ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2408/2022

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Cluj, secția civilă sub nr. x/2019 la data de 28.11.2019, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâții Municipiului Cluj-Napoca prin primar, Consiliul Local al municipiului Cluj-Napoca, obligarea acestora la plata unor despăgubiri lunare în cuantum de 5.600 euro pentru lipsa de folosință a terenului, calculate din data de 01.11.2016 și până la momentul modificării situației juridice a terenului; obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată. În drept, au fost invocate dispozițiile art. 44 din Constituția României, art. 555 C. civ., art. 1349 și urm. C. civ., art. 1 din Protocolul nr. 1 CEDO și orice alte texte legale la care s-a făcut referire în acțiune. Pârâții au formulat întâmpinare, solicitând instanței respingerea acțiunii, ca nefondată.

Sentința pronunțată de Tribunalul Cluj Prin sentința nr. 410/18.06.2021, Tribunalul Cluj, secția civilă a respins acțiunea, ca neîntemeiată.

Decizia pronunțată de Curtea de Apel Cluj Prin decizia nr. 20/A/20.01.2022, Curtea de Apel Cluj, secția I civilă a admis apelul reclamantului împotriva sentinței; a admis acțiunea; a obligat pârâții să plătească reclamantului A. suma de 74.120 RON cu titlu de despăgubiri pentru perioada 01.11.2016 - 31.10.2020 precum și suma de 1568 RON lunar în continuare de la data de 01.11.2020 până la momentul modificării situației juridice a terenului; a obligat pârâții să plătească reclamantului A. suma de 6.587,4 RON și echivalentul în RON la data plății a sumei de 754,75 euro, cheltuieli de judecată la fondul cauzei.

Calea de atac a recursului exercitată în cauză Împotriva acestei decizii au declarat recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. pârâții Municipiul Cluj-Napoca, Consiliul Local al municipiului Cluj-Napoca, ambii prin primar, arătând că instanța de apel a interpretat și aplicat greșit dispozițiile art. 555, art. 1349, art. 1357, art. 1532 C. civ., art. 430-431 C. proc. civ., art. 44 din Constituția României, Legea nr. 350/2001, Legea nr. 33/1994, Ordinul nr. 233/2016, HCL nr. 493/2014, Regulamentul local de urbanism, Decizia nr. 1416/2008 a Curții Constituționale, normele de drept material ale CEDO din materia dreptului de proprietate. În susținerea recursului au fost învederate următoarele argumente: - Instanța de apel a nesocotit dispozițiile art. 430-431 C. proc. civ. privind autoritatea de lucru judecat și efectul lucrului judecat atunci când a stabilit că pârâții au încălcat dreptul de proprietate al reclamantului prin modificarea încadrării urbanistice prin noul PUG aprobat prin HCL nr. 493/2014, aspect care a fost deja tranșat într-un dosar anterior, respectiv dosarul nr. x/2016 al Tribunalului Cluj, în care s-a stabilit că nu suntem în prezența încălcării dreptului de proprietate al proprietarilor de terenuri. Prin sentința nr. 1264/08.06.2018, instanța de contencios administrativ a stabilit, cu putere de lucru judecat, că adoptarea HCL nr. 493/2014 nu s-a realizat cu încălcarea dreptului de proprietate al reclamanților, aceștia nefiind deposedați de terenurile lor; - Instanța de apel este în eroare când pune semnul egalității între regimul juridic și regimul urbanistic al terenului, întrucât din punct de vedere urbanistic imobilul nu era reglementat deloc, nu era teren construibil, astfel încât a interpretat și aplicat greșit dispozițiile art. 47 din Legea nr. 350/2001 și Ordinul nr. 233/2016. Instanța de apel nu a luat în considerare nici prevederile din cuprinsul CU nr. 4453/2007, care dovedește că situația imobilului în litigiu nu era reglementată din punct de vedere urbanistic; - Instanța de apel a încălcat dispozițiile legale privind caracterul cert al prejudiciului (art. 1532 și urm. C. civ.), în cauză nu sunt îndeplinite cumulativ condițiile răspunderii civile delictuale, nu există faptă ilicită, nici formă de vinovăție sau raport de cauzalitate între pretinsa faptă ilicită și prejudiciu; - Instanța de apel a ignorat Regulamentul