ÎCCJ, decizie (scj.ro #82713)
ÎCCJ, decizie (scj.ro #82713) (Înalta Curte de Casație și Justiție)
Daune materiale și morale solicitate de copiii majori ai victimei erorii judiciare constând în arestarea, condamnarea și executarea unei pedepse penale privativă de libertate În sensul art.505 alin.1 C. proc. pen., orice persoană care s-a aflat în întreținerea condamnatului sau arestatului pe nedrept, indiferent că era sau nu rudă ori în perioada minoratului, poate obține despăgubiri de la stat, pentru daunele materiale și morale pe care personal le-a suferit. Secția civilă, decizia nr.5002 din 26 noiembrie 2003 La data de 17 mai 2001, reclamantele D.F. și I.A. au chemat în judecată Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice – Vâlcea pentru ca prin hotărârea ce se va pronunța, în temeiul art. 504-505 C. proc.
pen. și art. 998-999 C. civ., să fie obligat la 600.000.000 de lei daune materiale, 500.000.000 de lei daune morale. În motivarea acțiunii s-a arătat că prin sentința penală nr.253 din 11 aprilie 2953 a Tribunalului Militar Teritorial București, confirmată prin decizia penală nr. 83 din 13 ianuarie 1954 a Tribunalului Militar pentru Unitățile Ministerului Afacerilor Interne, tatăl reclamantelor, numitul P.N., decedat la 10 decembrie 1990, a fost condamnat la 5 ani închisoare corecțională pentru delictul de agitație publică, prevăzut și pedepsit de art.327 alin. (3) Cod penal anterior. Conform biletului de liberare nr.11465/8 octombrie 1955 emis de Ministerul Afacerilor Interne, P.N.
a executat pedeapsa aplicată în perioada 17 decembrie 1952 – 15 decembrie 1957. Curtea Supremă de Justiție, secția penală, prin decizia nr. 899 din 21 februarie 2001, a admis recursul în anulare declarat de procurorul general, a casat hotărârile menționate anterior și a dispus achitarea numitului P.N. în baza art.11 pct. (2) lit. a) raportat la art.10 lit. d) C. proc. pen. Tatăl reclamantelor a fost privat pe perioada detenției de salariul de învățător, profesie pe care nu a mai putut să o exercite după eliberarea din penitenciar, când a fost nevoit să muncească în domeniul construcțiilor, într-o activitate necalificată. La data arestării, P.N. era proprietarul unei suprafețe de teren de 15 ha, de veniturile căreia întreaga familie a fost privată, reclamantele fiind la data respectivă eleve, iar după absolvirea liceului, datorită persecuțiilor, nu au putut continua studiile universitare.
Mai susțin reclamantele că au întâmpinat greutăți la încadrarea lor în muncă, și că, din cauza persecuțiilor, nu au putut să rămână în aceeași unitate o perioadă mai îndelungată, fiind obligate să se transfere permanent la alte unități. Condamnarea pe nedrept suferită de tatăl lor, detenția și consecințele acesteia s-au răsfrânt în mod negativ asupra întregii familii, nu numai sub aspectul veniturilor, dar au afectat onoarea, prestigiul și reputația reclamantelor, având consecințe pe plan social și profesional, ceea ce justifică acordarea atât a daunelor materiale, cât și a celor morale. Tribunalul Vâlcea, prin sentința civilă nr.10 din 21 ianuarie 2002, a admis în parte acțiunea reclamantelor și a obligat Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice să le plătească suma de 311.781.293 de lei, cu titlu de daune materiale și suma de 200.000.000 de lei, cu titlu de daune morale.
Apelul declarat de pârât a fost admis de Curtea de Apel Pitești, secția civilă, care, prin decizia nr. 37/A din 30 mai 2002, a schimbat în parte hotărârea primei instanțe în sensul că a înlăturat obligarea pârâtului la plata sumei de 200.000.000 de lei, cu titlu de daune morale. Prin aceeași decizie a fost respins ca nefondat apelul declarat de reclamante. Pentru a decide astfel, instanța de apel a motivat că „daunele materiale au fost corect acordate de tribunal. În ceea ce privește daunele morale, acestea nu pot fi acordate reclamantelor, ele puteau fi acordate numai autorului lor, acestea fiind date în considerarea persoanei ce a suferit efectiv prin arestarea nelegală și consecințele ce au decurs din aceasta.
