ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2605/2023

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin acțiunea înregistrată la 19 decembrie 2019, reclamanta S.C. A. S.R.L. (fostă S.C. B.) a solicitat instanței în contradictoriu cu pârâții Municipiul Cluj-Napoca și Consiliul Local al Municipiului Cluj-Napoca: - să constate exproprierea sa de fapt în ceea ce privește imobilele (teren) situate administrativ în intravilanul municipiul Cluj-Napoca înscrise în Cartea Funciară nr. x Cluj-Napoca sub nr. cad x și în Cartea Funciară x Cluj-Napoca sub cad. x, pentru suprafața de teren de 4.590 mp încadrată în UTR - Is_a și pentru suprafața de teren de 1.522 mp încadrată în UTR -Va; - să oblige pârâtul de rând l să îi acorde o justă despăgubire, reprezentând contravaloarea imobilului expropriat, despăgubire pe care a solicitat a fi fixată la valoarea de 600 euro/mp; - să constate că prin efectul plății despăgubirii se produce transferul dreptului de proprietate asupra terenului expropriat din patrimoniul reclamantei în patrimoniul expropriatorului pârâtul de rând I; - să oblige pârâții la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu.

Hotărârea pronunțată în primă instanță Prin sentința civilă nr. 291 din 23 mai 2022, Tribunalul Cluj, secția civilă a respins acțiunea civilă formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L. (fosta S.C. B.) în contradictoriu cu pârâții Municipiul Cluj-Napoca și Consiliul Local al Municipiului Cluj-Napoca, ambii prin primar, ca neîntemeiată.

Hotărârea pronunțată în apel Prin decizia nr. 469/A din 20 decembrie 2022, Curtea de Apel Cluj, secția I civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamanta S.C. A. S.R.L. împotriva sentinței civile nr. 291 din 23 mai 2022, pronunțată de Tribunalul Cluj, precum și apelul incident declarat de pârâții Municipiul Cluj-Napoca și Consiliul Local al Municipiului Cluj-Napoca împotriva încheierii din 28 mai 2020 a Tribunalului Cluj, pe care le-a menținut în întregime. A dispus darea în debit a reclamantei S.C. A. S.R.L. cu suma de 178.677,13 RON, taxă judiciară de timbru datorată în primă instanță.

Recursurile declarate în cauză Împotriva deciziei nr. 469/A din 20 decembrie 2022 a Curții de Apel Cluj, secția I civilă au declarat recurs principal reclamanta S.C. A. S.R.L. și recurs incident pârâții Municipiul Cluj-Napoca și Consiliul Local al Municipiului Cluj-Napoca. 4.1. Motivele de recurs formulate de reclamanta A. SRL A. Primul motiv de recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și pct. 6 din C. proc. civ., vizează depășirea limitelor efectului devolutiv al apelului declarat de reclamantă în sensul că instanța de apel a avut în vedere raționamente/argumente ce nu au fost invocate de părți. Argumentul potrivit căruia reclamanta A. S.R.L. (fostă B. S.R.L., anterior fuziunii) nu ar fi avut dreptul sau nu a dovedit dreptul de a edifica imobile cu destinație comercială sau rezidențială în baza documentației PUZ aprobată prin HCL 474/2010 (pct. 2 pg. 26 din decizie) nu a fost invocat în prezenta cauză de niciuna dintre părți, în nicio fază a judecății și nu a fost pus în discuție din oficiu de instanța de fond sau de apel. Instanța de apel a încălcat limitele devolutive ale judecății în apel, reglementate de art. 476 alin. (1) și art. 477 alin. (1) C. proc. civ., depășind atât limitele fixate prin cererea și motivarea cererii de apel și apărările formulate față de apel de către intimați, cât și limitele judecății în fond, în condițiile în care a reținut la baza deciziei sale alte raționamente și argumente decât cele de au format obiectul judecății pe fond în cauză. Această conduită a instanței de apel, constând în aceea de a judeca dosarul în baza unor elemente necunoscute părților (nepuse în discuție) încalcă în cel mai evident mod posibil, cele mai elementare principii ale procedurii civile, respectiv art. 9, art. 14 alin. (4) și (6), art. 20, art. 22 alin. (1) și (4) C. proc. civ. Rezultă în baza textelor de procedură civilă indicate că, în ipoteza în care instanța de apel, în baza rolului său activ, dorea să dea o altă calificare juridică actelor și faptelor deduse judecății sau să adauge elemente noi (faptice sau juridice), era obligată să pună aceste elemente noi în discuția prealabilă a părților, ceea ce în prezenta speță nu s-a întâmplat, sens în care dreptul la un proces echitabil al reclamantei a fost vătămat. Această concluzie rezultă și din conținutul și considerentele Deciziei nr. 28/2015 a Înaltei Curți de Casație și Justiție privind examinarea sesizării formulată de Tribunalul Vâlcea, secția I civilă în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept. B. Al doilea motiv de recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și pct. 8 din C. proc. civ., vizează aplicarea greșită a normelor de procedură civilă și a prevederilor Legii nr. 350/2001 și a Legii nr. 215/2001 (aplicabile HCL nr. 474/2010 la data emiterii actului administrativ), recurenta-reclamantă formulând următoarele critici: Concluzia instanței de apel în sensul că reclamanta nu a dovedit în cauză că pe terenul reglementat prin PUZ aprobat prin HCL nr. 474/2010, ca fiind încadrat în UTR CB6, ar fi putut fi edificate imobile cu destinație rezidențială și/sau comercială este greșită pentru următoarele argumente: 1. Hotărârea consiliului local de aprobare a unui plan urbanistic zonal are natura unui act administrativ cu caracter normativ, potrivit Deciziei pronunțate în recurs în interesul legii nr. 12/2021. 2. Părțile litigante nu sunt obligate să dovedească conținutul normei juridice. Principiul aplicabil în prezenta speță este acela că nu trebuie probat ceea ce instanța este ținută să ia cunoștință din oficiu, și anume dreptul în vigoare (actele normative publicate în Monitorul Oficial). Cunoașterea legii este întotdeauna o obligație pentru judecător, iar aplicarea ei de către acesta ține de esența funcției jurisdicționale. Față de principiile expuse, reclamanta nu era obligată să dovedească nici conținutul și nici semnificația reglementărilor urbanistice stabilite prin documentația PUZ. Fiind vorba de o normă juridică în domeniul urbanismului, instanța era obligată doar să ia act de existenta și conținutul acestora, să respecte și să aplice conținutul reglementării prin PUZ, fără a putea pretinde părților sau expertului în urbanism să aducă dovezi suplimentare privind efectele pe care documentația PUZ le-a produs. Cu toate acestea, în cauză aceste dovezi au fost produse, cu cel mai elocvent mijloc de probă posibil în acest domeniu, respectiv proba cu expertiza tehnică în domeniul urbanism. Este absurd ca instanțele de fond să înlăture proba cu expertiza tehnică în specialitatea urbanism și apoi să reproșeze reclamantei că nu a făcut dovada afirmațiilor relative la încadrările urbanistice anterioare ale imobilului, nici măcar nu au fost combătute de către partea adversă. 