ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2874/2024

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Cluj la 26 iunie 2020, reclamanții A și B, au chemat în judecată pe pârâții Municipiul Cluj-Napoca și Consiliul Local al Municipiului Cluj-Napoca, solicitând: să se constate nulitatea absolută a declarației autentificate sub nr. 387 din 7 iunie 2016 de notar public C și a declarației autentificate sub nr. 7647 din 21 iulie 2016 de notar public D; să se constate exproprierea de fapt în ceea ce privește imobilul teren situat în Cluj-Napoca, jud. Cluj, în suprafață de 383 mp, înscris în CF nr. (...) Cluj-Napoca, nr. cad. (...) și a imobilul teren situat în Cluj-Napoca, jud. Cluj, în suprafață de 151 mp, înscris în CF nr. (...) Cluj-Napoca, nr. cad. (...); să fie obligat pârâtul Municipiul Cluj-Napoca la acordarea unei juste despăgubiri, reprezentând contravaloarea imobilelor expropriate, în valoare de 400 euro/mp. În drept, au indicate prevederile art. 1236, art. 1237 și Legea nr. 33/1994. Primul ciclu procesual

Hotărârea pronunțată în primă instanță Prin sentința nr. 494 din 16 iulie 2021, Tribunalul Cluj, Secția civilă a respins excepția dreptului material la acțiune invocată de pârâți. A admis cererea de chemare în judecată formulată de reclamanții A și B, în contradictoriu cu pârâții Municipiul Cluj-Napoca și Consiliul Local al Municipiului Cluj-Napoca, prin primar, și, în consecință: a constatat nulitatea absolută a declarației autentificate sub nr. 387 din 7 iunie 2016 de notar public C și a declarației autentificate sub nr. 7647 din 21 iulie 2016 de notar public D. A constatat exproprierea de fapt a imobilului teren situat în intravilanul municipiului Cluj-Napoca, jud. Cluj, în suprafață de 383 m.p., înscris în CF nr. (...) Cluj-Napoca, nr. cad. (...) și ą imobilului teren situat în intravilanul municipiului Cluj-Napoca, jud. Cluj, în suprafață de 151 mp, înscris în CF nr. (...) Cluj-Napoca, nr. cad. (...). A obligat pe pârâtul Municipiul Cluj-Napoca să plătească reclamanților suma de 112.641 lei pentru terenul în suprafață de 151 mp, respectiv de 285.705 lei pentru terenul în suprafață de 383 mp, cu titlu de despăgubiri. A obligat pe pârâți, în solidar, să plătească reclamanților suma de 18.504,46 lei, cheltuieli de judecată.

Hotărârea pronunțată în apel Prin decizia civilă nr. 276/A din 22 iunie 2022, Curtea de Apel Cluj, Secția I civilă a admis, în parte, apelul declarat de pârâții Municipiul Cluj-Napoca, prin primar și Consiliul Local al Municipiului Cluj-Napoca, prin primar, împotriva sentinței civile nr. 494 din 16 iulie 2021 a Tribunalului Cluj - Secția civilă, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că a respins în întregime cererea formulată de reclamanți. A menținut dispoziția din sentința apelată referitoare la respingerea excepției prescripției dreptului material la acțiune. A respins, ca rămas fără obiect, apelul declarat de pârâții Municipiul Cluj-Napoca și Consiliul Local al Municipiului Cluj-Napoca, prin primar, împotriva încheierii din 1 octombrie 2020 a Tribunalului Cluj. A obligat pe intimații A și B, în solidar, să plătească apelanților suma de 3.794,23 lei, cheltuieli de judecată în apel.

Decizia instanței de recurs Prin decizia nr. 724 pronunțată la 4 mai 2023, Înalta Curte de Casație și Justiție – Secția I civilă a respins ca nefondat recursul incident declarat de pârâții Municipiul Cluj-Napoca și Consiliul local al Municipiului Cluj-Napoca, prin primar, împotriva deciziei civile nr. 276/A din 22 iunie 2022 a Curții de Apel Cluj - Secția I civilă. A admis recursul principal declarat de reclamanții A și B împotriva aceleiași decizii. A casat în parte decizia recurată și a trimis cauza aceleiași instanțe spre rejudecarea apelului declarat de pârâți împotriva sentinței civile nr. 494 din 16 iulie 2021 a Tribunalului Cluj, Secția civilă. A menținut dispoziția privind soluția referitoare la respingerea excepției prescripției dreptului la acțiune. A menținut dispoziția referitoare la soluția de respingere, ca rămasă fără obiect, a apelului declarat de pârâți împotriva încheierii din 1 octombrie 2020 a Tribunalului Cluj, Secția civilă pronunțată în dosarul civil nr. x/117/2020. Al doilea ciclu procesual

Decizia pronunțată de instanța de apel – în rejudecare Prin decizia nr. 33/A din 1 februarie 2024, Curtea de Apel Cluj, Secția I civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de pârâții Municipiul Cluj-Napoca și Consiliul local al Municipiului Cluj-Napoca, reprezentanți prin primar, împotriva sentinței civile nr. 494 din 16 iulie 202, pronunțată de Tribunalul Cluj, pe care a menținut-o.

