ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 788/2025

Ședința publică din data de 26 martie 2025

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Cluj la 10 octombrie 2018, sub nr. x/2018, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâții Municipiul Cluj-Napoca, prin primar, și Consiliul Local al Municipiului Cluj-Napoca, a solicitat ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună: obligarea pârâților la plata unor despăgubiri lunare în cuantum de 11.200 euro pentru lipsa de folosință a terenului, calculate din data de 01.10.2015 și până la momentul modificării situației juridice a terenului; obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, a invocat prevederile art. 44 din Constituția României, art. 555, art. 1349 și urm. din C. civ., precum și art. 1 din Protocolul Adițional nr. 1 la CEDO.

Prin sentința nr. 271 din 12 aprilie 2021, Tribunalul Cluj, secția civilă a admis, în parte, acțiunea civilă formulată de reclamanta A., împotriva pârâților Municipiul Cluj-Napoca, prin primar, și Consiliul Local al Municipiului Cluj-Napoca și în consecință au fost obligați pârâții, în solidar, să plătească reclamantei suma de 182.168 RON, cu titlu de despăgubiri civile, calculate pe perioada 01.10.2015-31.08.2020, precum și în continuare, în cuantum de 1,12 RON/mp/lună, până la momentul modificării situației juridice: au fost obligați pârâții, în solidar, să plătească reclamantei suma de 10.128,36 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată parțiale.

Prin decizia nr. 291/A din 12 octombrie 2021, Curtea de Apel Cluj, secția I civilă a admis apelul declarat de pârâții Consiliul Local al Municipiului Cluj-Napoca și Municipiul Cluj-Napoca, prin primar, împotriva sentinței civile nr. 271 din 21 aprilie 2021 a Tribunalului Cluj pronunțată în dosarul nr. x/2018, pe care a schimbat-o, în sensul că a respins cererea formulată de către reclamanta A., în contradictoriu cu pârâții Municipiul Cluj-Napoca, prin primar, și Consiliul Local al Municipiului Cluj-Napoca, ca nefondată; a obligat intimata să plătească apelanților suma de 2374,18 RON, cheltuieli de judecată în apel.

Prin decizia nr. 2498 din 15 decembrie 2022, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă a admis recursul declarat de reclamanta A. împotriva deciziei nr. 291/A din 12 octombrie 2021, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția I civilă, pe care a casat-o, și a trimis cauza, spre rejudecare, aceleiași instanțe de apel.

Prin decizia nr. 246/A/2023 din 04 octombrie 2023, Curtea de Apel Cluj, secția I civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de pârâții Consiliul Local al Municipiului Cluj-Napoca și Municipiul Cluj-Napoca împotriva sentinței nr. 271 din 21.04.2021 a Tribunalului Cluj.

Împotriva acestei decizii au formulat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., pârâții Municipiul Cluj-Napoca, prin primar, și Consiliul Local al Municipiului Cluj-Napoca, prin primar.

În dezvoltarea unicului motiv de recurs invocat, prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenții-pârâți au invocat că decizia recurată a fost pronunțată, pe de o parte, cu încălcarea și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 44 din Constituție, art. 480 și 556 alin. (2), art. 1.349 și art. 1.357 C. civ., iar, pe de altă parte, a prevederilor art. 430 și art. 431 din C. proc. civ., sens în care menționează că s-a reținut, în mod nelegal, faptul că în speță ar fi întrunite condițiile angajării răspunderii civile delictuale, respectiv existența faptei ilicite, a vinovăției și a prejudiciului.

- Printr-o primă critică, arată că stabilirea încadrării funcționale în noul PUG a avut în vedere mai multe criterii, ținând seama în mod evident de principiul dezvoltării durabile și de cel al ocrotirii interesului public, principii ce primează în materie de urbanism și amenajare a teritoriului.

Contrar reținerilor instanței de apel, prin încadrarea urbanistică a suprafețelor de teren cuprinse pe teritoriul municipalității nu este afectat dreptul de proprietate în maniera descrisă, pentru a fi în prezența unei ingerințe în dreptul de proprietate asupra terenurilor, respectiv în prezența unei fapte ilicite, pentru a putea pune în discuție achitarea unor despăgubiri, cu titlu de lipsă de folosință.

În acest sens, arată că art. 44 din Constituție consacră principiul ocrotirii și garantării dreptului de proprietate, dar acesta nu este un drept absolut, că art. 480 C. civ. dispune că dreptul de proprietate conferă titularului îndreptățirea de a se bucura și a dispune de un lucru în mod exclusiv și absolut, dar numai "în limitele prevăzute de lege", iar art. 556 alin. (2) C. civ. dispune, la rândul său, că "prin lege poate fi limitată exercitarea atributelor dreptului de proprietate".

Or, în asemenea condiții, precizează că este evident că legiutorul poate aduce anumite limitări în exercitarea acestui drept sau a atributelor aferente acestuia.

De aceea, restricțiile ce decurg din încadrarea urbanistică nu afectează dreptul de proprietate în substanța sa, rezumându-se la a institui o limitare obiectivă și rezonabilă în situația dată, ținând seama și de încadrarea terenurilor în vechiul PUG, din 1999.

Menționează că lipsa ingerinței autorității administrative în dreptul de proprietate al reclamantei a fost reținută cu autoritate de lucru judecat în dosarul nr. x/2015 al Tribunalului Cluj, astfel încat nu poate fi primită susținerea existenței unei fapte ilicite, săvârșită cu vinovăție.

Ulterior redării, sub forma citării, a dispozițiilor art. 430 și art. 431 C. proc. civ., arată că acțiunea apare ca fiind neîntemeiată, nefiind îndeplinite cerințele răspunderii civile delictuale.

Susține că în dosarul antementionat s-a tranșat definitiv chestiunea încalcării dreptului de proprietate al reclamantei asupra terenurilor litigioase, situate în prelungirea străzii B., în sensul reținerii inexistenței acestei încălcări, susținere pe care se fundamentează cererea în pretenții din prezenta cauză.