3. Instanța de apel a încălcat semnificația noțiunii de Unitate Teritorială de Referință (UTR) prin dezlegările date prevederilor art. 47 și art. 49 alin. (3) din Legea nr. 350/2001. Față de natura juridică a documentației PUZ și a HCL de aprobare și având în vedere prevederile Legii nr. 350/2001, invocate, împrejurarea că documentația PUZ a fost aprobată este suficientă pentru a dovedi în acest fel regimul urbanistic anterior al imobilului. Aspectul reținut de către instanța de apel, în sensul că nu a fost dovedit dreptul de a edifica imobile cu destinație rezidențiala și/sau comercială pe suprafața terenului în litigiu trădează o greșită înțelegere de către instanța a conținutului și efectelor unei documentații PUZ. Odată ce PUZ-ul a fost aprobat, acesta devine legea urbanistică a zonei reglementate, neputând exista niciun dubiu cu privire la acest aspect. Faptul că imobilul reclamantei a fost încadrat prin PUZ aprobat prin HCL nr. 474/2010 în UTR CB6 este incontestabil. Un imobil teren nu poate face parte în același timp din două UTR-uri diferite - raționament care se deduce din motivarea instanței de apel, care sugerează că terenul ar fi încadrat și în UTR CB5 și în subzona de UTR CB6, ceea ce este fals. Din niciun element al documentației PUZ nu rezultă o astfel de ipoteză, respectiv cea de suprapunere între UTR CB5 și CB6, cu UTR CB6 ca fiind doar o subzonă a UTR CB5. Instanța de apel a omis să observe că tocmai schimbarea încadrării imobilelor studiate din UTR CB5 în UTR CB6 era scopul și obiectivul urmărit prin documentația PUZ. Iar prin aprobarea PUZ această schimbare de regim urbanistic a imobilelor s-a produs prin încadrarea lor în UTR CB6. Faptul că reglementarea urbanistică aferentă UTR CB6 permitea edificarea de clădiri cu scop rezidențial și comercial este incontestabil și verificarea acestei afirmații se poate face prin simpla lecturare a documentației PUZ și a regulamentului de urbanism aferent acesteia, depuse la dosar. Suplimentar, anexat recursului s-a depus Certificatul de urbanism nr. x din 3 februarie 2011, din conținutul căruia rezultă că terenul proprietatea recurentei era reglementat conform PUZ aprobat prin HCL 474/2010, că avea încadrare în UTR CB6 și că pe suprafața acestuia era permisă edificarea de clădiri cu destinația de servicii, comerț și/sau locuințe. C. Un alt motiv de recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și pct. 6 din C. proc. civ., privește soluționarea greșită a criticii prin care reclamanta a susținut că prima instanță a lipsit de valoare proba cu expertiza în urbanism. Instanța de apel a considerat corectă analiza și concluzia primei instanțe, care abia în etapa deliberativă a dezvăluit concluzia sa privind caracterul neviabil al probei. În primul rând, această ultimă concluzie a tribunalului, confirmată de instanța de apel, este eronată, deoarece expertul în urbanism a prezentat pe larg raționamentul și viziunea sa asupra speței, raționament care a inclus și afirmații privind legalitatea actului normativ administrativ, dar în egală măsură a explicat și oferit răspunsuri concrete la obiectivele stabilite, răspunsuri care sunt utile și pertinente soluționării cauzei. În al doilea rând, chiar dacă s-ar admite faptul că nu poate fi extrasă din conținutul raportului de expertiză nicio concluzie pertinentă și utilă soluționării prezentului dosar, tribunalul ar fi trebuit atunci să încuviințeze obiecțiunile la raport și să ceară expertului lămuriri și completări sau ar fi trebuit, din oficiu, în baza rolului său activ să pună în discuția părților necesitatea realizării unei completări la raport sau a unui nou raport de expertiză. Este inadmisibil ca o parte să afle din considerentele hotărârii că o probă administrată la solicitarea sa și în scopul dovedirii pretențiilor formulate este considerată de către instanță ca fiind neviabilă, dintr-un motiv ce permitea completări sau lămuriri din partea expertului, pe durata derulării dezbaterilor în cauză. În al treilea rând, este eronată concluzia instanței de fond în sensul că raportul de expertiză are la bază o premisă greșită, respectiv aceea că HCL nr. 493/2014 este nelegală și ca urmare nu poate fi primită în cauză. Instanța de apel nu doar că nu corectează greșeala de judecată a instanței de fond, ci a înțeles să o amplifice, folosind un raționament identic, respectiv abia în etapa deliberativă asupra apelului statuează în sensul că proba cu expertiza în urbanism nu ar fi utilă soluționării cauzei, deși o astfel de afirmația sau critică nu a făcut obiectul cererii de apel sau a întâmpinării la apel. Limitele devolutive ale apelului au fost încălcate și prin dezlegarea dată de instanța de apel probei cu expertiza, în condițiile în care încheierea de ședință a tribunalului, prin care a fost încuviințată administrarea și au fost încuviințate obiectivele la expertiză, nu a fost atacată cu apel de niciuna dintre părți. Din argumentul instanței de apel rezultă că s-a constatat neîntrunirea condițiilor de admisibilitate a probei, așa cum acestea sunt prevăzute de art. 255 C. proc. civ., sens în care instanța a făcut aprecieri dincolo de limite apelului formulat, în condițiile în care acest element al judecății de la fond nu a fost criticat, recurenta susținând încălcarea dreptului său la un proces echitabil, respectiv încălcarea prevederilor art. 9, art. 14, art. 20 C. proc. civ. D. Printr-un alt motiv de recurs s-a susținut că hotărârea instanței de apel are la bază argumente contradictorii și a fost dată cu încălcarea