ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 652/2025

Ședința publică din data de 18 martie 2025

ÎNALTA CURTE, asupra cauzei de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei.

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Cluj la data de 21 decembrie 2017, reclamanții A., B., C., D. și E. au solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Cluj Napoca prin Primar, obligarea acestuia la plata către reclamanții de rândul 1 a despăgubirilor juste și proporționale cu scăderea valorii terenurilor înscrise în CF x, CF x și cota de 32/64, parte din imobilul înscris în CF x ca urmare a instituirii unor limitări ale dreptului de proprietate (evaluate provizoriu de către reclamanți la suma de 210.000 RON), astfel cum acestea vor fi determinate prin expertiza ce se va efectua în cauză, obligarea pârâtului la plata către reclamanții de rândul 2, 3 și 4 a despăgubirilor juste și proporționale cu scăderea valorii terenurilor înscrise în CF x, respectiv plata cotei de 13/32 parte din despăgubirea cuvenită pentru reclamanta de rd. 2, plata cotei de 13/32 parte din despăgubirea cuvenită pentru reclamantul de rând 3 și plata cotei de 6/32 parte din despăgubirea cuvenită pentru reclamanta de rând 4; CF x, respectiv plata cotei de 13/32 parte din despăgubirea cuvenită pentru reclamanta de rd. 2, plata cotei de 13/32 parte din despăgubirea cuvenită pentru reclamantul de rd. 3 și plata cotei de 6/32 parte din despăgubirea cuvenită pentru reclamanta de rd. 4 precum și CF x la plata cotei de 13/64 parte din despăgubirea cuvenită pentru reclamanta de rând 2, cota de 13/64 parte din despăgubirea cuvenită pentru reclamantul de rând 3 și cota de 6/64 parte din despăgubirea cuvenită pentru reclamanta de rând 4, ca urmare a instituirii unor limitări ale dreptului de proprietate (evaluate provizoriu de către reclamanți la suma de 210.000 RON), astfel cum acestea vor fi determinate prin expertiza ce se va efectua în cauză, cu obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința civilă nr. 499 din 17 octombrie 2019, Tribunalul Cluj, secția civilă a respins ca neîntemeiată cererea de chemare în judecată formulată de reclamanții A., B., C., D. și E. împotriva pârâtului Municipiul Cluj-Napoca prin Primar.

Împotriva acestei hotărâri au exercitat apel reclamanții A., B., C., D. și E..

Prin decizia civilă nr. 85 A din 18 iunie 2020, Curtea de Apel Cluj, secția I civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamanții A., B., C., D. și E. împotriva sentinței civile nr. 499 din 17 octombrie 2019, Tribunalul Cluj, secția civilă.

Prin decizia nr. 52 din 20 ianuarie 2022, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă a admis recursul declarat de reclamanții A., B., C., D. și E. împotriva deciziei nr. 85A din 18 iunie 2020 a Curții de Apel Cluj, secția I civilă, a casat decizia recurată și a trimis cauza, spre rejudecare, aceleiași instanțe de apel.

Prin decizia civilă nr. 352A din 13 decembrie 2023 pronunțată în dosarul nr. x/2017, Curtea de Apel Cluj, secția I civilă a admis apelul declarat de reclamanții A., B. și E. împotriva sentinței civile nr. 499 din 17.10.2019 a Tribunalului Cluj, pe care a schimbat-o în parte, astfel: a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamanții A., B. și E. în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Cluj-Napoca și, în consecință: a obligat pârâtul la plata sumei de 66.295,5 RON despăgubiri în favoarea reclamanților A. și B. și la plata sumei de 14.738,89 RON despăgubiri în favoarea reclamantei E.. A respins în rest pretențiile reclamanților. A obligat pârâtul la plata sumei de 4.930,91 RON reprezentând cheltuieli de judecată în fond în favoarea reclamanților A. și B.. A obligat pârâtul la plata sumei de 841,94 de RON reprezentând cheltuieli de judecată în fond în favoarea reclamantei E.. A menținut în rest dispozițiile sentinței civile atacate. A obligat intimatul Municipiul Cluj-Napoca să plătească apelanților A. și B. suma de 4.230,91 RON reprezentând cheltuieli de judecată în apel și apelantei E. suma de 841,94 RON reprezentând cheltuieli de judecată în apel.

Prin încheierea din 17 ianuarie 2024, pronunțată în dosarul nr. x/2017, Curtea de Apel Cluj, secția I civilă a dispus îndreptarea din oficiu a erorii materiale strecurate în minuta și decizia civilă nr. 352 din 13 decembrie 2023 pronunțată de Curtea de Apel Cluj în dosarul nr. x/2017, în sensul obligării pârâtului Municipiul Cluj-Napoca la plata sumei de 15.964,59 RON în favoarea reclamantei E. cu titlu de despăgubiri, iar nu a sumei de 14.738,89 RON, cum din eroare s-a consemnat în minuta, considerentele și dispozitivul acestei hotărâri.

Împotriva deciziei civile nr. 352A din 13 decembrie 2023 a Curții de Apel Cluj, secția I civilă au declarat recurs reclamanții A., B. și E., precum și pârâtul Municipiul Cluj-Napoca.

6.1 Recurenții-reclamanți A., B. și E. au solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel.

În susținerea recursului, au fost invocate motivele de casare prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 din C. proc. civ., recurenții reclamanți învederând că hotărârea recurată este nelegală, întrucât a fost dată cu încălcarea normelor de procedură reprezentate de dispozițiile art. 501 alin. (1) și (3) din C. proc. civ., precum și cu încălcarea normelor de drept material reprezentate de dispozițiile art. 49 alin. (3) din Legea nr. 350/2001, art. 31

1

, art. 31

2

, art. 32, art. 46 alin. (3) lit. g) și art. 47 alin. (3) lit. h) și alin. (4) din Legea nr. 350/2001, reglementarea UTR Uliu, secțiunea 1, caracterul zonei A, condiționări primare din RLU aferent P.U.G. 2014, documentația urbanistică P.U.Z. 2008 aprobată prin H.C.L. 17/2008, art. 2 alin. (1) și (2) din Legea nr. 50/1991, art. 1385 din C. civ. privind repararea integrală a prejudiciului.

Instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 501 din C. proc. civ., întrucât nu a respectat îndrumările din decizia de casare nr. 52/2022 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

În ceea ce privește omisiunea instanței de apel de a analiza întinderea prejudiciului produs de transformarea parcelelor din terenuri urbanizate prin P.U.Z. 2008 în terenuri neurbanizate, care necesită urbanizare, prin P.U.G. 2014, recurenții-reclamanți au susținut că, deși a făcut referire la caracterul construibil al parcelelor în cauză, instanța de apel nu a analizat, în realitate, această caracteristică a dreptului de proprietate asupra parcelelor, prin identificarea și aprofundarea elementelor de diferențiere în ce privește regimul juridic și conținutul caracterului construibil, respectiv prin compararea situației terenurilor înainte de adoptarea P.U.Z. 2014, sub reglementarea P.U.G. 1998 și P.U.Z. 2008, cu situația de după adoptarea P.U.Z. 2014.

În ceea ce privește caracterul construibil al parcelelor, instanța de apel s-a rezumat să arate că, prin P.U.G. 1999 și P.U.Z. 2008, terenurile au dobândit vocația de a fi construibile, iar prin P.U.Z. 2014 "s-ar fi păstrat această vocație".

Considerentele încalcă însă art. 49 alin. (3) din Legea nr. 350/2001. Hotărârea instanței de apel nu dă eficiență concretă prevederilor legale ale documentațiilor urbanistice P.U.Z. 2008 și P.U.G. 2014, pe care nu le analizează în concret pentru a stabili și compara conținutul și condițiile caracterului construibil al parcelelor în discuție sub cele două documentații urbanistice aprobate.

Prevederile P.U.Z. 2008 și P.U.G. 2014 stabilesc reguli diferite privind caracterul construibil al terenurilor în cauză, iar diferențele semnificative de regim juridic și condiții necesare de îndeplinit pentru a fi construibile reflectă o schimbare și depreciere semnificativă a regimului juridic al terenurilor după adoptarea P.U.G. 2014.

Dacă prin P.U.G. 1999 și P.U.Z. 2008 terenurile reclamanților erau urbanizate și construibile și se putea solicita, în temeiul P.U.Z. 2008, emiterea autorizației de construire, prin adoptarea P.U.G. 2014, s-a pierdut acest drept, terenurile redevenind zonă neurbanizată, iar pentru a putea fi efectiv construite este necesar, mai întâi, urmarea unei proceduri de urbanizare, respectiv adoptarea unui P.U.Z. de urbanizare, care implică pierderea unui procent de circa 30-35% din suprafața parcelei pentru utilități publice (peste suprafețele deja afectate de traseul drumurilor de legătură cu centura metropolitană stabilit de P.U.G. 2014).

Deși aceste aspecte au fost invocate în apel și tratate pe larg de reclamanți, instanța de apel nu le-a analizat în hotărârea recurată, care nu cuprinde nicio referire, în ceea ce privește stabilirea întinderii prejudiciului, la prejudiciul cauzat de schimbarea cerințelor pentru construirea parcelelor din perspectiva transformării lor din parcele urbanizate, în parcele care necesită urbanizare, fiind în prezența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. (hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază).

Hotărârea nu cuprinde motivele pentru care instanța de apel, în rejudecare, a ignorat și a lăsat deoparte dispozițiile obligatorii cuprinse în RLU aferent P.U.G. 2014 - reglementarea UTR Uliu, secțiunea 1. Caracterul zonei. A. Condiționări primare, în comparație cu regimul juridic și conținutul caracterului construibil sub P.U.Z. 2008.

Hotărârea recurată nu cuprinde motivele pentru care instanța de apel a considerat că nu este necesară evaluarea întinderii prejudiciului rezultat din compararea cerințelor pentru construirea terenurilor în cele două documentații de urbanism, respectiv dintre terenurile aflate în zonă urbanizată (situația P.U.Z. 2008) și terenurile aflate în zonă neurbanizată (P.U.G. 2014).

În sensul celor expuse, sunt relevante în materia urbanismului dispozițiile art. 45, art. 46, art. 31

1

, art. 31

2

, art. 47, art. 32 din Legea nr. 350/2001 în forma de la data aprobării P.U.G. 2014 Cluj-Napoca, respectiv 22.12.2014, dispoziții ignorate și neanalizate de instanța de apel, din perspectiva comparativă a situației terenurilor în cauză în cele două momente de interes, respectiv sub P.U.Z. 2008 și P.U.G. 2014.

Instanța de apel nu putea analiza întinderea prejudiciului produs din perspectiva comparării caracterului construibil al parcelelor, fără a analiza caracteristicile și condițiile dreptului de a construi, astfel cum a fost acesta stabilit parcelelor prin P.U.Z. 2008 în comparație cu P.U.G. 2014, în condițiile textelor legale anterior menționate.

Din coroborarea textelor art. 31

1

din Legea nr. 350/2001 și art. 2 alin. (2) din Legea nr. 50/1991 rezultă că dreptul de a construi, respectiv conținutul și condițiile caracterului construibil al parcelelor, este determinat și configurat de conținutul documentațiilor de urbanism.

Instanța de apel nu putea stabili caracterul construibil al parcelelor la momentul anterior anului 2014 și ulterior aprobării P.U.G. 2014 (22.12.2014), fără a compara cele două documentații care îl reglementează, configurând condițiile în care acesta poate fi exercitat. Doar comparând reglementările - caracterul construibil al terenurilor sub P.U.Z. 2008 cu caracterul construibil al terenurilor sub P.U.G. 2014, putea instanța de apel să dea eficiență concretă art. 49 alin. (3) din Legea nr. 350/2001 potrivit căruia documentațiile de urbanism împreună cu regulamentele locale de urbanism aferente "sunt opozabile în justiție", instanța de recurs constatând că acest articol a fost încălcat.

În continuare, recurenții-reclamanți au procedat la o comparare a regimului juridic al terenurilor și caracterului lor construibil sub cele două documentații, P.U.Z. 2008 și P.U.G. 2014.

Prin P.U.G. 2014, caracterul construibil al parcelelor, astfel cum a fost prefigurat prin P.U.Z. 2008, a suferit importante modificări, prejudiciu care nu a fost determinat de instanța de apel, cu încălcarea îndrumărilor obligatorii ale Înaltei Curți de Casație și Justiție și a normelor legale.

