ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 542/2022

Obiectul cererii de chemare în judecată. Prin acțiunea civilă înregistrată pe rolul Tribunalului Cluj în dosarul nr. x/2020, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâții municipiul Cluj-Napoca prin Primar și Consiliul Local al municipiului Cluj-Napoca, a solicitat instanței să constate nulitatea absolută a Declarației autentificate sub nr. x/20.05.2016 de notar public B.; să constate exproprierea de fapt în ceea ce privește imobilul teren situat administrativ în intravilanul municipiului Cluj-Napoca, str. x, jud. Cluj, în suprafață de 43 mp, înscris în C.F. nr. x Cluj-Napoca, nr. cad. x; să oblige pârâtul de rd. l la acordarea către reclamantă a unei juste despăgubiri reprezentând contravaloarea imobilului expropriat, despăgubire calculată la valoarea de 250 euro/mp; să oblige pârâții la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu.

Hotărârea pronunțată în primă instanță. Prin sentința civilă nr. 616 din 10.12.2020 a Tribunalului Cluj pronunțată în dosarul nr. x/2020, s-a admis cererea de chemare în judecată, și în consecință: S-a constatat nulitatea absolută a declarației autentificate sub nr. x/20.05.2016 de notar public B.. S-a constatat exproprierea de fapt a terenului în suprafață de 43 mp înscris în C.F. nr. x Cluj-Napoca, nr. cad. x, situat în Cluj-Napoca, str. x. Pârâtul Municipiul Cluj-Napoca a fost obligat să plătească reclamantei suma de 7.396 euro cu titlu de despăgubiri. Pârâții au fost obligați, în solidar, să plătească reclamantei suma de 11.137 RON cheltuieli de judecată - taxă judiciară de timbru și onorariul experților.

Hotărârea pronunțată în apel. Prin decizia nr. 153/A din 15 iunie 2021 pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția I civilă s-a respins apelul declarat de pârâții Municipiul Cluj-Napoca și Consiliul Local al Municipiului Cluj-Napoca împotriva sentinței civile nr. 616 din 10.12.2020 a Tribunalului Cluj pronunțată în dosarul nr. x/2020, care a fost menținută.

Calea de atac formulată în cauză. Împotriva deciziei nr. 153/A din 15 iunie 2021 pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția I civilă au declarat recurs pârâții Primarul Municipiului Cluj-Napoca și Municipiul Cluj-Napoca

Înregistrarea recursului la Înalta Curte de Casație și Justiție și apărările formulate de părți: Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție la 31 martie 2021 și a fost repartizat aleatoriu Completului de filtru nr. 5. Prin rezoluția din 14 septembrie 2021, s-au dispus măsurile procesuale prevăzute de art. 490 din C. proc. civ. Intimata A. a invocat în apărare excepția inadmisibilității recursului, arătând că a dedus judecății nelegalitatea caracterului mascat, forțat și gratuit a unei exproprieri în fapt a imobilului teren proprietatea sa și a solicitat acordarea de despăgubiri reprezentând contravaloarea prejudiciului creat prin expropriere. Așa fiind, devin incidente dispozițiile art. 483 alin. (2) din C. proc. civ. care exclud de la calea de atac a recursului hotărârile judecătorești pronunțate în materie de expropriere. Prin răspuns la întâmpinare, recurenții au solicitat respingerea excepției inadmisibilității căii de atac, cu argumentul că obiectul litigiului este anulare act și pretenții, nu expropriere, care este un petit accesoriu.

