Decizia nr. 515/2023 — ÎCCJ, Secția I civilă — cale de atac împotriva sentinței nr. 703/2021 a Tribunalului Cluj

Obiectul cauzei: Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la 21 februarie 2020 pe rolul Tribunalului Cluj sub dosar nr. x/2020, reclamanții A. și B. au solicitat (i) să se constate nulitatea absolută a declarației autentificate sub nr. x din 15.02.2016 de către notar public C., astfel cum a fost aceasta a fost rectificată prin încheierea nr. 32 din 24.02.2016; (ii) să se constate că au fost expropriați în fapt pentru terenurile: a) în suprafață de 36 m.p., situat în intravilanul Municipiul Cluj-Napoca, str. x provizoriu, înscris în C.F. nr. x Cluj-Napoca, nr. cad. x, b) în suprafață de 63 m.p., situat în intravilanul Municipiul Cluj-Napoca, str. x provizoriu, înscris în C.F. nr. x Cluj-Napoca, nr. cad. x și c) în suprafață de 133 m.p., situat în intravilanul Municipiul Cluj-Napoca, str. x provizoriu, înscris în C.F. nr. x Cluj-Napoca, nr. cad. x; (iii) să se dispună acordarea de despăgubiri în favoarea reclamanților pentru deposedarea, prin exproprierea în fapt, de imobilul proprietatea acestora; (iv) plata cheltuielilor de judecată.

Sentința pronunțată de Tribunalul Cluj: Prin sentința civilă nr. 703 din 25 octombrie 2021, Tribunalul Cluj, secția Civilă, a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune, invocată de pârâți, ca neîntemeiată. A admis cererea de chemare în judecată formulată de reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâții Municipiul Cluj-Napoca prin Primar și Consiliul Local Cluj-Napoca prin Primar. A constatat nulitatea absolută a declarației autentificate sub nr. x din 15.02.2016 de către notar public C., astfel cum a fost aceasta rectificată prin încheierea nr. 32 din 24.02.2016. A constatat că reclamanții au fost expropriați în fapt pentru terenurile: în suprafață de 36 m.p., situat în intravilanul Municipiul Cluj-Napoca, str. x provizoriu, înscris în C.F. nr. x Cluj-Napoca, nr. cad. x; în suprafață de 63 m.p., situat în intravilanul Municipiul Cluj-Napoca, str. x provizoriu, înscris în C.F. nr. x Cluj-Napoca, nr. cad. x; în suprafață de 133 m.p., situat în intravilanul Municipiul Cluj-Napoca, str. x provizoriu, înscris în C.F. nr. x Cluj-Napoca, nr. cad. x. S-a dispus obligarea pârâtului Municipiul Cluj-Napoca la plata sumei de 17.322 euro (echivalentul în RON la data plății, curs BNR), cu titlu de despăgubiri pentru exproprierea în fapt. Pârâtul Municipiul Cluj-Napoca a fost obligat la plata către reclamanți a cheltuielilor de judecată în cuantum de 12.000 RON.

Decizia pronunțată de Curtea de Apel Cluj: Prin decizia civilă nr. 195/A/2022 din 3 mai 2022, Curtea de Apel Cluj, secția I civilă a respins, ca nefondat, apelul formulat de pârâții Municipiul Cluj-Napoca și Consiliul Local al Municipiului Cluj-Napoca împotriva sentinței civile nr. 703 din 25 octombrie 2021 pronunțată de Tribunalul Cluj și a obligat apelanții să plătească intimatei A. suma de 4.165 RON cu titlu de cheltuieli de judecată în apel.

Calea de atac exercitată în cauză: Împotriva deciziei civile nr. 195/A/2022 din 3 mai 2022 pronunțate de Curtea de Apel Cluj, secția I civilă, au declarat recurs pârâții Municipiul Cluj-Napoca și Consiliul Local al Municipiului Cluj-Napoca. Prin recursul declarat, recurenții-pârâți au solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii și rejudecând cauza, să se respingă cererea introductivă, invocând incidența motivelor de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ. Cu titlu prealabil, recurenții arată că obiectul dosarului îl reprezintă anularea unui act și pretenții, nefiind în prezența unui litigiu veritabil de expropriere, instituție reglementată printr-un act normativ special, suma stabilită de către instanță cu titlu de despăgubiri având, în opinia recurenților, valoarea unei pretenții de drept comun. Din acest motiv, hotărârea Curții de Apel Cluj este recurabilă, în cauză nefiind incidente dispozițiile art. 483 alin. (2) C. proc. civ. referitoare la expropriere. Subsumat motivului de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenții arată că decizia cuprinde considerente contradictorii, instanța de apel reținând pe de-o parte faptul că autoritatea publică nu este obligată să demareze procedura de expropriere la cererea investitorilor, iar pe de altă parte a reținut că autoritatea a eludat normele legale imperative referitoare la urbanizarea străzii Făgetului, întrucât suprafețele necesare pentru executarea unor lucrări de utilitate publică au fost transferate în domeniul public al Municipiului Cluj-Napoca, fără a plăti despăgubirea justă și obligatorie în orice situație, reținând totodată și că atunci când autoritatea adoptă PUZ în concordanță cu PUG, se impune a parcurge întreaga procedură prevăzută de Legea 33/1994 și de Legea nr. 255/2010. Subsumat motivului de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenții arată că instanța de apel a nesocotit următoarele dispoziții de drept material: art. 2500, art. 2501, art. 2506 și următoarele, art. 2517, art. 2523 C. civ., ce reglementează prescripția extinctivă, reglementările vizând procedura exproprierii din Legea nr. 33/1994 și Legea nr. 