Prin P.U.G. 2014, au pierdut condițiile care permiteau eliberarea directă a autorizației de constuire, condițiile în care puteau construi în continuare în baza P.U.G. 2014 pe porțiunea din parcele neafectată de servituitea instituită fiind modificate în defavoarea lor.

Deși terenurile sunt construibile, dreptul de a construi redevine condiționat de procedura de urbanizare, de elaborarea și aprobarea unui nou P.U.Z., procedura de urbanizare presupunând inclusiv afectarea pentru obiective de utilitate publică a 30-35 % din terenurile de urbanizat, care nu are legătură cu suprafața rezervată pentru drumul de legătură ci se adaugă acestuia.

În concluzie, recurenții-reclamanți au susținut că se consideră îndreptățiți să primească despăgubiri pentru întregul prejudiciu creat prin golirea de conținut a dreptului de proprietate în ceea ce privește toate suprafețele de teren afectate de drumurile prevăzute prin P.U.G. 2014 și nu doar pentru suprafețele rezultate ca diferență între cele prevăzute în P.U.G. 2014 față de P.U.G. 2008.

Suprafețele de teren afectate de drumurile prevăzute prin P.U.Z. și-au păstrat regimul juridic - proprietate privată, acestea neintrând niciodată în proprietatea publică prin vreuna dintre modalitățile prevăzute de art. 863 din C. civ.

Recurenții reclamanți au susținut că instanța de apel a omis să analizeze întinderea prejudiciului produs imobilelor neafectate, posibil construibile, dar a căror suprafață ar fi redusă valoric prin instituirea servituții de utilitate publică, astfel că sunt incidente motivele de casare întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ. (nerespectarea de instanța de apel a dispozițiilor art. 501 din C. proc. civ.), art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. (hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază) și ale art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. (aplicarea greșită a dispozițiilor art. 1385 din C. civ.).

Consecința prevederii în P.U.G. 2014 a unei noi căi de circulație reprezintă implicit pierderea dreptului de a construi pentru terenurile ce se suprapun traseului drumului, dar și asupra celor care, datorită instituirii servituții, devin parcele de dimensiuni reduse care nu mai pot fi utilizate faptic pentru construire și nu mai sunt construibile de facto. Și pentru acestea din urmă, dreptul de proprietate privată este grav afectat, fiind limitat, întrucât posibilitatea de înstrăinare, chiar dacă există teoretic, dispare din punct de vedere practic. Nimeni nu va cumpăra un teren de dimensiuni extrem de reduse ce nu va putea fi ocupat sau valorificat prin construire și nici prin altă modalitate.

Hotărârea instanței de apel nu cuprinde niciun considerent cu privire la aceste suprafețe, prejudiciul pe care îl constituie ori motivul nedeterminării lui, cu toate că el a fost subliniat de ambele expertize efectuate în cauză (topografie și evaluare imobile).

Cu toate că îndrumările obligatorii ale Înaltei Curți de Casație și Justiție au fost și cu privire la determinarea întinderii acestui prejudiciu și cu toate că pozițiile procesuale ale recurenților și probațiunea au reflectat și semnalat necesitatea de determinare a întinderii acestui prejudiciu, în cuprinsul hotărârii recurate nu se regăsește niciun considerent prin care instanța de apel să analizeze acest prejudiciu sau un motiv pentru care care instanța nu l-a analizat și determinat, fiind incidente motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 din C. proc. civ.

Instanța de apel a omis să se pronunțe asupra cererii apelanților întemeiate pe dispozițiile art. 478 alin. (5) din C. proc. civ. privind valoarea actualizată a despăgubirilor și a încălcat normele de drept material reprezentate de art. 44 alin. (3) din Constituție și art. 1386 alin. (2) din C. civ.

Conform îndrumărilor obligatorii ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, era în sarcina instanței de apel să analizeze și să stabilească "în ce măsură rezervarea unei utilități publice asupra terenurilor deținute de recurenți determină un prejudiciu actual în patrimoniul acestor părți" și să determine întinderea acestui prejudiciu.

Caracterul actual al prejudiciului presupune și necesitatea de a fi reparat integral, conform art. 1385 din C. civ., la valoarea sa actualizată. În decizia nr. 52/20.01.2022, Înalta Curte a subliniat că "prejudiciul este actual, de vreme ce părțile nu pot desfășura atributele dreptului de proprietate în mod plenar, fără să beneficieze de vreo compensație materială pentru acest inconvenient" (pag 19), inconvenient care este unul existent în prezent, actual.

Prin cererea formulată la data de 20.11.2023, apelanții au solicitat instanței de apel, în aplicarea art. 478 alin. (5) din C. proc. civ. coroborat cu art. 482 raportat la art. 204 alin. (2) pct. 2 din același Cod, să stabilească despăgubirile la valoarea lor actualizată. Or, instanța de apel nu a analizat această cerere și nu s-a pronunțat asupra sa, încălcând astfel dispozițiile art. 478 alin. (5) din C. proc. civ. coroborate cu art. 482 raportate la art. 204 alin. (2) pct. 2 din C. proc. civ.. Prin urmare, instanța de apel nu a acordat despăgubirile la valoarea lor actualizată în raport de indicele prețurilor de consum (rata inflației) la momentul octombrie 2023 (conform IPC), astfel cum au solicitat apelanții.

Astfel, hotărârea recurată nu cuprinde niciun considerent care să reflecte că instanța de apel a analizat cererea apelanților, nici motive de fapt și de drept pentru care nu s-a pronunțat asupra respectivei cereri, fiind incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ. (încălcarea normelor de procedură reprezentate de art. 478 alin. (5) din C. proc. civ. coroborat cu art. 482 raportat la art. 204 alin. (2) pct. 2 din C. proc. civ. coroborat cu art. 9 și art. 14 alin. (5) din C. proc. civ.) și de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ.

De asemenea, hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază în ceea ce privește refuzul instanței de apel de a acorda despăgubirile la valoarea lor actualizată cu indicele de inflație de la momentul lunii octombrie 2023, valoarea despăgubirilor acordată de instanța de apel fiind cea evaluată la nivelul lunii martie 2019, fără o motivare anume.