Calea de atac exercitată de pârâți Împotriva acestei decizii, au declarat recurs pârâții Municipiul Cluj-Napoca și Consiliul local al municipiului Cluj-Napoca, ambii prin primar, prin care au solicitat casarea deciziei recurate, iar în rejudecarea cauzei să fie respinsă cererea de chemare în judecată, pentru următoarele critici: Decizia instanței de apel se bazează în întregime pe motivarea că prevederile art. 25 din Regulamentul local de urbanism au fost anulate prin sentința nr. 3504/2016 a Tribunalului Cluj, însă acest argument depășește cadrul procesual, fiind încălcate prevederile art. 9 și art. 22 alin. (6) C. proc. civ. Motivul de nulitate absolută al celor două declarații autentificate, invocat de reclamanți, este reprezentat de cauza ilicită, decurgând din împrejurarea că cele două acte au fost date în temeiul art. 25 din Regulamentul local de urbanism, care a fost anulat prin sentința nr. 3504/2016 a Tribunalului Cluj. Nulitatea este sancțiunea care intervine, dacă legea nu dispune altfel, în situația în care la încheierea actului juridic civil nu au fost respectate dispozițiile legale privind condițiile de validitate, astfel cum reiese din dispozițiile art. 1246 alin. (1) C. civ. Prin urmare, cauza juridică a celor două declarații trebuie apreciată prin raportare la momentul în care au fost date, respectiv 7 iunie 2016 și 21 iulie 2016. Cu alte cuvinte, trebuie verificat dacă la aceste momente era în vigoare art. 25 din Regulamentul local de urbanism, aprobat prin HCL nr. 493 din 22 decembrie 2014. Este adevărat că, de principiu, nulitatea produce efecte ex nunc, dar totodată, în ceea ce privește hotărârile judecătorești pronunțate în contencios administrativ, dispozițiile art. 23 din Legea nr. 554/2004 stipulează că ,,hotărârile judecătorești definitive și irevocabile prin care s-a anulat în tot sau în parte un act administrativ cu caracter normativ sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor.” Prin urmare, întrucât la momentul la care cele două declarații au fost autentificate era în vigoare art. 25 din Regulamentul local de urbanism, nu se poate reține, așa cum nefondat susțin reclamanții, că aceste acte juridice unilaterale ar avea o cauză ilicită. În consecință, în condițiile în care declarațiile de renunțare la dreptul de proprietate sunt valabile, se impune respingerea petitelor subsidiare de constatare a exproprierii de fapt și de acordare a despăgubirilor. Diminuarea suprafeței parcelelor private va fi compensată din punct de vedere economic prin plusul de valoare pe care îl vor dobândi acestea prin operațiunea de urbanizare. În vederea urbanizării a fost întocmită documentația PUZ str. (...) – str. (...). Ținând cont de aceste aspecte, dreptul de proprietate al reclamanților nu este încălcat, aceștia beneficiind în continuare de terenurile aflate în proprietate. În ceea ce privește obligarea la plata despăgubirilor, soluția este greșită, atât raportat la motivele anterioare (autoritatea nu era obligată să exproprieze suprafețele în litigiu), dar și având în vedere că transferul dreptului de proprietate asupra terenului în favoarea municipalității în vederea dezvoltării infrastructurii zonei nu este un act păgubos pentru intimații-reclamanți, deci nu există un prejudiciu, contrar reținerilor instanței de fond. Documentația PUZ prezintă soluția de modernizare/lărgire a străzii fără a fi necesare exproprieri. Reglementarea circulațiilor s-a făcut printr-o procedură de reparcelare și cedare a unei părți din teren, în interesul, în primul rând, al locuitorilor din zonă, respectiv al beneficiarilor documentației, în acord cu normele legale incidente. PUG este o documentație de urbanism cu caracter director, astfel cum este reglementată de art. 46 din Legea nr. 350/2001, cu o valabilitate de 10 ani și se corelează pe toată această perioadă cu bugetele anuale aprobate. Așa fiind, deși peste imobilele în litigiu erau delimitate/trasate viitoare servituți de utilitate publică, autoritatea nu este obligată să demareze procedura de expropriere la cererea investitorilor, când aceștia doresc să inițieze o investiție privată. Această procedură se demarează la inițiativa expropriatorului când este planificată o investiție pentru care există un buget aprobat, ori aceasta nu era