Memoriul de recurs Recurenții au solicitat admiterea recursului în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din C. proc. civ. Au arătat că petitul privind exproprierea este un petit accesoriu, întrucât s-a solicitat, în principal, anularea unor acte notariale. O primă critică vizează nelegalitatea deciziei din perspectiva faptului că instanța de apel a reținut existența unei "cauze ilicite" la momentul încheierii declarației autentificate, inducând ideea că, în situația dată, exproprierea ar fi fost singura modalitate de transfer a terenului litigios. Curtea a făcut trimitere la adresa nr. x/2011, fără a lua în considerare totodată faptul ca intimata nu era obligată să solicite la acel moment autorizația de construire, aceasta având posibilitatea să aștepte demararea unor investiții la drum de către autoritatea publică locală. Doar la acel moment putea interveni în discuție o expropriere în baza legii speciale. Instanța de apel și-a fundamentat soluția făcând abstracție de prevederile legale din C. civ. în materia transferului dreptului de proprietate și a făcut trimitere la o hotărâre rămasă definitivă ulterior datei autentificării declarației notariale prin care reclamanta a cedat dreptul său de proprietate asupra terenului. Cauza ilicită ar presupune două elemente: unul material, care constă în procedeul folosit și care, prin el însuși, nu este contrar legii și unul intențional, care constă în eludarea aplicării unui text de lege. Contrar interpretării date de către instanța de apel, cauza nu poate fi considerată a fi ilicită, decât dacă este contrară legii și ordinii publice. Apoi, potrivit art. 1236 alin. (3) din noul C. civ., cauza este imorală atunci când este contrară bunelor moravuri. Existenta unei cauze valabile se prezumă până la proba contrară, ori, în speța, nu s-a făcut aceasta dovadă. Pentru a determina caracterul cauzei în mod firesc trebuie stabilit scopul pentru care a fost încheiat actul, cum de altfel reține și instanța de judecata. Recurenții consideră că instanța de apel nu a analizat scopul urmărit de parte atunci când și-a dat consimțământul la încheierea actului juridic, întrucât în mod evident intimata-reclamanta a urmărit să își satisfacă propriile interese, respectiv obținerea autorizației de construire fără a mai aștepta momentul la care în zona respectivă ar fi urmat să se facă învestiții la drum și s-ar fi demarat și procedura de expropriere privind porțiunea de teren delimitată ca atare, în mod legal, în documentația de urbanism. Nu li se poate imputa recurenților că au eludat procedura de expropriere, atât timp cât intimata-reclamanta nu a dorit să aștepte o învestiție a municipalității în zonă, care sa presupună o expropriere în acord cu prevederile legii speciale. Opțiunea de a ceda terenul în favoarea municipalității a fost a reclamantei, în baza prevederilor legale care permit aceasta, însă nu motivată de o condiționare sau constrângere din partea pârâților, ci generată de propriile interese, respectiv demararea unui proiect învestițional. Contrar interpretărilor date de către instanța de apel prevederilor din C. civ. referitoare la cauză, consideră că intimata a avut prefigurarea mentală a scopului urmărit, înainte și în vederea încheierii actului juridic anulat de către instanța de fond, soluție menținută în apel. Intimata a dat declarațiile de renunțare analizând opțiunile avute și alegând-o pe cea care ii reprezenta interesul la acel moment. Faptul ca intimata a ales sa transfere cu titlu gratuit imobilul în proprietatea Municipiului Cluj-Napoca a fost voința acesteia, ținând seama în mod evident de faptul ca parcurgerea unei proceduri de expropriere a terenului delimitat cu destinația de drum conform prevederilor legale în Planul urbanistic general nu era de actualitate la momentul la care intimata a dorit sa realizeze o învestiție pentru propriul interes. Scopul semnării declarației notariale a fost emiterea autorizației de construire la acel moment și nu la unul ulterior. Conform prevederilor art. 1236 