ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1981/2024

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 01.10.2020 pe rolul Tribunalul Cluj, secția civilă sub nr. x/2020, reclamantele A. și B., în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Cluj-Napoca, prin Primar (Comisia de aplicare a Legii nr. 10/2001), au solicitat instanței: în temeiul art. 1349 si 1357 C. civ., obligarea pârâtului la plata sumei de câte 2.000.000 euro daune morale echivalentul în RON la data plății, cu dobânzi legale și rata inflației până la plata integrală, pentru nesoluționarea notificării dosarului de Legea 10/2001 ce vizează imobilele preluate abuziv din Cluj-Napoca str. x, 16 si str. x.

Hotărârile pronunțate de instanțele de fond în primul ciclu procesual Prin sentința civilă nr. 733 din 29.10.2021 a Tribunalului Cluj pronunțată în dosarul nr. x/2020, a fost respinsă cererea de chemare in judecată formulată de reclamantele A. și B., în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Cluj-Napoca prin primar (Comisia de aplicare a Legii nr. 10/2001), având ca obiect daune morale. Împotriva acestei hotărâri au declarat apel reclamantele A. și B.. Prin decizia civilă nr. 176/A/14.04.2022, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția I civilă, în dosar nr. x/2020*, a fost admis apelul declarat de reclamantele A. și B. împotriva sentinței civile nr. 733 din 29.10.2021 a Tribunalului Cluj, pronunțată în dosar nr. x/2020, pe care a anulat-o și trimis cauza spre rejudecare aceleași instanțe. Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Cluj, secția civilă, la data de 08.06.2022 sub nr. x/2020*. Prin sentința civilă nr. 518 din 29.09.2022 a Tribunalului Cluj, secția civilă, pronunțată în dosar nr. x/2020, s-a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamantele A. și B., împotriva Municipiului Cluj-Napoca, prin primar și, în consecință: Pârâtul a fost obligat să plătească fiecărei reclamante suma de 1000 euro, echivalent în RON la data plății, cu titlu de daune morale, cu dobânda legală și rata inflației, calculate până la achitarea integrală, sume datorate ca urmare a nesoluționării cererilor de acordare a măsurilor reparatorii pentru imobilele situate în Cluj-Napoca, str. x, 16 și str. x.

Hotărârea pronunțată în apel după rejudecare Împotriva acestei sentințe a formulat apel pârâtul Municipiul Cluj Napoca, prin Primar. Prin decizia civilă nr. 173/A din 8 iunie 2023, Curtea de Apel Cluj, secția I civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de Municipiul Cluj Napoca, prin Primar, împotriva sentinței civile nr. 518 din 29.09.2022 a Tribunalului Cluj, pronunțate în dosar nr. x/2020, pe care a menținut-o.

Recursul formulat în cauză Împotriva acestei decizii a formulat recurs pârâtul, prin care a solicitat casarea deciziei recurate și pe fond, respingerea cererii de chemare în judecată. Recurentul a invocat motivele prevăzute de art. art. 488 alin. (1) pct. 6) și pct. 8) din C. proc. civ., învederând, în esență, următoarele argumente: În primul rând, consideră că hotărârea judecătorească recurată este nelegală, raportat la faptul că în speță nu sunt aplicabile dispozițiile Deciziei nr. 7/2014 pronunțată de către ICCJ invocată, în rejudecare, de către instanța de apel, respectiv consideră ca reclamantele erau obligate să achite taxa de timbru datorată având în vedere dispozițiile art. 1 din O.U.G. nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru, respectiv dispozițiile art. 7 din O.U.G. nr. 80/2013, atâta timp cât acestea au arătat în mod expres că acțiunea dedusă judecății este una în răspundere civilă delictuală. Consideră că, din eroare, nu le-a fost instituită reclamantelor obligația de a depune la dosarul cauzei dovada achitării taxei de timbru, mai ales după precizarea acestora că prezenta cerere de chemare în judecată este în fapt o acțiune în răspundere civilă delictuală și nu o acțiune care este scutită de achitarea taxei de timbru raportat la dispozițiile art. 50 din Legea nr. 10/2001 și art. 