Recurenții reclamanți au considerat că neacordarea despăgubirilor la valoarea lor actualizată reprezintă o încălcare a normei de drept material reprezentată de art. 44 alin. (3) din Constituție și art. 1386 alin. (2) din C. civ.

În acest sens, au susținut că, prin chiar decizia de casare nr. 52/20.01.2022, Înalta Curte a subliniat faptul că în speță, deși nu este vorba despre expropriere, sunt aplicabile și încălcate dispozițiile art. 44 alin. (2) din Constituție.

Totodată, s-a mai arătat că prejudiciul s-a produs în patrimoniul recurenților la data adoptării P.U.G. 2014, dar efectele sale s-au produs până în prezent, motiv pentru care instanța a dispus evaluarea prejudiciului de către expert la data întocmirii expertizei de evaluare (martie 2019). Întrucât, datorită casării cu trimitere, soluționarea cauzei în rejudecare în apel s-a amânat până la finele anului 2023, pentru aceleași rațiuni pentru care instanța de fond a dispus evaluarea prejudiciului la data întocmirii expertizei, în temeiul art. 478 alin. (5) din C. proc. civ., recurenții au solicitat actualizarea valorii despăgubirilor stabilite prin expertiza de evaluare la nivelul lunii martie 2019, cu indicele prețurilor de consum, la nivelul lunii octombrie 2023.

Recurenții reclamanți au indicat și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, respectiv cauza Guiso-Gallisay împotriva Italiei (reparație echitabilă), pct. 105, în care Curtea a subliniat faptul că în cauzele în care s-a constatat încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 privind protecția proprietății, despăgubirea are un rol compensatoriu, iar pentru a reflecta trecerea timpului, valoarea de piață a proprietății în momentul exproprierii ar trebui să fie convertită la valoarea actuală pentru a compensa efectele inflației.

6.2 Recurentul-pârât Municipiul Cluj-Napoca a solicitat admiterea recursului pe care l-a formulat, casarea hotărârii atacate și, rejudecându-se pe fond cauza, să se respingă acțiunea reclamanților ca fiind neîntemeiată.

În susținerea recursului, recurentul-pârât a indicat drept motiv de nelegalitate dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. și a arătat că instanța de apel a pronunțat hotărârea atacată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material, respectiv ale dispozițiilor art. 3 din H.C.L. nr. 493/2014 și art. 1349 și 1357 din C. civ.

Recurentul-pârât a susținut că instanța de apel a încălcat și aplicat greșit dispozițiile art. 1349 și art. 1357 din C. civ. care reglementează răspunderea civilă delictuală arătând că, prin dezlegările obligatorii ale Înaltei Curți s-a stabilit că există faptă ilicită, vinovăție și legătură de cauzalitate, însă nu aceeași este situația cu privire la constatarea existenței unui prejudiciu.

S-a mai susținut că terenurile în litigiu sunt situate într-o zonă care în prezent nu este urbanizată, că parcelarul este neorganizat, că nu există o rețea stradală și echipare tehnico-edilitară care să permită amplasarea de construcții, astfel că nu se va putea construi decât dacă zona va fi urbanizată.

Zona în care se află terenurile ce fac obiectul litigiului a fost reglementată prin Planul Urbanistic Zonal "F." - continuare str. x - pentru parcelare și construire locuințe și dotări, plan ce a fost aprobat prin Hotărârea nr. 17/2008.

P.U.Z.-ul nu a fost materializat în sensul de a se efectua lucrări de organizare spațial-funcțională, parcelare, echipare edilitară, etc, iar documentația și-a încetat valabilitatea în iunie 2016, la 18 luni de la aprobarea noului P.U.G., așa cum se prevede în art. 3 din Hotărârea nr. 493/2014 privind aprobarea documentației "Actualizare Plan Urbanistic General al municipiului Cluj Napoca". Procedura de urbanizare este ilustrată în Anexa 10 la Regulamentul Local de Urbanism, aprobat prin Hotărârea nr. 493/2014.

Recurentul pârât a arătat că instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 56 alin. (4) din Legea nr. 350/2001 referitoare la valabilitatea documentațiilor de urbanism coroborate cu dispozițiile art. 3 din H.C.L. nr. 493/2014 care prevăd în mod expres faptul că perioada de valabilitate a studiilor de urbanism aprobate anterior acestei hotărâri va fi de 18 luni de la data aprobării documentației "Actualizare Plan Urbanistic General al municipiului Cluj-Napoca" și a Regulamentului Local de Urbanism aferent, interval în care vor fi depuse documentațiile complete, conform prevederilor legale pentru eliberarea autorizațiilor de construire.

Potrivit art. 47 alin. (2) din Legea nr. 350/2001 actualizată, planul urbanistic zonal cuprinde reglementări asupra zonei referitoare la: organizarea rețelei stradale, organizarea arhitectural-urbanistică în funcție de caracteristicile structurii urbane, modul de utilizare a terenurilor, dezvoltarea structurii edilitare, statutul juridic și circulația terenurilor, dezvoltarea infrastructurii edilitare, protejarea monumentelor istorice și servituți în zonele de protecție ale acestora.

În conformitate cu art. 47 alin. (3) lit. f) și h) din Legea nr. 350/2001, elaborarea Planului urbanistic zonal este obligatorie. În concluzie, în vederea asigurării accesului la zona studiată, era necesară elaborarea unui P.U.Z. care să reglementeze circulațiile până la zona în discuție.

Totodată, nu s-a realizat structura parcelară propusă prin P.U.Z. aprobat prin H.C.L. nr. 17/2008 și nu a fost realizată trama de străzi la profilul stabilit.

Recurentul-pârât a mai susținut că nu consideră justificată solicitarea de acordare a despăgubirilor deoarece valoarea terenurilor nu a scăzut față de valoarea avută conform vechiului P.U.G., iar în prezent nu se pune problema exproprierii terenului.