din C. civ., pentru a fi valabilă, cauza actului juridic civil trebuie să îndeplinească următoarele cerințe, cumulativ: să existe, să fie licită, să fie morală. Cauza nu există atunci când partea nu are aptitudinea de a-și reprezenta (prefigura) corect faptele sale ori consecințele acestora. Se poate considera că lipsa cauzei include și ipoteza în care cauza este falsă, deci când partea s-a aflat într-o eroare esențială asupra existenței cauzei, adică asupra motivului care a determinat-o să încheie actul juridic. Existența cauzei se apreciază prin raportare la momentul încheierii actului, iar, din aceasta perspectivă nu sunt relevante reținerile instanței de apel cu privire la sentința civila nr. 3504/2016 a Tribunalului Cluj, definitivă prin decizia civila nr. 1492/2017 a Curții de Apel Cluj, prin care a fost anulat art. 25 din RLU aferent PUG 2014. Pe de o parte, întrucât aceasta hotărâre a produs efecte doar ulterior, de la data publicării în Monitorul Oficial și, pe de altă parte, deoarece trasarea/delimitarea servituților de utilitate publica în PUG este obligatorie potrivit prevederilor H.G. nr. 525/1996, ale Legii 350/2001 și respectiv O.G. nr. 43/1997 de a căror conținut instanța de apel nu a ținut deloc seama. Apoi, conform art. 1236 alin. (2) C. civ., cauza este ilicită atunci când este contrară legii și ordinii publice. De asemenea, cauza este ilicită și în ipoteza fraudei la lege, deci atunci când actul juridic este doar mijlocul pentru a eluda aplicarea unei norme legale imperative, ceea ce nu este situația în cauza. Raportat la cele anterior expuse, nu se putea reține ca parcurgerea procedurii de expropriere era singura de urmat în speță, astfel cum a reținut instanța, instituția renunțării la dreptul de proprietate fiind prevăzută de C. civ. și fiind reglementată de art. 889 din noul C. civ. Recurenții consideră că în lumina noului C. civ. prevalează menținerea și confirmarea actului juridic într-o formă sau alta și chiar validarea lui, iar nu desființarea acestuia. Critică și faptul că prin anularea declarației notariale, HCL prin care s-a aprobat transferul dreptului de proprietate nu mai este valabil, întrucât aprobarea HCL a avut la baza declarația notarială și, astfel, nici transferul dreptului de proprietate nu mai este valabil, terenul rămânând în proprietatea intimatei, în baza principiului de drept resoluto iure dantis resolvitur ius accipientis. Acest principiu privește efectele nulității actului juridic fata de terți și este consacrat de art. 1254 alin. (2) din noul C. civ. Prin anularea declarației notariale situația de CF nu mai este conformă realității, înscrierea dreptului având la baza un anumit temei legal, iar prin modificarea acestuia-expropriere, se modifică acest temei. Intimata rămâne în proprietatea terenului litigios, terenurile delimitate în PUG ca servituți fiind rezervate până la un moment ulterior, al realizării unor învestiții în zona, doar acela fiind momentul în care se poate aduce în discuție instituția exproprierii, care, conform legii, este inițiată de către expropriator. Delimitarea/rezervarea servituților de utilitate publică în cuprinsul Planului urbanistic general este prevăzută de lege, în sarcina autorității administrative fiind instituită chiar o obligație în sensul reglementarii acestora, în acest sens fiind prevederile H.G. nr. 525/1996 - Regulamentul general de urbanism, O.G. nr. 43/1997, forma consolidată, Ordinul nr. 839/2009 - Cerințe urbanistice. Reglementările specifice din domeniul urbanismului impun norme imperative în privința arterelor rutiere, ce trebuiesc respectate de particulari, având în vedere faptul că, în conformitate cu dispozițiile art. 13 din Legea nr. 350/2001, folosul întregii comunități primează în cadrul dezvoltării urbanistice. Se critică și faptul că instanța de apel nu a ținut seama că autorizația de construcție a avut la baza un certificat de urbanism, respectiv CU nr. 2494/2015, depus în probațiune la dosar, CU a cărui anulare nu a fost solicitată și în baza căruia s-a emis