29 alin. (1) din O.U.G. nr. 80/2013 (așa cum s-a reținut prin încheierea din 25 iunie 2021 prin care s-a respins excepția netimbrării acțiunii invocată de pârât prin întâmpinare, având în vedere că prezenta acțiune este scutită de la plata taxelor judiciare de timbru în baza art. 50 alin. (1) din Legea nr. 10/2001). Față de temeiul de drept invocat de către reclamante, respectiv dispozițiile art. 1349 și art. 1357 C. civ. privind răspunderea civilă delictuală, prevederile art. 196 C. proc. civ., instanța era obligată să pună în vedere reclamantelor să timbreze cererea de chemare în judecată așa cum a fost aceasta modificată. În al doilea rând, apreciază că hotărârea atacată cuprinde motive contradictorii și a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material. Analizând considerentele hotărârii atacate, susține că aceasta conține motive contradictorii, în contextul în care în considerentele hotărârii judecătorești recurate instanța de apel, inițial, face referire la aplicabilitatea în cauză a dispozițiilor art. 1349 și art. 1357 C. civ., (respectiv îndeplinirea condițiilor privind antrenarea răspunderii civile delictuale - reținând lipsa răspunsului instituției recurente la cererile formulate în 22 aprilie 2009), iar ulterior, la prevederile art. 26 din Legea nr. 10/2001 (la stabilirea faptei ilicite și a vinovăției se reține nerespectarea de către pârât a acestor dispoziții), cu toate că acestea se exclud. De altfel, acest ultim text legal invocat se referă la emiterea deciziei/dispoziției motivate în baza Legii nr. 10/2001. Arată că atât cererile la care face referire instanța de apel, precum și celelalte cereri indicate în cererea de chemare în judecată, depuse la registratura instituției de către reclamanta din prezenta cauză, A. în 22 aprilie 2009, respectiv cele înregistrate cu nr. x din 22 aprilie și nr. 83766/45 din 22 aprilie 2009 reprezintă în fapt simple cereri fără ca acestea să constituie notificări depuse în temeiul art. 22 din Legea nr. 10/2001, lipsa răspunsului la aceste solicitări antrenând în fapt dispozițiile cuprinse în art. 1 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ. Pe cale de consecință, instanța de apel a reținut în mod greșit că sunt aplicabile dispozițiile art. 26 din Legea nr. 10/2001, întrucât aceste cereri fiind doar simple petiții nu puteau fi soluționate prin emiterea în temeiul Legii nr. 10/2001 a unei dispoziții. Așadar, contrar celor reținute de către instanța de apel, aceste solicitări/petiții formulate de către intimatele-reclamante A. și B. nu au rămas fără răspuns. Prin urmare, în considerentele deciziei atacate există motive contradictorii în stabilirea îndeplinirii condițiilor răspunderii civile delictuale Subsumat ipotezei de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul consideră că instanța de apel a pronunțat decizia recurată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material care reglementează răspunderea civilă delictuală, respectiv art. 1349 și art. 1357 C. civ., întrucât așa cum reiese din probațiunea administrată în cauză nu sunt îndeplinite condițiile antrenării răspunderii civile delictuale, contrar celor reținute de către instanța de apel. Din prevederile art. 1357 C. civ. rezultă că pentru antrenarea răspunderii civile delictuale trebuie întrunite cumulativ următoarele condiții: existența faptei ilicite, existența prejudiciului, existența raportului de cauzalitate între faptă și prejudiciu, precum și vinovăția. Referitor la condiția existenței faptei ilicite, arată că aceasta nu este îndeplinită în cauză pentru antrenarea răspunderii civile delictuale. Astfel, în privința faptei ilicite, reclamantele au susținut că aceasta constă în nesoluționarea notificărilor ce vizează imobilele preluate abuziv din Cluj-Napoca str. x, 16 și str. x, notificări pe care susțin că le-au depus la Prefectura Cluj, în temeiul art. 21 din Legea nr. 10/2001 (în forma sa inițială) și art. 14 din Norma Metodologică de aplicare a Legii nr. 10/2001, din 27 iunie 2001 