Totodată, a apreciat că nu se poate reține existența unei scăderi a valorii terenurilor reclamanților, ca urmare a adoptării H.C.L. nr. 493/2014, pe de o parte, datorită faptului că în prezent nu se poate stabili care este suprafața din aceste terenuri care va fi afectată de servitute de utilitate publică, dacă va exista această afectare, iar pe de altă parte, așa cum rezultă din actele depuse în probațiune și din raportul de expertiză tehnică judiciară întocmit în cauză, anterior adoptării HCL nr. 493/2014, terenurile reclamanților nu erau construibile, fiind încadrate în zona de activități agro-industriale, fiind fără drum de acces și fără utilități în apropiere.

Așadar, prin noua încadrare primită, imobilul în litigiu beneficiază chiar de o creștere de valoare, în ciuda faptului că trebuie supus unui proces de urbanizare și implicit de reglementare a căilor de acces.

Întâmpinarea formulată de recurenții reclamanți A., B. și E.

Prin întâmpinarea înregistrată în dosar la data de 30 aprilie 2024, recurenții-reclamanți au invocat excepția nulității recursului formulat de recurentul-pârât Municipiul Cluj-Napoca, iar în subsidiar au solicitat respingerea acestuia ca nefondat.

În ceea ce privește excepția nulității, recurenții-reclamanți au susținut că motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. este indicat formal, recursul necuprinzând critici punctuale cu privire la încălcarea normelor de drept invocate (art. 1349 și art. 1357 din C. civ.). Încălcarea acestor norme de drept este invocată generic, în fapt urmărindu-se repunerea în discuție a stării de fapt reținute de instanța de apel în rejudecare.

Normele de drept material invocate sunt cele ce reglementează răspunderea delictuală (art. 1349 din C. civ.), condițiile răspunderii (art. 1357 din C. civ.) și termenul de valabilitate al studiilor de urbanism (art. 3 din H.C.L. nr. 493/2014). Fără legătură cu aceste norme de drept material invocate ca fiind încălcate, recurentul-pârât a reluat apărările din întâmpinarea depusă în fața Tribunalului Cluj și starea de fapt a parcelelor, solicitând în recurs reevaluarea și reinterpretarea probelor, în vederea stabilirii unei alte stări de fapt, respectiv că nu ar exista un prejudiciu.

În consecință, recurenții-reclamanți solicită a se constata că recursul formulat de recurentul-pârât este nul.

În ceea ce privește fondul recursului formulat de recurentul-pârât, recurenții-reclamanți au susținut că acesta este nefondat.

Recurentul-pârât Municipiul Cluj-Napoca nu a formulat întâmpinare la recursul declarat de recurenții-reclamanți, deși cererea de recurs a acestora din urmă i-a fost comunicată la data de 28 martie 2024, astfel cum reiese din dovada de înmânare aflată la dosar.

Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților, iar prin încheierea din 26 noiembrie 2024, completul de filtru a respins excepția nulității recursului declarat de recurentul-pârât Municipiul Cluj-Napoca prin Primar.

S-au admis în principiu recursurile declarate de recurenții-reclamanți B., A., E. și de recurentul-pârât Municipiul Cluj-Napoca prin Primar împotriva deciziei nr. 352A din 13 decembrie 2023 a Curții de Apel Cluj, secția I civilă, în contradictoriu cu intimații-reclamanți D., C..

A fost fixat termen de judecată la data de 18 martie 2025, ora 9:00, în ședință publică, cu citarea părților.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursurile declarate sunt nefondate pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Întrucât dezvoltarea motivelor de recurs formulate de recurenții reclamanți pune în discuție, prin invocarea cazurilor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 6 din C. proc. civ., împrejurarea că instanța de apel nu ar fi analizat și nu s-ar fi pronunțat asupra unor chestiuni deduse judecății sale, cu titlu prealabil, este necesar a se stabili obiectul demersului judiciar al reclamanților.

Prin cererea de chemare în judecată, reclamanții au arătat că despăgubirile care formează obiectul acțiunii au fost solicitate datorită scăderii valorii terenurilor proprietatea reclamanților ca urmare a instituirii unor limitări ale dreptului de proprietate de către pârâtul Municipiul Cluj-Napoca prin Primar. În acest sens, reclamanții au arătat că, prin P.U.G. 2014, pârâtul a instituit limitări ale dreptului lor de proprietate prin stabilirea de trasee ale unor noi drumuri ale municipiului, acestea fiind amplasate astfel încât se suprapun peste terenurile reclamanților.

Reclamanții au precizat că prevederile P.U.G. 2014 nu conduc chiar la pierderea dreptului de proprietate întrucât nu s-a realizat exproprierea dar stabilirea unor noi căi de circulație a condus implicit la pierderea dreptului de a construi pe terenurile care se suprapun peste traseul acestora astfel că posibilitatea reală de a dispune de dreptul de proprietate prin vânzare a dispărut din punct de vedere practic, valoarea proprietății fiind grav și iremediabil afectată.

Astfel, din motivele de fapt expuse în cererea de chemare în judecată, rezultă că prejudiciul constând în scăderea valorii terenurilor aflate în proprietatea reclamanților se datorează instituirii de către pârât a unor limitări ale dreptului de proprietate, în concret, acestea constând în pierderea dreptului de a construi pe porțiunile din terenuri afectate de stabilirea unor noi căi de circulație.

De altfel, probele solicitate de reclamanți prin cererea de chemare în judecată sunt în concordanță cu situația de fapt expusă de aceștia, reclamanții solicitând efectuarea unei expertize care să stabilească suprafețele afectate de traseele noilor drumuri precum și pierderea de valoare produsă prin noile trasee de drum ca diferență de valoare a suprafețelor de teren pentru ipoteza în care ar fi libere și neafectate de traseele noilor drumuri față de situația în care sunt ocupate de traseele noilor drumuri.

Criticile recurenților reclamanți prin care aceștia au invocat că instanța de apel ar fi realizat o analiză incompletă a întinderii prejudiciului, încadrate în dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și 6 din C. proc. civ., nu pot fi reținute. Astfel, din considerentele instanței de apel, nu rezultă că aceasta ar fi încălcat normele de procedură invocate de recurenții reclamanți, reprezentate de art. 501 alin. (1) și (3) din C. proc. civ., în sensul că nu ar fi respectat îndrumările obligatorii ale instanței de recurs de identificare corectă și completă a regimului juridic al terenurilor și de determinare a întinderii prejudiciului conform criteriilor stabilite prin decizia de casare sau că și-ar fi încălcat obligația de a rejudeca ținând seama de toate motivele invocate înaintea instanței a cărei hotărâre a fost casată.