normelor de drept material, fiind expuse următoarele critici: În cauză s-a pus în discuție vătămarea dreptului de proprietate al reclamantei, în condițiile în care aceasta nu are posibilitatea de a mai edifica pe terenurile sale niciun fel de construcții civile cu caracter rezidențial sau comercial. Prin urmare, instanța de apel ar fi trebuit să constate situația excesiv de împovărătoare pentru reclamantă, determinată de încadrarea suprafețelor de teren în UTR Is_a și Va care au următoarele destinații conform PUG 2014: - Is_a - Zonă a ansamblurilor independente, dedicate instituțiilor și serviciilor publice și de interes public. Prin instituție se înțelege un organ sau organizație (publică sau privată) care desfășoară activități cu caracter social, cultural, administrativ etc, cu caracter necomercial/nonprofit. Funcțiunile sunt de tip medical, educațional, de cercetare etc., recurenta insistând a se remarca menționarea expresă a caracterului necomercial/nonprofit al posibilității de folosire a imobilului proprietatea unei societăți comerciale. - Va - Spații verzi - scuaruri, grădini, parcuri cu acces public nelimitat. De asemenea, recurenta a arătat că se remarcă regimul urbanistic de spațiu public cu acces nelimitat, al unei proprietăți private în anul 2022, în România, membră a Uniunii Europene. Modul în care Primăria Municipiului Cluj-Napoca a decis unilateral ca pe o proprietate privată, deținută de o societate comercială, să instituie o destinație a terenului incompatibilă cu proprietatea privată și activitatea comercială, reprezintă o chestiune ce nu poate fi ignorată și se impunea a fi constatată ca fiind prejudiciabilă pentru reclamantă. Instanța de apel a omis să observe că responsabilitatea oferirii către cetățeni a serviciilor publice aparține în exclusivitate autorităților publice locale, aspect ce rezultă în mod cert din prevederile Codului administrativ. În niciun context, reclamantei, ca societate comercială de drept privat, nu i se poate cere sau impune să presteze o activitate de interes public sau să presteze un serviciu de interes public și, cu atât mai puțin, să edifice construcții care să servească unui asemenea scop. Prin prisma dispozițiilor art. 5 și art. 92 din Codul administrativ rezultă că există o incompatibilitate absolută între reglementarea urbanistică și destinația stabilită de autoritatea publică locală pentru imobilul teren proprietatea reclamantei, respectiv destinație de utilitate publică și regimul actual de proprietate privată al acestuia. Limitarea posibilității de folosire a proprietății doar pentru o destinație care să faciliteze prestarea unui serviciu public reprezintă în mod evident o îngrădire abuzivă a dreptului de proprietate și o limitare până la golire sau anihilarea conținutului dreptului de proprietate și a atributelor de folosință și dispoziție. Raportat la datele prezentei spețe, comportamentul pârâților este abuziv, în condițiile în care aceștia nu uzează pentru atingerea scopului dorit (asigurarea unor servicii publice pentru comunitate) de mecanismele legale de expropriere pentru utilitate publică, pe care le au la dispoziție, mecanisme care în egală măsură prevăd și stabilesc și o protecție a privatului afectat, ci aleg o cale paralelă, prin care instituie în sarcina proprietarului doar îngrădirea dreptului de proprietate, fără acordarea unei juste și prealabile despăgubiri. În acest sens, prevederile legale aplicabile scopului urmărit de autoritățile publice locale sunt art. 858 și art. 863 din C. civ.. Prevederile art. 1 și art. 2 ale Legii nr. 33/1994 prevăd faptul că pot fi expropriate bunurile persoanelor fizice sau juridice, doar pentru cauză de utilitate publică, după o dreaptă și prealabilă despăgubire. Legea nr. 255/2010 prevede, de asemenea, că pentru anumite tipuri de lucrări se va parcurge o procedură de expropriere. Având în vedere aceste acte normative, este evident că mecanismul de reglementare urbanistică a unor terenuri proprietate privată a fost gândit și conceput de reprezentanții autorității publice locale în vederea producerii unor efecte juridice ce contravin unor norme imperative. Curtea Europeană a Drepturilor Omului s-a pronunțat în numeroase cauze în care persoane private reclamau faptul că statul le-a încălcat dreptul de proprietate fie prin interdicții care îi împiedicau să își exercite real și integral drepturile asupra unui imobil, fie prin ocuparea terenului prin obiective de interes public, fără a se proceda la exproprierea pentru utilitate publică și la despăgubirea justă și prealabilă. Curtea a reținut noțiunile de expropriere de fapt, pentru prima ipoteză, a interdicțiilor și expropriere indirectă pentru cea de-a două ipoteză, a ocupării în fapt. Atât timp cât dreptul de proprietate privată este îngrădit, iar atributele sale sunt doar iluzorii, ne aflăm în prezența unei exproprieri de fapt. În baza jurisprudenței CEDO, s-a stabilit că există exproprieri de fapt de fiecare dată când "diversele măsuri ale autorităților statale au ca rezultat lipsirea titularului de posibilitatea exercitării atributelor dreptului său". Astfel, în cauza Sporrong et Lonnroth c. Suedia, piatra de temelie a jurisprudenței CEDO în materia exproprierii de fapt, Curtea a statuat că "în absența unei exproprieri formale, adică a operării unui transfer de proprietate, Curtea este ținută să privească dincolo de aparențe și să analizeze realitatea situației litigioase." În practica CEDO au fost identificate nenumărate situații în care proprietarii privați sunt împiedicați să își exercite atributele folosinței și, indirect, al dispoziției, prin invocarea de către autoritățile locale a unor interese publice, aparent superioare celor private. În analizarea acestui tip de situații, s-a concluzionat constant că de la încălcarea folosinței, la dispariția oricărei posibilități reale de a dispune de bun, este doar un pas. Orice încercare a proprietarilor de a dispune prin acte între vii cu titlu oneros de respectivele bunuri, va fi sortită eșecului având în vedere că orice alt nou proprietar se va vedea supus acelorași restricții. Astfel, în ipoteza în care reclamanta ar dori înstrăinarea imobilului teren, în mod evident această posibilitate