În acest sens, menționează că, în dosarul nr. x/2015, Tribunalul Cluj a reținut că "nu a identificat motive de nelegalitate a HCL 493 din 22 decembrie 2014 pentru ca aceasta să poată fi anulată parțial", astfel cum a solicitat reclamanta.

Arată că a mai reținut Tribunalul Cluj și că "adoptarea HCL 493 din 22 decembrie 2014, inclusiv sub aspectul schimbării destinației terenului reclamantei presupune o analiză de oportunitate, aprecierea oportunității fiind atributul exclusiv al autorității locale. Oportunitatea nu poate fi cenzurată de către instanța de judecată decât în condițiile în care aceasta s-a manifestat cu exces de putere. Un exces de putere nu a fost dovedit însă în cauză. împrejurarea că reclamanta nu mai poate construi pe terenul său datorită schimbării regimidui zonei reprezintă suportarea unui risc al bunului, risc ce este suportat de către proprietar, în baza art. 558 din C. civ.. (...) Terenurile înscrise în cartea funciară ca fiind în categoria curți-construcții, terenuri ce se află în proprietatea privată a persoanelor fizice sau juridice, nu pot fi inventariate sau declarate ca spații verzi, în sensul legii, decât după îndeplinirea procedurii de expropriere conform legislației în domeniu. Categoria de folosință în privința terenului reclamantei nu este cea menționată de lege, terenul reclamantei având categoria arabil".

A mai menționat și că, prin decizia nr. 6268/2017, curtea de apel a respins recursul reclamantei împotriva sentinței menționate anterior, reținând că "motivele invocate de reclamantă în susținerea cererii de anulare parțială a hotărârii de consiliu local nu vizează legalitatea actului administrativ contestat, ci reprezintă critici care țin de oportunitatea aprobării acestuia, or. planul urbanistic general constituie apanajul exclusiv al autorităților administrației publice locale (...) Astfel, adoptarea HCL nr. 493/2014, inclusiv sub aspectul schimbării destinației terenului reclamantei recurente, presupune o analiză de oportunitate, iar aprecierea oportunității este atributul exclusiv al autorității locale. Oportunitatea nu poate fi cenzurată de către instanța de judecată decât în condițiile în care aceasta s-a manifestat cu exces de putere. Potrivit definiției legale, există exces de putere în caz de exercitare a "dreptului de apreciere al autorităților publice prin încălcarea limitelor competenței prevăzute de lege sau prin încălcarea drepturilor și libertăților cetățenilor" (art. 2 alin. (1) lit. n) din Legea nr. 554/2004). (...) Curtea apreciază că faptul că, la nivelul Municipiului Cluj-Napoca, si de altfel la nivelul fiecărui oraș, funcționează un set de reguli urbanistice cu rol de a asigura dezvoltarea durabilă, unitară și echilibrată a zonelor orașului, nu poate echivala cu îngrădirea dreptului de proprietate privată a celor ce dețin suprafețe de teren.

Art. 44 din Constituție consacră într-adevăr principiul ocrotirii și garantării dreptului de proprietate, dar acesta nu este un drept absolut.

Potrivit alin. (1) al acestui text, conținutul și limitele acestor drepturi sunt stabilite de lege, ceea ce permite legiuitorului ca, în considerarea unor interese specifice, să instituie reguli care să armonizeze incidența și a altor drepturi fundamentale ale cetățenilor decât cel de proprietate, astfel încât ele să nu fie suprimate prin modul de reglementare al dreptului de proprietate. Dispozițiile alin. (1) din art. 44 al legii fundamentale permit legiuitorului ordinar să stabilească cadrul juridic al exercitării atributelor dreptului de proprietate, în accepțiunea principală conferită de Constituție, în așa fel încât să nu vină în coliziune cu interesele generale sau particulare legitime ale altor subiecte de drept, instituind anumite limitări rezonabile în valorificarea acestuia, ca drept subiectiv garantat.

Așa fiind, și dreptul la un mediu sănătos reprezintă un drept fundamental al omului, iar una din sarcinile aferente dreptului de proprietate se referă tocmai la respectarea tuturor sarcinilor privind protecția mediului (art. 44 alin. (7) din Constituție). În acest sens, apreciem că sunt relevante considerentele Deciziei Curții Constituționale nr. 1416/2008 prin care s-a respins excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 71 alin. (1) și (2) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 195/2005 privind protecția mediului, publicată în Monitorul Oficial Nr. 77 din 10 februarie 2009 (...)".

Susține că, astfel cum în mod corect au reținut instanțele de judecată în dosarul amintit, Legea nr. 350/2001 conferă autorităților administrației publice locale competența de a adopta acte administrative cu caracter normativ privind stabilirea regimului urbanistic al teritoriului localităților, sens în care pot stabili regimul juridic de folosire a bunurilor proprietate privată, fără ca aceasta să reprezinte o încălcare a dreptului de proprietate, incluzând toate elementele acestuia: posesie, folosință și dispoziție.

Referitor la stabilirea reglementărilor urbanistice, autoritățile administrației publice locale au competența de a stabili regimul urbanistic la nivelul localității ori a unității administrativ-teritoriale în perimetrul căreia își are jurisdicția, sens în care pot, din punct de vedere urbanistic, să reglementeze modul de folosire a bunurilor imobile în acord cu cerințele și nevoile interesului public și cu principiul dezvoltării durabile.

Menționează și că dreptul de construire nu este un atribut al dreptului de proprietate, iar dreptul de proprietate nu conferă în mod automat un drept de construire pe un teren.

Contrar susținerilor, limitarea construirii nu este totală, pe terenurile aflate în proprietatea reclamantei se pot edifica construcții specifice destinației terenului, respectiv construcții pentru activități culturale și de alimentație publică, amenajări pentru odihnă și sport, astfel cum reiese din cuprinsul reglementarilor în vigoare din RLU aferent PUG cu privire la UTR UVa, la capitolul "utilizări admise".

În situația înlăturării efectului autorității de lucru judecat privind chestiunea tranșată - respectiv cea a încălcării dreptului de proprietate (în sensul că nu există o încălcare a acestui drept fundamental) -, solicită să fie avută în vedere puterea lucrului judecat.