Conform art. 501 alin. (1) din C. proc. civ., dezlegarea problemelor de drept de către instanța de recurs are un caracter obligatoriu pentru instanța care judecă fondul, ele neputând fi repuse în discuție în rejudecarea cauzei. Acest caracter obligatoriu este prevăzut de lege doar în privința modului în care au fost dezlegate problemele de drept supuse judecății instanței de recurs, nu și în privința unor alte elemente litigioase asupra cărora instanța de fond își păstrează libertatea de apreciere, în limitele casării.

Pe de altă parte, în reglementarea alin. (3) al aceluiași articol, nu sunt supuse rejudecării toate aspectele cauzei, ci doar acelea care rezultă din limitele casării, respectiv din indicațiile date de instanța de recurs în decizia de casare. Astfel, instanța de trimitere va analiza chestiunile invocate de părți care sunt în legătură aspectele procesului pentru care s-a dispus rejudecarea.

În speță, conform indicațiilor instanței de recurs, în rejudecare urma a se stabili natura imobilelor prin prisma situării lor în extravilan sau intravilan, categoria de folosință și, raportat la aceste elemente, dacă, la momentul anterior instituirii servituții urbanistice prin P.U.G. 2014, bunurile respective aveau vocația de a fi construibile.

Stabilind coordonatele în care urma a fi determinat prejudiciul, instanța de recurs a arătat că, în rejudecare, urmează a se analiza în ce măsură rezervarea unei utilități publice asupra terenurilor deținute de recurenți determină un prejudiciu actual în patrimoniul acestor părți, prin diminuarea valorii imobilelor afectate de servitute, dar și a celor neafectate, posibil construibile, dar a căror suprafață ar fi redusă valoric prin instituirea servituții de utilitate publică.

Astfel, cauza prejudiciului constă în rezervarea unei utilități publice asupra terenurilor deținute de recurenți care, pe de o parte, poate conduce la diminuarea valorii imobilelor afectate de servitute iar, pe de altă parte, poate conduce și la diminuarea valorii imobilelor neafectate a căror suprafață ar fi redusă valoric prin instituirea servituții de utilitate publică.

În ceea ce privește întinderea prejudiciului, instanța de recurs a precizat expres că "aceasta se va stabili de către instanța de rejudecare în condițiile identificării corecte și complete a regimului juridic al terenurilor", întinderea prejudiciului reprezentând o chestiune de fapt cu privire la care instanța de fond își păstrează libertatea de apreciere, însă cu observarea reperelor fixate de instanța de recurs.

Respectând aceste coordonate ale analizei, instanța de apel a stabilit că terenurile reclamanților sunt situate în intravilanul localității Cluj-Napoca (cel puțin din anul 1999) și, ulterior adoptării Planul urbanistic zonal F. din 31.01.2008, au dobândit vocația de a fi construibile; vocația de a fi construibile a fost păstrată pentru imobilele în litigiu inclusiv prin P.U.G. 2014, prin includerea terenurilor în zona de urbanizare Uliu, însă diferența dintre P.U.Z. 2008 și P.U.G. 2014 este dată de suprafața terenurilor afectate de rețeaua stradală.

Astfel, instanța de apel a stabilit natura imobilelor prin prisma situării lor în extravilan sau intravilan, reținând că terenurile în discuție sunt intravilane, iar din perspectiva categoriei de folosință, contrar susținerilor recurenților reclamanți care au reclamat o deficiență a motivării în acest sens prin prisma cazului de casare instituit de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., a examinat comparativ situația existentă în anul 1999, potrivit P.U.G. din acel an, cu situația terenurilor potrivit P.U.Z. din 2008, respectiv din P.U.G. din 2014.

Din analiza efectuată, a rezultat că imobilele în discuție aveau destinația de terenuri agricole potrivit P.U.G.-ului din 1999; ulterior, P.U.Z. din 2008 a stabilit din punct de vedere urbanistic trei zone funcționale, terenurile în discuție fiind încadrate în zona destinată locuințelor individuale și colective mici cu max P+2E; potrivit P.U.G. din 2014, imobilele în litigiu sunt situate în UTR Uliu - zonă de urbanizare - locuințe cu regim redus de înălțime dispuse pe un parcelar de tip urban și, parțial în UTR Tr - Zonă de Circulație Rutieră și amenajări aferente, care cuprinde culoarele noilor elemente ale infrastructurii majore de transport rutier în intravilanul municipiului, însă pentru realizarea arterelor de trafic se impune elaborarea în prealabil de P.U.Z.-uri.

În acest context, instanța a reținut că reclamanții au dobândit în proprietate terenuri având vocația de a fi construibile anterior aprobării noului P.U.G. din 2014, fiind încadrate în zone de urbanizare susceptibile de ridicare a unor construcții, însă o asemenea vocație a dispărut pentru o suprafață semnificativă din aceste terenuri, întrucât terenurile nu au fost sistematizate din punct de vedere al rețelei de drumuri, fiind imperativă realizarea tramei stradale atât în anul 2008, cât și din anul 2014.

În urma analizei acestor coordonate factuale, instanța a apreciat că prejudiciul reclamat nu se poate raporta, din punct de vedere al suprafeței terenului afectat de devalorizare, decât la diferența dintre suprafața terenurilor afectate de trama stradală potrivit P.U.Z. 2008 și suprafața terenurilor afectate de rețeaua de infrastructură majoră de transport rutier adoptată prin P.U.G. 2014.

De asemenea, contrar criticilor invocate de recurenții reclamanți în acest sens, instanța a analizat, urmând îndrumările deciziei de casare, situația terenurilor neafectate, posibil construibile, dar a căror suprafață ar fi redusă valoric prin instituirea servituții de utilitate publică, reținând că P.U.G. 2014 nu a înlăturat vocația de a construi pe terenurile respective, imobilele în litigiu se încadrându-se în zona de urbanizare ULiu - zonă destinată locuințelor cu regim redus de înălțime dispuse pe un parcelar de tip urban, și a concluzionat, în urma evaluării acestor elemente de fapt, că pentru diferența terenurilor neafectate de rețeaua de infrastructură instituită prin P.U.G. 2014 nu poate fi reținut niciun prejudiciu reprezentând devalorizarea categoriei de folosință.