de înstrăinare a dreptului de proprietate este grav afectată, întrucât nicio persoană nu ar fi interesată de achiziționarea unui teren pe al cărui amplasament vor fi realizate lucrări de interes public și care nu va putea fi niciodată valorificat în interes privat, prin edificarea de construcții private. De asemenea, recurenta-reclamantă a precizat că acest proiect de utilitate publică ce se dorește a fi realizat pe proprietatea sa este unul de notorietate, fiind adus la cunoștința publicului prin numeroase articole și declarații publice ale primarului Municipiului Cluj-Napoca. Din această perspectivă, a apreciat că există o ingerință în dreptul de proprietate privată din prisma dispozițiilor paragrafului 1 teza I a art. 1 din Protocolul 1 CEDO, potrivit cărora: "Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale." Principiile și practica CEDO admit faptul că dreptul de proprietate nu este unul absolut, anumite ingerințe fiind admise, sub rezerva existenței unor prevederi legale emise conform interesului general. Posibilitatea autorității publice de a reglementa exercitarea dreptului de folosință în conformitate cu interesul public general trebuie interpretată în lumina principiului consacrat de norma enunțată, demers ce implică parcurgerea testului legalității, scopului legitim și a proporționalității ingerinței. Legalitatea presupune ca ingerința să fie prevăzută de o lege în sensul Convenției, iar legea trebuie să fie accesibilă, precisă și previzibilă. În speță, a arătat recurenta, legea organică în materie, respectiv Legea nr. 33/1994, nu conține prevederi care să fie compatibile cu situația în care se află bunul proprietatea sa. Ingerința trebuie sa respecte raportul rezonabil de proporționalitate între mijloacele folosite și scopul urmărit. În cazul de față, inexistența unei indemnizații prealabile sau măcar concomitente cu instituirea ingerinței autorității în exercitarea normală a atributelor dreptului de proprietate face ca echilibrul și proporționalitatea măsurilor și efectelor să fie evident încălcat de conduita autorităților publice. CEDO a considerat, de asemenea, că exproprierea poate să fie și una de fapt, atunci când, deși persoana rămâne formal proprietar al bunului, ea nu mai dispune de elementele esențiale ale dreptului de proprietate, pe care, deși îl are, nu îl poate exercita. A indicat recurenta-reclamantă cauzele Bugajny contra Polonia, Meflacher contra Austria, Loizidou contra Turciei. Mai mult chiar, a susținut recurenta, transpare din conținutul argumentării soluției instanței de apel o motivare contradictorie cu soluția pronunțată, din perspectiva aprecierii făcute, instanța de apel reținând că "Nu se poate nega, totuși că destinația acestor terenuri în concepția PUG 2014 privește satisfacerea interesului public comunitar, după cum nu este negată intenția municipalității de a proceda în concret la exproprierea terenurilor afectate de proiectul de investiție publică, însă din perspectiva pretinsă de reclamantă, a unei exproprieri de fapt ca urmare a ingerinței autorității publice prin adoptarea PUG 2014, cererea dedusă judecății nu poate fi admisă." Cu alte cuvinte, deși instanța de apel constată că reglementarea actuală urbanistică a imobilului satisface doar un interes public comunitar și mai mult decât atât există o intenție de expropriere în viitor, nu există o ingerință a autorității în conținutul dreptului de proprietate, care să impună aplicarea mecanismului exproprierii de fapt. Recurenta-reclamantă consideră că, din contră, constatarea de către instanța de apel a scopului și interesului exclusiv public urmărit de către autoritate și intenția acesteia de a expropria terenul intenție nematerializată pe durata de 8 ani impunea o soluție de admitere a apelului și implicit a cererii de chemare în judecată. Rezultă din raționamentul instanței de apel că dreptul reclamantei la o dreaptă despăgubire în cazul unei viitoare exproprieri este aparent recunoscut, în schimb momentul nu este "prealabil", ci amânat, sine die, până la o data viitoare, nedefinită, perioadă de timp în care atributul folosinței și dispoziției materiale este cvasitotal indisponibilizat pentru proprietar. Procesul de "rezervare a terenurilor prin documentație de urbanism" nu are niciun temei legal și creează o stare de incertitudine cu privire la situația juridică a terenurilor. Nu se cunoaște dacă la finalul perioadei de rezervare urmează o procedură de expropriere și nici nu există mijloace de a reactualiza oportunitatea rezervării la intervale rezonabile de timp. Suplimentar, indisponibilizarea este instituită pe o perioadă nedeterminată, sporind starea de incertitudine și de prejudiciu cauzat de lipsirea de folosința a imobilelor pentru proprietari. Incertitudinea generată de mecanismul de "rezervare" instituie o sarcină excesivă pentru proprietari, cu încălcarea proporționalității între scopul legitim și mijloacele utilizate. Se observă din raționamentul instanței de apel cu privire la acest aspect, al vătămării dreptului de proprietate, că aceasta a considerat relevant în analiza sa istoricul terenului, respectiv faptul că aceasta a avut în trecut o destinație urbanistică de utilitate publică (când imobilul avea regim de proprietate publică, anterior momentului dobândirii de către reclamantă a dreptului de proprietate), ignorându-se însă în mod absolut realitatea actuală și fiind omisă analiza situației din prezent, când imobilul are un alt regim juridic, fiind proprietate privată și, cu toate acestea, se revine la destinația urbanistică de utilitate publică. Distincția majoră ce se impunea a fi observată de către instanța de apel, în ceea ce privește succesiunea reglementărilor urbanistice în timp ale imobilului, era cea privind corelarea destinației urbanistice cu regimul de proprietate și se impuneau următoarele deosebiri între: - perioada anterioară anului 2010 (aprobare PUZ), în care imobilul a avut destinație urbanistică de utilitate publică și regim de proprietate publică; - perioada 2010 - 2014, când imobilul a avut destinația urbanistică de folosința privată în scop rezidențial și comercial și regim de proprietate privată; - perioada 2014 - prezent, cea în care imobilul