ulterior autorizația de construire. În cuprinsul acestui act care nu a fost contestat și nici anulat, este prevăzut că se vor aplica în mod obligatoriu servituțile generate de obiectivele de utilitate publică precum și celelalte restricții, așa cum sunt ele evidențiate în PUG-plansa 3.2. Recurenții susțin că de o eventuală expropriere s-ar putea discuta doar în condițiile în care ar fi întrunite condițiile prevăzute de Legea nr. 33/1994, privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică și având în vedere faptul că nu a fost urmată procedura specială prevăzută de lege în materie de expropriere, acțiunea astfel cum a fost formulată este inadmisibilă. O ultimă critică se referă la faptul că instanța nu trebuia să îi oblige la plata despăgubirilor, terenul putând rămâne în continuare în proprietatea intimatei, cu destinația prevăzuta în PUG. Sub acest aspect, la pronunțarea hotărârii, s-a pornit de la premisa greșita conform căreia orice cale de acces trebuie sa fie în proprietate publică și, ca atare, autoritatea administrativă este obligată să acorde despăgubiri. Pentru a se putea edifica construcții autorizate, obligativitatea asigurării cailor de acces, astfel cum sunt acestea reglementate, este prevăzuta de reglementările legale anterior menționate. În ceea ce privește cuantumul despăgubirilor, soluția instanței este nelegală, întrucât imobilul în litigiu a fost supraevaluat, instanța de apel ignorând obiecțiunile la raportul de expertiză pe care le-au formulat în apel. Despăgubirile trebuie stabilite în baza unor criterii reale, efective, fiind necesară o corecție negativă la cele doua comparabile A și D, pentru argumentele cuprinse în obiecțiunile la expertiza pe care le susțin și în recurs. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție. Prioritar, Înalta Curte, având în vedere art. 22 din C. proc. civ., care la alin. (4) prevede că judecătorul dă sau restabilește calificarea juridică a actelor și faptelor deduse judecății, chiar dacă părțile le-au dat o altă denumire, va respinge excepția inadmisibilității recursului, invocată de intimata-reclamantă prin întâmpinare, având în vedere următoarele: Instanțele de fond au reținut, ca situație de fapt ce nu poate fi reconfigurată în recurs, că reclamanta a fost proprietara unei parcele de teren în suprafață de 800 mp, situată în Cluj-Napoca, înscrisă în CF x nr. cad. x, parcelă pe care a dobândit-o cu titlu de moștenire și partaj, în baza Certificatului de moștenitor nr. x/05.07.2011. Aceasta a efectuat în cursul anului 2016, demersurile necesare pentru obținerea unei autorizații de construire pentru edificarea unui imobil cu destinația de locuință și birou pe terenul pe care avea titlu de proprietate. Pârâta Primăria municipiului Cluj, prin adresa nr. x/5.08.2018, i-a comunicat faptul că parcela este grevată de servitute de utilitate publică instituită prin art. 25 din PUG-ul aprobat prin HCL nr. 493/22/12/2014, motiv pentru care, anterior obținerii autorizației de construire, este necesar să procedeze la dezmembrarea suprafeței de teren proprietatea sa și la înscrierea suprafeței astfel dezmembrate în CF cu titlu de drum, în favoarea Municipiului Cluj-Napoca. În baza declarației notariale autentificate sub nr. x din 20.05.2016 de către notarul public B., reclamanta a procedat la dezmembrarea terenului proprietatea sa în două parcele distincte și a renunțat, fără o contraprestație, la suprafața de teren de 43 mp în favoarea Municipiului Cluj-Napoca, ca o condiție impusă de pârâtă pentru obținerea autorizației de construire. Astfel, izvorul pretențiilor reclamantei este dat de restrângerea dreptului său de proprietate asupra suprafeței de 43 mp teren și de imposibilitatea de a dispune de propriul său bun, din cauza pârâtelor, care i-au restricționat exercitarea prerogativelor dreptului de proprietate asupra bunului litigios prin condițiile ce i le-au impus și prin instituire unei servituți de uz public, fără plata vreunei despăgubiri. Reclamanta a inițiat prezentul demers judiciar solicitând