local de urbanism aferent PUG adoptat prin HCL nr. 493/2014, potrivit căruia terenul poate fi utilizat în mai multe scopuri (pot fi amplasate construcții pentru activități culturale și alimentație publică, amenajări pentru odihnă, sport sau petrecerea timpului în aer liber, etc.); - În cauză nu este vorba de o expropriere de fapt, reclamantul nefiind în situația utilizării proprietății private în scopuri publice, cum în mod eronat reține instanța de apel. Chiar dacă încadrare urbanistică ar fi privită din perspectiva unor restricții de construire (ceea ce nu este cazul, câtă vreme terenul nu era reglementat), acestea nu afectează dreptul de proprietate în substanța sa, rezumându-se la a institui o limitare obiectivă și rezonabilă, în acord cu principiile fundamentale ale dreptului de proprietate astfel cum sunt reglementate prin art. 44 din Constituția României, art. 480 și art. 556 alin. (2) C. civ.. Reclamantul nu a pierdut posesia sau dreptul de dispoziție, iar restricțiile la care face referire instanța de apel nu contravin art. 1 din primul Protocol adițional la CEDO; - În mod greșit a fost reținută incidența deciziei nr. 1416/2008 a Curții Constituționale, întrucât terenul în litigiu nu a fost unul încadrat anterior în categoria curți-construcții și i s-a dat încadrarea de spațiu verde prin noul PUG aprobat prin HCL nr. 493/2014; - Instanța de apel reține că autoritatea locală a recurs la adoptarea HCL nr. 493/2014 pentru a decide utilizarea proprietății private în scopuri publice, însă acest demers trebuia să fie însoțit de acordarea unei juste despăgubiri în favoarea reclamantului, urmată de trecerea terenului în domeniul public, conform dispozițiilor Legii nr. 33/1994. Instanța de apel a aplicat greșit dispozițiile Legii nr. 350/2001 și pe cele din materia exproprierii, întrucât autoritatea nu a realizat vreo investiție în zona în litigiu pentru a se pune în discuție existența unei exproprieri, iar în cauză nu sunt întrunite condițiile exproprierii, nu sunt incidente dispozițiile legale din această materie, contrar celor reținute de instanța de apel.

Apărările formulate în cauză Prin întâmpinare, intimatul-reclamant A. a invocat excepția de nulitate pentru nemotivare, excepția de nulitate pentru neîncadrare, iar în subsidiar respingerea recursului, ca neîntemeiat și acordarea cheltuielilor de judecată. Intimatul arată că prin motivele de recurs sunt expuse chestiuni de fapt care nu pot fi analizate de către instanța de recurs, argumentele deduse judecății nefiind încadrabile în niciunul din cazurile prevăzute de art. 488 C. proc. civ. Pe fondul recursului, arată că instanța de apel a reținut în mod corect că limitările aduse prin noul PUG reprezintă o restrângere a dreptului de folosință al intimatului-reclamant dat fiind că, odată cu încadrarea terenului în zonă de urbanizare, zonă verde-scuaruri, grădini, parcuri cu acces public nelimitat, terenul a fost afectat de restricții de construire. Contrar susținerilor recurenților, faptul că terenul nu era reglementat printr-un PUZ sub vechiul regim juridic, nu îi schimbă caracterul construibil, câtă vreme acesta rezultă în mod expres din certificatul de urbanism. Recurenții fac o confuzie între posesia asupra terenului și lipsa de folosință și apreciază în mod greșit că documentația PUG nu are niciun efect în planul limitelor dreptului de proprietate, cât timp mărginește tocmai atributele prin care acest drept poate fi fructificat în interesul intimatului. Poziția recurentelor denotă tocmai pasivitatea de care au dat dovadă, încălcând justul echilibru între puterea publică și interesul privat și, implicit, limitele principiului proporționalității. Despăgubirile în cazul exproprierilor faptice, însoțite sau nu de o deposedare fizică a bunului, nu pot depinde de inițierea procedurii de expropriere în condițiile Legii nr. 33/1994, iar prezentul litigiu nu privește obligația recurentelor de a proceda la inițierea exproprierii, ci instanța fost sesizată cu verificare condițiilor încălcării dreptului de proprietate în limitele art. 1 din Primul Protocol la Convenție, respectiv acordarea de despăgubiri pentru lipsa de folosință cauzată, astfel încât argumentele privind obligativitatea procedurii Legii nr. 33/1994 nu pot fi primite. Recurenții au formulat răspuns la întâmpinare, prin care au solicitat respingerea excepției de nulitate și admiterea recursului astfel cum a fost formulat. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate de partea pârâtă și care se subsumează motivelor de recurs prevăzute la art. 488 alin. (1) pct. 7 și 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată următoarele: - este nefondată critica prin care partea pârâtă pretinde incidența motivului de nelegalitate prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ. ce permite casarea când hotărârea încalcă autoritatea de lucru judecat, astfel cum această instituție juridică este reglementată prin art. 430-431 C. proc. civ. Subsumat criticii, partea pârâtă pretinde că hotărârea recurată încalcă autoritatea de lucru judecat a sentinței civile nr. 1264/08.06.2018 pronunțată de Tribunalul Cluj, secția mixtă de contencios administrativ și fiscal, conflicte de muncă și asigurări sociale în dosarul nr. x/2016), sentință prin ale cărei considerente s-a reținut că modificarea încadrării urbanistice a terenurilor afectate de Planul urbanistic general al municipiului Cluj-Napoca, aprobat prin hotărârea Consiliului Local Cluj-Napoca nr. 493/2014, nu încalcă și nici nu îngrădește dreptul de proprietate al deținătorilor terenurilor ce cad sub incidența acestui plan urbanistic, dezlegare ce se opune, în opinia părții, cu puterea lucrului judecat în procesul pendinte. Critica formulată de parte ignoră faptul că instanța de contencios administrativ a statuat în primul proces, în limitele competențelor ce îi erau conferite de legea specială, că are a examina legalitatea HCL Cluj-Napoca nr. 493/2014 din perspectiva prerogativelor conferite de legiuitor autorității publice pârâte în privința elaborării documentațiilor de urbanism, prevăzute la art. 46 din Legea nr. 350/2001, precum și în privința protecției mediului, prevăzute de O.U.G. nr. 195/2005, aprobată prin Legea nr. 265/2006, cu luarea în considerare a cadrului legal ce permite autorităților publice administrative limitarea exercițiului de proprietate privată, prin adoptarea unor astfel de planuri urbanistice. Prin considerentele decisive ale hotărârii pronunțate, instanța de contencios administrativ a motivat că soluția de respingere a cererii în anularea hotărârii nr. 493/2014 se impune, pe de o parte, în considerarea obiectivului de interes public urmărit, acela de dezvoltare a unei ample zone verzi în municipiul Cluj-Napoca, obiectiv asumat de autoritatea publică pârâtă în executarea sarcinilor ce îi incumbă privind protecția mediului și, deopotrivă, în respectarea dreptului cetățenilor localității la un mediu sănătos, cu precizarea că analiza de oportunitate scapă controlului instanțelor judecătorești. Pe de altă parte, instanța de contencios administrativ a reținut că dreptul de proprietate privată nu este un drept absolut, astfel cum pretind deținătorii terenurilor afectate de noul plan urbanistic, legiuitorului ordinar fiind îndrituit să stabilească cadrul juridic al exercitării atributelor sale. În considerarea acestui fapt, a apreciat că limitările ce se aduc exercițiului dreptului de proprietate privată prin schimbarea folosinței terenurilor prin noul plan urbanistic nu semnifică exces de putere din partea autorității publice pârâte, în înțelesul dat acestei sintagme prin art. 2 alin. (1) lit. n) din Legea nr. 554/2004, cât timp stabilirea destinației și a modului de utilizare a terenurilor de pe raza unității administrativ-teritoriale este o prerogativă ce îi este recunoscută de lege, în scopul gestionării acestora în concordanță cu interesul public și cu principiul dezvoltării durabile. În susținerea acestei concluzii, instanța de contencios administrativ și fiscal a reținut că examinarea circumstanțelor de fapt ale cauzei evidențiază împrejurarea că proprietarii