Noțiunea de proces echitabil presupune ca dezlegările irevocabile date problemelor de drept in litigii anterioare, dar identice sub aspectul problemelor de drept soluționate, au caracter obligatoriu în litigiile ulterioare, deoarece în caz contrar s-ar încalca principiul securității raporturilor juridice, cu consecința generării incertitudinii jurisprudențiale și a reducerii încrederii justițiabililor în sistemul judiciar.

Pentru a se invoca obligativitatea unei hotărâri judecătorești irevocabile privind soluționarea unei probleme juridice nu este necesară existența triplei identități de părți, cauză și obiect, ci este necesară doar probarea identității între problema soluționată irevocabil și problema dedusă judecății.

Arată că puterea lucrului judecat, care diferă de "excepția autorității de lucru judecat", este o excepție de fond care a fost dezvoltată de doctrină pe baza principiului conform căruia "hotărârea este prezumată a exprima adevărul și nu trebuie contrazisă de o altă hotărâre".

- Sub un alt aspect, recurenții-pârâți au precizat că nu se poate reține existența unui prejudiciu în speță, respectiv a unei legături de cauzalitate.

Terenul în litigiu nu are o categorie de folosință urbană, contrar susținerilor reclamantei potrivit cărora despăgubirile ce trebuie acordate sunt datorate ca urmare a transformării unui teren construibil într-unul neconstruibil.

Destinația terenului a fost cea de "spații verzi", conform PUG 1990, fiind ulterior încadrat, potrivit PUG 1999, în UTR CB5 -centru expozițional-, care avea numeroase limitări (deci nu era construibil în înțelesul sugerat de către reclamantă) și, totodată, era obligatorie întocmirea unui PUZ care să reglementeze toate funcțiunile zonei - rețele edilitare, căi de acces, spații verzi și plantate.

Menționează, astfel, că imobilul nu este, așadar, unul urbanizat, construibil, acest aspect reieșind și din cuprinsul CF nr. x.

Astfel, potrivit CF, categoria de folosință a terenului este "arabil-pepinieră", motiv în plus pentru care nu se poate reține existența unui prejudiciu prin modificarea încadrării urbanistice a acestuia prin PUG 2014.

Arată și că încadrarea urbanistică a terenului conform vechiului PUG, UTR CB5, nu permitea amplasarea de construcții potrivit dorinței proprietarilor deoarece zona nu era urbanizată. Amplasarea de construcții era condiționată, conform vechiului PUG, de urbanizare a zonei prin PUZ.

Având în vedere imposibilitatea amplasării de construcții pe terenul neurbanizat (cf. vechiului PUG), consideră că nu poate fi vorba de un prejudiciu cauzat proprietarilor prin schimbarea reglementării, iar valoarea de piață a terenului putea fi doar cea de teren agricol, conform categoriei de folosință înscrise în CF.

Referitor la aprecierea instanței că este vorba în speță despre o faptă ilicită, ce constă în folosirea, de către municipiu, a terenului reclamantei cu destinația de zonă cu spațiu verde, în interes public, reclamanta fiind astfel lipsită de posibilitatea de a dispune de bunul său, consideră că aceasta este eronată.

Prin stabilirea încadrării funcționale de spațiu verde se reglementează destinația în viitor a terenului (după parcurgerea procedurilor legale), iar nu transformarea imediată a terenului în spațiu verde.

Este clar că proprietarii au putut să folosească din 2015 până în prezent terenul potrivit categoriei de folosință pe care o are înscrisă în CF și acesta nu a devenit un spațiu public cu acces direct și nelimitat publicului, sens în care precizează că pentru transformarea terenului agricol în spațiu verde -Parcul de Est- se fac în prezent studiile și documentațiile necesare (SF, PUZ, studii de teren) și se va face și documentația necesară exproprierii.

Se menționează în raportul de expertiză tehnică întocmit în cauză că terenul nu este utilizat potrivit destinației de teren agricol, considerându-se că, în această situație, valoarea terenului ar fi mai mare.

Menționează ca fiind greșit acest punct de vedere, un teren nefolosit (cu ierburi, arbuști și stufăriș) nu poate fi mai valoros decât un teren agricol, respectiv că proprietarii ar fi putut să-l folosească ca teren agricol.

Mai arată și că este necesară dezvoltarea pe acest teritoriu a zonei verzi - Parcul Est -, obiectiv de importanță publică majoră, cum corect apreciază proiectantul, proiect posibil a fi realizat prin achiziționarea terenurilor de către autoritatea publică, respectiv că aceasta va putea fi făcută doar conform prevederilor legale în vigoare (anterior fiind necesare întocmirea studiilor de urbanism și a studiilor de teren, în baza strategiei de dezvoltare a localității și corelat cu bugetul și programele de investiții publice ale localității).

Susține că până în momentul actual nu a fost stabilit cuantumul despăgubirilor și nu a fost emisă o hotărâre de consiliu în acest sens, precum și că, în prezent, nu se cunosc cu exactitate imobilele ce vor intra în coridorul de expropriere, însă, dacă imobilul deținut de reclamantă va intra în coridorul de expropriere, se va proceda conform dispozițiilor legale, ulterior declanșării procedurii de expropriere.

Apreciază că hotărârea atacată a fost pronunțată cu încălcarea și aplicarea greșită a art. 1.349 și art. 1.357 C. civ., ca urmare a reținerii că fapta ilicită constă în adoptarea hotărârii de consiliu local prin care se instituie un regim restrictiv pentru terenul reclamantei.

În ceea ce privește condiția prejudiciului suferit, menționează că intimata-reclamantă, prin actele ce au fost depuse în probațiune la dosar, nu a făcut dovada existenței unui asemenea prejudiciu.

Relevând cadrul factual, arată că terenul reclamantei are înscrisă în CF categoria de folosință "fâneață".

Prin PUG-ul valabil din 1990 până în decembrie 1999, terenul a fost încadrat în zona spațiilor verzi de agrement.

Apoi, prin PUG 1999, când era în proprietatea statului român, i-a fost stabilită încadrarea în UTR CB5 - "centru de conferințe și expoziții internaționale", astfel că la data achiziționării (2010) terenul a avut această încadrare.