255/2010, reglementările în materia dreptului de proprietate, respectiv art. 44 din Constituția României și cele incidente din C. civ., art. 562 și următoarele din C. civ. referitoare la renunțarea la dreptul de proprietate, prevederile art. 1235 și următoarele, precum și art. 1638 din C. civ. vizând cauza. Totodată, arată că instanța nu a luat în considerare prevederile art. 889, art. 1254 și art. 1325 C. civ. și nici prevederile incidente în materie de urbanism și amenajarea teritoriului: Legea nr. 350/2001, H.G. nr. 525/1996 și normele de aplicare, Ordinul 839/2009 și prevederile O.G. nr. 43/1997 cu privire la regimul drumurilor. De asemenea, reținând anularea art. 25 din RLU, instanța de apel a nesocotit prevederile art. 23 din Legea nr. 554/2004. În fine, arată că deși instanța de apel a anulat declarația notarială de renunțare la drept, a reținut menținerea transferului dreptului de proprietate în favoarea municipalității, încălcând astfel prevederile art. 1254 C. civ. În ce privește criticile vizând greșita aplicare a dispozițiilor ce reglementează prescripția extinctivă, recurenții arată că în mod greșit a reținut instanța de apel că începutul cursului termenului de trei ani ar fi reprezentat de data rămânerii definitive a hotărârii de anulare a declarației notariale, întrucât, în raport de prevederile art. 2523 C. civ., termenul general de prescripție începe să curgă de la data autentificării declarațiilor de renunțare, respectiv la data de 15 februarie 2016. Instanța de apel a încălcat prevederile art. 23 din Legea nr. 554/2004, prin raportare la împrejurarea că abia ulterior semnării declarației notariale a fost anulat art. 25 din Regulamentul local de urbanism (RLU), în cadrul dosarului nr. x/2016, hotărârea în acest dosar fiind definitivă din 26 mai 2017. Deși este adevărat că de principiu, nulitatea produce efecte și pentru trecut, în speță este aplicabil art. 23 din Legea nr. 554/2004, potrivit căruia hotărârile judecătorești definitive și irevocabile prin care s-a anulat în tot sau în parte un act administrativ cu caracter normativ sunt obligatorii și au putere numai pentru viitor. În cauză nu este incidentă situația tranșată prin Decizia HP nr. 10/2015, prin care s-a statuat că dispozițiile art. 23 din legea 554/2004 se interpretează în sensul că hotărârea judecătorească definitivă prin care s-a anulat în tot sau în parte un act administrativ cu caracter normativ produce efecte și în privința actelor administrative individuale emise în temeiul acestuia, care, la data publicării hotărârii judecătorești de anulare sunt contestate în cauze aflate în curs de soluționare, pe rolul instanțelor judecătorești. Din acest motiv, cauza juridică a celor două declarații autentificate trebuie apreciată în raport de momentul la care a fost dată și autentificată declarația notarială a cărei anulare se cere, respectiv luna februarie a anului 2016, dată la care art. 25 din RLU aferent PUG aprobat prin HCL 493/2014 era în vigoare. În mod nelegal instanța de apel a reținut existența cauzei ilicite, de vreme ce art. 25 din RLU era în vigoare la data autentificării declarației, RLU aferent PUG reprezentând un act normativ având forța juridică a legii, prevederile sale fiind obligatorii erga omnes, atât pentru autoritatea locală, cât și pentru persoanele care intenționează să edifice construcții. Drept urmare, solicitarea autorității de îndeplinire a obligației instituite prin art. 25 din RLU reprezintă numai o conformare a autorității față de dispozițiile legale, fiind deci o cauză licită. În ce privește greșita aplicare, respectiv omisiunea analizării normelor de drept material în materie de urbanism și amenajarea teritoriului, astfel cum sunt prevăzute de Legea nr. 350/2001 și H.G. nr. 525/1996, recurenții au arătat că planul urbanistic de detaliu (PUD) a fost întocmit la inițiativa reclamanților, în baza planului urbanistic zonal (PUZ) datând din anul 1999 care reglementa circulația în zonă, prin acesta propunându-se modificarea proprietății prin cedarea unei suprafețe de teren pentru regularizarea străzii Făgetului. Totodată, suprafețele de teren necesare pentru asigurarea profilului străzii Făgetului au fost reglementate prin HCL nr. 83/2005. Documentațiile PUZ și PUD au fost valabile până în data de 21 iunie 2016, potrivit normelor tranzitorii aplicabile. Din acest motiv, intimații aveau două posibilități - fie să aștepte până la momentul când zona urma a fi complet urbanizată, întrucât aceasta avea infrastructura incompletă, fie să reglementeze ei înșiși situația drumurilor, ceea ce s-a și întâmplat, cu consecința posibilității de a edifica construcții imediat. Această a doua ipoteză presupunea însă, potrivit reglementărilor legale aplicabile, obligația de a renunța la dreptul de proprietate aferent traseului drumurilor, întrucât nu era posibilă edificarea unei construcții fără a fi urbanizată zona, fiind obligația investitorilor să asigure căile de acces în situația în care doresc obținerea autorizației de construire mai devreme decât aceasta ar fi asigurată printr-o eventuală investiție a autorității. De asemenea, s-a invocat faptul că potrivit legislației incidente, reglementarea