terenurilor ce urmează a fi afectați în exercițiul dreptului de proprietate prin implementarea noului plan urbanistic general nu au fost deposedați de terenuri, respectiv, că autoritatea publică pârâtă urmează să achiziționeze terenurile proprietate privată necesare pentru realizarea obiectivului de interes public urmărit, anume înființarea Parcului de Est al localității. Or, în prezentul litigiu, prin cererea de despăgubire dedusă judecății, partea reclamantă a cerut plata de despăgubiri, motivat de faptul că autoritatea administrativă pârâtă, ulterior adoptării HCL nr. 493/2014, nu a mai inițiat procedura de achiziționare a terenurilor proprietate privată încadrate prin noul plan urbanistic general în zona de urbanizare - zonă verde - scuaruri, grădini, parcuri cu acces public nelimitat, fiind, astfel, privată, în mod continuu, de folosința terenului și de posibilitatea de a-i culege fructele. În atare condiții, instanța de apel a statuat, corect, că în prezentul litigiu are a examina și evalua ingerința autorității publice pârâte în exercițiul dreptului de proprietate al părții reclamante din perspectiva art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului în raport de conduita adoptată de aceasta ulterior aprobării noului plan urbanistic al Municipiului Cluj-Napoca prin HCL nr. 493/2014, nu legalitatea acestei hotărâri administrative, chestiune litigioasă ce a fost deja soluționată în primul proces, prin sentința civilă nr. 1264/08.06.2018. Cum această examinare vizează circumstanțe de fapt diferite de acelea existente și evaluate de instanța de contencios administrativ și fiscal la momentul pronunțării sentinței civile nr. 1264/08.06.2018, anume vizează circumstanțele de fapt relative la conduita autorității publice pârâte ulterior adoptării HCL nr. 493/2014, în mod corect instanța de apel a statuat că aspectele dezlegate în primul proces cu privire la limitările aduse deținătorilor de terenuri în privința exercițiului dreptului de proprietate nu se opun, cu puterea lucrului judecat, în litigiul pendinte. În acest sens sunt considerentele hotărârii recurate prin care se motivează, explicit, că instanța de apel reține că în prezentul litigiu nu se contestă legalitatea noului PUG adoptat prin HCL nr. 493/22.12.2014, ci se solicită examinarea, din perspectiva raportului de proporționalitate, a efectelor pe care implementarea acestui plan le-a produs în exercitarea dreptului de proprietate al părții reclamante, consecința inacțiunii autorității publice pârâte de a mai achiziționa tererenurile destinate obiectivului public declarat, prin ignorarea solicitărilor formulate în acest sens de această parte. - sunt nefondate criticile prin care partea pârâtă susține incidența motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. ce permite casarea atunci când hotărârea recurată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material. Printr-o primă critică, partea pârâtă pretinde că în absența unui plan urbanistic zonal (PUZ) care să fi fost elaborat în baza planului urbanistic general adoptat în anul 1999, conform art. 47 din Legea nr. 350/2001 și a Normelor metodologice de aplicare a acestei legi, aprobate prin Ordinul nr. 233/2016, instanța de apel nu putea reține că terenul proprietatea părții reclamante era teren construibil anterior adoptării noului planul urbanistic general din anul 2014 și, respectiv, că aceasta ar fi fost prejudiciată prin încadrarea terenului în zona de urbanizare - zonă verde - scuaruri, grădini, parcuri cu acces public nelimitat, prin implementarea acestui din urmă plan urbanistic. Critica nu poate fi primită, întrucât cerința relativă la necesitatea existenței unui plan urbanistic zonal care să fi fost întocmit în baza planului urbanistic general anterior celui adoptat în anul 2014 este lipsită de suport legal în condițiile în care normele de drept enunțate nu condiționează stabilirea ori modificarea regimului juridic, economic și tehnic al unui imobil, astfel cum aceste regimuri sunt definite de art. 31 lit. a), b) și c) din Legea nr. 