planificată la momentul la care intimații au dorit să construiască. Instanța a pornit în analiza situației deduse judecății de la o premisă total greșită, care a dus la concluzia că actele notariale în cauză au fost încheiate în scopul fraudării legii, că exproprierea era singura modalitate de transfer a dreptului de proprietate, ceea ce este nereal în lumina prevederilor art. 2, art. 16, art. 25 alin. (1), art. 29 și art. 37 din HG nr. 525/1996. Legea exproprierii reglementează și alte variante de transfer a dreptului de proprietate. Codul civil prevede mai multe modalități de transfer a dreptului de proprietate asupra unui imobil în favoarea autorității și, totodată, prevederile legale în domeniul urbanismului prevăd posibilitatea reglementării circulației terenurilor. Inclusiv dispozițiile Anexei nr. 2 la Legea nr. 350/2001 referitor la circulația terenurilor infirmă soluția instanței de judecată potrivit căreia singura modalitate de transfer a dreptului de proprietate asupra terenului litigios era exproprierea. În drept, au fost indicate motivele de recurs reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 5 și pct. 8 C. proc. civ.

Apărările formulate în cauză Intimații-reclamanți A și B au formulat întâmpinare, prin care au solicitat respingerea recursului, ca nefondat. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat de pârâți este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse. Luând în examinare criticile privind încălcarea prevederilor art. 9 și art. 22 alin. (6) C. proc. civ., care se subsumează motivului de recurs reglementat de art.488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., Înalta Curte constată că sunt nefondate. Principiul disponibilității, specific procesului civil, se caracterizează prin dreptul părții de a dispune de obiectul procesului, dar și de mijloacele procesuale acordate de lege, sens în care dispozițiile art.22 alin. (6) C. proc. civ. prevăd expres că „judecătorul trebuie să se pronunțe asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără însă a depăși limitele investirii, în afara de cazurile în care legea ar dispune altfel.” Obiectul acțiunii este ceea ce reclamantul solicită prin cererea adresată instanței, pretenția concretă a acestuia, iar cauza acțiunii, înțeleasă ca fundament juridic al pretențiilor, împreună cu împrejurările de fapt, reprezintă elementele generatoare, care au determinat demersul judiciar. Așadar, obiectul cererii de chemare în judecată și cauza acesteia sunt elocvente pentru a stabili cadrul procesual și limitele obiective ale învestirii instanței. În speță, obiectul litigiului pendinte vizează constatarea nulității absolute a declarațiilor notariale prin care reclamanții au renunțat la suprafețele de 383 mp teren, respectiv de 151 mp în favoarea Municipiului Cluj-Napoca, în vederea asigurării servituților de utilitate publică prevăzute prin PUG aprobat prin Hotărârea nr. 493/2014, constatarea exproprierii în fapt cu privire la aceste terenuri și obligarea pârâtului Municipiul Cluj-Napoca la plata unor despăgubiri juste pentru imobilele expropriate în fapt. Astfel cum s-a statuat prin decizia de casare nr. 724 din 4 mai 2023, motivul de nulitate absolută al celor două declarații autentificate, invocat de reclamanți, îl constituie cauza ilicită, decurgând din aceea că cele două declarații au fost date în temeiul art. 25 din Regulamentul local de urbanism (RLU), iar această prevedere a fost anulată de Tribunalul Cluj prin sentința nr. 3504/2016, pronunțată în dosarul nr. x/117/2016, soluție menținută în recurs de Curtea de Apel Cluj. Instanța de recurs a mai reținut că izvorul pretențiilor reclamanților este dat de restrângerea dreptului lor de proprietate prin impunerea unor condiții în ce privește obținerea autorizației de construire, în sensul renunțării prin declarații notariale la dreptul lor de proprietate asupra unor parcele de teren, declarații date în temeiul art. 25 din RLU. Respectând coordonatele casării, în conformitate cu prevederile art.501 C. proc. civ., instanța de apel a reținut următoarele: ,,Cum pretențiile reclamanților izvorăsc din restrângerea dreptului lor de proprietate asupra suprafețelor de 383 m.p. teren și respectiv de 151 m.p., prin impunerea unor condiții în ce privește obținerea autorizației