ÎCCJ, decizie (scj.ro #82500)

Răspunderea statului pentru erori judiciare. Arestare nelegală. Infracțiune flagrantă. Dreptul la despăgubiri Cuprins pe materii: Drept civil. Obligații. Obligații izvorând din cauzare de prejudicii. Răspunderea statului pentru erori judiciare. Index alfabetic: Drept civil - Arestare nelegală - Dreptul la despăgubiri - Infracțiune flagrantă - Răspunderea statului pentru erori judiciare C. civ., art. 998 și urm. C. proc. pen ., art. 504 și urm. Este nefondată și excede dispozițiilor legale soluția potrivit căreia, infracțiunea fiind flagrantă, arestarea preventivă era obligatorie iar inculpatul, deși achitat ulterior, nu are dreptul la despăgubiri. Un asemenea argument contravine, în spirit și literă, prevederilor art. 504 din Codul de procedură penală, care nu fac distincție între infracțiunile pentru care s-a dispus achitarea.

Decizia Curții Constituționale, nr. 45/1998 – prin care s-a statuat că dispozițiile art. 504 alin. 1 din Codul de procedură penală sunt constituționale numai în măsura în care nu limitează, la ipotezele prevăzute de text, cazurile în care statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erori judiciare săvârșite în procesele penale, conform art. 48 alin. (3) din Constituție – are caracter obligatoriu și nu de recomandare.

I.C.C.J., secția civilă și de proprietate intelectuală, decizia nr. 5292 din 24 septembrie 2004 Prin sentința civilă nr. 1163 din 18 octombrie 2001, Tribunalul Municipiului București, secția a III-a civilă, a respins ca neîntemeiată acțiunea reclamantul I.I., care, susținând că a fost reținut și arestat preventiv, pe nedrept, în perioada 25 februarie – 23 septembrie 1997, a cerut obligarea Statului, prin Ministerul Finanțelor Publice, a-i plăti suma de 6 miliarde de lei, cu titlu de despăgubiri materiale și morale, în temeiul art. 998 C. civ. și art. 504 C. proc. pen. În hotărâre se arată că reținerea și apoi arestarea preventivă a reclamantului s-au făcut în baza dispozițiilor art. 465 și urm. C. proc.

pen., potrivit cărora luarea acestor măsuri preventive este obligatorie în cazul infracțiunilor flagrante. În consecință, nefiind o arestare „pe nedrept”, în sensul prevederilor art. 504 C. proc. pen. acțiunea reclamantului este „vădit neîntemeiată”. Apelul declarat de reclamant a fost admis prin decizia civilă nr. 269 din 18 iunie 2002 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă și a fost schimbată sentința în sensul că s-a admis în parte acțiunea, dispunându-se obligarea pârâtului la plata sumei de 890.034.920 de lei cu titlu de despăgubiri, din care 390.034.920 de lei daune materiale și 500.000.000 de lei daune morale. Instanța de apel a reținut că sunt incidente dispozițiile art. 504 C. proc.

pen., deoarece împotriva inculpatului s-a luat o măsură preventivă, iar în finalul procesului, în mod irevocabil, acesta a fost achitat. Chiar dacă, prin decizia penală nr. 1 din 7 ianuarie 2002 a Curții Supreme de Justiție, s-a schimbat, în urma admiterii unui recurs în anulare, temeiul achitării, din art. 10 lit. a („fapta nu există”) în art. 10 lit. e) C. proc. pen. („faptei îi lipsește unul din elementele constitutive ale infracțiunii”), dreptul reclamantului la despăgubiri este fondat.. În fixarea cuantumului despăgubirilor, instanța de apel a avut în vedere, că suma de 390.034.920 de lei, reprezentând daune materiale, constituie o compensație echitabilă, în raport de veniturile de care reclamantul a fost lipsit în cele 7 luni de arest preventiv.

Cu privire la daunele morale, s-a apreciat că, în contextul în care fapta a existat, lipsindu-i însă un element caracteristic infracțiunii, iar reclamantul a fost implicat în comiterea ei, o despăgubire de 500.000.000 de lei este îndestulătoare față de traumele și suferințele produse în perioada arestării preventive. Împotriva deciziei au declarat recursuri reclamantul, Ministerul Finanțelor Publice în calitate de reprezentant al Statului român, și Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București. Recursurile nu sunt fondate. Tribunalul a motivat că, infracțiunea fiind flagrantă, arestarea preventivă era obligatorie, astfel încât inculpatul-reclamant, deși achitat ulterior, nu are dreptul la despăgubiri.

O asemenea concepție ar conduce la concluzia, de neacceptat, din punct de vedere logic și juridic, că prevederile art. 504 C. proc. pen. nu se aplică în cazul infracțiunilor flagrante pentru care s-a dispus achitarea. Așa fiind, primul motiv de recurs formulat de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, ca reprezentant al Statului român, este nefondat. În ceea ce privește luarea în considerare a prevederilor Deciziei nr. 45/1998 a Curții Constituționale (motiv de recurs al reclamantului și al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureși), decizia atacată este de asemenea corectă. Curtea Constituțională a statuat, prin decizia nr. 45/1998, că dispozițiile art. 504 alin. (1) C. proc. pen. sunt constituționale numai în măsura în care nu limitează la ipotezele prevăzute de text cazurile în care statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erori judiciare săvârșite în procesele penale, conform art. 48 alin. 3 din Constituție.

Or, instanța de apel a aplicat corect această decizie, care este obligatorie (și nu are caracter de recomandare, așa cum se susține, neîntemeiat, în recursul Parchetului) și în baza ei a constatat dreptul reclamantului la despăgubiri. Faptul că, referindu-se la cuantumul daunelor morale, decizia a folosit, ca un considerent subsidiar, argumentul că reclamantul a fost totuși implicat într-o faptă care a existat în materialitatea ei, nu înseamnă că, în apel, nu a fost luată în considerare decizia Curții Constituționale. Așadar, Curtea de Apel nu a depășit competența puterii judecătorești și nici nu a aplicat greșit legea. În ceea ce privește cuantumul despăgubirilor acordate (motiv al recursului pârâtului și din recursul reclamantului), acesta nu este nici exagerat și nici prea mic, ci corespunde pe deplin probatoriilor administrate.

Cu o motivare care evidențiază netemeinicia criticilor, decizia a analizat fiecare dovadă pe care a avut-o în vedere, primind și înlăturând argumentat, după caz, susținerile reclamantului cu privire la cuantumul pagubelor suferite; au fost analizate, sub acest aspect, standardul anterior de viață al acestuia, veniturile pe care le realiza în mod obișnuit, cheltuielile efectuate, pagubele suferite și toate consecințele, patrimoniale și morale, ale arestării sale. Coroborarea tuturor acestor elemente a condus instanța de apel la acordarea unor despăgubiri echitabile, în concordanță cu principiile instituite prin art. 998 C. civ., prin convenția Europeană a Drepturilor Omului și practica judiciară constantă.

Așa fiind, Curtea a respins cele trei recursuri.