350/2001, de existența unui astfel de plan urbanistic, zonal. Critica se dovedește, deopotrivă, străină considerentelor hotărârii recurate prin care instanța de apel, evaluând probatoriile administrate, a analizat această apărare a părții, reținând că, anterior adoptării HCL nr. 494/2014, terenul în litigiu era încadrat în zona de urbanizare UTR CB5 - "centru de conferințe și expoziții internaționale" și că în certificatul de urbanism nr. x/09.08.2007 emis în baza planului urbanistic general aprobat în anul 1999 este consemnat faptul că terenul în litigiu avea regim construibil, cu asigurarea unei retrageri a clădirilor de minim 10 m de la aliniament, având drept utilizări admise: centru de conferințe, săli de expoziție, bibliotecă, centru de presă, etc.) și utilizări admise cu condiționări conform PUZ (comerț cu amănuntul pentru mărfuri prezentate în scop promoțional în perioada expozițiilor), respectiv, este consemnat că acest certificat poate fi utilizat pentru elaborare PUZ, PUD și PAC pentru construire ansamblu cu imobile de birouri și locuințe, amenajări exterioare, racorduri, branșamente și împrejmuire. În considerarea constatărilor de fapt enunțate, instanța de apel a statuat că, deși era condiționat de unele limitări, vechiul regim al terenului permitea totuși proprietarului să demareze lucrări de construcții variate, ce depășeau sfera spațiilor verzi, și că, astfel, apărarea părții pârâte sub acest aspect se impune a fi respinsă ca neîntemeiată. Subsumat acestui motiv de recurs, partea pârâtă pretinde, totodată, că schimbarea categoriei urbanistice a terenului prin PUG adoptat în anul 2014, măsură ce urmărea un scop legitim, a impus părții reclamante restricții obiective și rezonabile în privința exercițiului dreptului de proprietate, motiv pentru care instanța de apel a greșit când a reținut că ar contraveni art. 44 din Constituția României, art. 480 din vechiul C. civ., art. 555 și art. 556 alin. (2) din noul C. civ. și art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Susține și că prin hotărârea recurată instanța de apel a statuat, eronat, în absența existenței unor proceduri de expropriere care să fi fost demarate pe temeiul Legii nr. 33/1994, că schimbarea categoriei urbanistice a terenului ar semnifica o expropriere de fapt și că partea reclamantă ar fi, astfel, îndreptățită la despăgubire. Astfel formulată, critica ignoră împrejurarea că pentru a fi compatibilă cu art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție nu este suficient ca ingerința autorităților publice în respectarea "bunurilor" proprietate privată să respecte principiul legalității și să urmărească un obiectiv legitim, ci este necesar ca și mijloacele folosite să fie proporționale cu obiectivul urmărit. Or, potrivit considerentelor hotărârii recurate, dacă primele două cerințe sunt îndeplinite, schimbarea încadrării urbanistice a terenului în categoria spații verzi în scopul amenajării unui parc public, Parcul de Est al municipiului Cluj-Napoca, respectând principiul legalității și urmărind un interes public, aspecte statuate, de altminteri, în primul proces de instanța de contencios administrativ și fiscal, cea de a treia condiției nu este îndeplinită. Anume, instanța de apel a motivat că evaluarea circumstanțelor de fapt ale cauzei, evaluare ce scapă controlului instanței de recurs, evidențiază faptul că ingerința autorității publice pârâte în exercițiul dreptului de proprietate al părții reclamante, produsă prin schimbarea categoriei de folosință prin noul plan urbanistic nu respectă criteriul proporționalității. Instanța de apel a argumentat că includerea de către autoritatea publică pârâtă a terenului în categoria spații verzi este perpetuă și că, astfel, partea reclamantă este lipsită, în totalitate, de atributul folosinței terenului, situație în care, chiar dacă are încă recunoscut atributul dispoziției, dreptul său de proprietate este afectat în însăși substanța sa în mod definitiv, caz în care justul echilibru între ingerința autorității publice pârâte și scopul legitim urmărit