de construire, în sensul renunțării prin declarații notariale la dreptul lor de proprietate asupra unor parcele de teren, declarații date în temeiul art. 25 din Regulamentul local de urbanism, iar temeiul renunțării la dreptul de proprietate a fost anulat prin sentința nr. 3504/2016, nu se poate susține că părțile s-au conformat unei obligații legale absolut necesare pentru eliberarea autorizației de construire, dat fiind că suportul normativ al acelei obligații s-a constatat că nu este legal.” În continuarea raționamentului judiciar care fundamentează soluția de respingere a apelului declarat de pârâți, curtea de apel a statuat astfel: ,,Eludarea procedurii exproprierii trebuie afirmată și pentru că inițierea acesteia nu este la îndemâna expropriatului, deoarece doar expropriatorul poate avea inițiativa exproprierii, astfel că în acest mod proprietarul terenului este practic obligat să accepte varianta de așa zisă renunțare la drept, pentru că în alt mod nu obține nici autorizația de construire și nici exproprierea.” Curtea de apel a mai reținut că sancțiunea nulității celor două acte a operat pentru că părțile au urmărit fraudarea dispozițiilor legale imperative ce prevăd procedura exproprierii și nu au dorit o simplă gratificare. Exercitând controlul judiciar în limitele deciziei de casare și având în vedere elementele de fapt și temeiul de drept indicate în acțiune, ce conturează atât petitul privind constatarea nulității absolute a declarațiilor notariale, cât și pretenția reclamanților privind plata de despăgubiri pentru restrângerea dreptului de proprietate, nu se poate reține că cercetarea judecătorească desfășurată de instanța de apel în al doilea ciclu procesual ar fi fost realizată în afara coordonatelor obiectului și cauzei acțiunii, câtă vreme cauza ilicită confirmată constă în eludarea procedurii exproprierii (art. 1237 C. civ.) prin încheierea celor două declarații date în temeiul art. 25 din RLU. Așadar, Înalta Curte constată că nu este incident motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin (1) pct. 5 C. proc. civ. Nici motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. nu este incident în cauză, întrucât, în rejudecare, instanța de apel aplicând corect prevederile legale în pronunțarea soluției de menținere a hotărârii primei instanțe, prin care s-a constatat nulitatea absolută a declarațiilor notariale, s-a constatat exproprierea de fapt a suprafețelor de teren la care reclamanții au renunțat în favoarea Municipiului Cluj prin cele două acte unilaterale anulate și, în consecință, acest pârât a fost obligat să achite despăgubiri reclamanților în cuantum de 112.641 lei, respectiv 285.705. Contrar susținerilor recurenților-pârâți, cauza de nulitate invocată de reclamanți cu privire la cele două declarații de renunțare la drept a fost apreciată prin raportare la momentul la care au fost încheiate, iar nu la un moment ulterior. Aceste susțineri relevă confuzia recurenților-pârâți în ceea ce privește cauza de nulitate a actului juridic analizată în prezentul litigiu – cauza ilicită. Drept urmare, împrejurarea că prin sentința nr. 3504 din 18 noiembrie 2016 a Tribunalului Cluj, definitivă, s-a dispus la un moment ulterior perfectării declarațiilor anularea art. 25 din RLU nu reprezintă un argument de natură a schimba decizia recurată, de vreme cauza de nulitate s-a analizat prin raportare la cadrul normativ existent. În acest context, nu se reține o aplicare greșită a dispozițiilor art. 23 din Legea nr. 554/2004 în ceea ce privește efectele hotărârii judecătorești menționate. Nu poate fi primită nici alegația în sensul că, întrucât la momentul la care cele două declarații au fost autentificate era în vigoare art. 25 din RLU, nu se poate reține că aceste acte juridice unilaterale ar avea o cauză ilicită. În acest sens, Înalta Curte confirmă legalitatea considerentelor instanței de apel prin care s-a reținut că reclamanții au procedat la dezmembrarea terenului lor și au dat declarațiile de renunțare animați nu de intenția de a gratifica Municipiul Cluj-Napoca, ci doar ca urmare și ulterior aducerii la cunoștință despre servitutea de utilitate publică existentă asupra unei porțiuni din terenul lor, despre necesitatea realizării profilului str. (...) și (...) și pentru