publicată în Monitorul Of. nr. 379/11 iunie 2001 și pe care Prefectura Cluj le-a transmis către Primăria Cluj spre competentă soluționare în temeiul art. 33 din Legea nr. 10/2001. Menționează că potrivit adresei emisă de Prefectura Cluj nr. 4856/17.03.2003, înregistrată la Municipiul Cluj-Napoca sub nr. x din 16 aprilie 2003, Prefectura Cluj a înaintat Primăriei Cluj-Napoca, Comisiei de aplicare a Legii nr. 10/2001, notificarea numitei A. înregistrată la Prefectura Cluj sub numărul de mai sus, prin care se solicită măsuri reparatorii pentru imobilul din Cluj-Napoca, str. x. Prin adresa emisă de Prefectura Cluj cu nr. 4735/2002/17.02.2003 și înregistrată la Municipiul Cluj-Napoca sub nr. x din 24 februarie 2003, Prefectura Cluj a înaintat Primăriei Cluj-Napoca, Comisiei de aplicare a Legii nr. 10/2001, notificarea numitei A. înregistrată la Prefectura Cluj sub numărul de mai sus, întrucât se solicită despăgubiri pentru un imobil expropriat care intră sub incidența art. 11 din Legea nr. 10/2001. Conform răspunsului depus la dosar de către Primăria Cluj-Napoca la data de 24.08.2020, la dosarul intern nr. x (despre care chiar și reclamantele au arătat că a vizat imobilul din str. x) a fost conexat dosarul intern nr. x, dosarele fiind constituite în baza aceleași notificări cu nr. 706 din 14.02.2002, depusă prin biroul executorului judecătoresc C.. S-a mai arătat că notificarea de mai sus a fost înregistrată inițial de două ori la Prefectura Cluj, care a trimis-o spre soluționare Primăriei. Prin notificarea de mai sus, reclamantele au solicitat acordarea de măsuri reparatorii în temeiul Legii nr. 10/2001 pentru imobilul din Cluj-Napoca, str. x. Mai mult, există hotărâri judecătorești definitive (care au fost depuse în probațiune) de unde rezultă fără putință de tăgadă faptul că reclamantele nu au susținut că ar fi formulat vreo notificare în temeiul Legii nr. 10/2001 pentru imobilele din Cluj-Napoca str. x, 18 și str. x și nici nu au depus copia unei astfel de notificări, astfel încât instanța a reținut că nu se poate constata calitatea reclamantelor de persoane îndreptățite la acordarea măsurilor reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001, întrucât reclamantele nu au depus notificarea prevăzută de Legea nr. 10/2001, formulând cereri doar în temeiul legilor fondului funciar (a se vedea în acest sens sentința civilă nr. 445/2019 și decizia nr. 449/A/2019 pronunțate în dosarul x/2018, strămutat la Tribunalul Mureș). Raportat la considerentele mai sus arătate coroborate cu înscrisurile depuse în probațiune rezultă că în cauza dedusă judecății nu există faptă ilicită pentru a putea fi reținută răspunderea civilă delictuală. Contrar reținerilor instanței de apel, în litigiu nu este îndeplinită nici condiția existenței vreunui prejudiciu cauzat reclamantelor. După dezvoltarea aspectelor teoretice legate de dovedirea și întinderea prejudiciului, recurentul susține că din materialul probator administrat în cauză, contrar celor reținute de către instanța de apel, nu au fost relevate împrejurări legate de implicațiile morale, de implicațiile pe plan afectiv legate de nerespectarea termenului legal de soluționare a cererilor la care fac referire reclamantele, cu atât mai mult cu cât, acestea au identificat și valorificat cu succes pârghiile legale necesare pentru a obține finalitatea urmărită (apelarea la justiție). În acest sens, invocă și practica judiciară a instanței supreme. Mai arată că lipsa raportului de cauzalitate rezultă implicit din lipsa unei fapte ilicite și din lipsa unui prejudiciu. Din aspectele mai sus invocate rezultă, fără putință de tăgadă, că nu este îndeplinita nici condiția culpei pârâtului. Referitor la reținerile instanței de apel privind nerespectarea de către recurentul-pârât a prevederilor art. 26 din Legea nr. 10/2001, arată că trebuie avut în vedere și faptul că s-a stabilit, cu putere de lucru judecat, prin mai multe hotărâri judecătorești definitive, depuse la dosar, că reclamantele nu au depus notificări, în