Din cele expuse, rezultă că instanța a analizat situația de fapt relevantă pentru a stabili întinderea prejudiciului, în coordonatele stabilite prin decizia de casare. Astfel cum s-a arătat mai sus, stabilirea situației de fapt și analiza probelor intră în atribuțiile instanței de fond, care își păstrează libertatea de apreciere asupra elementelor care excedează problemelor de drept dezlegate. În acest sens sunt cele statuate în decizia de casare, care a arătat că "prejudiciul este actual, de vreme ce părțile nu pot desfășura atributele dreptului de proprietate în mod plenar, fără să beneficieze de vreo compensație materială pentru acest inconvenient", însă, în ceea ce privește determinarea întinderii prejudiciului, instanța de recurs a precizat expres că "aceasta se va stabili de către instanța de rejudecare în condițiile identificării corecte și complete a regimului juridic al terenurilor, conform celor arătate în examinarea motivelor de recurs din cadrul punctelor a.1.-a.3. din cerere."

Pentru stabilirea corectă a regimului juridic al terenurilor anterior instituirii servituții și pentru o completă cercetare a fondului cauzei, prin decizia de casare a fost îndrumată instanța de apel să solicite P.U.G. 1999 și să aibă în vedere și P.U.Z. 2008, urmând a determina, în final, natura terenurilor, intravilane sau extravilane, categoria de folosință și aptitudinea de a fi sau nu construibile, toate aceste îndrumări ale instanței de recurs fiind urmate de instanța de fond, astfel cum s-a arătat mai sus.

În contextul expus, nu poate fi reținută o încălcare a normelor de drept material invocate de recurenții reclamanți prin criticile încadrate în art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., întrucât evaluarea elementelor arătate se sprijină pe analiza unor aspecte de fapt, nu pe o interpretare a normei juridice iar în această analiză judecătorul trebuie să se raporteze la circumstanțele cauzei, instanța de fond dispunând de o marjă de apreciere în analiza pe care o face. Susținerea recurenților privind lipsa caracterului construibil în privința unor parcele se subsumează situației de fapt și modului în care instanța de apel a interpretat probele administrate astfel încât excedează controlului instanței de recurs întrucât legea limitează analiza în această fază procesuală la aspectele de nelegalitate expuse în prevederile art. 488 alin. (1) din C. proc. civ.

Prin urmare, situația de fapt stabilită în mod suveran de instanțele de fond nu mai poate fi cenzurată iar o eventuală greșeală în stabilirea situației de fapt rezultând din interpretarea probelor administrate în cauză nu poate forma obiect de analiză în faza procesuală a recursului. Astfel, instanța de recurs nu poate, sub niciun aspect, să reanalizeze starea de fapt a cauzei, să reaprecieze probele, să dea eficiență uneia sau alteia dintre probe, în detrimentul altor probe administrate, cu scopul schimbării stării de fapt deja reținute de instanța de fond ori de instanța de apel, și nici nu poate să verifice modalitatea în care instanța de apel a apreciat probele administrate în cauză.

În acest sens dispune art. 483 alin. (3) din C. proc. civ., care arată că scopul recursului este să supună instanței competente examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile dispozițiile. Faptul că recursul se poate exercita numai cu privire la nelegalitatea hotărârii atacate rezultă și din structura art. 488 din C. proc. civ., care prevede expres și limitativ motivele de casare, niciunul dintre acestea nefiind conceput astfel încât să permită instanței de recurs reanalizarea probelor și reevaluarea situației de fapt.

Nu poate fi reținută nici critica recurenților reclamanți prin care aceștia au susținut omisiunea instanței de a analiza întinderea prejudiciului rezultat din transformarea parcelelor din terenuri urbanizate în 2008 în terenuri neurbanizate în 2014, critică invocată prin prisma cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ.. În realitate, susținând că instanța nu a analizat "în profunzime" conținutul caracterului construibil al terenurilor, recurenții reclamanți tind la extinderea cadrului procesual prin invocarea unor chestiuni subsumate situației de fapt, care însă nu au fost supuse analizei instanței prin cererea de chemare în judecată și, ca atare, nu au fost reținute nici la finalul primului ciclu procesual, în decizia de casare.

Din decizia instanței de recurs rezultă că aceasta s-a raportat esențialmente la prejudiciul rezultat din rezervarea servituții neurmată de expropriere, îndrumând instanța de fond să analizeze acest prejudiciu atât prin prisma diminuării valorii imobilelor afectate de servitute dar și prin prisma diminuării valorii imobilelor neafectate, posibil construibile, dar a căror suprafață ar fi redusă valoric prin instituirea servituții de utilitate publică. Date fiind aceste coordonate ale speței, prejudiciul constând în reducerea valorii terenurilor rezultă din instituirea servituții de utilitate publică, nu din modificarea condițiilor de construire. Această din urmă chestiune nu a fost indicată nici în cererea de chemare în judecată astfel încât nu se poate susține că îndrumările instanței de recurs ar fi în sensul cercetării sale, instanța de control judiciar neavând de altfel posibilitatea să extindă limitele rejudecării, contrar art. 494 raportat la art. 478 din C. proc. civ., în privința unor chestiuni care depășesc ceea ce s-a supus judecății la prima instanță.

Astfel, din actele dosarului rezultă că, în cererea de chemare în judecată s-a invocat constant drept cauză a prejudiciului împrejurarea că traseele noilor drumuri încalcă dreptul de proprietate al reclamanților, aceasta fiind avută în vedere și în decizia de casare. Pe lângă cele expuse deja în acest sens, este de observat concluzia la care a ajuns instanța de recurs, în urma analizei jaloanelor create de jurisprudența Curții Europene, invocate de recurenții reclamanți în susținerea pretențiilor formulate:

"Instanța de apel a ignorat toate aceste jaloane create de jurisprudența Curții Europene, considerând, în mod nelegal, că nu este incidentă litigiului de față, în contextul în care rezervarea unei servituți de utilitate publică, cu consecința interdicției de construire asupra traseelor drumurilor, pe o perioadă nedeterminată, neurmată de adoptarea măsurilor necesare destinației finale a terenurilor și fără plata unor despăgubiri proporționale este de natură să limiteze exercitarea plenară a atributelor dreptului de proprietate, atât sub aspectul folosinței bunurilor conform propriilor interese, cât și indirect, în ce privește dispoziția, respectiv vânzarea la valoarea lor reală. Aceasta chiar dacă, în speță, nu se poate reține o expropriere de facto, în sensul art. 1, parag. 1, teza a II-a din Protocolul nr. 1.