este inexistent. Or, o astfel de ingerință, neîntreruptă, ce lipsește de substanță dreptul de proprietate semnifică o sarcină excesivă și disproporționată în raport cu scopul urmărit de autoritatea publică pârâtă prin schimbarea categoriei de folosință a terenului proprietatea părții reclamante, urmare a implementării planului urbanistic general adoptat prin HCL nr. 493/2014, sarcină ce se analizează din perspectiva art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție ca "privare de proprietate" și nu ca "reglementare a folosinței bunurilor". Prin urmare, în examinarea circumstanțelor de fapt ale cauzei pe care le-a enunțat, instanța de apel a statuat, corect, că ingerința autorității publice pârâte constituie o privare de proprietate, asimilată, în absența unei exproprieri formale, unei exproprieri de fapt a terenului în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, sens în care a făcut trimitere la Cauza Onerzildiz c. Turcia din 30.09.2004, par. 134 și Cauza Sporrong et Lonnroth c. Suedia - A52 (1982). În considerarea acestor argumente, instanța de apel a reținut că privarea de proprietate examinată impune acordarea unei reparații echitabile părții reclamante pentru lipsa de folosință a terenului, cu scopul de a o plasa într-o situație similară cu aceea în care privarea nu ar fi avut loc, apreciind ca irelevantă absența unei exproprieri formale, pe temeiul Legii nr. 33/1994. Subsumat acestei critici de nelegalitate, partea pârâtă mai pretinde că instanța de apel a interpretat și aplicat greșit art. 1349 și urm. C. civ., întrucât, pe de o parte, adoptarea planului urbanistic general nu poate fi calificată a fi faptă ilicită, iar, pe de altă parte, prejudiciul pretins a fi reparat de partea reclamantă nu este cert. Cât privește inexistența faptei ilicite, se constată că partea pârâtă ignoră statuările instanței de apel potrivit cărora în prezentul litigiu nu este examinată conduita autorității publice pârâte din perspectiva adoptării planului urbanistic general prin HCL nr. 493/2014, ci conduita adoptată ulterior anului 2014, caracterizată de lipsa oricărei acțiuni în vederea concretizării intenției declarate la momentul adoptării hotărârii, aceea de a achiziționa de la proprietari terenurile ce urmau a fi destinate Parcului de Est al localității, printre care și terenul părții reclamante. În atare condiții, corect instanța de apel a statuat că inacțiunea părții pârâte a avut ca efect lipsirea părții reclamante de folosința terenului și că în absența oricărei despăgubiri, acesta se subsumează unei conduite ilicite ce atrage răspunderea sa pentru repararea prejudiciul cauzat acesteia. Cât privește condiția premisă a reparării prejudiciului prevăzută de art. 1352 C. civ., anume caracterul cert al acestuia, se constată că partea nu dezvoltă o critică concretă, ci doar afirmă neîndeplinirea acesteia. Considerentele instanței de apel evidențiază însă contrariul, anume că instanța de apel a motivat că partea reclamantă este neîndoielnic prejudiciată prin lipsirea de folosința terenului, înlăturând apărarea părții potrivit căreia o eventuală schimbare a regimului juridic terenului în viitor, prin exproprierea terenului pe temeiul legii speciale, nr. 33/1994, nu ar justifica acordarea de despăgubiri în prezent. Astfel, în raport de limitele învestirii, instanța de apel a arătat că partea reclamantă este îndreptățită să primească o despăgubire calculată distinct, pentru prejudiciul actual, produs în perioada 01.11.2016 - 31.10.2020 suma de 74.120 RON, respectiv, pentru prejudiciul viitor, a cărui existență și întindere sunt certe, suma de 1568 RON/lunar, începând cu 01.11.2020 și până la momentul modificării situației juridice a terenului. Prin urmare, în considerarea celor arătate, Înalta Curte, în baza art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de partea pârâtă. Constatând că partea pârâtă a pierdut procesul, în baza art. 453 alin. (1) C. proc. civ., va fi obligată să plătească părții reclamante suma de 2975 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.