Deci reclamantele, în calitate de moștenitoare, nu sunt îndreptățite a solicita și daune morale”. Împotriva deciziei dată în apel au declarat recurs reclamantele și pârâtul. În motivarea recursului, reclamantele critică decizia instanței de apel ca fiind dată cu încălcarea legii în ceea ce privește capătul de cerere referitor la daunele, morale întrucât au invocat un prejudiciu propriu, distinct de cel al autorului lor. Prin condamnarea ilegală a autorului lor pentru infracțiunea de agitație publică, recurentele susțin că au fost lezate atât onoarea și prestigiul condamnatului, cât și a întregii familii, familia intrând în categoria victimelor indirecte ale nedreptății judiciare, ceea ce justifică acordarea de despăgubiri pentru daune morale.
În dezvoltarea recursului său, pârâtul a susținut că eronat a fost obligat la plata sumei de 199.829.745 de lei cu titlu de daune materiale rezultate din veniturile ce puteau fi realizate de pe terenul de 15 ha, întrucât nemișcătorul nu a ieșit din proprietatea condamnatului și a familiei sale, familie care a continuat și după condamnarea autorului să exploateze imobilul și să obțină venituri; greșit a fost obligat pârâtul la plata sumei de 111.951.548 de lei cu titlu de daune materiale din neexercitarea activității de muncitor calificat de către P.N. întrucât din mențiunile existente în cartea lui de muncă rezultă că a încetat activitatea în anul 1948, deci cu mult timp înainte de data condamnării (1952). Recursurile sunt fondate, în sensul considerentelor care succed: Conform art. 505 alin. (1) C. proc.
pen., acțiunea pentru repararea pagubei poate fi pornită de persoana îndreptățită potrivit art. 504, iar după moartea acesteia poate fi continuată sau pornită de către persoanele care se aflau în întreținerea sa. Rațiunea dispozițiilor cuprinse în art. 504 și urm. C. proc. pen. constă, în primul rând, în dezdăunarea celor nevinovați și, în al doilea rând, prevederile legale realizează o funcție preventivă, existența unor atari dispoziții fiind de natură să sporească vigilența organelor judiciare în verificarea și aprecierea materialului probator pentru a nu se ajunge la luarea unor măsuri nedrepte. Finalitatea proprie a reglementării privind repararea pagubei produsă prin eroare judiciară este de a restabili ordinea de drept și cu privire la latura materială și morală a consecințelor unui act de justiție declarat nedrept.
Dacă, prin căile ordinare sau extraordinare de atac, se restabilește ordinea de drept în ceea ce privește aspectul penal al erorii judiciare, prin dispozițiile privitoare la repararea pagubelor suferite de cei condamnați sau arestați pe nedrept se restabilește ordinea de drept sub aspectul regulii fundamentale potrivit căreia orice daună cauzată pe nedrept unei persoane trebuie să fie reparată. Potrivit textului citat, acțiunea pentru repararea pagubei poate fi pornită de victima erorii judiciare, iar după moartea acestuia, poate fi continuată sau pornită „de persoanele care se aflau în întreținerea sa”.
Este de reținut că, spre deosebire de regula generală din procedura civilă potrivit căreia moștenitorii au în genere posibilitatea exercitării acțiunii defunctului, în materia discutată, a reparațiunii pagubelor victimelor erorilor judiciare, dreptul la acțiune revine și persoanelor care se aflau în întreținerea victimei, indiferent de poziția lor față de succesiune. Cu alte cuvinte, persoana îndreptățită la dezdăunare, devenită subiect procesual activ, care s-a aflat în întreținerea celui condamnat sau arestat pe nedrept, poate fi și o altă persoană decât soția sau rudele apropiate ale celui condamnat sau arestat.