Prin noul PUG terenul este încadrat în UTR UVa = zonă de urbanizare - zonă verde - scuaruri, grădini, parcuri cu acces public nelimitat. Pot fi amplasate construcții pentru activități culturale și alimentație publică, alte tipuri de construcții, mobilier urban și amenajări pentru odihnă, sport sau petrecerea timpului în aer liber.

Intimata-reclamantă a folosit și poate să folosească în continuare terenurile aflate în proprietatea sa, conform încadrărilor făcute prin planurile urbanistice generale în vigoare de-a lungul timpului, astfel încât consideră că în prezent nu se poate identifica niciun prejudiciu suferit prin schimbarea de încadrare urbanistică a terenului.

În ceea ce privește condiția existenței unei fapte ilicite, arată că nici aceasta nu este îndeplinită, deoarece, prin sentința nr. 1264/2018, s-a stabilit cu putere de lucru judecat că adoptarea HCL nr. 493/2014 nu s-a realizat cu încălcarea dreptului de proprietate al reclamantei, aceasta nefiind deposedată de terenul ei, ci doar s-a limitat exercitarea atributelor dreptului de proprietate.

În continuare, recurenții au menționat că, date fiind prevederile art. 3 și art. 46 din Legea nr. 350/2001, respectiv art. 5 din Legea nr. 350/2001, planul urbanistic general nu este susceptibil, prin el însuși, a prejudicia dreptul de proprietate al persoanelor asupra terenurilor ce fac parte din zona vizată de documentațiile de urbanism.

Referitor la cea de-a treia condiție, constând în existența unui raport de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu, menționează că atât timp cât nu există o faptă ilicită, nu se poate pune nici problema existenței unui raport de cauzalitate.

În ceea ce privește condiția existenței vinovăției autorului faptei ilicite și prejudiciabile, precizează că obligația de reparare a prejudiciului revine celui "din a cărui greșeală s-a ocazionat".

Or, afirmă că, în speță, nici aceasta nu este îndeplinită, neputându-se reține vinovăția pârâților, având în vedere că Planul urbanistic general nu este susceptibil, prin el însuși, a prejudicia dreptul de proprietate al persoanelor asupra terenurilor ce fac parte din zona vizată de documentațiile de urbanism și nici nu s-a încălcat vreo prevedere legală cu ocazia adoptării acestuia.

În termen legal, în data de 06.02.2024 (data poștei electronice, f.38), intimata-reclamantă a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția nulității recursului pentru nemotivare, iar în subsidiar a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

În dezvoltarea excepției nulității recursului, intimata a arătat că întreaga cerere de recurs nu face decât să menționeze dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., fiind o simplă reiterare argumentelor invocate pe fondul cauzei în fața primei instanțe și a instanței de apel, urmărindu-se o veritabilă reapreciere a stării de fapt, respectiv că toate aceste argumente privesc temeinicia soluției, iar nu legalitatea acesteia.

Recurenții nu realizează o motivare a căii de atac, documentul declarativ de recurs fiind lipsit de orice trimiteri la modul în care au fost aplicate, respectiv la modul în care se apreciază că trebuiau aplicate normele de drept material.

Arată și că tot ceea ce se invocă în cuprinsul recursului vizează reinterpretarea stării de fapt, în baza reevaluării materialului probator, iar nu veritabile motive de nelegalitate a hotărârii recurate.

Pe fondul recursului arată, cu privire la susținerile referitoare la încălcarea autorității de lucru judecat, că aceasta nu poate funcționa în modul propus de recurenți, întrucât obiectul și cauza celor două litigii diferă în mod esențial, astfel, în timp ce în dosarul nr. x/2015 a avut ca obiect verificarea legalității HCL nr. 493/2014 din punct de vedere al contenciosului administrativ, prezentul litigiu privește limitarea dreptului de proprietate și respectiv obligarea recurenților la suportarea daunelor constând în lipsa de folosință a imobilului.

În al doilea rând, nici puterea de lucru judecat nu poate fi incidentă în modalitatea propusă prin cererea de recurs, întrucât considerentele instanței de contencios administrativ sunt analizate de către recurenți în mod trunchiat și creează o aparență greșită asupra soluției astfel pronunțate.

Raportat la principiul disponibilității, instanța de contencios administrativ nu a analizat și nici nu putea să analizeze în ce măsură dreptul de proprietate al intimatei este sau nu afectat și în ce constau daunele create, astfel încât chestiunile în discuție în prezentul litigiu nu au fost tranșate.

De altfel, recurenții omit să amintească faptul că instanța de contencios a reținut în aceeași decizie că este de necontestat că s-a limitat exercitarea atributelor dreptului său de proprietate, redând în continuare considerentele acesteia.

Precizează că fapta ilicită imputată recurenților constă tocmai în ingerința lipsită de proporționalitate adusă dreptului de proprietate, motiv pentru care puterea de lucru judecat nu poate fi invocată în modalitatea propusă prin cererea de recurs și nu poate duce la anularea hotărârii instanței de apel, raționamentul și argumentele expuse în ceea ce privește legalitatea HCL nr. 493/22.12.2014 fiind irelevante, din moment ce teza prezentului demers nu se fundamentează nici pe ipoteza unei acțiuni în contencios împotriva actului administrativ și nici pe cea a unei acțiuni prin care recurenții să fie obligați să demareze procedura de expropriere.

Legalitatea HCL nr. 493/22.12.2014 nu exclude paguba și cu atât mai puțin răspunderea pârâților, pe care dimpotrivă o completează.

În continuare, intimata arată că recurenții au realizat o interpretare trunchiată a Deciziei nr. 1416/2008 a Curții Constituționale atunci când susțin că prin adoptarea actelor administrative de stabilire a regimului urbanistic al terenurilor nu s-ar putea aduce încălcări dreptului de proprietate.

În realitate, considerentele instanței de control constituțional relevă o concluzie diferită, în sensul că "pentru lipsa de folosință a terenurilor proprietate privată amenajate ca spații verzi și/sau prevăzute ca atare în documentațiile de urbanism, proprietarii terenurilor sunt îndreptățiți să beneficieze de despăgubiri".