temeiul Legii nr. 10/2001 pentru imobilele care fac obiectul prezentei acțiuni. Reiterează faptul că în dosarul nr. x/2018, strămutat la Tribunalul Mureș, atât în sentința civilă nr. 445/2019 a primei instanțe, cât și în decizia nr. 449/A/2019 din apel, s-a arătat că reclamantele nu au susținut că ar fi formulat vreo notificare în temeiul Legii nr. 10/2001 pentru imobilele din Cluj-Napoca str. x, 18 și str. x și nici nu au depus copia unei astfel de notificări, astfel încât Tribunalul Mureș a arătat și faptul că nu se poate constata calitatea reclamantelor de persoane îndreptățite la acordarea măsurilor reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001, întrucât reclamantele au arătat în mod expres că nu au depus notificarea prevăzută de Legea nr. 10/2001, formulând cereri doar în temeiul legilor fondului funciar.

Apărările formulate de către părți Intimatele-reclamante A. și B. au formulat întâmpinare, prin care au invocat excepția nulității recursului, pentru neîncadrarea criticilor în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. și în subsidiar, au solicitat respingerea recursului, ca nefondat. La termenul de judecată din 25 septembrie 2024, Înalta Curte a respins excepția nulității recursului, invocată prin întâmpinare și a rămas în pronunțare asupra recursului. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând recursul de față, prin prisma motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6) și pct. 8) din C. proc. civ., Înalta Curte îl va respinge ca nefondat, pentru următoarele considerente de drept: Printr-o primă critică, recurentul susține că în mod greșit nu au fost obligate reclamantele să plătească taxă judiciară de timbru, afirmând respingerea greșită a excepției netimbrării cererii de chemare în judecată, ca urmare a constatării de către primă instanță a incidenței dispozițiilor art. 50 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, critică ce va fi analizată din perspectiva cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5) din C. proc. civ. Critica este nefondată. Astfel cum corect a observat și instanța de apel, problema calificării juridice a cererii de chemare în judecată reprezintă premisa stabilirii taxei judiciare de timbru, iar nemulțumirile părții cu privire la stabilirea obligației de achitare a taxei judiciare de timbru sunt susceptibile de valorificare pe calea procedurală specială a reexaminării, reglementate de art. 39 din O.U.G. nr. 80/2013. Dacă partea nu a făcut uz de această cale specifică pentru a contesta caracterul timbrabil al cererii sau o anumită calificare dată de prima instanță cererii de chemare în judecată, în raport de categoriile reglementate de O.U.G. nr. 80/2013, chestiunea încadrării cererii într-o anumită dispoziție a actului normativ menționat nu poate fi dedusă controlului judiciar pe calea apelului. Este o concluzie corectă ce corespunde dezlegării obligatorii date prin Decizia nr. 7/2014 de instanța supremă în mecanismul de unificare al recursului în interesul legii, chiar dacă sub imperiul legii vechi (cu referire la art. 18 din Legea nr. 146/1997), aplicabil însă, mutatis mutandis și sub imperiul O.U.G. nr. 80/2013 și al noului C. proc. civ., principiile statornicite prin normele anterioare nefiind modificate, din acest punct de vedere, de noile reglementări. În plus, în primul ciclu procesual, pârâtul nu a formulat apel incident cu privire la soluția dată excepției netimbrării de către prima instanță prin încheierea din 25 iunie 2021, prin care a fost respinsă excepția netimbrării, invocată de către pârât prin întâmpinare, iar la rejudecarea cauzei de către prima instanță, pârâtul nu a mai reiterat excepția netimbrării cererii de chemare în judecată, cauza fiind judecată la primul termen de judecată, în lipsa părților, în condițiile art. 411 alin. (1) pct. 2 teza finală C. proc. civ., soluția căpătând astfel autoritate de lucru judecat sub acest aspect. Pe de altă parte, potrivit dispozițiilor art. 50 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, cererile