Întrucât sfera persoanelor îndreptățite la reparațiune în caz de eroare judiciară privește și alte persoane decât soție ori rudele apropiate - deci este o sferă mult mai largă - sintagma folosită de legiuitor „persoane care se aflau în întreținerea sa”, trebuie să primească o altă interpretare decât aceea comună, cunoscută în materie civilă sau de drept al familiei, unde obligația de întreținere se fundamentează, în principal, pe filiațiunea izvorâtă din legătura de sânge ori pe calitatea de soț și unde, întotdeauna, descendența minorului crează o prezumție a nevoii de întreținere (art. 86 C. fam.). Astfel, în sensul art. 505 alin. (1) C. proc.
pen., noțiunea de „persoane care se aflau în întreținerea” condamnatului sau arestatului pe nedrept, cuprinde toate acele persoane a căror existență depindea, în tot sau în parte, de libertatea și de activitatea creativă producătoare de bunuri, venituri ori de valori ale celui condamnat ori arestat nejust, indiferent dacă persoana întreținută este rudă cu cel privat de libertate sau se găsea ori nu în perioada minoratului, fiind important ca prin lipsirea de libertate a întreținătorului, cel întreținut să fi suferit o pagubă susceptibilă prin natura ei de reparațiune. Pe cale de consecință, obligația de dezdăunare, stabilită în speță de cele două instanțe, în sarcina pârâtului numai pe motiv că reclamantele sunt moștenitoare ale condamnatului P.N.
și că la data condamnării acestuia solicitantele erau minore, potrivit prevederilor legale anterioare Codului familiei, este și insuficientă și greșită. De aceea, se impune admiterea recursului, casarea ambelor hotărâri și reluarea judecății pentru ca, prin administrarea de dovezi, să se stabilească dacă la data privării de libertate a defunctului P.N. reclamantele se aflau sau nu în întreținerea acestuia și dacă între paguba pretins suferită și lipsirea de libertate a existat legătură cauzală. Se constată, de asemenea, că instanța de apel a dat o rezolvare greșită și capătului de cerere referitor la despăgubirile civile pentru daune morale, din economia considerentelor deciziei recurate rezultând că o asemenea solicitare a fost apreciată ca inadmisibilă.
În acțiunea introductivă de instanță reclamantele au susținut că arestarea și condamnarea lui P.N. s-au răsfrânt în mod negativ asupra întregii familii, afectând prestigiul și reputația acesteia, cu consecințe pe plan social și profesional în sensul că, din cauza persecuțiilor politice, reclamantele nu au mai putut continua studiile și că, după încadrare, nu au putut să rămână în același loc de muncă perioade mai îndelungate, fiind obligate să se transfere permanent la alte unități. Or, din aceste susțineri, cu referire la care nu s-a făcut nici o dovadă, rezultă că reclamantele au invocat un prejudiciu moral propriu, distinct de cel încercat de tatăl lor, care, deși are izvor comun (arestarea și condamnarea nedreaptă), poate genera răspunderi distincte, cu reguli și condiții diferite de cele ale prejudiciului material.
Astfel, dacă s-ar fi dovedit susținerile din acțiune nu s-ar fi putut nega dauna morală suferită de reclamante ca urmare a lezării drepturilor lor personale nepatrimoniale (reputație, onoare etc.) sau ca urmare a provocării unei suferințe morale prin atingerea unor elemente ale dreptului la viața privată, cu referire specială la o viață familială normală, liberă și la adăpost de orice privațiuni injuste ori intruziuni, ale dreptului la pregătire și desăvârșire școlară și profesională, la un loc de muncă stabil, valori morale ce sunt considerate importante și ocrotite juridic în orice societate civilizată. Și din acest punct de vedere se impune casarea hotărârilor pronunțate în cauză și reluarea judecății pentru ca pe bază de dovezi să se stabilească dacă reclamantele au suferit un prejudiciu moral, așa cum pretind în acțiune, iar în caz afirmativ, să se determine întinderea acestuia
Grupate prin similitudine semantică
Caută în toată jurisprudența, nu doar în această hotărâre.
Contul gratuit ridică limita la 40 de căutări pe zi, deschide căutarea semantică în română, rusă și engleză și 3 întrebări zilnice către asistentul AI. Fără card.