să se constate nulitatea declarației notariale prin care în temeiul art. 562 alin. (2) și 889 din C. civ. a renunțat la dreptul său de proprietate asupra acestei parcele de teren. Înalta Curte reține că obiectul cererii de chemare în judecată și cauza acesteia sunt elocvente pentru a stabili cadrul procesual și limitele obiective ale învestirii instanței. În ceea ce privește obiectul, acesta constă în ceea ce părțile înțeleg să supună judecății, ceea ce ele pretind ca judecătorii să verifice, să aprecieze, să constate, să judece, acțiunea aducând în discuție o problemă de fapt și una de drept. Așa fiind, se reține că în speță, instanța nu a fost învestită cu o acțiune întemeiată pe legile ce reglementează exproprierea pentru cauză de utilitate publică, respectiv cererea expropriatorului de a se dispune exproprierea și de a se stabili cuantumul despăgubirilor datorate proprietarului sau contestarea, în etapa judiciară, a cuantumului despăgubirilor acordate în etapa administrativă a procedurii de expropriere. În prezenta cauză, reclamanta a solicitat constatarea nulității actului notarial încheiat pentru o cauză ilicită și imorală, obligarea pârâtului Municipiul Cluj Napoca la repararea prejudiciului pentru ingerința autorității administrative în dreptul său de proprietate privată, corelativ cu lipsa oricărui demers din partea acestuia în vederea demarării procedurii legale a exproprierii și a plății unei despăgubiri echitabile, atât timp cât bunul său a fost afectat de o utilitate publică, proiectată prin Planul Urbanistic Zonal, aprobat, prin HCL Cluj Napoca nr. 493/2014. În consecință, raportat la limitele obiective ale acțiunii, respectiv pretenția concretă dedusă judecății, cauza juridică, precum și la limitele subiective ale acesteia, privitoare la părțile între care există raportul juridic litigios, astfel cum au fost fixate de însăși reclamantă, nu se poate reține incidența dispozițiilpor art. 483 alin. (2) din C. proc. civ., astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 310/2018, decizia atacată fiind susceptibilă de recurs. Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele, lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse. Motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. Recurenții au invocat ca motiv de recurs dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., potrivit cărora casarea unor hotărâri se poate cere când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei, fără însă a argumenta ce anume atrage incidența acestui motiv de casare. Potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., hotărârea judecătorească trebuie să cuprindă motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților. Înalta Curte consideră că este îndeplinită obligația instanței de a argumenta soluția adoptată, consacrată legislativ de dispozițiile citate, ce au în vedere stabilirea în considerente a situației de fapt expusă în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părților și punctul de vedere al instanței față de fiecare critică relevantă și, nu în ultimul rând, raționamentul logico-juridic care a fundamentat soluția adoptată, astfel încât această critică, invocată formal de pârâți, nu va fi primită. Motivul de recurs prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. Prima critică formulată de recurenții, referitoare la nelegalitatea deciziei atacate raportat la reținerea eronată a existenței unei cauze ilicite și imorale la încheierea actului autentificat prin care a operat transferul dreptului de proprietate și care au determinat instanțele de fond să admită acțiunea civilă a reclamantei nu este fondată. Curtea de apel, având în vedere starea de fapt reținută prin administrarea probatoriilor, a statuat că reclamanta a fost condiționată să dea declarația notarială prin care a renunțat la dreptul său de proprietate asupra terenului în litigiu în favoarea municipalității, întrucât nu ar fi putut să obțină, în alt mod, autorizația de construcție necesară pentru edificarea, în condiții de legalitate, a