Inclusiv instanța de apel a luat act de caracterul irelevant al legalității HCL nr. 493/22.12.2014, respectiv de considerentele Curții Constituționale, reținând în cuprinsul deciziei nr. 246/A/2023 următoarele:

"ceea ce se apreciază în cauză pentru angajarea răspunderii civile delictuale nu este legalitatea HCL sau scopul legitim vizat, care să justifice adoptarea măsurii luate, ci efectele acesteia asupra dreptului de proprietate al reclamantei. În lipsa exproprierii, proporționalitatea măsurii luate în interes public cu exercițiul dreptului de proprietate al reclamantei, în sensul legii civile sau a dreptului comun, menționate de Curtea Constituțională în Decizia nr. 1416/2008".

Referitor la condițiile răspunderii civile delictuale, arată că recurenții susțin aceleași considerente de fapt care nu mai pot fi supuse dezbaterii în calea de atac a recursului.

Pornind de la așa-zisa imposibilitate de amplasare de construcții care ar fi vizat terenul din cauză chiar anterior schimbării încadrării juridice, care în accepțiunea recurenților se transpune în lipsa unui prejudiciu în persoana intimatei, arată că ingerințele aduse dreptului său de proprietate nu se limitează la caracterul construibil, sau nu, al terenului.

Îngăduirea accesului public nelimitat la teren exclude de plano orice utilitate practică sau economică a acestuia pentru proprietar, care nu mai poate exercita prerogativele dreptului de proprietate asupra imobilului.

După cum corect a reținut instanța de apel, "schimbarea destinației, din cea de spațiu construibil potrivit vechii reglementări în cea de spațiu verde, este una care limitează drastic dreptul de proprietate, chiar dacă și vechea limitare nu permitea orice construcție. (...) Așadar, deși era condiționat de unele limitări, vechiul regim al terenului permitea totuși proprietarului să demareze lucrări de construcții variate, ce depășeau sfera spațiilor verzi."

Or, prin schimbarea destinației terenului s-a pierdut orice modalitate de valorificare a acestuia, fiind imposibil de înstrăinat datorită lipsei de interes în terenuri cu destinația de spațiu verde și imposibil de fructificat datorită accesului public nelimitat care provine din această destinație.

Drept urmare, existența prejudiciului nu poate fi negată, din moment ce valoarea și utilitatea terenului intimatei a suferit o scădere mai mult decât drastică, în lipsa oricărei compensări.

Sub aspectul faptei ilicite, arată că nu pot fi identificate argumente care să susțină greșita aplicare a normelor de drept material, arătând, totodată, că adoptarea hotărârii de consiliu local, dublată de tergiversarea și de renunțarea la acordarea de despăgubiri, nu poate fi calificată drept o conduită licită.

Relevând cadrul factual, menționează că deși realizarea proiectului "Parcul Est" ar urma să satisfacă interesul general, acesta se realizează în concret pe seama drepturilor intimatei, care a rămas doar formal proprietară a terenului, fără să fie compensată pentru imposibilitatea de a exercita în mod efectiv prerogativele dreptului de proprietate.

Recurenții susțin într-adevăr că, în urma discuțiilor purtate, s-a admis că proprietarii terenurilor afectate de destinația de spațiu verde trebuie despăgubiți, prin achiziția imobilelor, însă aceasta nu reprezintă nimic mai mult decât o recunoaștere a pagubelor cauzate petenților.

De altfel, chiar și recurenții au admis că se impune achiziționarea respectivelor terenuri la valoarea lor de circulație, întrucât proprietarii nu mai pot construi pe teren, nu îl mai pot vinde și nici întrebuința după bunul plac, fiind afectată însăși esența dreptului lor, arătând, totodată, că orice presupusă intenție de despăgubire a fost infirmată de pasivitatea recurenților, care rețin în cuprinsul cererii de recurs că achiziționarea terenului va putea fi făcută doar când interesul public o va impune.

Mai arată și că până în prezent au trecut aproape 10 ani de la adoptarea noului PUG, precum și că fapta ilicită a fost corect reținută de instanța de apel în acord cu statuările Curții Constituționale și cu reperele de rejudecare ale deciziei de casare.

Nu poate fi acceptat nici argumentul recurenților în sensul că și destinația actuală a imobilului permite amplasarea de construcții, din moment ce acestea ar fi deoportivă supuse accesului public nelimitat.

Mai mult, utilizările admise în prezent arată întocmai că încadrarea de zonă verde este specifică imobilelor proprietatea autorității administrativ-teritoriale.

De aceea, utilizările admise se rezumă la platforme pentru circulație pietonală, grupuri sanitare și locuri de joacă, specifice utilizării publice și lipsite de încărcătură economică în utilizarea privată.

Trecând peste insistențele pârâților în calificarea Parcului de Est drept un obiectiv de importanță publică majoră, realizarea acestuia nu poate avea loc prin exproprierea de fapt a proprietarilor terenurilor, în lipsa despăgubirii cuvenite.

Referitor la operațiunile despre care se pretinde că se află momentan în desfășurare pentru realizarea Parcului de Est, arată ca acestea nu sunt în măsură să exonereze pârâții de răspundere, din moment ce actele premergătoare exproprierii trebuiau realizate înainte de lezarea drepturilor particulare, iar nu cu 10 ani mai târziu.

Având stabilită existența faptei ilicite și a prejudiciului corelativ, instanța de apel identifică în mod corect raportul de cauzalitate dintre acestea, în sensul că "prejudiciul constă în lipsa de folosință a terenului pe care ar fi putut să o aibă reclamanta în regimul juridic urbanistic anterior, iar legătura de cauzalitate există deoarece după adoptarea noului regim urbanistic reclamanta nu a mai putut folosi terenul decât cu noile restricții."

Vinovăția recurenților rezultă din simplul fapt că, deși regimul urbanistic al zonei a fost modificat în urmă cu 4 ani de la data introducerii cererii de chemare în judecată (2018), nu a fost întreprinse demersuri în vederea compensării intereselor proprietarilor terenurilor afectate.