circulației nu cade exclusiv în sarcina autorității, astfel cum în mod greșit au reținut instanțele de fond. Așadar, instanța de apel a pronunțat decizia recurată cu încălcarea dispozițiilor art. 31 1 alin. (2) din Legea nr. 350/2001, cât și a dispozițiilor art. 25 din H.G. nr. 525/1996 privind Regulamentul general de urbanism, reținând în mod greșit puterea de lucru judecat din dosarul nr. x/2016, apreciind că este o situație similară. În ce privește cauza declarației unilaterale de renunțare la dreptul de proprietate, în mod greșit instanța de apel a reținut că ar fi una ilicită. În acest sens, arată recurenții că existența unei cauze valabile se prezumă până la proba contrară, iar în cauza de față nu a fost produsă o asemenea probă de către reclamanți. De asemenea, instanța nu a analizat scopul pentru care a fost încheiat actul juridic și de vreme ce reclamanții au tins să își satisfacă propriul interes, constând în obținerea autorizației de construire, cauza nu poate fi considerată ilicită. Mai arată recurenții că opțiunea de a ceda terenul aferent trasării drumului de acces nu a fost rezultatul unei constrângeri sau condiționări din partea pârâtului, ci a fost motivat de propriile interese ale reclamanților, respectiv demararea unui proiect investițional, cu respectarea reglementărilor în vigoare la acel moment. Așadar, transferul dreptului de proprietate cu titlu gratuit, asupra terenului de acces, în favoarea Municipiului Cluj Napoca, a reprezentat exclusiv voinței libere și neviciate a reclamanților, care au avut reprezentarea scopului urmărit atât anterior, cât și la momentul semnării declarației. Existența cauzei se apreciază prin raportare la momentul încheierii actului, așa încât este eronată soluția instanței de apel care a reținut că dispozițiile art. 25 din RLU au fost anulate printr-o decizie care a rămas definitivă ulterior perfectării declarației notariale. De asemenea, arată recurenții că exproprierea nu este unica modalitate de transfer, astfel cum în mod eronat a reținut instanța de apel, în raport de această susținere reținându-se inclusiv cauza ilicită a actului în privința căruia s-a dispus anularea. Decizia instanței de apel prin care a reținut că exproprierea ar fi unicul mod de transfer al dreptului de proprietate este rezultatul greșitei aplicări a dispozițiilor legale din C. civ. în materia transferului dreptului de proprietate, de vreme ce prin art. 889 C. civ. se reglementează instituția renunțării la dreptul de proprietate, aplicabilă în cauză. Reglementarea circulațiilor s-a realizat printr-o procedură de reparcelare și cedare a unei părți de teren, în interesul locuitorilor din zonă, în primul rând și al beneficiarilor documentației, iar diminuarea suprafeței de teren proprietate privată, este compensată din punct de vedere economic prin plusul de valoare pe care l-au dobândit parcelele prin operațiunea de urbanizare. Astfel, prin întocmirea documentației planului urbanistic zonal, prin care beneficiarii și-au asumat realizarea drumurilor, a fost schimbată destinația terenului, din livadă terenul devenind construibil. Din acest motiv, nu este îndeplinită condiția prejudiciului, care trebuie să însoțească cauza ilicită. La pronunțarea hotărârii s-a pornit de la premisa greșită conform căreia orice cale de acces trebuie să fie proprietate publică și ca atare, autoritatea administrativă este obligată să acorde despăgubiri. Reglementările specifice din domeniul urbanismului impun norme imperative în privința arterelor rutiere ce trebuie respectate de particulari, folosul întregii comunități primează în cadrul dezvoltării urbanistice, astfel că terenul poate rămâne în continuare în proprietatea reclamanților, păstrând destinația de drum, fără ca instanța să dispună obligarea la acordarea despăgubirilor. Pe de altă parte, o eventuală expropriere s-ar putea discuta doar în condițiile în care ar fi întrunite condițiile prevăzute de legea nr. 33/1994 privind exproprierea de utilitate publică, procedura neputând fi inițiată de către expropriați, ci doar de către expropriator, rolul instanței fiind strict reglementat de art. 21 alin. (2) din lege. În continuare, arată recurenții că instanța de apel nu a ținut seama de faptul că autorizația de construire a fost emisă în baza unui certificat de urbanism, a cărui anulare însă nu a fost dispusă, potrivit căruia se instituie obligația respectării servituților generate de obiectivele de utilitate publică, precum și celelalte restricții. Prin anularea declarației notariale, nu mai este valabilă nici hotărârea de consiliu local prin care s-a aprobat transferul dreptului de proprietate în baza acesteia declarații, și nici transferul însuși al dreptului de proprietate, terenul rămânând în proprietatea intimaților în baza principiului resoluto iure dantis, resolvitur ius accipentis, consacrat de art. 1254 alin. (2) C. civ., aplicabil și actelor juridice unilaterale lovite de nulitate, potrivit art. 1325 C. civ.. De asemenea, prin anularea declarației notariale, situația înscrisă în cartea funciară nu este conformă realității, de vreme ce înscrierea dreptului a avut la bază un anumit temei legal, care prin admiterea cererii se modifică.