În alți termeni, nu se pot rezerva proprietăți private fără plata unei prealabile despăgubiri."

De altfel, în același sens sunt și susținerile formulate de recurenții reclamanți în recursul din primul ciclu procesual, aceștia arătând că se impune obligarea intimatului la plata despăgubirilor juste și proporționale cu scăderea valorii terenurilor, ca urmare a afectării lor unei servituți de utilitate publică.

Într-adevăr, conform art. 1385 din C. civ., prejudiciul se repară integral, însă în coordonatele concrete invocate în cauză prin cererea care declanșează procesul, nefiind posibilă analiza unor noi chestiuni de fapt invocate în al doilea ciclu procesual, astfel cum s-a arătat mai sus.

Prin urmare, nu poate fi reținută nici încălcarea unor norme de drept material în această privință prin prisma cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ. prin care recurenții reclamanți au invocat încălcarea art. 478 alin. (5) coroborat cu art. 482 raportat la art. 204 alin. (2) pct. 2 din C. proc. civ. coroborat cu art. 9 și art. 14 alin. (5) din același cod, nu este întemeiat. În concret, recurenții reclamanți au arătat că, prin cererea formulată la data de 20.11.2023, au solicitat instanței de apel, în aplicarea art. 478 alin. (5) C. proc. civ. coroborat cu art. 482 raportat la art. 204 alin. (2) pct. 2 din același cod, să stabilească despăgubirile la valoarea lor actualizată însă instanța de apel nu a analizat această cerere și nu s-a pronunțat asupra sa.

Înalta Curte constată că, prin cererea de chemare în judecată, reclamanții au solicitat obligarea pârâtului la plata despăgubirilor juste și proporționale cu scăderea valorii terenurilor ca urmare a instituirii unor limitări ale dreptului de proprietate astfel cum acestea vor fi determinate prin expertiza ce se va efectua în cauză, fără a solicita actualizarea sumei la data plății.

Exercitarea căilor de atac împotriva hotărârilor pronunțate în primul ciclu procesual a fost determinată de faptul că instanțele au apreciat în mod greșit că rezervarea unei servituți de utilitate publică asupra terenurilor recurenților prin P.U.G. 2014, în circumstanțele cauzei, respectiv fără să se procedeze, de o îndelungată perioadă, la o declarație de utilitate publică și la alte măsuri în vederea exproprierii bunurilor, nu deschide dreptul părților la despăgubiri.

În rejudecarea cauzei, prin cererea formulată la data de 20.11.2023, reclamanții au solicitat instanței de apel, în aplicarea art. 478 alin. (5) din C. proc. civ., actualizarea despăgubirilor.

Prevederile legale invocate de recurenți, art. 478 alin. (5) din C. proc. civ., permit părților să formuleze cereri în apel, prin care să solicite dobânzi, rate, venituri ajunse la termen și orice alte despăgubiri ivite după darea hotărârii primei instanțe, respectiv de a solicita compensația legală.

Din contextul expus, rezultă că recurenții reclamanți au învederat situația care se încadrează în ipoteza avută în vedere de art. 444 alin. (1) din C. proc. civ., respectiv omisiunea instanței de a se pronunța asupra unei cereri, situație care poate fi remediată pe calea instituită de acest articol, astfel cum impune art. 445 din același cod. Textul instituie obligativitatea procedurii de completare a hotărârii în condițiile prevăzute de art. 444 din C. proc. civ., astfel că partea interesată nu poate face uz, pentru aceste motive, de calea de atac a recursului. Prin urmare, nu se poate reține, sub aceste aspecte, incidența cazurilor de casare invocate de recurenții reclamanți, prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 6 din C. proc. civ.

De asemenea, în privința faptului că nu au fost acordate despăgubiri la valoarea actualizată cu indicele prețurilor de consum, la nivelul lunii octombrie 2023, nu poate fi reținută nici încălcarea normelor de drept material reprezentate de art. 44 alin. (3) din Constituție și art. 1386 alin. (2) din C. civ., invocate de recurenții reclamanți în susținerea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.. Din această perspectivă, recurenții reclamanți au invocat îndrumările obligatorii ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, conform cărora instanța de apel urma să analizeze și să stabilească "în ce măsură rezervarea unei utilități publice asupra terenurilor deținute de recurenți determină un prejudiciu actual în patrimoniul acestor părți" și să determine întinderea acestui prejudiciu. De asemenea, recurenții reclamanți au arătat că, potrivit art. 1385 din C. civ., caracterul actual al prejudiciului presupune și necesitatea de a fi reparat integral, la valoarea sa actualizată, iar în decizia nr. 52/20.01.2022, Înalta Curte a subliniat că "prejudiciul este actual, de vreme ce părțile nu pot desfășura atributele dreptului de proprietate în mod plenar, fără să beneficieze de vreo compensație materială pentru acest inconvenient" (pag 19), inconvenient care este unul existent în prezent, actual.

Aceste argumente nu pot fi reținute, fiind de observat în acest sens diferențele de ordin juridic dintre cele două noțiuni invocate de recurenții reclamanți. Caracterul actual al prejudiciului se referă la trăsătura acestei condiții necesare pentru angajarea răspunderii civile delictuale de a se fi produs deja la momentul în care se cere repararea sa, pentru a-l diferenția față de prejudiciul viitor. Astfel, cerința menționată se referă la momentul producerii prejudiciului și nu la cuantificarea despăgubirilor, respectiv la "actualizarea sumei", care presupune o reactualizare a despăgubirilor, cu indicele de inflație la data plății efective.

Pe lângă susținerile vizând încălcarea art. 44 alin. (3) din Constituție și art. 1386 alin. (2) din C. civ., recurenții reclamanți au indicat și jurispruden