obiect al procesului are destinație urbanistică de utilitate publică și regim de proprietate privată. Această ultimă perioadă este cea care face obiectul prezentului dosar, analiza instanței de apel fiind din această perspectivă eronată, atât timp cât se limitează la a analiza intervalele anterioare și extrapolează concluzii din aceasta pentru intervalul 2014 - prezent. Se deduce în raționamentul logico-juridic al instanței de apel, concluzia și convingerea instanței că încadrarea actuală a imobilului este corectă din punct de vedere urbanistic și coincide cu viziunea autorității publice de a derula politici publice de administrare a orașului, însă nu aceasta este chestiunea litigioasă în dosar. A arătat recurenta că, în prezentul dosar, ceea ce se pune în discuție este modul de implementare din partea autorității publice a acestei viziuni de dezvoltare a orașului, mod de implementare care îi încalcă flagrant dreptul de proprietate. În acest sens, și expertul în urbanism a menționat că o reglementare urbanistică de tipul celei din prezenta speță ar fi trebuit corelată cu un plan investițional al autorității publice locale și urmată imediat după instituire de o expropriere formală a imobilelor cu plata unei juste și prealabile despăgubiri, ceea ce în mod evident nu s-a întâmplat în speță. Privită în abstract, reglementarea urbanistică a unui imobil reprezintă un atribut al autorității și decizia este de cele mai multe ori una de oportunitate. În schimb, privită în concret, situația în care între anul implementării reglementării urbanistice (2014) și prezent au trecut 8 ani, în care reclamanta a avut în continuare imobilul blocat pentru un viitor proiect de investiție publică, iar această analiză mai aprofundată duce în mod evident la concluzia unei exproprieri de fapt ce se impune a fi corectată prin decizia instanței de judecată, prin reechilibrarea raportului dintre interesul public și interesul privat. Recurenta-reclamantă a solicitat casarea și trimiterea spre rejudecarea dosarului de către o altă instanță egală în grad Curții de Apel Cluj, care se justifică pentru o bună administrare a justiției. În drept, au fost indicate prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5, pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ. În probațiune, recurenta-reclamantă a solicitat proba cu înscrisuri, anexând Certificatul de Urbanism nr. x din 3 februarie 2011, Regulament PUZ și articole presă. 4.2 Motivele formulate de pârâții Municipiul Cluj-Napoca și Consiliul Local al Municipiului Cluj-Napoca prin recursul incident Criticile recurenților-pârâți privesc soluția de respingere a apelului incident pe care l-au declarat împotriva încheierii din 28 mai 2020 a Tribunalului Cluj, prin care s-a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune. Aceștia apreciază că instanța de apel a încălcat prevederile art. 2500 alin. (1) C. civ., întrucât a reținut că reclamanta/antecesoarea sa a cunoscut că imobilul nu poate fi utilizat conform destinației dorite de proprietar (teren construibil) la data formulării cererii de chemare în judecată înregistrate sub dosar nr. x/2017, având ca obiect anularea parțială a PUZ 2014, considerând astfel că, la 19 decembrie 2019, termenul de 3 ani nu a fost împlinit. În dezvoltarea acestei critici au arătat că termenul de prescripție curge de la data noului PUG, care în opinia reclamanților a produs exproprierea de fapt, acesta fiind aprobat prin HCL nr. 493/2014, act administrativ cu caracter normativ, publicat și pe pagina de internet a primăriei. Prin urmare, au trecut mai mult de 3 ani de la data publicării acestui act normativ și până la introducerea cererii de chemare în judecată. Temeiul de drept al recursului incident nu a fost indicat.

Apărările formulate în cauză Recurenți-pârâți Municipiul Cluj-Napoca și Consiliul Local al Municipiului Cluj-Napoca, ambii prin primar, au formulat întâmpinare prin care au invocat excepția inadmisibilității recursului declarat de reclamanta A. S.R.L. prin raportare la prevederile art. 483 alin. (1) și (2) coroborat cu art. 634 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ. De asemenea, au solicitat respingerea recursului reclamantei, ca nefondat, formulând următoarele apărări: Din prezentarea comparativă a celor două încadrări urbanistice PUG 1999 și PUG 2014 rezultă faptul că noul plan urbanistic general aduce încadrări urbanistice mult mai permisive decât vechea reglementare, astfel cum în mod corect au reținut instanțele de fond. PUZ 2010 și-a încetat valabilitatea din cauza conduitei reclamantei, care nu a început să demareze în decursul celor 4 ani de valabilitate a documentației PUZ formalitățile pentru emiterea cel puțin a unei autorizații de construire, astfel încât, adoptarea unui alt PUG în anul 2014 să nu impieteze asupra drepturilor deja recunoscute. Reclamanta a avut la dispoziție o perioadă de patru ani, prelungită ulterior cu încă 18 luni, deci mai mult de cinci ani în care putea să implementeze reglementările din PUZ de care se prevalează în argumentarea acțiunii (prevederi care erau asemănătoare celor din noul PUG). În continuare, recurenții-pârâți au prezentat în mod detaliat argumentele pentru care apreciază că Municipiul Cluj-Napoca a acționat în limite legale și în deplină concordanță cu interesul suprem al comunității, schimbarea încadrării urbanistice fiind legală, servește interesul public și este o măsură proporțională. În referire la primul motiv de recurs, au invocat că un element central al speței îl reprezintă analiza dacă prin intervenirea noului PUG s-a produs sau nu vreun prejudiciu reclamantei, ceea ce necesită în mod implicit analiza și constatarea dreptului pe care 1-a avut asupra parcelelor reclamate anterior noului PUG, astfel că un asemenea aspect nu trebuie reclamat în cadrul apelului, pentru ca instanța de judecată să aibă permisiunea de a-1 analiza. Totodată, la fondul cauzei nu există vreo soluție pronunțată asupra dreptului de construire conferit parcelelor în discuție care să fi rămas cu autoritate de lucru judecat și care să nu permită judecarea acestui aspect al cauzei de către instanța de apel. Referitor la criticile prin care recurenta-reclamantă a invocat greșita aplicare a normelor de procedură civilă, au învederat că instanța de apel a urmărit să rețină că din actele de la dosarul cauzei nu rezultă că aceasta nu a avut beneficiul de a construi funcțiunile permise prin CB6. Au apreciat că această critică este inamisibilă, întrucât vizează situația de fapt. În ceea ce privește critica referitoare la lipsa de valoare probatorie a raportului de expertiză, au menționat că aceasta privește modul de apreciere asupra probei, ceea ce este inadmisibil în recurs. Cât privește motivul de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenții-pârâți au invocat că nu au fost aduse critici concrete în ceea ce privește viciul nemotivării, astfel că acest motiv de recurs este nul. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție. Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte reține următoarele: Analizând, prioritar, excepția inadmisibilității recursului principal, invocată de recurenții-pârâți Municipiul Cluj-Napoca și Consiliul local al municipiului Cluj-Napoca, Înalta Curte constată că excepția a fost întemeiată pe dispozițiile art. 483 alin. (1) și (2) C. proc. civ. coroborate cu cele ale art. 634 alin. (1) pct. 4 din același act normativ, intimații susținând că întrucât hotărârea recurată a fost pronunțată în materie de expropriere aceasta nu poate face obiectul recursului fiind o hotărâre definitivă. Obiectul cererii de chemare în judecată înregistrată la data de 19 decembrie 2019 sub nr. x/2019 pe rolul Tribunalului Cluj îl reprezintă solicitarea reclamantei de constatare a exproprierii de fapt a celor două imobile proprietatea acesteia, unul în suprafață de 4.590 mp identificată în regim de CF sub nr. x, cadastral x și al doilea în suprafață de 1.522 de mp înscris în CF x cadastral x, ambele situate administrativ în intravilanul municipiului Cluj-Napoca. Prin aceeași cerere, reclamanta a solicitat obligarea pârâtului MUNICPIUL CLUJ-NAPOCA la acordarea unei juste despăgubiri pentru cele două imobile expropriate în fapt și, totodată, a se constata transferul dreptului de proprietate în patrimoniul pârâților concomitent plății despăgubirii. Înalta Curte, constată că tribunalul a calificat demersul judiciar al reclamantei ca fiind o acțiune în realizare prin care aceasta urmărește obținerea de despăgubiri pentru porțiunile de teren pe care, potrivit Planului Urbanistic general aprobat prin HCL nr. 493/2014, nu se pot edifica construcții de natura celor avute în vedere de petentă la momentul achiziționării lor, chiar dacă în petitul acțiunii se solicită constatarea existenței unei exproprieri de fapt. A mai statuat tribunalul că faptul că reclamanta a investit instanța cu o solicitare de constatare a existenței unei exproprieri de fapt, nu presupune, contrar susținerilor pârâților, parcurgea întregii etape de expropriere reglementată de dispozițiile Legii nr. 33/1994. Totodată, curtea de apel, prin decizia recurată, a statuat că, deși cererea de chemare în judecată este formulată în două etape - una în constatarea exproprierii de fapt, iar a doua în obligarea pârâților la plata despăgubirilor, practic petitul privind acordarea despăgubirilor ca urmare a exproprierii de fapt are natura unui petit principal, patrimonial. În acest sens, instanța de apel a reținut că ceea ce se reclamă este un ilicit civil constând în conduita abuzivă a autorității publice care, deși prin PUG 2014 a stabilit funcționalități specifice proprietății publice pe terenurile proprietate privată (Is_a și Va), aceeași autoritate nu a luat măsura exproprierii celor două terenuri proprietatea reclamantei, generând privarea acesteia de toate atributele dreptului de proprietate, fapt ce echivalează cu o expropriere de fapt, generând o sarcină excesivă asupra proprietății private și solicită repararea prejudiciului constând în contravaloarea acestor terenuri. Prin urmare, Înalta Curte constată că obiectul cauzei, astfel cum a fost calificat și analizat de instanțele fondului, nu este un litigiu în materie de expropriere, în sensul formal al acestei instituții juridice, astfel cum este reglementată în Legea nr. 33/1994 sau Legea nr. 255/2010, ci este un litigiu care se circumscrie materiei răspunderii civile delictuale, în sens larg, acțiunea promovată fiind una patrimonială. Așadar, raportat la aceste constatări, se reține că hotărârea recurată nu este o hotărâre pronunțată în materie de expropriere, în sensul art. 483 alin. (2) C. proc. civ., nu are caracter definitiv, în raport de dispozițiile art. 634 alin. (1) pct. 4 din același act normativ și poate face obiectul recursului potrivit art. 483 alin. (1) C. proc. civ., motive pentru care Înalta Curte consideră ca fiind neîntemeiată excepția inadmisibilității analizată astfel încât urmează a o respinge ca atare. Analizând pe fond recursurile formulate în cauză, Înalta Curte constată că recursul principal este întemeiat, iar cel incident este nefondat, pentru considerentele ce urmează să fie expuse. Cu privire la recursul principal. Un prim motiv de recurs invocat de reclamanta recurentă vizează depășirea de către instanța de apel a limitelor devoluțiunii fixate de apelant prin cererea de apel, recurenta susținând că instanța de prim control judiciar a pronunțat hotărârea reținând argumente care nu au fost invocate de nici una dintre părți nici în fața instanței de apel, dar nici cu ocazia judecății în primă instanță. Subsumat aceluiași motiv de recurs, s-a arătat că prin această conduită a instanței de apel, constând în aceea de a judeca dosarul în baza unor elemente necunoscute părților (nepuse în discuție), se încalcă principii elementare ale procedurii civile, respectiv principiul disponibilității, principiul contradictorialității, principiul rolului judecătorului în aflarea adevărului. În acest stadiu al analizei, Înalta Curte reține că, deși recurenta a încadrat aceste argumente în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și pct. 6 C. proc. civ., cum aspectele semnalate vizează nereguli de ordin procedural, cu referire la depășirea limitelor efectului devolutiv al apelului ori a rolului activ al judecătorului, precum și încălcarea principiilor disponibilității și contradictorialității, acestea vor fi examinate