ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 350/2024

Pretenția dedusă judecății Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Cluj, secția civilă la 3 decembrie 2020, reclamanta A. a solicitat obligarea pârâților Municipiul Cluj-Napoca și Consiliul Local al Municipiului Cluj-Napoca la plata unor despăgubiri în cuantum total de 43.507,7 euro.

Hotărârea pronunțată în primă instanță Prin sentința civilă nr. 283 din 18 mai 2022, Tribunalul Cluj, secția civilă a admis, în parte, cererea și a obligat pârâții să plătească reclamantei suma de 44.967 RON, cu titlu de despăgubiri civile, calculate pentru perioada decembrie 2017- august 2021, precum și în continuare, în cuantum de 0,13 euro/mp/lună, până la momentul modificării situației juridice a terenului.

Hotărârea pronunțată în apel Împotriva acestei sentințe civile, au declarat apel pârâții. Prin decizia civilă nr. 53/A din 16 februarie 2023, Curtea de Apel Cluj, secția I civilă a respins, ca nefondat, apelul, menținând sentința primei instanțe.

Recursul exercitat în cauză Împotriva acestei decizii civile, la 30 martie 2023, pârâții au declarat recurs, solicitând casarea și, rejudecând, respingerea cererii, ca nefondată. Recurenții-pârâți au invocat motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., în susținerea căruia au învederat că instanța de apel a încălcat prevederile art. 431 alin. (2) din C. proc. civ., întrucât a nesocotit efectul pozitiv al autorității de lucru judecat a sentinței civile nr. 3887/2017 și a deciziei civile nr. 6268/2017, ambele pronunțate în dosarul nr. x/2015, prin care s-a reținut lipsa ingerinței în dreptul de proprietate al reclamantei și neîntrunirea condițiilor răspunderii civile delictuale. Recurenții-pârâți au invocat și motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., susținând că instanța de apel a aplicat, în mod greșit, normele de drept material, respectiv art. 555, art. 556, art. 558, art. 1349, art. 1357, art. 1532 din C. civ., art. 44 din Constituție, art. 1 din Protocolul nr. 1 la CEDO, Legea nr. 50/1991, Legea nr. 350/2001, Legea nr. 33/1994, Ordinul nr. 233/2016, HCL nr. 493/2014, sens în care au învederat următoarele: În cauză, nu sunt încălcate atributele dreptului de proprietate, întrucât intimata-reclamantă poate folosi terenul conform destinației sale de teren agricol Din punct de vedere urbanistic, imobilul nu era teren construibil, cum, în mod greșit, reține instanța de apel, nefiind construibil nici anterior adoptării PUG 2014, întrucât acesta nu era reglementat. Pentru ca terenul să fie reglementat, în baza PUG 1999 era necesară întocmirea și aprobarea unui PUZ, aspect ce reiese și din cuprinsul certificatului de urbanism. Doar prin PUZ poate fi reglementată circulația juridică a terenului și funcțiunea acestuia, în lipsa unui atare document de urbanism neputându-se reține că terenul era construibil. În baza noului PUG, aprobat prin HCL nr. 493/2014, terenul este neconstruibil. Reținând că "nu poate fi eludat certificatul de urbanism, care atestă că terenul avea un regim construibil, cu asigurarea unei retrageri a clădirilor de minim 10m de la aliniament", instanța de apel a interpretat, în mod greșit, certificatul de urbanism nr. x/2007, din cuprinsul căruia reiese că zona în care este situat terenul nu era reglementată din punct de vedere urbanistic, astfel încât concluzia instanței, potrivit căreia imobilul era construibil, conform PUG 1999, este contrară dispozițiilor art. 47 din Legea nr. 350/2001. Nu se poate reține exproprierea de fapt a imobilului, în condițiile în care proprietatea privată a reclamantei nu este folosită în scopuri publice. Chiar dacă încadrarea urbanistică ar fi privită prin prisma unor restricții de construire (ceea ce nu este cazul în speță, întrucât terenul nu era reglementat), acestea nu afectează dreptul de proprietate în substanța sa, rezumându-se la a institui o limitare obiectivă și rezonabilă. Intimata nu a pierdut accesul la teren, posesia sau dreptul de dispoziție, iar restricțiile la care face trimitere instanța de apel nu pot fi privite ca fiind o expropriere de fapt, ci duc la un control al folosirii bunurilor, ceea ce nu contravine art. 1 din Protocolul nr. 1 la CEDO. Documentația de urbanism PUG nu poate afecta, prin sine, un drept de proprietate, fiind, potrivit reglementărilor legale, o etapă premergătoare oricăror investiții. Elementele dreptului de proprietate