proiectului său imobiliar constând într-o locuință unifamilială. Pârâtele au susținut în apel și au reluat în recurs această critică, că reclamanta a optat pentru încheierea acestui act fiind în deplină cunoștință de cauză, voit, având reprezentarea gratuității lui și nedorind să aștepte încheierea unei proceduri de expropriere, ce nu era de actualitate la data solicitării autorizației de construcție și care presupunea derularea în mai multe etape, pe o perioadă lungă de timp, neștiindu-se data la care va fi finalizată. În acest context, susținerea pârâtei că reclamanta avea interesul în orizontul de așteptare apropriat de a obține autorizația de construire nu face decât să confirme raționamentul Curții care, analizând probele administrate de părți, inclusiv valoarea probatorie a adresei administrative nr. x/43 din 05 august 2016, emisă de Primăria municipiului Cluj Napoca, a reținut că unicul scop avut în vedere de reclamantă a fost obținerea autorizație de construire, actul notarial fiind încheiat pro causa. Pârâta nu se poate, astfel, folosi în apărare de o atitudine ce i se poate imputa. Nu în ultimul rând, teza probatorie propusă declarativ de pârâți în apel nu a fost susținută de dovezi apte să determine convingerea instanța de temeinicia argumentelor în sensul propus de aceștia. În reținerea caracterului nefondat al criticii, Înalta Curte are în vedere că o reluare a împrejurărilor/situației de fapt și de drept ale cauzei, în apel, care să le dubleze pe cele reținute deja în hotărârea de primă instanță, nu e necesară atunci când stabilirea lor corectă ori completă nu face obiect al controlului judiciar. Cum în recurs nu se pot reevalua probele administrate, motivele de recurs ce tind la modificarea deciziei urmare a unei reaprecieri a probelor, sunt inadmisibile. Se reține că instanța de recurs nu examinează faptele cauzei, existența și aprecierea lor aparținând puterii suverane a instanțelor de fond, astfel încât, pentru considerentele anterioare critica se privește ca nefiind fondată. Cât privește critica pârâților privind situația de fapt reținută în mod eronat în sensul că au eludat procedura de expropriere, având în vedere cadrul procesual determinat de reclamantă în prezenta cauză și de limitele judecății în apel, argumentele prezentate în memoriul de recurs excedează considerentelor deciziei atacate, neraportându-se la ele. Și critica referitoare la faptul că prin anularea declarației notariale, Hotărârea Consiliului Local prin care s-a aprobat transferul dreptului de proprietate nu mai este valabilă și că nici situația de CF nu mai este conformă, nu este fondată. În ceea ce privește această critică este de avut în vedere că judecătorii hotărăsc numai asupra obiectului cererii deduse judecății, fiind, prin urmare, ținuți a se pronunța numai cu privire la ceea ce s-a cerut în condițiile legii, iar nu cu privire la mai mult, mai puțin sau la altceva decât partea a solicitat. Pe de altă parte, caracterul devolutiv al apelului nu este unul absolut, el fiind limitat de două reguli restrictive exprimate prin adagiile tantum devolutum quantum appellatum ce stabilește că pricina se transmite către instanța superioară, spre a fi din nou judecată, doar în măsura sau în limitele în care activitatea instanței inferioare a fost criticată, iar, în speță, în fața instanței de apel, nu s-au formulat astfel de critici, apelanții susținând excepția inadmisibilității acțiunii și prin argumentul că HCL prin care s-a instituit servitutea publică nu a fost anulată. Cu toate acestea, trecând peste acest impediment, instanța de apel a analizat chiar și aceste susțineri, menținând sentința tribunalului care a statuat, cu privire la situația juridică a imobilului, că terenul în litigiu în suprafață de 43 mp înscris în CF x Cluj Napoca nr. cad x situat în strada x este grevat de o servitute de utilitate publică. Totodată, s-a reținut că reclamanta nu a avut nicio obiecțiune cu privire la acest aspect și la destinația conferită prin PUG conform normelor de urbanism