obținerea cu celeritate a autorizației de construire, concluzionând că părțile au urmărit fraudarea dispozițiilor legale imperative ce prevăd procedura exproprierii. În alți termeni, soluția pronunțată de către instanța de apel ar fi fost aceeași, indiferent de soluția din dosarul nr. x/117/2016. Fiind demonstrat caracterul nefondat al criticilor precedente, care au privit soluția pronunțată asupra cererii de constatare a nulității declarațiilor de renunțare la drept, susținerea recurenților-pârâți în sensul că se impune respingerea petitelor subsidiare de constatare a exproprierii de fapt și de acordare a despăgubirilor este lipsită de fundament. Nu afectează legalitatea deciziei recurate nici punctul de vedere în sensul că diminuarea suprafeței parcelelor va fi compensată din punct de vedere economic prin plusul de valoare pe care îl vor dobândi parcelele prin operațiunea de urbanizare, astfel că dreptul de proprietate al reclamanților nu este încălcat, aceștia beneficiind în continuare de terenurile aflate în proprietate. Aceasta, întrucât recurenții-pârâți au impus reclamanților renunțarea la drept pentru obținerea autorizației de construire, iar această modalitate nu a fost acceptată liber ceea ce înseamnă că a avut loc o încălcare a dreptului de proprietate al reclamanților, după cum corect a reținut curtea de apel. Ținând cont de protecția pe care o instituie art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, cu privire la dreptul de proprietate, astfel cum au fost primite îndrumări prin decizia de casare, instanța de apel a reținut în mod judicios că trasarea unei străzi pe un teren al unui particular reprezintă o ingerință în dreptul de proprietate al reclamanților, care trebuie echilibrată cu o despăgubire, care trebuia să fi fost prealabilă transferului dreptului de proprietate. Ca atare, susținerea privind lipsa prejudiciului intră în contradicție cu statuările Curții Europene a Drepturilor Omului, potrivit cărora, privarea de un bun, fără justă și prealabilă despăgubire, pentru satisfacerea unui interes public, reprezintă o sarcină disproporționată, creând un dezechilibru excesiv între interesul general și cel privat - al titularului dreptului de proprietate, câtă vreme costurile de politică socială trebuie suportate de întreaga colectivitate și nu doar de către o persoană anume. Înalta Curte constată că instanța de apel a dat eficiență în mod corespunzător și prevederilor art. 44 din Constituția României, care dispun că pentru lucrări de interes general, autoritatea publică poate folosi subsolul oricărei proprietăți imobiliare, cu obligația de a despăgubi proprietarul pentru daunele aduse solului, plantațiilor sau construcțiilor, precum și pentru alte daune imputabile autorității. Raportat la aceste argumente, sunt lipsite de suport juridic criticile privitoare la plata despăgubirilor, în dezvoltarea cărora recurenții-pârâții s-au rezumat la a afirma că autoritatea nu era obligată să exproprieze suprafețele în litigiu, că transferul dreptului de proprietate asupra terenului în favoarea municipalității nu este un act păgubos pentru intimații-reclamanți, deci nu există un prejudiciu. Drept urmare, prevederile art. 2, art. 16, art. 25 alin. (1), art. 29 și art. 37 din HG nr. 525/1996, precum și ale anexei nr. 2 la Legea nr. 350/2001, al căror conținut a fost citat de către recurenții-pârâți, nu pot avea efectul pe care aceștia îl propun, și anume ignorarea protecției dreptului de proprietate al intimaților-reclamanți. Contrar criticilor recurenților-pârâți, din raționamentul instanței de apel nu poate fi desprins argumentul în sensul că exproprierea era singura modalitate de transfer a dreptului de proprietate, câtă vreme prin decizia recurată s-a făcut trimitere la prevederile art. 562 alin. (2) C. civ. privind stingerea dreptului de proprietate, curtea reținând că proprietarul poate renunța, prin declarație autentică, la dreptul de proprietate asupra bunului imobil, înscris în cartea funciară, însă se impune că scopul imediat să constea în intenția de a renunța gratuit la drept în favoarea altei persoane, ceea ce nu este valabil în litigiul pendinte. Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de pârâții ca nefondat, nefiind îndeplinite condițiile motivelor de casare invocate.