s-au păstrat integral în favoarea intimatei, astfel cum acestea sunt prevăzute de art. 555 din C. civ. Instanța de apel a retinut, în mod greșit, incidența în cauză a deciziei nr. 1416/2008 a Curții Constituționale, întrucât terenul nu a fost încadrat anterior în categoria curți-construcții și i s-a dat încadrarea de spațiu verde prin noul PUG. Reținând că autoritatea locală a adoptat HCL nr. 493/2014, prin care a decis utilizarea proprietății private în scopuri publice, instanța de apel a aplicat, în mod greșit, dispozițiile Legii nr. 350/2001 și Legii nr. 33/1994. Exproprierea are un regim juridic special, iar acordarea unei despăgubiri nu se poate face decât în condițiile Legii nr. 33/1994. În cauză, autoritatea nu a inițiat vreo investiție în zona în litigiu, pentru a se pune în discuție existența unei exproprieri, astfel că nici dispozițiile ce impun o dreaptă și prealabilă despăgubire nu sunt aplicabile. Instanța de apel a reținut, în mod greșit, că sunt îndeplinite condițiile privind angajarea răspunderii civile delictuale, întrucât nu există faptă ilicită. Chiar dacă s-ar achiesa la teza privind limitarea posibilităților de construire, aceasta nu semnifică o încălcare a dreptului de folosință, cum reține instanța de apel. Din moment ce nu se poate reține o faptă ilicită prin adoptarea HCL nr. 493/2014, nu se poate reține nici vinovăția, element esențial pentru angajarea răspunderii civile delictuale. Nici prejudiciul nu poate fi considerat ca fiind cert, pentru ca pârâții să fie obligați la plata unor despăgubiri, cu titlu de lipsă folosință, sub acest aspect instanța de apel încălcând dispozițiile art. 1532 și urm. din C. civ.. Mai mult, terenul putea fi valorificat încă din anul 2010, fiind arabil, însă, astfel cum rezultă din concluziile raportului de expertiză, terenul nu a fost utilizat conform destinației sale nici anterior anului 2014, când a fost aprobat PUG-ul. Reclamanta nu a făcut dovada că i s-ar fi cauzat un prejudiciu concret, constând în oprirea intenției de a construi, intenție concretă care să fi fost împiedicată prin schimbările aduse cu noul PUG. Dacă reclamanta ar fi dorit să construiască în baza vechiului PUG, avea posibilitatea de a solicita autorizație de construire, care nu și-ar fi pierdut valabilitatea odată cu schimbarea PUG-ului.

Apărările formulate în cauză La 8 iunie 2023, intimata-reclamantă a depus întâmpinare, prin care a invocat excepția nulității recursului, în baza art. 489 alin. (2) din C. proc. civ., iar, în subsidiar, a solicitat respingerea acestuia, ca nefondat. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând recursul de față, prin prisma motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 7 și pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte îl va respinge ca nefondat, pentru următoarele considerente de drept: Potrivit art. 483 alin. (3) din C. proc. civ., "recursul urmărește să supună instanței competente examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile", iar, conform art. 486 alin. (1) lit. d) din C. proc. civ., "cererea de recurs va cuprinde motivele de nelegalitate pe care se întemeiată recursul și dezvoltarea lor". Din coroborarea acestor dispoziții legale, rezultă că recursul este o cale extraordinară de atac, de reformare, prin care hotărârea este supusă controlului judiciar numai prin prisma conformității sale cu regulile de drept material și/sau procesual, iar părțile o pot critica doar pentru motivele prevăzute, în mod expres și limitativ, la art. 488 alin. (1) pct. 1-8 din C. proc. civ. În cauză, recurenții au respectat aceste exigențe legale, din moment ce unele dintre argumentele invocate prin memoriul de recurs se circumscriu motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 7 și pct. 8 din C. proc. civ., împrejurare ce a fost avută în vedere de către Înalta Curte, atunci când, în ședința publică din 8 februarie 2024, a respins, ca nefondată, excepția nulității recursului, invocată de intimata-reclamantă prin întâmpinare. Este de menționat că acele argumente prin care se susține nerespectarea, de către instanța de apel, a efectului pozitiv al autorității de lucru judecat a hotărârilor judecătorești pronunțate în cadrul dosarului nr. x/2015 nu se circumscriu motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., astfel cum s-a încadrat prin memoriul de recurs, ci celui prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 din