menționate de pârâți. În cadrul considerentelor în discuție, au fost analizate susținerile din cererea de apel ale pârâților, apreciindu-se că acestea nu sunt dovedite, raportat la probatoriul administrat la solicitarea părților și că, oricum nu ar fi avut relevanță, în contextul factual deja stabilit, asupra soluției ce urma a se pronunța. Or, în cauză reclamanta nu a solicitat în mod expres anularea HCL și nici repunerea părților în situația anterioară, astfel încât critica se privește ca nefiind fondată. Se apreciază ca fiind lipsite de relevanță juridică susținerile din memoriu de recurs privind reglementările de care autoritățile administrative trebuie să țină cont și modalitățile în care instituie servituți de utilitate publică. De altfel, în concret, pârâții nu argumentează punctual în ce constă nelegalitatea soluției procesuale pronunțate în apel și care anume normă de drept a fost interpretată sau aplicată greșit, critica pe acest aspect neputând fi cenzurată în cadrul controlului de legalitate efectuat de instanța de recurs. În ceea ce privește critica recurenților cu privire la faptul că nu s-a solicitat anularea certificatului de urbanism, este vădit că acesta nu are valoarea unui titlu de proprietate autonom, el fiind doar un instrument tehnico-juridic de informare emis de autoritățile competente, prin care se fac cunoscute solicitantului elementele privind regimul juridic, economic și tehnic al imobilului existent la data solicitării și se stabilesc cerințele urbanistice care trebuie să fie îndeplinite. Prin urmare, nu s-ar putea aprecia că dreptul de proprietate al reclamantei asupra imobilelor în litigiu rezultă din certificatul de urbanism. Totodată, critica ce vizează ignorarea de către Curtea de apel a forței probatorii a acestui act, în care se menționa că se aplică obligatoriu servituțile de utilitate publică evidențiate în PUG, nu se poate circumscrie vreunui motiv de recurs prevăzut de art. 488 din C. proc. civ., întrucât vizează modul în care instanța a interpretat probele și nu un aspect de nelegalitate. În ceea ce privește inadmisibilitatea petitului de obligare a pârâților la plata despăgubirilor atât timp cât nu s-a derulat o procedură de expropriere, critica nu este fondată. Instanțele de fond au reținut ca aspect factual, că reclamanta este îndreptățită la obținerea unei juste despăgubiri, în condițiile în care dreptul de proprietate, un drept fundamental reglementat de dispozițiile art. 44 din Constituția României, i-a fost încălcat de către pârâte, prin impunerea servituții de utilitate publică, servitute care este menținută și în prezent. Pierderea elementelor esențiale ale dreptului de proprietate, deși persoana rămâne, formal, proprietarul bunului, cu privire la care însă nu mai poate exercita nici un atribut din conținutul dreptului, în lipsa unei prealabile și juste despăgubiri, afectează dreptul, în substanța sa, și reprezintă o încălcare din partea autorităților statului, sancționată de art. 1 din Protocolul nr. 1. Se poate spune, chiar dacă nu s-a derulat o procedură de expropriere, că recurenții au generat, în sarcina reclamantei, o interdicție în legătură cu un exercițiu complet al dreptului său de proprietate, determinată de un interes public, dar nu și-au îndeplinit și obligațiile pozitive corelative, și anume de a expropria, în drept, bunul și de a-i oferi titularei dreptului de proprietate o compensație financiară corespunzătoare indisponibilizării bunului. Aceasta întrucât nu se poate admite că realizarea unor obiective de politică socială de interes public de către autoritățile statului să fie suportate doar de o persoană anume, în speță, reclamanta. În concluzie, proporționalitatea în materia privării de proprietate este legată de obligativitatea autorităților de a stabili despăgubiri pentru bunul pierdut, calculate în funcție de pierderea suferită de proprietar. O altă condiție a proporționalității unei privări de proprietate este aceea ca indemnizarea să survină într-un interval de timp rezonabil de la momentul