sau acțiunile în justiție legate de aplicarea prevederilor prezentei legi și de bunurile care fac obiectul acesteia, sunt scutite de taxe de timbru. Or, prin prezentul demers judiciar, intimatele-reclamante au învestit instanța de judecată cu o cerere în pretenții, întemeiată pe răspunderea civilă delictuală de drept comun, ca urmare a nesoluționării într-un termen rezonabil a notificărilor/cererilor formulate în temeiul Legii nr. 10/2001, vizând bunuri ce se pretind a face obiectul acestui act normativ, astfel că împrejurarea invocării de către intimatele-reclamante a normelor de drept comun și a calificării de către prima instanță a cauzei ca fiind o cerere în răspundere civilă delictuală, întemeiată pe norme de drept comun, nu poate înlătura legătura pricinii cu dispozițiile legii speciale. Cum premisa necesară aprecierii incidenței excepției netimbrării unei cereri este reprezentată de stabilirea în sarcina părții a obligației de achitare a taxei judiciare de timbru, urmată de neîndeplinirea obligației, și cum, în litigiul pendinte, prima instanță a reținut, în conformitate cu dispozițiile legale aplicabile, că operează scutirea de la plata taxei judiciare de timbru, în mod corect aceasta a respins, ca neîntemeiată, excepția netimbrării cererii de chemare în judecată, invocată de intimatul-pârât, prin întâmpinare, împrejurare față de care se relevă că este nefondat motivul de recurs invocat. Prin cererea de recurs, invocând incidența art. 488 alin. (1) pct. 6) din C. proc. civ., recurentul a arătat că instanța de apel a motivat hotărârea prin considerente contradictorii, din perspectiva temeiului juridic considerat a fi incident, în contextul în care în considerentele hotărârii judecătorești recurate instanța de apel, inițial, face referire la aplicabilitatea în cauză a dispozițiilor art. 1349 și art. 1357 C. civ., (respectiv îndeplinirea condițiilor privind antrenarea răspunderii civile delictuale - reținând lipsa răspunsului instituției recurente la cererile formulate în 22 aprilie 2009), iar ulterior, la prevederile art. 26 din Legea nr. 10/2001 (la stabilirea faptei ilicite și a vinovăției se reține nerespectarea de către pârât a acestor dispoziții), cu toate că acestea se exclud. Înalta Curte constată că, potrivit art. 488 alin. (1) pct. 6) din C. proc. civ., casarea unei hotărâri în calea de atac a recursului se poate cere când aceasta nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei. Sub acest aspect, observă că susținerile recurentului-pârât nu sunt fondate, hotărârea recurată fiind corect argumentată în fapt și în drept, în limitele învestirii instanței de apel conform art. 477 C. proc. civ., neexistând motive contradictorii, dezlegarea dată de curte problemelor de drept deduse judecății în apel fiind pe deplin și coerent susținută de considerente care conduc la soluția din dispozitiv. În acest sens, Înalta Curte constată că instanța de apel a reținut că "În cauză sunt întrunite cumulativ condițiile răspunderii civile delictuale prev. de art. 1349 și 1357 C. civ., pentru că fapta ilicită și vinovăția/culpa pârâtului constă în nerespectarea dispozițiilor art. 26 din Legea nr. 10/2001 care stabilesc imperativ și expres obligația unității notificate de a emite decizie sau dispoziție motivate în termen de 60 de zile de la data primirii notificării și în condițiile în care timp de 13 ani pârâtul nu a soluționat notificarea pentru imobilele expropriate din str. x, str. x, 16, 18, deși reclamantele au depuse mai multe cereri pentru urgentarea soluționării lor, ultima fiind depusă în acest sens la 19.09.2019 înregistrată sub dos. nr. x." Este cert, raportat la cele arătate mai sus și consemnate în considerentele hotărârii atacate, că instanța de apel și-a motivat în mod corespunzător soluția adoptată, aceasta fiind în concordanță cu actele și lucrările dosarului și textele legale incidente în cauză. Astfel, prin demersul judiciar promovat, reclamantele au invocat răspunderea civilă delictuală solicitând