C. proc. civ., care vizează tocmai încălcarea autorității de lucru judecat. Relativ la motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 din C. proc. civ., recurenții au susținut că instanța de apel a nesocotit efectul pozitiv de lucru judecat al hotărârilor pronunțate în dosarul nr. x/2015. Înalta Curte constată că acest motiv este nefondat, întrucât instanța de apel nu a încălcat dispozițiile art. 431 alin. (2) din C. proc. civ., atunci când a respins susținerile privind efectul pozitiv al autorității de lucru judecat a sentinței civile nr. 3887/2017, pronunțate de Tribunalul Cluj în dosarul nr. x/2015, definitivă prin decizia civilă nr. 6268/2017 a Curții de Apel Cluj. Recurenții au susținut că, în cadrul dosarului nr. x/2015, instanța de contencios administrativ a reținut că nu există o ingerință din partea autorității publice în dreptul de proprietate al reclamantei asupra terenului, astfel că instanța de apel trebuia să dea eficiență acestei dezlegări definitive și să constate că nu sunt îndeplinite condițiile pentru angajarea răspunderii civile delictuale. Contrar susținerile recurenților, se reține că, în litigiul ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2015, nu a fost analizată și tranșată chestiunea limitării aduse exercițiului atributelor dreptului de proprietate al reclamantei, astfel încât să existe o dezlegare care să se bucure de imutabilitate jurisdicțională și să se impună părților litigante și instanței, deopotrivă, ca premisă cu valoare de adevăr juridic. În realitate, în cadrul dosarului nr. x/2015, instanța de contencios administrativ a statuat, în limitele competențelor conferite de legea specială, asupra legalității Hotărârii Consiliului Local Cluj-Napoca nr. 493/2014, din perspectiva prerogativelor conferite de lege autorității publice în privința elaborării documentațiilor de urbanism prevăzute de Legea nr. 350/2001, precum și în privința protecției mediului și a dezvoltării durabile, cu luarea în considerare a cadrului legal ce permite autorităților publice administrative limitarea exercițiului dreptului de proprietate privată, prin adoptarea unor astfel de planuri urbanistice. Argumentele care au fundamentat soluția instanței de contencios administrativ s-au circumscris interesului public avut în vedere la schimbarea încadrării imobilului, în contextul atribuirii destinației de zonă cu spațiu verde. Pe de altă parte, în litigiul de față, reclamanta a solicitat despăgubiri pentru ingerința în exercițiul dreptului său de proprietate, din perspectiva prevederilor art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepurilor Omului, susținând că s-a impus terenului un regim juridic de exploatare mai restrictiv decât cel avut anterior, fiind instituită interdicția de construire. Reclamanta solicită, așadar, examinarea, din perspectiva raportului de proporționalitate, a efectelor pe care implementarea P.U.G.-ului a produs-o în privința exercitării dreptului său de proprietate asupra terenului, afirmând că măsura a avut ca efect ruperea justului echilibru între interesele generale și cele individuale, întrucât i s-a impus o sarcină exorbitantă, în absența unei compensări adecvate și prealabile. În acest context, se reține că instanța de apel nu a nesocotit prevederile art. 431 alin. (2) din C. proc. civ., nefiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 din C. proc. civ. Invocând motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurenții au învederat că, atunci când a procedat la analizarea ingerinței în dreptul de proprietate, ca urmare a încadrării urbanistice, instanța de apel a aplicat, în mod greșit, normele de drept material referitoare la dreptul de proprietate, la expropriere și la răspunderea civilă delictuală. Înalta Curte constată că și acest motiv de recurs este nefondat. Instanțele de fond au reținut, în mod definitiv, împrejurarea că a operat o modificare a încadrării terenului în litigiu, din cea de spațiu construibil, potrivit vechii reglementări urbanistice (conform certificatului de urbanism nr. x din 9.08.2007, terenul avea un regim construibil, cu asigurarea unei retrageri a clădirilor de minim 10m de la aliniament) în zonă verde-scuaruri, grădini, parcuri cu acces public nelimitat. Reclamanta nu contestă dreptul autorității publice de a adopta reglementări de urbanism (în speță, P.U.G.), ci solicită acordarea de despăgubiri pentru situația creată în urma adoptării unei astfel de reglementări, ce a avut drept consecință interdicția de a construi, pe o perioadă nedeterminată, fără plata unei compensații. Așadar, reclamanta le impută pârâților ingerința adusă dreptului de proprietate privată, prin stabilirea unei servituți de utilitate publică, ce determină imposibilitatea desfășurării, în mod plenar, a atributelor dreptului de proprietate, fără să beneficieze de vreo compensație materială. Se constată că instanța de apel a avut în vedere art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și jurisprudența instanței de contencios european în materia respectării dreptului de proprietate. Conform art. 1 din Protocolul nr. 1: "1. Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional. 2. Dispozițiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a pune în aplicare legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosința bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții, sau a amenzilor." Astfel cum a arătat Curtea Europeană, prima normă enunță principiul general al necesității respectării dreptului de proprietate, indiferent de titular, în timp ce a doua normă prevede posibilitatea privării titularului, prin acțiunea organelor statului, de dreptul său de proprietate, privare care însă este supusă anumitor condiții, iar cea de-a treia normă recunoaște statelor contractante posibilitatea de a reglementa modul de folosință a bunurilor ce formează obiectul dreptului de proprietate, în conformitate cu interesul general. Protecția pe care o instituie art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 nu este absolută, fiind aduse două limite ale exercițiului dreptului de proprietate, și anume posibilitatea privării de proprietate pentru o cauză de utilitate publică și reglementarea exercitării acestui drept în conformitate cu interesul general. Cu toate acestea, chiar dacă se pune problema asigurării realizării unui interes general, nu trebuie să se ajungă la golirea de conținut a dreptului de proprietate. Corelativul posibilității atingerilor dreptului de proprietate, provocate de autoritățile statului pentru un interes general, este generat de jurisprudența europeană în materie, care a pus în evidență necesitatea respectării unui alt principiu, și anume cel vizând existența unui raport rezonabil de proporționalitate între mijloacele utilizate și scopul avut în vedere pentru realizarea lui. Criticile de recurs sunt nefondate, instanța de apel reținând, în mod corect că în cauză a avut loc o ingerință în dreptul de proprietate, circumscrisă ilicitului civil, care dă dreptul la reparație, întrucât ingerința, realizată pe o durată nedeterminată, a transformat un drept concret și efectiv într-unul precar, impunându-se reclamantei o sarcină excesivă și disproporționată. Astfel, ingerința în dreptul de proprietate provine din acțiunea pârâților, ca autorități publice cu atribuții, deopotrivă în domeniul urbanismului și al exproprierii, de a impune terenului un regim juridic incompatibil cu dreptul de proprietate privată (spațiu verde public cu acces nelimitat, asupra căruia sunt permise doar funcțiuni de spațiu plantat public). Deși acțiunea pârâților are o bază legală, reprezentată de reglementările urbanistice, și corespunde unui scop legitim, dat de protecția și asigurarea unui mediu sănătos, totuși ea nu respectă criteriul proporționalității, în absența totală a despăgubirilor. Susținerea recurenților, conform căreia nu suntem în situația declarării utilității publice a terenului, este corectă, dar menită să sprijine nu propriile apărări, ci poziția reclamantei, care tocmai acest aspect l-a relevat, respectiv faptul că, în absența declarării utilității publice și urmării procedurii exproprierii, terenul a primit, din punct de vedere juridic, afectațiunea de uz public. Or, este tocmai ceea ce a statuat Curtea Europeană a Drepturilor Omului, începând cu cauza Sporrong și Lönnroth c. Suediei, respectiv că trebuie "privit dincolo de aparențe" și cercetată realitatea situației reclamate, întrucât obiectivul Convenției este de a garanta drepturi "concrete și efective", și, chiar în absența unei exproprieri formale, trebuie urmărit dacă limitările impuse dreptului de proprietate îi pot afecta substanța de așa natură încât să fie asimilate unei privări de bun (part. 63). S-a mai statuat că trebuie stabilit dacă a fost realizat un echilibru just între cerințele interesului general al comunității și cerințele de protecție a drepturilor fundamentale ale individului, întrucât "căutarea acestui echilibru este inerentă întregii Convenții și se reflectă și în structura art. 1 din 1 Protocolul adițional nr. 1" (par. 69). În absența unei exproprieri formale, terenului în litigiu i-a fost stabilit totuși regimul juridic al unui bun de utilitate publică. Este de menționat că P.U.G.-ul reprezintă un act administrativ cu caracter normativ, care nu realizează o simplă încadrare a terenurilor în indicatorii urbanistici, ci are caracter de reglementare specifică, stabilind reguli care se aplică direct asupra localităților, inclusiv cu privire la formele de proprietate și circulația juridică a terenurilor (art. 46 alin. (2) lit. g) din Legea nr. 350/2001), conținând elementele de fundamentare obligatorii pentru eliberarea certificatelor de urbanism. Conform art. 3 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 24/2007 privind reglementarea și administrarea spațiilor verzi din intravilanul localităților, spațiile verzi includ spațiile verzi publice cu acces nelimitat (parcuri, grădini, scuaruri, fâșii plantate), iar, potrivit art. 87 din aceeași lege, "administrarea spațiilor verzi proprietate publică este exercitată de autoritățile administrației publice locale și de alte organe împuternicite în acest scop", ceea ce demonstrează, la nivel de lege organică, natura dreptului de proprietate publică asupra terenurilor având o astfel de afectațiune (cum este cea înscrisă în P.U.G. vizând terenul reclamantei). Dacă inițial, potrivit art. 71 din O.U.G. nr. 195/2005, schimbarea destinației terenurilor prevăzute în planurile urbanistice ca spații verzi amenajate era interzisă, cu excepția terenurilor proprietate privată, ulterior, prin O.U.G. nr. 114/2007, norma a fost modificată, în sensul interzicerii schimbării destinației unor asemenea terenuri "amenajate ca spații verzi și/sau prevăzute ca atare în documentațiile de urbanism, indiferent de regimul juridic al acestora". Statuarea asupra constituționalității acestei norme, prin decizia Curții Constituționale nr. 1416/17.12.2008, publicată în Monitorul Oficial nr. 77 din 10 februarie 2009, a avut în vedere scopul reglementării, reprezentat de ocrotirea și garantarea dreptului la un mediu sănătos, dar și faptul că stabilirea cadrului juridic pentru exercitarea atributelor dreptului de proprietate trebuie să nu vină în coliziune cu interesele generale sau cu interesele particulare legitime ale altor subiecte de drept, reținându-se că "nimic nu împiedică persoana care a suferit un prejudiciu cauzat de interdicția instituită prin lege să solicite autorităților administrației publice locale repararea pagubei produse, potrivit dispozițiilor dreptului comun". Din această perspectivă, contrar susținerilor recurenților, instanța de apel a reținut, în mod corect, incidența în cauză a considerentelor deciziei nr. 1416/17.12.2008, potrivit cărora, "pentru lipsa de folosință a terenurilor proprietate privată, amenajate ca spații verzi și/sau prevăzute ca atare în documentațiile de urbanism, proprietarii terenurilor sunt îndreptățiți să beneficieze de despăgubiri". Raportat la elementele factuale reținute de către instanțele de fond, din care a rezultat că unui teren proprietate privată i-a fost atribuită afectațiunea de spațiu verde public, cu acces nelimitat, fără posibilitatea de a-i mai fi schimbată destinația (ca urmare a interdicției instituite în anul 2007), în mod corect instanța de apel a identificat o ingerință în dreptul de proprietate al reclamantei, care prin natura, durata și imposibilitatea de contestare a regimului juridic astfel instituit, transformă dreptul de proprietate într-unul precar și incert. În acest sens este și jurisprudență constantă a instanței supreme, care a identificat astfel de ipoteze ca fiind similare exproprierilor de fapt, cu posibilitatea încetării ingerinței fie prin actualizarea P.U.G.-ului, în raport cu regimul de drept privat al terenului (ceea ce ar fi permis proprietarilor să se bucure de toate atributele dreptului de proprietate), fie prin declanșarea procedurii de expropriere (care ar fi condus la obținerea de către proprietari a unei juste despăgubiri). Astfel, printr-o jurisprudență consistentă, instanța supremă a identificat, în astfel de litigii, în care, prin actele administrative ale autorității publice locale, s-a schimbat, în mod unilateral, regimul juridic al unor terenuri proprietate privată, făcându-l incompatibil, prin uzul și destinația atribuite, dreptului de proprietate privată, că este vorba despre o ingerință care nu respectă raportul de proporționalitate între interesul public și cel privat, atunci când intervine în absența oricăror despăgubiri. Indiferent că situația a fost asimilată unei exproprieri de fapt sau încălcării dreptului la un bun ori administrării folosinței bunului, ceea ce este relevant în statuările instanței supreme este reținerea unei ingerințe în dreptul de proprietate, care nu respectă echilibrul just între interesele generale ale comunității și cerințele de protecție a drepturilor fundamentale, iar restabilirea unui asemenea echilibru și respectarea proporționalității nu se pot realiza fără acordarea de despăgubiri (decizia nr. 1917/16.03.2012, decizia nr. 1567/22.09.2016, decizia nr. 512/07.03.2019, decizia nr. 330/06.02.2020, decizia nr. 1331/30.06.2020, decizia nr. 52/20.01.2022, decizia nr. 2408/07.12.2022, decizia nr. 2498/15.12.2022, decizia nr. 58/19.01.2023, decizia nr. 956/25.05.2023, decizia nr. 1244/22.06.2023, decizia nr. 2605/13.12.2023, toate pronunțate de către Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă). Ca atare, deși au generat, în sarcina reclamantei, interdicția în legătură cu un exercițiu complet al dreptului de proprietate, sub aspectul folosinței bunului conform propriilor interese, determinată de un interes public, totuși recurenții nu și-au îndeplinit obligațiile pozitive corelative, în sensul demarării procedurilor legale de a expropria, în drept, bunul și de a oferi o compensație financiară corespunzătoare proprietarului. Consecințele instituirii servituții de utilitate publică asupra terenului reclamantei în ce privește exercițiul efectiv al dreptului de către titular, fără plata despăgubirilor și fără efectuarea procedurilor legale de expropriere, care să fundamenteze o astfel de plată, reprezintă o ingerință severă în dreptul de proprietate privată al reclamantei și, ca atare, o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Sarcina suportată de către reclamantă, în circumstanțele factuale ale speței, constituie o încălcare și a prevederilor art. 44 alin. (3) din Constituția României, care obligă autoritățile statului, când interesul general o impune, să procedeze la o expropriere în condițiile legii și doar cu dreaptă și prealabilă despăgubire. În considerarea celor expuse, se constată, contrar susținerilor recurenților, că instanța de apel, prin raportare la situația de fapt pe care a reținut-o, a făcut o corectă interpretare și aplicare în cauză a normelor de drept material cuprinse la art. 555, art. 556, art. 558, art. 1.349, art. 1.357, art. 1.532 din C. civ., art. 44 din Constituția României, art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului (și jurisprudența aferentp), precum și în Legea nr. 50/1991, Legea nr. 350/2001 și Legea nr. 33/1994, astfel că este nefondat motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. Referitor la acele critici din memoriul de recurs care vizează netemeinicia deciziei recurate, acestea nu pot fi analizate, întrucât în recurs se exercită strict un control de legalitate al hotărârii, prin raportare la motivele de casare prevăzute la art. 488 alin. (1) pct. 1-8 din C. proc. civ., niciunul dintre acestea nefiind conceput astfel încât să permită instanței de recurs reevaluarea situației de fapt. Cu alte cuvinte, faptele sunt stabilite, în mod suveran, de către instanțele de fond, în timp ce instanța de recurs judecă hotărârea, iar nu procesul, în sensul că verifică modalitatea în care au fost aplicate, de către instanța de apel, normele de drept procesual și/sau de drept material situației de fapt deja stabilite. Scopul recursului transcede, așadar, interesului particular și constă în asigurarea unui cadru juridic coerent și unitar, printr-o interpretare și aplicare uniformă a legii. În consecință, constatând că sunt nefondate motivele prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 7 și pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte, în baza art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul. Constatând că sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 451-453 din C. proc. civ., Înalta Curte îi va obliga pe recurenții-pârâți la plata către intimata-reclamantă a sumei de 2.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.