din perspectiva cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., a cărui incidență, însă, nu se verifică în cauză. Potrivit art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., casarea hotărârii se poate dispune atunci când, prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității. Acest motiv de casare evocă prevederile art. 175 și art. 176 din C. proc. civ. cu privire la nulitatea condiționată sau necondiționată a actelor de procedură, precum și pe cele ale art. 178 referitoare la regimul juridic al nulității și ale art. 179 care vizează efectele acesteia, ambele din același act normativ. Nulitatea, ca sancțiune procedurală, se impune a fi analizată în strânsă corelație cu actele de procedură pe care instanța, părțile sau alți participanți le-au îndeplinit pe parcursul activității judiciare. Neregularitatea invocată de recurentă presupune încălcarea principiului disponibilității părților care guvernează procesul civil, care implică, conform art. 9 alin. (2) C. proc. civ., că acestea stabilesc, prin cererile și apărările lor, obiectul și limitele procesului. Totodată, se invocă nesocotirea de către instanța de apel a principiului contradictorialității, reglementat prin dispozițiileart. 14 C. proc. civ., care presupune, printre altele, că instanța este obligată să își întemeieze hotărârea numai pe motive de fapt și de drept, pe explicații sau pe mijloace de probă care au fost supuse, în prealabil, dezbaterii contradictorii. De asemenea, potrivit art. 22 alin. (6) din același cod, judecătorul este obligat să se pronunțe asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără a depăși însă limitele învestirii, cu excepția cazului în care legea dispune altfel. Pentru apel, dispozițiile art. 477 alin. (1) C. proc. civ. menționează că instanța de apel procedează la rejudecarea fondului în limitele stabilite, expres sau implicit, de către apelant. Totodată, conform art. 478 alin. (2) și (3) C. proc. civ., părțile nu se pot folosi înaintea instanței de apel de alte motive, mijloace de apărare și dovezi decât cele invocate în primă instanță sau arătate în motivarea apelului ori în întâmpinare, în calea de atac neputându-se schimba, printre altele, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată și nu pot fi formulate pretenții noi. Curtea de apel, ca primă instanță de control judiciar, în raport de criticile formulate, analizând cauza în fapt și în drept, potrivit art. 476 alin. (1) C. proc. civ., a verificat, în limitele învestirii sale, aplicarea normelor legale de către prima instanță de fond, în raport de care a constatat că cererea dedusă judecății este neîntemeiată, menținând soluția dispusă de tribunal. În concret, în susținerea acestui motiv de recurs, recurenta a arătat că argumentul reținut de instanța de apel(la pct. 2 pag. 26 din decizie), care constituie, în opinia petentei, elementul central al considerentelor deciziei contestate, potrivit căruia S.C. A.(fostă S.C. B. S.R.L., anterior fuziunii), nu ar fi avut dreptul (sau nu a dovedit în cauză dreptul) de a edifica imobile cu destinație comercială sau rezidențială în baza documentației PUZ aprobată prin HCL nr. 474/2010 nu a fost invocat în prezenta cauză de niciuna dintre părți, în nici o fază a judecății și nici nu a fost pus în discuție din oficiu de instanța de fond sau de apel. Această critică nu este întemeiată. Prin apelul formulat, reclamanta a susținut nelegalitatea și netemeinicia hotărârii atacate formulând critici pe fond prin care, printre altele, a precizat că este eronată concluzia la care a ajuns prima instanță în urma comparării celor două planuri de urbanism, respectiv PUZ 2010 și PUG 2014. Astfel, apelanta a menționat că "Distincția între reglementările urbanistice PUZ 2010 și PUG 2014 a fost făcută cu exactitate de către expertul în urbanism, care a arătat cu exactitate: că UTR CB6 (PUZ 2010) permitea edificarea și a unor construcții cu destinație publică și a celor cu destinație privată, pe când UTR actual IsA (PUG 2014) permitea doar edificarea de construcții cu destinație publică; că UTR V3A (PUZ 2010) permitea edificarea unor construcții private specializate în limitele POT și CUT rezultate din proiecte de amenajare, în timp ce încadrarea actuală Va (PUG 2014) nu mai permitea edificarea niciunui tip de construcții.", precum și că "Limitarea analizei instanței de fond la nivelul superficial de a considera cele două reglementări urbanistice ca fiind "asemănătoare" a trădat omiterea elementului litigios esențial al speței și anume aceea că prin reglementările urbanistice aferente PUG 2014 s-au eliminat toate posibilitățile pentru proprietar de a da terenului o destinație de regim privat/comercial." Învestită, astfel, cu cercetarea criticilor din apelul declarat de reclamantă, care combăteau temeinicia soluției instanței de fond, instanța de apel a realizat un examen propriu și complet privind regimului juridic al terenului în privința căruia reclamanta are un drept de proprietate. Exercitând controlul judiciar în limitele criticilor formulate și având în vedere elementele de fapt și temeiul de drept indicat în acțiune, ce conturează pretenția reclamantei privind plata de despăgubiri pentru imposibilitatea exercitării dreptului de proprietate în deplinătatea sa, ca urmare a "rezervării" terenului în vederea realizării în viitor a unor lucrări de utilitate publică, nu se poate reține că cercetarea judecătorească desfășurată de instanța de apel ar fi fost realizată în afara coordonatelor obiectului și cauzei acțiunii indicate de reclamantă în cuprinsul demersului judiciar ori a limitelor devoluțiunii generate de calea de atac, cu care a fost învestită. Contrar susținerilor recurentei, nu poate fi vorba de o depășire a limitelor obiective și subiective ale judecării cauzei, stabilite prin cererea de chemare în judecată, de vreme ce instanța de apel a avut în vedere, în exercitarea controlului judiciar, realizat în conformitate cu art. 477 alin. (1) C. proc. civ., temeiul legal și cauza pretențiilor deduse judecății, astfel cum sunt descrise în acțiune, reclamanta înseși făcând referire la regimul juridic diferit stabilit pentru terenurile în discuție prin cele două planuri de urbanism