Apărările părților: Intimații-reclamanți au depus întâmpinare, prin care au invocat excepția nulității recursului, iar în subsidiar au solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea hotărârii atacate, solicitând totodată obligarea recurenților la plata cheltuielilor de judecată aferente etapei recursului. Intimații au invocat excepția nulității recursului, arătând că argumentele invocate de recurenți sunt fundamentate doar aparent pe motivele de casare prevăzute de textul indicat, în realitate criticile nefiind susceptibile de încadrare în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., recursul fiind astfel nul. În ce privește fondul cauzei, ulterior expunerii situației de fapt și a parcursului procesual al dosarului, intimații arată că recursul este nefondat, nefiind incident în cauză motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. de vreme ce paragrafele evidențiate sunt scoase din context, procedând, în scopul demonstrării acestei susțineri, la redarea integrală a paragrafelor hotărârii de apel ce răspund criticilor formulate de pârâți. Nici motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. nu este incident în cauză, instanța de apel aplicând corect prevederile legale în pronunțarea soluției de menținere a hotărârii primei instanțe. În ce privește respingerea excepției prescripției dreptului material la acțiune, în mod corect a reținut instanța că termenul începe să curgă de la data anulării declarației de renunțare la teren, în raport de mențiunea expresă a reclamanților potrivit căreia cererea de acordare a despăgubirilor este una accesorie cererii principale în constatarea nulității absolute a declarației de renunțare la drept, astfel că dreptul la acordarea despăgubirilor decurge din dreptul reclamanților de a nu fi lipsiți de proprietatea acestora decât în caz de utilitate publică. Din perspectiva criticilor vizând încălcarea dispozițiilor art. 23 din Legea 554/2004, împrejurarea că art. 25 din RLU a fost anulat de către o instanță, reprezintă doar o confirmare a cauzei ilicite, existente la data la care declarația notarială a fost perfectată. Cauza ilicită a fost determinată în cauză de constrângerea din partea autorității de a ceda cu titlu gratuit un teren proprietate privată, afectat de servitutea de trecere în lipsa unei juste despăgubiri, fără a fi fost declanșată procedura exproprierii pentru utilitate publică, prin afectarea substanței dreptului de proprietate. Aprecierile recurenților privind modalitatea în care autoritățile publice pot institui reguli privind servituțile de utilitate publică sunt inutile, de vreme ce reclamanții au criticat, iar instanțele de fond s-au raportat la modalitatea în care autoritatea publică a pus în aplicare regulile urbanistice. De asemenea, instanța de apel a reținut corect scopul urmărit la încheierea actului juridic, susținerile recurenților potrivit cărora a fost opțiunea liberă și neviciată a reclamanților de a ceda în favoarea municipalității dreptul de proprietate asupra terenului, fiind formulate cu rea-credință, mai ales în contextul în care reclamanții au fost condiționați să cedeze terenul afectat de servitutea publică de trecere. În ce privește instituția renunțării la dreptul de proprietate, intimații arată că dispozițiile art. 858 și art. 863 C. civ. nu permit ca un bun în privința căruia s-a renunțat, să treacă direct în proprietate publică. Or, de vreme ce recurenții au preluat cele trei parcele de teren direct în proprietate publică, reiese că efectul urmărit a fost cel al unei exproprieri de utilitate publică, cu eludarea dispozițiilor Legii nr. 33/1994. În ce privește criticile formulate de recurenți vizând efectele nulității, intimații arată că în lipsa unei solicitări exprese vizând anularea Hotărârii Consiliului Local nr. 93 din 11 martie 2016 prin care s-a aprobat trecerea în proprietate publică a celor trei terenuri, nu se poate reține că reclamanții au redevenit proprietarii celor trei terenuri, întrucât cel de-al doilea act juridic și-a menținut valabilitatea. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție. Examinând decizia recurată, Înalta Curte constată că recursul declarat de pârâții Municipiul Cluj-Napoca și Consiliul Local al Municipiului Cluj-Napoca este nefondat, urmând a fi respins pentru considerentele ce urmează să fie expuse. În prealabil se reține că excepția nulității recursului invocată de intimații-reclamanți prin întâmpinare a fost soluționată la termenul de judecată din 2 martie 2023, Înalta Curte reținând că motivele invocate în memoriul de recurs pot fi circumscrise dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., motiv pentru care aceasta a fost respinsă. Din perspectiva motivului de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenții au criticat decizia recurată întrucât cuprinde considerente contradictorii, reținând pe de-o parte că autoritatea publică nu este obligată să demareze procedura de expropriere la cererea investitorilor, iar pe de altă parte a reținut că autoritatea a eludat normele legale imperative referitoare la urbanizarea străzii Făgetului, întrucât suprafețele necesare pentru executarea unor lucrări de utilitate publică au fost transferate în domeniul public al Municipiului Cluj-Napoca, fără a plăti despăgubirea justă și obligatorie în orice situație, reținând totodată și că atunci când autoritatea adoptă PUZ în concordanță cu PUG, se impune a parcurge întreaga procedură prevăzută de Legea 33/1994 și de Legea nr. 255/2010. Înalta Curte observă că cele două teze alăturate de către recurenți pentru a evoca o pretinsă contradicție, reflectă modul în care instanța de apel a răspuns unora dintre criticile formulate de către pârâți în calea de atac, curtea de apel reținând că deși este corectă susținerea apelanților-pârâți