pierderii proprietății, întrucât proporționalitatea impune ca interesele divergente să sufere o satisfacere a lor concomitentă. Sub acest aspect, consecințele instituirii unei servituți de utilitate publică asupra terenului reclamantei, fără plata vreunei despăgubiri și fără urmarea procedurilor legale de expropriere care să fundamenteze o astfel de plată, reprezintă o ingerință severă în dreptul său de proprietate și, ca atare, o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție. Privarea de bun suportată de reclamantă în circumstanțele expuse mai sus constituie, totodată, și o încălcare a art. 44 alin. (3) din Constituția României, care obligă autoritățile statului, atunci când interesul general o impune, să procedeze la o expropriere în condițiile legii și doar cu "dreaptă și prealabilă despăgubire", ceea ce, în speță, nu s-a realizat. Ca atare, în mod corect și cu respectarea dispozițiilor enunțate din legea fundamentală, Curtea a menținut soluția primei instanțe, de acordare a despăgubirilor către reclamantă, ca mijloc de reparație pentru privarea de proprietatea imobilului în litigiu. Criticile referitoare la modalitatea de evaluarea a despăgubirilor, pun în discuție aspecte de evaluare a probelor, întrucât nu pot fi cenzurate din perspectiva nerespectăriii unor criterii legale de evaluare cum sunt, de exemplu, cele prevăzute de dispozițiile art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauze de utilitate publică, respectiv prețul cu care se vând, în mod obișnuit, imobilele de același fel în unitatea administrativ-teritorială, în stabilirea căruia se pot lua în calcul comparabile privind tranzacțiile efectuate pe piața imobiliară, la care se pot aplica eventuale corecții negative. Expertul desemnat în cauză a evaluat proprietatea reclamantei prin compararea acestei cu proprietăți similare ce au fost vândute (comparabile) sau care au fost oferite spre vânzare pe piață în trimestrul al doilea al anului 2016 pentru a stabili valoarea de circulație a terenului, cu luarea în considerare și a altor criterii de comparație cum ar fi: amplasamentul, suprafața, forma, gradul de echipare a terenului, modul de utilizare a proprietății etc. Pe de altă parte, potrivit regulii exprimate în adagiul probatio incumbit ei qui dicit, non ei qui negat, recurenții formulând obiecțiunile la raportul de expertiză, aveau sarcina de a proba ceea ce afirmă. Prin urmare, chiar în contextul în care instanța de apel a respins obiecțiunile formulate de pârâți, critica nu ar putea fi primită întrucât examinarea utilității și a concludenței unor probe în soluționarea cauzei reprezintă atributul exclusiv al instanței învestite cu cererea de probatoriu, iar măsurile dispuse de instanță în legătură cu această cerere nu pot fi cenzurate de instanța de recurs. În baza aceluiași raționament, nici criticile vizând cuantumul despăgubirii acordate reclamantei și supraevaluarea imobilului, nu ar putea fi primite. Faptul că, în urma aprecierii probelor administrate, instanța de apel a ajuns la o altă concluzie decât cea susținută de recurent cu privire la cuantumul despăgubirii cuvenite reclamantei pune în discuție o greșită stabilire a situației de fapt în raport de probele administrate. Or, așa cum s-a arătat, instanța de recurs nu are competența de a cenzura situația de fapt stabilită prin hotărârea atacată și de a reevalua în acest scop probele ci, doar de a verifica legalitatea hotărârii prin raportare la situația de fapt care deja a fost constatată, deoarece modul în care instanțele de fond au interpretat probele administrate și au stabilit pe baza acestora o anumită situație de fapt, nu constituie motiv de recurs în reglementarea art. 488 din C. proc. civ. Față de aceste argumente, Înalta Curte constată că nu sunt întrunite cerințele motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1)pct. 8 din C. proc. civ., hotărârea instanței de apel fiind pronunțată cu respectarea dispozițiilor legale incidente cauzei și, în consecință, va respinge, ca nefondat, recursul pârâților.