În concluzie, arată că, prin conduita lor, recurenții au demarat o expropriere în fapt a terenurilor pe care doresc realizarea Parcului de Est, aducând astfel atingere drepturilor proprietarilor de imobile, care nu au beneficiat niciodată de o justă și prealabilă despăgubire, precum și că recurenții urmăresc, prin promovarea recursului, menținerea dezechilibrului dintre interesul general și cel particular, lipsind-o de compensația la care este îndreptățită.

Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ., a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților, iar prin încheierea din 22 ianuarie 2025 completul de filtru a admis în principiu recursul și a fixat termen de judecată în ședință publică pentru soluționarea acestuia la data de 26 martie 2025.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Examinând decizia recurată, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

- Este lipsită de fundament susținerea întemeiată pe motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., referitoare la nesocotirea, de către instanța de rejudecare a efectului pozitiv al hotărârilor pronunțate în dosarul nr. x/2015.

În dezvoltarea criticii, recurenții se referă la reținerea, de către instanța de contecios administrativ, în litigiul anterior, a aspectului că modificarea încadrării urbanistice a terenurilor afectate de Planul urbanistic general al municipiului Cluj-Napoca, aprobat prin Hotărârea Consiliului Local Cluj-Napoca nr. 493/2014, "nu poate echivala cu îngrădirea dreptului de proprietate privată a celor ce dețin suprafețe de teren", astfel că instanța de apel ar fi trebuit să dea eficiență acestei dezlegări definitive și să constate că nu sunt îndeplinite condițiile pentru angajarea răspunderii civile delictuale.

Contrar susținerilor recurenților, se reține că în pricina care a făcut obiectul dosarului nr. x/2015 nu a fost analizată și tranșată chestiunea limitării aduse exercițiului atributelor dreptului de proprietate al reclamantei, astfel încât să existe o dezlegare care să se bucure de imutabilitate jurisdicțională și să se impună părților litigante și instanței, deopotrivă, ca premisă cu valoare de adevăr juridic.

În realitate, în cadrul pricinii anterioare, instanța de contencios administrativ a statuat, în limitele competențelor conferite de legea specială și a învestirii sale, asupra legalității Hotărârii Consiliului Local Cluj-Napoca nr. 493/2014, din perspectiva prerogativelor conferite de lege autorității publice în privința elaborării documentațiilor de urbanism prevăzute de Legea nr. 350/2001, precum și în privința protecției mediului și a dezvoltării durabile, cu luarea în considerare a cadrului legal ce permite autorităților publice administrative limitarea exercițiului dreptului de proprietate privată, prin adoptarea unor astfel de planuri urbanistice.

Acesta este motivul pentru care, în dezvoltarea argumentelor care au fundamentat decizia nr. 6268 din 8 decembrie 2017, Curtea de Apel Cluj, secția a III-a contencios administrativ și fiscal a stabilit că se impune menținerea soluției tribunalului (de respingere a acțiunii de anulare parțială a hotărârii de consiliu local) pentru faptul că, în acord cu prevederile art. 46 din Legea nr. 350/2001 și cele ale art. 71 din O.U.G. nr. 195/2005, "stabilirea modului de utilizare și a destinației terenurilor de pe raza unității administrativ-teritoriale este prerogativa autorităților administrației publice locale, cărora le revine și obligația de a gestiona dezvoltarea unității administrativ-teritoriale în concordanță cu interesul public și cu principiul dezvoltării durabile", cu precizarea că aspectul schimbării destinației terenului în discuție "presupune o analiză de oportunitate", ce "nu poate fi cenzurată de către instanța de judecată decât în condițiile în care aceasta s-a manifestat cu exces de putere".

Continuând raționamentul judiciar ce stă la baza soluției pronunțate, instanța de contencios administrativ a mai reținut și că limitările ce se aduc exercițiului dreptului de proprietate privată nu semnifică exces de putere din partea autorității publice, în sensul conferit acesteia de art. 2 alin. (1) lit. n) din Legea nr. 554/2004, cât timp "obiectivul de dezvoltare a unei ample zone verzi este unul de importanță publică majoră, pentru a reîntregi rețeaua foarte deficitară a spațiilor verzi din municipiu, iar stabilirea prin PUG a încadrării funcționale este doar o primă etapă din procesul de realizare a Parcului de Est".

A mai stabilit aceeași instanță și că recurenta-reclamantă din respectiva pricină (C.) "nu a fost deposedată de terenul său, ci doar s-a limitat exercitarea atributelor dreptului său de proprietate, după cum permite în mod expres art. 556 alin. (2) din C. civ..", constatându-se și că, "pentru realizarea obiectivului de înființare a Parcului de Est, autoritatea s-a declarat gata de a achiziționa terenul".

Or, în litigiul pendinte, prin acțiunea în răspundere delictuală formulată, reclamanta a solicitat obligarea pârâților la plata, în solidar, de despăgubiri constând în contravaloarea lipsei de folosință a terenului până la momentul modificării situației juridice a terenului, motivat de faptul că autoritățile pârâte nu au mai inițiat procedura de achiziționare a terenurilor proprietate privată încadrate prin noul plan urbanistic general în zona de urbanizare - zonă verde - scuaruri, grădini, parcuri cu acces public nelimitat, fiind, astfel, privată, în mod continuu, de folosința terenului potrivit propriilor interese și de posibilitatea de a-i culege fructele.

În atare circumstanțe, în mod judicios a reținut instanța de apel că, odată stabilită, prin hotărârile pronunțate în dosarul nr. x/2015, că ingerința statului în dreptul de proprietate al reclamantei (din perspectiva art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului) a fost una legală, în speță, prezintă relevanță, pentru angajarea răspunderii civile delictuale, "nu legalitatea măsurii dispuse prin HCL nr. 493/2014 sau scopul legitim vizat, care să justifice adoptarea măsurii luate, ci efectele acesteia asupra dreptului de proprietate al reclamantei, în lipsa exproprierii, respectiv proporționalitatea măsurii luate în interes public cu exercițiul dreptului de proprietate al reclamantei, în sensul legii civile sau a dreptului comun menționate de Curtea Constituțională în Decizia nr. 1416/2008".