potrivit căreia autoritatea publică nu este obligată să demareze procedura de expropriere la cererea investitorilor, această teză nu are aplicabilitate practică în speța dedusă judecății, nefiind așadar de de natură să schimbe soluția primei instanțe, având în vedere că obiect al analizei îl reprezintă modalitatea de eludare a normelor legale imperative referitoare la urbanizarea străzii, suprafețele de teren necesare pentru executarea unor lucrări de utilitate publică fiind transferate în domeniul public al municipiului fără achitarea unei juste despăgubiri. Reținerea faptului că autoritatea nu poate fi obligată să demareze procedura de expropriere are așadar, o valență pur teoretică în cauză, de vreme ce obiectul și cauza acțiunii vizează o ipoteză distinctă. Din acest motiv, în cauză nu se verifică o contrarietate a considerentelor Curții de Apel Cluj. Din perspectiva criticilor subsumate motivului de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., vizând greșita aplicare a dispozițiilor ce reglementează prescripția extinctivă, recursul este de asemenea nefondat. Instanța de apel, confirmând soluția tribunalului în ce privește excepția prescripției dreptului material la acțiune vizând plata despăgubirilor solicitate invocate de către pârâți, în mod corect a reținut că cel de-al treilea petit are un caracter subsidiar în raport de capătul de cerere principal prin care s-a cerut constatarea nulității absolute a declarației de renunțare la dreptul de proprietate, motiv pentru care dreptul la despăgubiri pentru exproprierea în fapt nu a început să curgă. Prin recursul declarat, pârâții arată că în mod eronat s-au raportat instanțele de fond la data rămânerii definitive a hotărârii de anulare a declarației notariale, de vreme ce termenul general de prescripție începe să curgă de la data autentificării declarațiilor de renunțare, respectiv la data de 15 februarie 2016. Deși au fost invocate prevederile art. 2523 C. civ., potrivit cărora prescripția începe să curgă de la data când titularul dreptului la acțiune a cunoscut sau, după împrejurări, trebuia să cunoască nașterea lui, recurenții nu au prezentat o argumentație de natură a combate cele reținute de instanțele de fond, ci s-au limitat să precizeze că în mod greșit s-a stabilit momentul de început al cursului prescripției extinctive. Înalta Curte reține că în raport de conținutul cererii de chemare în judecată, structurată sub forma a două capete de cerere principale - primul vizând constatarea nulității absolute a declarației de renunțare la drept și cel de-al doilea, constatarea survenirii unei exproprieri de fapt, precum și două capete de cerere accesorii - vizând obligarea pârâților la plata despăgubirilor și respectiv acordarea cheltuielilor de judecată, capătul de cerere vizând acordarea despăgubirilor este unul subsecvent celor două capete de cerere principale. Astfel, despăgubirile solicitate reprezintă în fapt contravaloarea terenului, în legătură cu care s-a pretins că a făcut obiectul unei exproprieri în fapt. Se remarcă așadar că în raport de obiectul și cauza cererii de chemare în judecată, reclamanții au învestit instanța cu acordarea contravalorii dreptului de proprietate asupra terenului de care au fost privați, fără a pretinde contravaloarea lipsei de folosință a bunului. În raport de acest aspect, în mod corect au reținut instanțele de fond că nașterea dreptului la acțiune este contemporană cu momentul constatării nulității absolute a declarației de renunțare la teren și constatarea survenirii unei exproprieri în fapt. Anterior rămânerii definitive a hotărârii judecătorești prin care se consfințește situația premisă care îndreptățește reclamanții să pretindă despăgubiri aferent terenului de care au fost privați, acțiunea acestora vizând exclusiv acordarea despăgubirilor ar fi avut un caracter prematur și, în mod previzibil ar fi urmat a fi respinsă. Pe de altă parte, în ipoteza în care reclamanții ar fi înțeles să ceară și acordarea despăgubirilor pentru lipsa de folosință a terenului - distinct de contravaloarea terenului, momentul de început pentru acest ipotetic capăt distinct de cerere s-ar fi raportat, într-adevăr, la un moment anterior, și anume la data privării efective de drept, analiza urmând a fi restrânsă în limitele termenului general de prescripție de 3 ani, în vreme ce pentru capătul de cerere constând în contravaloarea terenului, momentul de început al termenului ar fi continuat să rămână același, pronunțarea unei hotărâri definitive. În ce privește critica recurenților vizând greșita aplicare de către instanța de apel a dispozițiilor din C. civ. vizând cauza actului juridic, prin raportare la împrejurarea că opțiunea de a ceda terenul aferent trasării drumului de acces nu a fost rezultatul unei constrângeri sau condiționări din partea pârâtului, ci a fost opțiunea liberă a reclamanților, Înalta Curte o găsește de asemenea neîntemeiată. Curtea de apel, având în vedere starea de fapt reținută prin administrarea probatoriilor, a statuat că reclamanta a fost condiționată să dea declarația notarială prin care a renunțat la dreptul său de proprietate asupra terenului în litigiu în favoarea municipalității, întrucât nu ar fi putut să obțină, în alt mod, autorizația de construcție necesară pentru edificarea, în condiții de legalitate, a proiectului său imobiliar. Astfel, potrivit art. 1225 alin. (1) C. civ., aplicabil deopotrivă actelor juridice unilaterale în virtutea art. 1325 C. civ., obiectul actului unilateral îl reprezintă operațiunea juridică, astfel cum aceasta reiese din ansamblul drepturilor și obligațiilor contractuale, iar potrivit alin. (2) obiectul actului juridic trebuie să fie determinat și licit, sub sancțiunea nulității absolute. Alin. (3) prevede că obiectul este ilicit atunci când este prohibit