repararea prejudiciului moral ce le-a fost cauzat prin nesoluționarea culpabilă a notificărilor/cererilor adresate Municipiului Cluj-Napoca, în temeiul prevederilor Legii nr. 10/2001. În aceste condiții, s-a imputat pârâtului depășirea termenului rezonabil de soluționare a cererilor adresate autorității statului. În absența unui temei juridic în cuprinsul legii reparatorii, de natură a fi aplicat direct pretențiilor reclamantelor, ambele instanțe de fond au examinat pretenția dedusă judecății din perspectiva incidenței dispozițiilor de drept substanțial, care reglementează răspunderea civilă delictuală, fundament juridic circumscris remediului din dreptul intern susceptibil de a permite instanței naționale evaluarea pretinselor încălcări ale dispozițiilor art. 6 din Convenția europeană, care se referă la noțiunea de "proces echitabil", care include și componenta examinării cererii într-un termen rezonabil. Astfel, în ceea ce privește solicitarea de plată a despăgubirilor pentru nesoluționarea într-un termen rezonabil a notificărilor/cererilor, formulate de intimatele-reclamante, se constată că atât prima instanță, cât și instanța de apel au realizat o analiză concretă a circumstanțelor cauzei, în raport de criteriile enunțate de Curtea europeană, pentru a evalua dacă procedura a fost sau nu rezonabilă, criterii care se referă la complexitatea cauzei, comportamentul părților și cel al autorităților statale competente. În acest context factual și juridic, raționamentul logico-juridic al instanței de apel s-a referit și la mecanismul Legii nr. 10/2001, în care persoanele care se considerau îndreptățite la măsurile reparatorii reglementate prin această lege specială, în temeiul art. 22 din lege, aveau obligația formulării, în termenul imperativ stabilit de lege, unei notificări adresate fie unității deținătoare a imobilului a cărui restituire se cerea, fie entității desemnate de lege cu soluționarea notificării în privința imobilelor preluate abuziv de către stat în perioada 1945-1989. Prin edictarea art. 26 alin. (1) din lege, legiuitorul a pus la dispoziția unităților deținătoare un interval de 60 de zile de la înregistrarea notificării sau, după caz, de la data depunerii actelor doveditoare, pentru emiterea deciziei sau dispoziției motivate de soluționare a cererii. În aprecierea caracterului rezonabil al procedurii, instanțele fondului s-au raportat la perioada cuprinsă în intervalul dintre data formulării prezentei cereri deduse judecății și cea a notificărilor/cererilor formulate de reclamante, fiind avut în vedere că, până în prezent, cererile acestora nu au fost soluționate, indiferent dacă favorabil sau nu, într-un interval de timp rezonabil, aplicând și analizând doar normele generale ale răspunderii civile delictuale. Prin urmare, Curtea de Apel a avut în vedere că omisiunea soluționării notificărilor/cererilor reclamantelor într-un termen rezonabil poate fi circumscrisă unei fapte ilicite de natură a antrena răspunderea civilă delictuală a recurentului-pârât. Or, faptul că instanța de apel a constatat, față de conținutul cererii expres precizate de reclamante la judecata în fond, prin calificarea juridică corectă a actelor și faptelor deduse judecății, că obiectul prezentei acțiuni este o acțiune în răspundere civilă delictuală rezultată din fapta pârâtului de a nu soluționa cererile reclamantelor pe o perioadă mult prea lungă de timp și cu depășirea termenului legal, și a procedat la examinarea cererii din perspectiva prevederilor art. 1349 și art. 1357 C. civ., prin raportare la mecanismele legilor speciale de reparație, nu este echivalent cu o motivare contradictorie, de natură să conducă la concluzia nemotivării deciziei recurate conform art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., care să facă aplicabil motivul de casare invocat. În ceea ce privește criticii subsumate de pârât cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8) din C. proc. civ., Înalta Curte reține că în recurs se exercită strict un