ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2230/2025

Ședința publică din data de 4 decembrie 2025

Deliberând asupra recursului civil de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Cluj la 21 noiembrie 2019, reclamanta A. S.A. a solicitat obligarea pârâților Municipiul Cluj-Napoca și Consiliul Local al Municipiului Cluj-Napoca, în solidar, la plata de daune, reprezentând beneficiu nerealizat sub forma pierderii în afaceri suferite din cauza nerealizării proiectului imobiliar ce a făcut obiectul contractului de asociere în participațiune din 21 mai 2015, cu cheltuieli de judecată.

Prin încheierea de ședință din 23 iulie 2020, Tribunalul Cluj, secția civilă a respins excepția inadmisibilității acțiunii, invocată de pârâți prin întâmpinare.

Prin sentința civilă nr. 782/F din 18 noiembrie 2021, Tribunalul Cluj, secția civilă a admis excepția prescripției extinctive a dreptului material la acțiune, invocată de pârâți prin întâmpinare, și a respins acțiunea, ca prescrisă.

Împotriva sentinței civile nr. 782/F din 18 noiembrie 2021, reclamanta a declarat apel principal, iar împotriva încheierii din 23 iulie 2020 și a sentinței, pârâții au formulat apel incident.

Prin decizia civilă nr. 327/A din 14 septembrie 2022, Curtea de Apel Cluj, secția I civilă a respins, ca nefondate, apelul principal și apelul incident.

Împotriva acestei decizii civile, reclamanta a declarat recurs principal, iar pârâții au formulat recurs incident.

Prin decizia nr. 683 din 2 mai 2023, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă a respins, ca nefondat, recursul incident, a admis recursul principal, a casat decizia și a trimis cauza, spre rejudecare, la instanța de apel.

Prin decizia civilă nr. 351/A din 13 decembrie 2023, Curtea de Apel Cluj, secția I civilă a admis apelul principal, a anulat sentința apelată și a trimis cauza, spre rejudecare, la prima instanță.

Prin sentința civilă nr. 684 din 14 noiembrie 2023 Tribunalul Cluj, secția I civilă a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune referitor la pretențiile decurgând din introducerea reclamantei în litigiul ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2014 și înscrierea acestui litigiu în cartea funciară, și a respins, în rest, cererea de chemare în judecată, ca nefondată.

Împotriva acestei sentințe civile, a declarat apel reclamanta.

Prin decizia civilă nr. 127/A din 10 aprilie 2025, Curtea de Apel Cluj, secția I civilă a respins, ca nefondat, apelul.

Împotriva acestei decizii civile, la 28 mai 2025, a formulat recurs reclamanta, solicitând casarea deciziei și reținerea cauzei, spre rejudecare.

Recurenta-reclamantă a invocat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., susținând aplicarea greșită a art. 497 și art. 480 alin. (3) din C. proc. civ., întrucât, după ce instanța de recurs a casat și a trimis cauza, spre rejudecare, la instanța de apel, aceasta din urmă, chiar dacă a anulat sentința, nu avea competența de a trimite cauza, spre rejudecare, la prima instanță. Nu se poate invoca autoritatea de lucru judecat a soluției de trimitere spre rejudecare, decizia recurată fiind pronunțată cu încălcarea prevederilor art. 501 din C. proc. civ., întrucât dispoziția instanței de recurs de trimitere către instanța de apel, în vederea rejudecării, este obligatorie, ca orice altă problemă de drept dezlegată prin hotărârea de casare.

Recurenta-reclamantă a invocat și motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., susținând, sub un prim aspect, aplicarea greșită a dispozițiilor art. 2.538 din C. civ.. Astfel, instanța de apel a stabilit eronat că data depunerii întâmpinării în dosarul nr. x/2014, respectiv 29 iunie 2015, marchează începutul cursului prescripției, în condițiile în care, la acel moment, prejudiciul nu era cert, ci doar ipotetic, din moment ce B. S.R.L. nu renunțase la proiectul imobiliar, ci dimpotrivă, semnase un act adițional de prorogare a obligațiilor până la soluționarea litigiului. În realitate, cursul prescripției a început să curgă la 28 februarie 2019, când B. S.R.L. a renunțat la contractul de asociere și a radiat dreptul de uzufruct, doar atunci paguba fiind concretă și actuală, reclamanta pierzând beneficiul, din moment ce investiția nu s-a mai finalizat.

Sub un alt aspect, recurenta-reclamantă a învederat aplicarea greșită a dispozițiilor art. 1.349 din C. civ., argumentând că sunt îndeplinite toate condițiile legale pentru angajarea răspunderii civile delictuale a intimaților-pârâți

Intimații-pârâți nu depus concluzii scrise, prin care au solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Examinând recursul, prin prisma motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte îl va respinge, ca nefondat, pentru următoarele considerente de drept:

Invocând motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., recurenta-reclamantă a susținut aplicarea greșită a prevederilor art. 497 din C. proc. civ., argumentând că, după ce instanța de recurs a casat și a trimis cauza, spre rejudecare, la instanța de apel, aceasta din urmă, chiar dacă a anulat sentința, nu mai avea competența de a trimite cauza, spre rejudecare, la prima instanță. A mai învederat recurenta-reclamantă că nu se poate invoca autoritatea de lucru judecat a deciziei civile nr. 351/A din 13 decembrie 2023, precum și că decizia recurată a fost pronunțată cu încălcarea prevederilor art. 501 din C. proc. civ., întrucât dispoziția instanței de recurs de trimitere către instanța de apel, în vederea rejudecării, este obligatorie, ca orice altă problemă de drept dezlegată prin decizia de casare.

Înalta Curte constată că acest motiv de recurs este nefondat.

Prin decizia nr. 683 din 2 mai 2023, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă în primul ciclu procesual, a fost respins, ca nefondat, recursul incident declarat de pârâți, a fost admis recursul principal formulat de reclamantă, a fost casată decizia civilă nr. 327/A din 14 septembrie 2022 a Curții de Apel Cluj, secția I civilă și a fost trimisă cauza, spre rejudecare, la aceeași instanță de apel. În rejudecare, Curtea de Apel Cluj, secția I civilă a pronunțat decizia civilă nr. 351/A din 13 decembrie 2023, prin care a admis apelul principal declarat de reclamantă, a anulat sentința civilă nr. 782 din 18 noiembrie 2021 a Tribunalului Cluj și a trimis cauza, spre rejudecare, la prima instanță. Împotriva acestei din urmă decizii civile, niciuna din părți nu a formulat recurs.

Cauza a fost rejudecată în fond de prima instanță (Tribunalul Cluj, secția I civilă), care a pronunțat sentința civilă nr. 684 din 14 noiembrie 2023. Împotriva acesteia, reclamanta a formulat apel, prin care a invocat inadmisibilitatea soluției de trimitere a cauzei spre rejudecare, de către instanța de apel, la prima instanță, argumentând că instanța de recurs, casând decizia dată în apel în primul ciclu procesual, a trimis cauza, spre rejudecare, la instanța de apel, astfel că aceasta din urmă nu mai putea, în baza dispozițiilor art. 480 alin. (3) din C. proc. civ., să trimită cauza, spre rejudecare, la prima instanță.

Prin decizia recurată, instanța de apel a constatat că sunt inadmisibile criticile formulate de către reclamantă împotriva deciziei civile nr. 351/A din 13 decembrie 2023, întrucât vizează un aspect ce putea fi valorificat exclusiv prin intermediul recursului, astfel că, în condițiile în care reclamanta nu a declarat recurs, soluția instanței de apel privind trimiterea cauzei, spre rejudecare, la prima instanță a devenit definitivă, dobândind autoritate de lucru judecat.

Contrar susținerilor recurentei-reclamante, soluția instanței de apel este legală, întrucât criticile împotriva deciziei civile nr. 351/A din 13 decembrie 2023 sunt inadmisibile, din moment ce acestea putea fi formulate doar în cadrul recursului exercitat împotriva deciziei antereferite, recurs ce nu a fost exercitat.

Ca atare, soluția de trimitere a cauzei, spre rejudecare, la prima instanță, în baza dispozițiilor art. 480 alin. (3) din C. proc. civ., a devenit definitivă, prin nerecurare, dobândind autoritate de lucru judecat, astfel că nu se poate reține că instanța de apel a nesocotit prevederile art. 497 sau ale art. 501 din C. proc. civ., cum, în mod eronat, susține recurenta-reclamantă.

Împrejurarea că, în dispozitivul deciziei civile nr. 351/A din 13 decembrie 2023, s-a menționat că soluția este definitivă, nu poate avea relevanța propusă de către recurenta-reclamantă, neîmpiedicând-o pe aceasta să formuleze recurs, din moment ce art. 457 din C. proc. civ. prevede că hotărârea este supusă căilor de atac prevăzute de lege, indiferent de mențiunile din dispozitivul ei, iar însemnările inexacte din cuprinsul hotărârii cu privire la calea de atac nu au niciun efect asupra dreptului de a exercita calea de atac prevăzută de lege.

Referitor la decizia nr. 2228 din 21 decembrie 2023 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, se reține, sub un prim aspect, că jurisprudența de speță nu reprezintă izvor de drept, potrivit dispozițiilor art. 1 din C. civ. și ale art. 5 alin. (4) din C. proc. civ.. În al doilea rând, se constată că, potrivit considerentelor deciziei respective, recursul a fost declarat împotriva soluției instanței de apel, care a procedat la rejudecare, în loc să trimită cauza, spre rejudecare, primei instanțe, după casarea dispusă de instanța de recurs, fiind înlăturate criticile referitoare la încălcarea prevederilor art. 480 alin. (3) din C. proc. civ.. Or, în prezenta cauză, nu s-a declarat recurs împotriva deciziei civile nr. 351/A din 13 decembrie 2023, prin care instanța de apel a trimis cauza, spre rejudecare, primei instanței, ci abia împotriva deciziei pronunțate de instanța de apel după rejudecarea fondului la prima instanță.

Tot subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., recurenta-reclamantă a învederat că, respingând, ca neutilă, proba cu expertiză tehnică judiciară evaluatorie, instanța de apel i-a încălcat dreptul la apărare și dreptul la un proces echitabil.

Înalta Curte constată că această critică nu poate fi primită, întrucât aspectele legate de utilitatea probelor propuse a fi administrate în apel nu poate forma obiect al controlului în recurs, întrucât în această cale de atac nu are loc o devoluare a fondului. Este real că încălcarea normelor de procedură privind încuviințarea și administrarea probelor constituie o chestiune de legalitate procedurală, care poate fi supusă controlului instanței de recurs, din perspectiva motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., însă acesta nu este incident în cauză, întrucât recurenta-reclamantă nu critică încălcarea, de către instanța de apel, a unei norme de procedură prevăzute de lege sub sancțiunea nulității, ci măsura de respingere, ca neutilă soluționării apelului, a solicitării de efectuare a probei cu expertiză tehnică judiciară evaluatorie.

Or, în ceea ce privește criticile de recurs privitoare la probele administrate sau a căror administrare nu a fost încuviințată de către instanțele de fond, doar legalitatea (admisibilitatea) probei poate fi cenzurată în recurs, nu și utilitatea ei.

Cu alte cuvinte, atunci când partea recurentă invocă motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., pentru a critica neîncuviințarea unei probe pe care o socotește utilă, această critică privește temeinicia hotărârii atacate, iar nu legalitatea sa, întrucât tinde la substituirea unei aprecieri din partea instanței de recurs, diferite celei a instanței de apel.

Invocând motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurenta-reclamantă a susținut, sub un prim aspect, aplicarea greșită a dispozițiilor art. 2538 din C. civ., argumentând că instanța de apel a stabilit, în mod eronat, că termenul de prescripție a început să curgă de la 29 iunie 2015 (când a fost depusă întâmpinarea în dosarul nr. x/2014), deși, la acel moment, prejudiciul nu era cert, ci doar ipotetic, din moment ce B. S.R.L. nu renunțase la proiectul imobiliar, ci, dimpotrivă, semnase un act adițional de prorogare a obligațiilor până la soluționarea litigiului. În opinia recurentei-reclamante, cursul prescripției a început să curgă la 28 februarie 2019, când B. S.R.L. a renunțat la contractul de asociere și a radiat dreptul de uzufruct, întrucât doar atunci paguba a devenit concretă și actuală, pierzând beneficiul, din moment ce investiția imobiliară nu s-a mai finalizat.

Înalta Curte constată că nici această critică nu poate fi primită, întrucât, din modul de argumentare a criticilor referitoare la greșita admitere a excepției prescripției dreptului material la acțiune pentru primele două fapte ilicite pretins a fi săvâșite de către intimații-pârâți, rezultă că recurenta-reclamantă nu invocă, în realitate, interpretarea sau aplicarea greșită a prevederilor art. 2538 din C. civ., ci aduce în discuție modalitatea în care instanțele de fond au interpretat și au coroborat mijloacele de probă, în vederea stabilirii momentului obiectiv de la care curge termenul de prescripție extinctivă. Or, astfel de critici nu pot fi analizate în recurs, întrucât nu se referă la încălcarea sau aplicarea greșită a unei norme de drept material, ci la circumstanțele de fapt avute în vedere de instanțele de fond, atunci când au stabilit momentul de început al cursului prescripției extinctive. Pentru a provoca un control de legalitate asupra dezlegărilor din decizia instanței de apel, recurenta-reclamantă trebuia să susțină argumente de nelegalitate, nu să afirme chestiuni de fapt, în sensul că termenul de prescripție nu a început să curgă de la 29 iunie 2015, când a fost depusă întâmpinarea în dosarul nr. x/2014), ci de la 28 februarie 2019, când B. S.R.L. a renunțat la contractul de asociere și a radiat dreptul de uzufruct, întrucât doar atunci paguba (beneficiul nerealizat) ar fi devenit concretă și actuală.

Tot subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurenta-reclamantă a susținut că instanța de apel a interpretat și a aplicat, în mod greșit, prevederile art. 1349 și urm. C. civ., atunci când a reținut că nu sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale

Înalta Curte constată că nici această critică nu poate fi primită.

Argumentarea motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. presupune enunțarea principiilor sau a regulilor de drept aplicabile cauzei, interpretarea pe care partea recurentă o consideră corectă și discordanța acestei interpretări cu cea dată de instanța a cărei hotărâre se atacă.

Acest motiv de recurs nu poate fi primit atunci când, în realitate, se critică situația de fapt ori modul de coroborare și interpretare a mijloacelor de probă, întrucât în recurs se exercită un control de legalitate, prin prisma conformității hotărârii atacate cu regulile de drept material și/sau procesual aplicabile.

Scopul recursului transcede, așadar, interesului particular și constă în asigurarea unui cadru juridic coerent și unitar, printr-o interpretare și aplicare uniformă a legii materiale și/sau procesuale, în timp ce interpretarea mijloacelor de probă este de resortul convingerii judecătorului de fond, care administrează probele și le poate aprecia (în primă instanță) sau, după caz, reaprecia și completa (în apel). În acest context, nu se poate pretinde instanței de recurs cenzurarea aprecierii probatoriului, transformând-o într-o a treia instanță de fond, în mod vădit contrar rolului și funcțiilor căii extraordinare de atac a recursului.

În memoriul de recurs au fost invocate dispozițiile art. 1.349 și urm. din C. civ., însă, față de modul în care s-a argumentat întrunirea condițiilor răspunderii civile delictuale, se constată că recurenta-reclamantă urmărește, în realitate, reevaluarea situației de fapt, fiind nemulțumită de concluzia instanței de apel, rezultată în urma coroborării mijloacelor de probă, în sensul că nu există fapta ilicită cauzatoare de prejudiciu și nici raport de cauzalitate. Ca atare, recurenta-reclamantă a invocat doar formal dispozițiile art. 1.349 și urm. din C. civ., argumentele din memoriul de recurs vizând netemeinicia deciziei recurate, nu nelegalitatea acesteia, din moment ce dezlegarea lor implică analiza elementelor faptice, tinzând la o altă evaluare a situației de fapt decât cea realizată de instanțele de fond. În acest context, nu poate fi analizată susținerea că sunt întrunite condițiile atragerii răspunderii civile delictuale a intimaților-pârâți, întrucât recurenta-reclamantă reia apărările formulate în fața instanțelor de fond, fără a indica, în concret, care sunt aspectele de nelegalitate a deciziei.

În concluzie, indicarea formală a motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. nu poate avea nicio relevanță, în condițiile în care recurenta-reclamantă invocă doar critici prin care urmărește ca instanța de recurs să reevalueze situația de fapt și să reinterpreteze mijloacele de probă administrate de instanțele de fond, cu toate că nu are o atare competență legală.

Față de aceste considerente, constatând că nu sunt întemeiate motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul prevederilor art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta A. S.A. împotriva deciziei civile nr. 127/A din 10 aprilie 2025, pronunțate de Curtea de Apel Cluj, secția I civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 4 decembrie 2025.