de lege sau contravine ordinii publice ori bunelor moravuri. Potrivit art. 1226 alin. (1) obiectul obligației este prestația la care se angajează debitorul, iar potrivit alin. (2), sub sancțiunea nulității absolute, el trebuie să fie determinat sau cel puțin determinabil și licit. Din situația de fapt stabilită de instanțele fondului în baza ansamblului probatoriu administrat în cauză, reiese indubitabil că inițiativa ce a stat la baza întocmirii planului urbanistic de detaliu prin care intimații au propus modificarea proprietății prin cedarea unei suprafețe de teren pentru regularizarea străzii Făgetului, ulterior a dezmembrării loturilor de teren - operațiuni juridice prealabile perfectării declarației de renunțare, cât și autentificarea declarației de renunțare la dreptul de proprietate asupra celor trei parcele de teren rezultate în urma dezmembrării cu destinația de drum, nu a aparținut reclamanților, ci autorității publice, care, prin adoptarea documentației de urbanism, a stabilit, ca unică modalitate de obținere a autorizației de construire, cedarea cu titlu gratuit în favoarea municipalității, a terenurilor afectate de servituți de trecere. Din acest motiv, criticile vizând greșita aplicare, respectiv omisiunea instanței de apel, de a analiza normele de drept material în materie de urbanism și amenajarea teritoriului, astfel cum sunt prevăzute de Legea nr. 350/2001 și H.G. nr. 525/1996, de vreme ce planul urbanistic de detaliu (PUD) a fost întocmit la inițiativa reclamanților, în baza planului urbanistic zonal (PUZ) datând din anul 1999 care reglementa circulația în zonă, prin acesta propunându-se modificarea proprietății prin cedarea unei suprafețe de teren pentru regularizarea străzii Făgetului, sunt nefondate, această fază incipientă, prealabilă perfectării declarației de renunțare la dreptul de proprietate fiind realizată în considerarea tuturor etapelor pe care le presupunea, potrivit legislației în vigoare la acel moment, obținerea autorizației de construire, adică atingerea finalității vizate de către reclamanți. Drept urmare, perfectarea declarației de renunțare la dreptul asupra terenului, precum și a celei rectificative, s-a realizat nu pentru a produce efectele juridice pe care acest tip de act le presupune, reclamanții neintenționând să gratifice municipiul Cluj-Napoca ori să renunțe la dreptul lor de proprietate asupra respectivei suprafețe de teren, ci resortul interior care a stat la baza întocmirii acestui act îl reprezintă exclusiv intenția de a facilita obținerea autorizației de construire. În ce privește cauza actului juridic, aceasta este definită de art. 1235 C. civ. ca reprezentând motivul care determină fiecare parte să încheie contractul, art. 1236 instituind imperativ necesitatea ca aceasta să existe, să fie licită și morală. Potrivit art. 1236 alin. (2) C. civ., cauza este ilicită când este contrară legii și ordinii publice, iar potrivit art. 1238 alin. (2) C. civ., cauza ilicită sau imorală atrage nulitatea absolută a contractului dacă este comună ori, în caz contrar, dacă cealaltă parte a cunoscut-o sau, după împrejurări, trebuia s-o cunoască. Împrejurarea că reclamanții nu au acționat în sensul renunțării la dreptul lor de proprietate în mod liber, ci ca efect al constrângerii exercitate de către pârâți prin adoptarea documentațiilor de urbanism, reiese cu evidență atât din actele normative și administrative depuse la dosar, cât și din susținerile recurenților potrivit cărora reclamanții ar fi avut două posibilități, fie aceea de a edifica pe terenul proprietate privată construcții ulterior urbanizării zonei - la un moment ulterior nedefinit, fie de a suporta sarcina de a contribui la urbanizarea zonei prin cedarea cu titlu gratuit a suprafeței de teren necesare trasării drumului. O atare construcție logică conține în ea însăși dovada că reclamanții au acționat sub imperiul unei constrângeri exterioare în sensul de a renunța la o suprafață de 232 m.p. cu spre a fi afectată unei lucrări de utilitate publică cu destinația de drum și nu au acționat liber și dezinteresat, scopul demersului nefiind acela de a-și diminua suprafața de teren deținută. Pe de altă parte, varianta prezentată de către recurenți, ca reclamanții să fi amânat edificarea unor construcții pe terenul proprietatea lor privată, pentru un moment ulterior, nedeterminat și nedeterminabil, la care zona ar fi urmat să fie complet urbanizată, ceea ce nu ar mai fi presupus cedarea cu titlu gratuit a suprafeței de teren aferentă trasării drumului - subînțelegându-se astfel că autoritatea va fi inițiat demersurile de expropriere și ar fi acordat justa și prealabila despăgubire, nu reprezintă o veritabilă opțiune, câtă vreme reclamanții au dorit să construiască la momentul analizat și nu la un alt moment, o atare amânare neputând fi privită decât în cheia unei limitări nejustificate în exercitarea atributelor dreptului de proprietate. În egală măsură, susținerea recurenților potrivit căreia costul urbanizării zonei nu trebuie alocat exclusiv municipalității, ci trebuie repartizat în primul rând către beneficiarii măsurii - reclamanții din prezenta cauză, intră în contradicție cu statuările Curții Europene a Drepturilor Omului, potrivit cărora, privarea de un bun, fără justă și prealabilă despăgubire, pentru satisfacerea unui interes public, reprezintă o sarcină disproporționată, creând un dezechilibru excesiv între interesul general și cel privat - al titularului dreptului de proprietate, câtă vreme costurile de politică socială trebuie suportate de întreaga colectivitate și nu doar de către o persoană anume. Rezultă așadar că în speță, cauza actului juridic unilateral de renunțare la dreptul de proprietate este una ilicită, având reprezentarea deturnării demersului atât autoritatea publică, care a reglementat aceste mecanism în vederea realizării obiectivelor de politică socială, cât și autorii declarației unilaterale de renunțare, care au avut reprezentarea concretă și exactă a situației, recurgând astfel la un compromis în relația cu Municipiul Cluj-Napoca constând cedarea terenului cu titlu gratuit pentru obținerea autorizației de construire, în detrimentul prelungirii formalităților de autorizare. Așadar, este corectă reținerea de către instanțele fondului a împrejurării că reclamanții nu aveau, la momentul respectiv, o altă opțiune pentru realizarea dreptului lor de proprietate privată asupra terenului prin obținerea autorizației de construire, decât să cedeze, fără despăgubiri, suprafața de teren aferentă drumului, ceea ce echivalează cu o ingerință nepermisă a statului în dreptul de proprietate privată al reclamanților. De asemenea, nefondate sunt și criticile vizând greșita aplicare, respectiv omisiunea analizării de către instanța de apel a normelor de drept material în materie de urbanism și amenajarea teritoriului, astfel cum sunt prevăzute de Legea nr. 350/2001 și H.G. nr. 525/1996, instanțele de fond raportându-se la acestea și rezultând, în urma analizei proprii pe care au efectuat-o, că sarcina impusă de autorități a generat lipsirea reclamanților de exercițiul efectiv al atributelor dreptului de proprietate în absența unor despăgubiri corecte pentru prejudiciul creat, chiar și în contextul unui interes general al comunității locale pentru realizarea lucrării care afectează bunul reclamanților, motiv pentru care reprezintă o expropriere de fapt. Astfel, cauza ilicită a declarației notariale a fost analizată, din perspectiva criteriilor anterior menționate, prin raportare la situația de fapt concretă a părților litigante din prezentul dosar, la de momentul în care a fost perfectată declarația notarială, și nu de la un moment ulterior, cum eronat se afirmă prin memoriul de recurs. Împrejurarea că printr-o decizie pronunțată într-un dosar distinct, s-a dispus la un moment ulterior perfectării declarației de renunțare la drept, anularea art. 25 din RLU, nu reprezintă un argument de natură a schimba decizia recurată, de vreme ce ingerința autorității în dreptul de proprietate s-a analizat prin raportare la cadrul normativ existent în materia dreptului de proprietate, a urbanismului și amenajării teritoriului, de la momentul perfectării declarației. Din acest motiv, nu se reține o încălcare a dispozițiilor art. 23 din Legea nr. 554/2004, instanța de judecată redând fragmente din decizia pronunțată în dosarul nr. x/2016 cu titlu exemplificativ, argumentația citată având doar rolul de a consolida raționamentul propriu realizat în prezenta cauză, în baza probatoriului administrat, citatele din acea hotărâre având natura unor considerente supraabundente, astfel cum acestea au fost definite în doctrină. Prin urmare, fiind vorba despre considerente care nu sunt indispensabile înțelegerii soluției adoptate, soluția pronunțată de către instanța de apel ar fi fost aceeași, indiferent dacă ar fi optat să nu facă trimitere la soluția din dosarul nr. x/2016. În ceea ce privește critica recurenților cu privire la faptul că nu s-a solicitat anularea certificatului de urbanism, este de asemenea nefondată, de vreme ce acesta nu are valoarea unui titlu de proprietate autonom, certificatul de urbanism fiind doar un instrument tehnico-juridic de informare emis de autoritățile competente, prin care se fac cunoscute solicitantului elementele privind regimul juridic, economic și tehnic al imobilului existent la data solicitării și se stabilesc cerințele urbanistice care trebuie să fie îndeplinite. Din acest motiv, împrejurarea că nu a fost anulat certificatul de urbanism, nu este de natură să conducă instanța de recurs la schimbarea soluției pronunțate de instanțele fondului. În ce privește criticile vizând încălcarea prevederilor art. 1254 C. civ. prin aceea că deși s-a dispus anularea declarației notariale de renunțare la drept, nu s-a dispus și anularea hotărârii de consiliu local prin care bunul a fost trecut în proprietate publică a municipiului, cu impact și acurateței mențiunii din cartea funciară în ce privește izvorul dreptului de proprietate, Înalta Curte constată că sunt nefondate. Astfel cum în mod corect a reținut Curtea de Apel, instanța nu a fost învestită cu soluționarea unui capăt de cerere subsidiar vizând anularea hotărârii de consiliu local și nici nu s-a cerut repunerea în situația anterioară, astfel că, în virtutea principiului dreptului de dispoziție al părților reglementat de art. 9 alin. (2) și art. 22 alin. (6) C. proc. civ., instanța nu se putea pronunța în privința unui capăt de cerere ce excedează cadrului obiectiv trasat de părți. Pe de altă parte, Înalta Curte remarcă că în raport de situația de fapt, astfel cum a fost statuată de instanțele fondului, respectiv modalitatea în care autoritatea a optat să procedeze pentru a implementa politicile sociale, împrejurarea că terenul s-ar afla formal în patrimoniul reclamanților, iar nu în cel al pârâților, nu este de natură a produce alte consecințe juridice sub aspectul obligării Municipiului Cluj-Napoca la acordarea despăgubirilor. Astfel, nu are relevanță că bunul s-ar afla, formal, în patrimoniul reclamanților, câtă vreme aceștia nu și-ar putea exercita prerogativele dreptului de proprietate asupra terenului respectiv, ca urmare a regulilor urbanistice adoptate, prin care se încalcă dreptul de proprietate privată al titularilor terenurilor afectate de servituțile de trecere, fapt ce echivalează cu o expropriere de fapt. După cum s-a reținut în jurisprudența constantă a Curții Europene a Drepturilor Omului, pierderea elementelor esențiale ale dreptului de proprietate, deși persoana rămâne, formal, proprietarul bunului, cu