Aceasta în condițiile în care, prin decizia nr. 2498 din 15 decembrie 2022, pronunțată în prezentul dosar, instanța supremă, constatând întemeiat motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a admis recursul reclamantei împotriva deciziei instanței de apel din primul ciclu procesual și a trimis cauza la aceeași curte de apel, pentru ca, în rejudecare, instanța de prim control judiciar să realizeze o analiză a criteriilor scopului legitim și proporționalității între scopul urmărit și mijloacele folosite, urmând ca în cazul în care se va constata că ingerința în dreptul de proprietate asupra bunului afectează de o manieră disproporțională dreptul legitim al reclamantei, să fie avută în vedere, în repararea prejudiciului, forma de despăgubire pretinsă de aceasta.

Or, cum prevederile art. 501 alin. (1) C. proc. civ. dispun că, în caz de casare, hotărârile instanței de recurs asupra problemelor de drept dezlegate sunt obligatorii pentru instanța care judecă fondul, aceste elemente nu puteau rămâne în afara silogismului logico-judiciar al instanței de rejudecare, cum pretind recurenții.

De altfel, cu prilejul argumentării motivului de recurs invocat, pârâții omit faptul că tocmai instanța de contencios administrativ, a reținut, prin hotărârea anterioară, incidența dezlegărilor obligatorii ale Curții Constituționale consacrate prin Decizia nr. 1416 din 17 decembrie 2008, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 77 din 10 februarie 2009, prin care s-a stabilit că, "pentru lipsa de folosință a terenurilor proprietate privată amenajate ca spații verzi și/sau prevăzute ca atare în documentațiile de urbanism, proprietarii terenurilor sunt îndreptățiți să beneficieze de despăgubiri, potrivit dispozițiilor dreptului comun" (considerente redate în mod expres în cuprinsul hotărârii pronunțate), pentru ca ulterior, în baza acestora, să stabilească faptul că, "astfel cum a reținut instanța de fond în soluționarea petitului subsidiar de acordare de despăgubiri (soluție nerecurată), întârzierea în reglementarea situației terenurilor de către autoritățile publice locale competente poate justifica despăgubiri, dar pe tărâmul dreptului comun, iar nu în contenciosul administrativ."

Litigiul pendinte vizează, așadar, tocmai această situație, a conduitei ulterioare adoptării HCL nr. 493/2014 a pârâților, de a rămâne în pasivitate (de la momentul adoptării acesteia și până la momentul pronunțării prezentei decizii, astfel cum s-a evocat chiar cu prilejul dezbaterilor de către reprezentanții convenționali ai părților, la interpelarea instanței de recurs) în stabilirea situației juridice a imobilului (în sensul fie de a efectua demersurile necesare în vederea realizării transferului dreptului de proprietate, fie de restabilire a formei anterioare de exercitare a dreptului de folosință).

Astfel fiind, examinarea din prezenta pricină vizează împrejurări distincte de cele care au determinat respingerea, în cadrul dosarului nr. x/2015, a acțiunii în anularea parțială a respectivului act administrativ, reținându-se legalitatea HCL nr. 493/2014 (în sensul conformării sale cu cerințele anterioare sau concomitente emiterii acestuia), astfel cum s-a arătat anterior.

Acesta este și motivul pentru care, în analiza sa, în acord cu dezlegările obligatorii ale deciziei de casare, instanța devolutivă de control judiciar a stabilit în mod expres că "fapta ilicită nu constă în adoptarea HCL nr. 493/2014, care poartă atributul legalității, ci în aceea că, prin noul regim urbanistic al zonei în care se află, pârâții au adus atingere dreptului de proprietate al acestuia, de maniera în care au golit efectiv de conținut dreptul acestuia, în condițiile în care ar fi trebuit să recurgă la expropriere."

În consecință, cum instanța de rejudecare nu a nesocotit prevederile art. 431 alin. (2) C. proc. civ., în speță nu este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 din același cod.

- Inclusiv susținerile întemeiate pe motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. au caracter nefondat.

În dezvoltarea acestei critici, recurenții au invocat, în esență, că, atunci când a procedat la analizarea ingerinței în dreptul de proprietate, ca urmare a încadrării urbanistice, instanța de apel a aplicat, în mod greșit, normele de drept substanțial din materia răspunderii civile delictuale.

Astfel, sub un prim aspect, recurenții pretind că, în absența unui plan urbanistic zonal (PUZ) care să fi fost elaborat în baza planului urbanistic general adoptat în anul 1999, instanța de apel nu putea reține că terenul proprietatea reclamantei era construibil anterior adoptării noului plan urbanistic general din anul 2014 și, respectiv, că aceasta ar fi fost prejudiciată prin încadrarea terenului în zona de urbanizare - zonă verde - scuaruri, grădini, parcuri cu acces public nelimitat, prin implementarea acestui din urmă plan urbanistic.

Analizând acest aspect de temeinicie, instanța devolutivă de control judiciar a reținut, în conturarea cadrului factual, că terenul reclamantei avea la momentul dobândirii (anterior adoptării HCL nr. 494/2014) un regim construibil, fiind încadrat în zona de urbanizare UTR CB5 - "centru de conferințe și expoziții internaționale", având drept utilizări admise: centru de conferințe format dintr-o grupare de săli de conferințe de diferite capacități cu serviciile anexe, săli de expoziție, bibliotecă, centru de presă, parcaje multietajate și utilizări admise cu condiționări conform PUZ (comerț cu amănuntul pentru mărfuri prezentate în scop promoțional în perioada expozițiilor), consemnându-se, totodată, că certificatul de urbanism putea fi utilizat pentru elaborare PUZ, PUD și PAC pentru construire ansamblu cu imobile de birouri și locuințe, amenajări exterioare, racorduri, branșamente și împrejmuire.

S-a stabilit, astfel, de către instanța de apel, că, "deși era condiționat de unele limitări, vechiul regim al terenului permitea totuși proprietarului să demareze lucrări de construcții variate, ce depășeau sfera spațiilor verzi".

Aceste statuări, fundamentate pe analiza elementelor de probatoriu administrate, nu mai pot face obiectul cenzurii instanței de recurs, revenind instanțelor fondului plenitudinea de apreciere în probele administrate în proces.

În acest context, fără a exhiba un veritabil element de nelegalitate a deciziei atacate, recurenții tind, inadecvat procedural, la devoluțiunea deplină a cauzei în raport cu toate aceste aspecte de fapt, indicate prin cererea de recurs, în scopul reevaluării mijloacelor probatorii din litigiul pendinte, motiv pentru care critica relativă la lipsa unui prejudiciu al reclamantei, dată fiind "imposibilitatea amplasării de construcții pe terenul neurbanizat (conform vechiului PUG)", nu poate fi primită.

În aceste coordonate, trimiterea la dispozițiile art. 3, 5 și 46 din Legea nr. 350/2001, pentru a indica faptul că "planul urbanistic general nu este susceptibil, prin el însuși, a prejudicia dreptul de proprietate al persoanelor asupra terenurilor ce fac parte din zona vizată de documentațiile de urbanism", este una străină de considerentele hotărârii recurate, cât timp, în acord cu cele expuse anterior, reclamanta nu contestă dreptul autorităților pârâte de a adopta reglementări de urbanism, ci solicită acordarea de despăgubiri pentru situația creată în urma adoptării unei astfel de reglementări, ce a avut drept consecință interdicția de a construi, pe o perioadă nedeterminată, fără plata unei despăgubiri.

Astfel fiind, reclamanta le impută pârâților ingerința adusă dreptului său de proprietate, din perspectiva art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la CEDO, prin stabilirea unei sarcini exorbitante, dată fiind absența unei compensări materiale pentru această limitare a atributului folosinței.

Tocmai în acest sens, dând eficiență dezlegărilor obligatorii ale instanței de casare (care au impus verificarea aspectului dacă limitarea drastică a dreptului de folosință este legitimă și proporțională cu interesul public urmărit, în absența unei prealabile despăgubiri), instanța de apel a constatat lipsa unui just echilibru între măsura luată de autorități în numele interesului general al comunității și ingerința în dreptul de proprietate al reclamantei, dat fiind că reclamanta nu a primit o compensare pentru atingerea adusă dreptului său.

A mai reținut instanța devolutivă de control judiciar că amploarea atingerii aduse dreptului de proprietate al reclamantei determină că aceasta să dețină doar formal în patrimoniu dreptul de proprietate, acesta fiind golit efectiv de conținut, conduita autoritățiilor pârâte putând fi asimilată unei exproprieri de fapt.

În acest context, se constată că în mod judicios s-a constatat că ingerința în dreptul de proprietate provine din acțiunea pârâților, ca autorități publice cu atribuții, deopotrivă în domeniul urbanismului și al exproprierii, de a impune terenului un regim juridic incompatibil cu dreptul de proprietate privată (spațiu verde public cu acces nelimitat, asupra căruia sunt permise doar funcțiuni de spațiu plantat public).

Deși acțiunea pârâților are o bază legală, reprezentată de reglementările urbanistice, și corespunde unui scop legitim, dat de protecția și asigurarea unui mediu sănătos, totuși ea nu respectă criteriul proporționalității, în absența totală a despăgubirilor, cum corect s-a reținut prin decizia atacată.

În acest sens sunt și dezlegările Curții Europene a Drepturilor Omului începând cu cauza Sporrong și Lönnroth contra Suediei, respectiv că trebuie "privit dincolo de aparențe" și cercetată realitatea situației reclamate, întrucât obiectivul Convenției este de a garanta drepturi "concrete și efective", și, chiar în absența unei exproprieri formale, trebuie urmărit dacă limitările impuse dreptului de proprietate îi pot afecta substanța de așa natură încât să fie asimilate unei privări de bun (par. 63). S-a mai statuat că trebuie stabilit dacă a fost realizat un echilibru just între cerințele interesului general al comunității și cerințele de protecție a drepturilor fundamentale ale individului, întrucât "căutarea acestui echilibru este inerentă întregii Convenții și se reflectă și în structura art. 1 din 1 Protocolul adițional nr. 1" (par. 69).

În absența unei exproprieri formale, terenului în litigiu i-a fost stabilit totuși regimul juridic al unui bun de utilitate publică.

Se constată, în acest sens, că planul urbanistic general reprezintă un act administrativ cu caracter normativ, care nu realizează o simplă încadrare a terenurilor în indicatorii urbanistici, ci are caracter de reglementare specifică, stabilind reguli care se aplică direct asupra localităților, inclusiv cu privire la formele de proprietate și circulația juridică a terenurilor (art. 46 alin. (2) lit. g) din Legea nr. 350/2001), conținând elementele de fundamentare obligatorii pentru eliberarea certificatelor de urbanism.

Conform art. 3 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 24/2007 privind reglementarea și administrarea spațiilor verzi din intravilanul localităților, spațiile verzi includ spațiile verzi publice cu acces nelimitat (parcuri, grădini, scuaruri, fâșii plantate), iar, potrivit art. 87 din aceeași lege, administrarea spațiilor verzi proprietate publică este exercitată de autoritățile administrației publice locale și de alte organe împuternicite în acest scop, ceea ce demonstrează, la nivel de lege organică, natura dreptului de proprietate publică asupra terenurilor având o astfel de afectațiune (cum este cea înscrisă în planul urbanistic general vizând terenul reclamantei).

Dacă inițial, potrivit art. 71 din O.U.G. nr. 195/2005, schimbarea destinației terenurilor prevăzute în planurile urbanistice ca spații verzi amenajate era interzisă, cu excepția terenurilor proprietate privată, ulterior, prin O.U.G. nr. 114/2007, norma a fost modificată, în sensul interzicerii schimbării destinației unor asemenea terenuri "amenajate ca spații verzi și/sau prevăzute ca atare în documentațiile de urbanism, indiferent de regimul juridic al acestora".

Statuarea asupra constituționalității acestei norme, prin Decizia Curții Constituționale nr. 1416/17.12.2008, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 77/10.02.2009, a avut în vedere scopul reglementării, reprezentat de ocrotirea și garantarea dreptului la un mediu sănătos, dar și faptul că stabilirea cadrului juridic pentru exercitarea atributelor dreptului de proprietate trebuie să nu vină în coliziune cu interesele generale sau cu interesele particulare legitime ale altor subiecte de drept, reținându-se că "nimic nu împiedică persoana care a suferit un