze realitățile situației reclamate (Hotărârea Sporrong și Lonnroth contra Suediei).

În acest mod a procedat și curtea de apel în cauza de față, constatând, pe baza probatoriului administrat, că, deși intimatul este proprietarul tabular a suprafeței de teren de 78 mp, acesta se află în imposibilitatea de a folosi terenul din cauza prin impunerea unei servituți de utilitate publică.

Împrejurările susținute de către recurent, potrivit cărora această afectare are la bază un set de reguli urbanistice cu rolul de a asigura dezvoltarea zonei orașului, iar proprietarul unui bun are obligația de a încadra utilizarea dorită în limitele stabilite de leg