privire la care însă nu mai poate exercita nici un atribut din conținutul dreptului, în lipsa unei prealabile și juste despăgubiri, afectează dreptul în substanța sa, și reprezintă o încălcare din partea autorităților statului, sancționată de art. 1 din Protocolul nr. 1. Critica potrivit căreia instanța de apel ar fi încălcat art. 889 C. civ. ce reglementează instituția renunțării la dreptul de proprietate, reținând că exproprierea ar fi unicul mod de transfer al dreptului de proprietate, este de asemenea nefondată. Din parcurgerea hotărârii recurate, se observă că instanța de apel a reținut contrariul celor susținute de recurenți și anume că potrivit art. 54 din O.G. nr. 43/1997, exproprierea nu este unicul mod de dobândire a dreptului de proprietate asupra terenului necesar executării unor lucrări de utilitate publică. Cu toate acestea, instanța de apel a reținut că de vreme ce inițiativa cedării dreptului de proprietate asupra terenului nu a aparținut reclamanților din prezenta cauză, ci aceștia au fost condiționați să cedeze terenul, în conformitate cu avizele și certificatele de urbanism eliberate de Municipiul Cluj-Napoca, nu sunt întrunite condițiile presupuse de prevederile art. 889 C. civ.. Așadar, prin constatarea nulității absolute a declarației notariale prin care reclamanții au renunțat la dreptul de proprietate, în mod corect instanțele de fond au reținut, prin raportare la efectul privării de dreptul de proprietate privată, având în vedere totodată că autoritatea nu a inițiat procedura exproprierii, că în cauză ar fi incidentă o expropriere de fapt. Pentru toate aceste considerente, în baza art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat. În raport de dispozițiile art. 453 alin. (1) C. proc. civ., reținând că recurenții-pârâți se află în culpă procesuală, se va dispune obligarea acestora la plata către intimații-reclamanți A. și B., a sumei de 3000 RON, cheltuieli de judecată reduse, potrivit art. 451 alin. (2) C. proc. civ. Intimații-reclamanți au solicitat obligarea recurenților-pârâți la plata cheltuielilor de judecată în cuantum total de 11.034,28 RON, dintre care suma de 10.010,28 RON reprezintă onorariu avocațial, iar suma de 1024 RON cheltuieli ocazionate de deplasarea la termenul de judecată în fața Înaltei Curți de Casație și Justiție, depunându-se în acest sens dovezi de plată constând în facturi și extrase de cont, aflate la dosarul de recurs. În ce privește onorariu avocațial, acesta a fost alocat astfel: 4.165 RON aferent redactării întâmpinării în etapa recursului și 5.845,28 RON onorariul avocațial aferent reprezentării părților la termenul de judecată. Potrivit art. 127 din Statutul profesiei de avocat din 3 decembrie 2011, onorariile vor fi stabilite în raport cu dificultatea, amploarea sau durata cazului, la stabilirea onorariului urmând a se ținea seama de următoarele elemente: a) timpul și volumul de muncă solicitată pentru executarea mandatului primit sau a activității cerute de client; b) natura, noutatea și dificultatea cazului; c) importanța intereselor în cauză; d) împrejurarea că acceptarea mandatului acordat de client îl împiedică pe avocat să accepte un alt mandat din partea unei alte persoane, dacă această împrejurare poate fi constatată de client fără investigații suplimentare; e) notorietatea, titlurile, vechimea în muncă, experiența, reputația și specializarea avocatului; f) conlucrarea cu experți sau alți specialiști, impusă de natura, obiectul, complexitatea și dificultatea cazului;g) avantajele și rezultatele obținute pentru profitul clientului ca urmare a muncii depuse de avocat;h) situația financiară a clientului; i) constrângerile de timp în care avocatul este obligat de împrejurările cauzei să acționeze pentru a asigura servicii legale performante. Înalta Curte reține că onorariul aferent redactării întâmpinării în etapa recursului, în cuantum de 4.165 RON, este vădit disproporționat în raport de activitatea desfășurată și complexitatea cauzei, având în vedere că deși amplă, în cea mai mare parte au fost reiterate apărări și susțineri ale recurenților din etapele procesuale anterioare, primele cinci pagini fiind alocate unei extensive situații de fapt și prezentării parcursului procesual al dosarului, iar paginile 6-8 fiind alocate susținerii excepției nulității recursului, care a fost respinsă la termenul de judecată din 2 martie 2023. Apărările privind motivele de nelegalitate reprezintă debutează începând cu pagina 9 și reprezintă, în cea mai mare parte, o reluare a apărărilor formulate în apel, în care au fost adăugate ample citate din hotărârea recurată. De asemenea, onorariul aferent reprezentării intimaților la termenul de judecată din 2 martie 2023, în cuantum de 5.845,28 RON este unul disproporționat, în raport de activitatea pe care o presupune participarea la termenul de judecată, în calea de atac a recursului, unde discuțiile părților sunt subsumate exclusiv criticilor de nelegalitate și apărărilor formulate prin întâmpinare. Totodată, onorariul total solicitat este disproporționat față de valoarea cauzei. De asemenea, natura cauzei deduse judecății nu prezintă un nivel de noutate, existând o bogată jurisprudență în această materie, și nici un nivel de complexitate deosebită. Din acest motiv, Înalta Curte apreciază că suma de 3000 RON ce înglobează cheltuielile ocazionate de deplasarea la termen și onorariu avocațial, reprezintă un cuantum rezonabil, astfel încât va obliga recurenții, în solidar, la plata acestei sume de bani cu titlu de cheltuieli de judecată, către intimații-reclamanți. Cu toate acestea, reducerea cheltuielilor de judecată, nu va avea niciun efect asupra raporturilor dintre avocat și clienții săi, intimații-reclamanți din prezenta cauză, potrivit dispozițiilor art. 451 alin. (2) teza finală C. proc. civ.