control de legalitate al hotărârii, prin raportare la motivele de casare prevăzute, în mod expres și limitativ, la art. 488 alin. (1) pct. 1-8 din C. proc. civ., niciunul dintre acestea nefiind conceput astfel încât să permită instanței de recurs reanalizarea mijloacelor de probă sau reevaluarea situației de fapt. Scopul recursului transcede interesului particular și constă în asigurarea unui cadru juridic coerent și unitar, printr-o interpretare și aplicare uniformă a legii materiale și/sau procesuale, în timp ce interpretarea mijloacelor de probă este de resortul convingerii judecătorului de fond, care administrează probele și le poate aprecia (în primă instanță) sau, după caz, reaprecia și completa (în apel). În acest context, nu se poate pretinde instanței de recurs cenzurarea aprecierii probatoriului, transformând-o într-o a treia instanță de fond, în mod vădit contrar rolului și funcțiilor căii extraordinare de atac a recursului. Se constată că motivul de recurs subsumat pct. 8 nu respectă aceste exigențe legale, întrucât recurentul-pârât, deși enumeră anumite norme de drept material (art. 1349 și art. 1357 C. civ.), totuși nu formulează critici de nelegalitate, ci de netemeinicie, învederând doar aspecte care privesc situația de fapt, prin raportare la modul în care instanța de apel a coroborat și a apreciat mijloacele de probă administrate. Practic, recurentul-pârât relatează situația de fapt și, coroborând-o cu materialul probator de la dosar, conchide că în cauza dedusă judecății nu sunt întrunite cerințele pentru a putea fi reținută răspunderea civilă delictuală a acestuia. Ca atare, chiar dacă invocă, în mod formal, aplicarea greșită a unor norme legale, recurentul-pârât își exprimă, în realitate, nemulțumirea față de maniera în care instanța de apel a valorificat înscrisurile depuse la dosar, susținând că, prin raportare la acestea, reclamantele nu au făcut dovada existenței unei fapte ilicite a pârâtului. Or, în recurs nu pot fi invocate orice fel de nemulțumiri, ci doar acelea care îmbracă forma unor aspecte de nelegalitate ce pot fi subsumate motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 1-8 din C. proc. civ. În mod special, motivul reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., invocat de către recurent-pârât, presupune enunțarea normei de drept material aplicabile cauzei, prezentarea interpretării pe care partea o consideră corectă și argumentarea discordanței acestei interpretări cu cea dată de instanța de apel, acest caz de casare nefiind incident atunci când se critică situația de fapt, prin raportare la modul de interpretare a probelor. În acest sens, art. 264 alin. (2) din C. proc. civ. prevede că "în vederea stabilirii existenței și inexistenței faptelor pentru a căror dovedire probele au fost încuviințate, judecătorul le apreciază în mod liber, potrivit convingerii sale, afară de cazul în care legea stabilește puterea lor doveditoare", fiind consacrată libertatea pe care o are instanța în a aprecia asupra forței probante a dovezilor. Doar legalitatea probelor poate fi cenzurată în recurs, nu și modul în care acestea au fost apreciate, pentru a se reține o anumită situație de fapt, instanța de apel fiind suverană în această privință, neputându-se pretinde instanței de recurs cenzurarea aprecierii mijloacelor de probă. Simpla expunere a unor texte de lege și prezentarea unor aspecte de fapt, fără a fi arătate argumentele de drept care să conducă la concluzia interpretării sau aplicării greșite a normelor legale, nu poate conduce la concluzia că motivul de recurs întemeiat pe ipoteza prevăzută de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. este motivat în conformitate cu exigențele legale, astfel că acesta nu poate fi primit și analizat în acest sens. Pentru toate aceste considerente, Înalta Curte, reținând că nu sunt incidente dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ., conform art. 496 alin. (1) C. proc. civ. va respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârât.