ÎCCJ, decizie (scj.ro #82500)
ÎCCJ, decizie (scj.ro #82500) (Înalta Curte de Casație și Justiție)
Răspunderea statului pentru erori judiciare.
Arestare nelegală. Infracțiune flagrantă. Dreptul la despăgubiri
Cuprins pe materii:
Drept civil. Obligații.
Obligații izvorând din cauzare de prejudicii. Răspunderea statului pentru erori
judiciare.
Index alfabetic:
Drept civil
-
Arestare
nelegală
-
Dreptul
la despăgubiri
-
Infracțiune
flagrantă
-
Răspunderea
statului pentru erori judiciare
C. civ.,
art. 998 și urm.
C. proc. pen
., art. 504 și urm.
Este nefondată și excede dispozițiilor legale soluția potrivit
căreia, infracțiunea fiind flagrantă, arestarea preventivă era obligatorie iar
inculpatul, deși achitat ulterior, nu are dreptul la despăgubiri. Un asemenea
argument contravine, în spirit și literă, prevederilor art. 504 din Codul de
procedură penală, care nu fac distincție între infracțiunile pentru care s-a
dispus achitarea.
Decizia Curții Constituționale, nr. 45/1998 – prin care s-a
statuat că dispozițiile art. 504 alin. 1 din Codul de procedură penală sunt
constituționale numai în măsura în care nu limitează, la ipotezele prevăzute de
text, cazurile în care statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate
prin erori judiciare săvârșite în procesele penale, conform art. 48 alin. (3)
din Constituție – are caracter obligatoriu și nu de recomandare.
I.C.C.J., secția civilă și de
proprietate intelectuală,
decizia nr. 5292 din 24 septembrie 2004
Prin sentința civilă nr. 1163 din 18 octombrie 2001, Tribunalul Municipiului
București, secția a III-a civilă, a respins ca neîntemeiată acțiunea
reclamantul I.I., care, susținând că a fost reținut și arestat preventiv, pe
nedrept, în perioada 25 februarie – 23 septembrie 1997, a cerut obligarea
Statului, prin Ministerul Finanțelor Publice, a-i plăti suma de 6
miliarde de lei, cu titlu de despăgubiri materiale și morale, în temeiul art.
998 C. civ. și art. 504 C. proc. pen.
În hotărâre se arată că reținerea și apoi arestarea preventivă a
reclamantului s-au făcut în baza dispozițiilor art. 465 și urm. C. proc. pen.,
potrivit cărora luarea acestor măsuri preventive este obligatorie în cazul
infracțiunilor flagrante. În consecință, nefiind o arestare „pe nedrept”, în
sensul prevederilor art. 504 C. proc. pen. acțiunea reclamantului este „vădit
neîntemeiată”.
Apelul declarat de reclamant a fost admis prin decizia
civilă nr. 269 din 18 iunie 2002 a Curții de Apel București, secția a IV-a
civilă și a fost schimbată sentința în sensul că s-a admis în parte acțiunea,
dispunându-se obligarea pârâtului la plata sumei de 890.034.920 de lei cu titlu
de despăgubiri, din care 390.034.920 de lei daune materiale și 500.000.000 de
lei daune morale.
Instanța de apel a reținut că sunt incidente dispozițiile art.
504 C. proc. pen., deoarece împotriva inculpatului s-a luat o măsură
preventivă, iar în finalul procesului, în mod irevocabil, acesta a fost
achitat. Chiar dacă, prin decizia penală nr. 1 din 7 ianuarie 2002 a Curții
Supreme de Justiție, s-a schimbat, în urma admiterii unui recurs în anulare,
temeiul achitării, din art. 10 lit. a („fapta nu există”) în art. 10 lit. e) C.
proc. pen. („faptei îi lipsește unul din elementele constitutive ale
infracțiunii”), dreptul reclamantului la despăgubiri este fondat..
În fixarea cuantumului despăgubirilor, instanța de apel a
avut în vedere, că suma de 390.034.920 de lei, reprezentând daune
materiale, constituie o compensație echitabilă, în raport de veniturile de care
reclamantul a fost lipsit în cele 7 luni de arest preventiv.
Cu privire la daunele morale, s-a apreciat că, în contextul în
care fapta a existat, lipsindu-i însă un element caracteristic infracțiunii,
iar reclamantul a fost implicat în comiterea ei, o despăgubire de 500.000.000
de lei este îndestulătoare față de traumele și suferințele produse în perioada
arestării preventive.
Împotriva deciziei au declarat recursuri reclamantul, Ministerul
Finanțelor Publice în calitate de reprezentant al Statului român, și Parchetul
de pe lângă Curtea de Apel București.
Recursurile nu sunt fondate.
Tribunalul a motivat că, infracțiunea fiind flagrantă, arestarea
preventivă era obligatorie, astfel încât inculpatul-reclamant, deși achitat
ulterior, nu are dreptul la despăgubiri. O asemenea concepție ar conduce la
concluzia, de neacceptat, din punct de vedere logic și juridic, că
prevederile art. 504 C. proc. pen. nu se aplică în cazul infracțiunilor flagrante
pentru care s-a dispus achitarea.
Așa fiind, primul motiv de recurs formulat de pârâtul Ministerul
Finanțelor Publice, ca reprezentant al Statului român, este nefondat.
În ceea ce privește luarea în considerare a prevederilor
Deciziei nr. 45/1998 a Curții Constituționale (motiv de recurs al reclamantului
și al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureși), decizia atacată este de
asemenea corectă.
Curtea Constituțională a statuat, prin decizia nr. 45/1998, că
dispozițiile art. 504 alin. (1) C. proc. pen. sunt constituționale numai în
măsura în care nu limitează la ipotezele prevăzute de text cazurile în care
statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erori judiciare
săvârșite în procesele penale, conform art. 48 alin. 3 din Constituție. Or,
instanța de apel a aplicat corect această decizie, care este obligatorie (și nu
are caracter de recomandare, așa cum se susține, neîntemeiat, în recursul
Parchetului) și în baza ei a constatat dreptul reclamantului la despăgubiri.
Faptul că, referindu-se la cuantumul daunelor morale, decizia a folosit, ca un
considerent subsidiar, argumentul că reclamantul a fost totuși implicat într-o
faptă care a existat în materialitatea ei, nu înseamnă că, în apel, nu a fost
luată în considerare decizia Curții Constituționale.
Așadar, Curtea de Apel nu a depășit competența puterii
judecătorești și nici nu a aplicat greșit legea.
În ceea ce privește cuantumul despăgubirilor acordate (motiv al recursului
pârâtului și din recursul reclamantului), acesta nu este nici exagerat și nici
prea mic, ci corespunde pe deplin probatoriilor administrate.
Cu o motivare care evidențiază netemeinicia criticilor, decizia
a analizat fiecare dovadă pe care a avut-o în vedere, primind și înlăturând
argumentat, după caz, susținerile reclamantului cu privire la cuantumul
pagubelor suferite; au fost analizate, sub acest aspect, standardul anterior de
viață al acestuia, veniturile pe care le realiza în mod obișnuit, cheltuielile
efectuate, pagubele suferite și toate consecințele, patrimoniale și morale, ale
arestării sale.
Coroborarea tuturor acestor elemente a condus instanța de apel
la acordarea unor despăgubiri echitabile, în concordanță cu principiile
instituite prin art. 998 C. civ., prin convenția Europeană a Drepturilor Omului
și practica judiciară constantă.
Așa
fiind, Curtea a respins cele trei recursuri.