analizate și intervenirea unei exproprieri de fapt - contestată de pârât, prin apărările formulate - decurgând din pretinsa afectare a dreptului de proprietate chiar în substanța sa, prin menținerea asupra terenului a unei încadrări urbanistice incompatibile cu proprietatea privată, fără efectuarea unor demersuri în vederea unei exproprieri legale și fără plata unei indemnizații corespunzătoare. Printr-un al doilea motiv de recurs, recurenta invocă nelegalitatea deciziei instanței de apel susținând că aceasta a aplicat greșit normele de procedură civilă în ceea ce privesc probele, combinat cu aplicarea greșită a prevederilor Legii nr. 350/2001 și a Legii nr. 215/2001 (aplicabile HCL 474/2010 la data emiterii actului administrativ, în raport de dezlegările date de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii prin Decizia nr. 12/2021. În concret, recurenta susține că HCL de aprobare a documentației PUZ are natura unui act administrativ cu caracter normativ astfel încât instanța de apel a statuat eronat în sensul că petenta nu ar fi dovedit în cauză că terenul proprietatea sa ar fi fost reglementat prin PUZ aprobat prin HCL nr. 474/2010 și că fiind încadrat în UTR CB6 ar fi putut fi edificate pe suprafața acestuia imobile cu destinație rezidențiala si/sau comercială. În acest context al analizei, Înalta Curte reține că, deși recurenta a încadrat aceste argumente în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și pct. 8 C. proc. civ., cum aspectele semnalate vizează nereguli de ordin procedural, cu referire la rolul instanței în cunoașterea, încuviințarea ori administrarea probelor, acestea vor fi examinate din perspectiva cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., a cărui incidență, însă, nu se verifică în cauză nici sub acest aspect. Înalta Curte constată că subsumat acestui motiv de recurs, printr-o primă categorie de critici, recurenta sugerează că, întrucât HCL nr. 474/2010 are caracter de act normativ, nu se impunea să dovedească aspectele anterior menționate, instanța de apel având obligația de a le cunoaște din oficiu, în baza art. 252 C. proc. civ. Contrar, susținerilor recurentei, Înalta Curte constată că instanța de apel a analizat HCL nr. 474/2010 tocmai prin prisma acestuia de act administrativ cu caracter normativ și în urma evaluării sale a statuat asupra regimului juridic al terenurilor în cauză. O a doua categorie de argumente invocate în susținerea acestui motiv de recurs vizează încălcarea de către instanța de apel a semnificației noțiunii de Unitate Teritorială de Referință (UTR) prin dezlegările date prevederilor art. 47 și art. 49 alin. (3) din Legea nr. 350/2001 în sensul că aceasta a statuat eronat cu privire la faptul că terenul recurentei ar fi fost inclus prin PUZ aprobat prin HCL nr. 474/2010 și în UTR CB5 și în subzona de UTR CB6, recurenta arătând că din niciun element al documentației PUZ nu rezultă o astfel de ipoteză, respectiv cea de suprapunere între UTR CB5 și UTR CB6, în care UTR CB6 reprezintă doar o subzona a UTR CB5. A mai precizat recurenta că instanța de apel a omis să observe că tocmai schimbarea încadrării imobilelor studiate din UTR CB5 în UTR CB6 era scopul și obiectivul urmărit prin documentația PUZ aprobată prin HCL nr. 474/2010. Cu privire la aceste susțineri ale recurentei, Înalta Curte constată că deși se invocă dezlegările eronate date de instanța de apel prevederilor art. 47 și art. 49 alin. (3) din Legea nr. 350/2001, în realitate recurenta contestă situația de fapt reținută de instanța de apel cu privire la unitatea teritorială de referință în care ar fi fost încadrate terenurile recurentei potrivit documentațiilor de urbanism aplicabile anterior PUG 2014. Potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ. "recursul urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile." Din interpretarea dispozițiilor legale anterior menționate, Înalta Curte reține că recursul reprezintă acea cale extraordinară de atac prin care hotărârea atacată este supusă controlului judiciar prin prisma conformității sale cu regulile de drept aplicabile, ceea ce implică recunoașterea posibilității părții interesate de a o critica doar pentru motive de nelegalitate, iar nu și de netemeinicie. Recursul este, așadar, nedevolutiv, față de conținutul motivelor de recurs reglementate în cuprinsul dispozițiilor art. 488 C. proc. civ., fiind în afara oricărei îndoieli că legiuitorul noului C. proc. civ. a exclus posibilitatea ca instanța de recurs să poată examina hotărârea atacată cu privire la aspecte care țin de stabilirea situației de fapt (deci inclusiv de recalificarea faptelor și de interpretarea probelor). Aceasta înseamnă că cercetarea prin probe, stabilirea, evaluarea sau reevaluarea juridică a faptelor nu este îngăduită în cadrul acestei căi de atac. O asemenea prerogativă este acordată de lege instanțelor fondului, adică primei instanțe și celei de apel. În raport și de funcția constituțională principală a Înaltei Curți de Casație și Justiție, aceea de a asigura interpretarea și aplicarea unitară a legii, recursul judecat de instanța supremă are, după cum deja s-a arătat mai sus, ca scop exclusiv verificarea legalității hotărârii atacate, iar nu a temeiniciei ei. Acest principiu nu este însă contrazis în situația în care Înalta Curte de Casație și Justiție este pusă în situația de a da efecte juridice unor fapte pe deplin stabilite de instanțele fondului sau care sunt necontestate, căci într-un asemenea caz instanța supremă nu trebuie să stabilească ea însăși faptele, ci doar să determine efectele juridice care, potrivit legii aplicabile, decurg din existența respectivelor fapte, o asemenea prerogativă păstrându-se în sfera controlului de legalitate. Pornind de la aceste premise legale, Înalta Curtea constată că prin argumentele analizate în susținerea acestui motiv de recurs se invocă aspecte de fapt, de netemeinicie, prin care recurenta încearcă să dovedească o altă situație de fapt decât cea avută în vedere de instanța de apel la pronunțarea deciziei recurate, aspecte care însă nu pot face obiectul analizei instanței de recurs. Printr-un al treilea motiv de recurs, recurenta susține încălcarea de către instanța de apel a