ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5292/2004

Asupra recursurilor civile de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin

sentința civilă nr. 1163 din 18 octombrie 2001 pronunțată de Tribunalul

București, secția a III-a civilă, a fost respinsă ca neîntemeiată acțiunea

formulată de reclamantul I.I. împotriva pârâtului Statul român reprezentat prin

Ministerul Finanțelor Publice.

Instanța a reținut că reclamantul a

solicitat obligarea pârâtului la plata sumei de 6.000.000.000 lei cu titlu de

despăgubiri în temeiul dispozițiilor art. 998 C. civ. combinat cu art. 504 C.

proc. pen., arătând că între 25 februarie și 23 septembrie 1997 a fost reținut

și apoi arestat preventiv, pentru ca prin decizia penală nr. 2986/2000 a Curții

Supreme de Justiție să fie în mod irevocabil achitat. În acțiune reclamantul a

mai susținut că prin privarea de libertate și susținerea unui proces îndelungat

a suferit importante prejudicii materiale și morale, fiindu-i grav afectată

reputația de publicist și de persoană implicată în politică.

Examinând probatoriile administrate,

tribunalul a reținut că reținerea și apoi arestarea preventivă a reclamantului

s-au făcut în baza dispozițiilor art. 465 și urm. C. proc. pen., potrivit

cărora luarea acestor măsuri preventive este obligatorie în cazul

infracțiunilor flagrante. În consecință, nefiind vorba despre o arestare „pe

nedrept” în sensul prevederilor art. 504 C. proc. pen. s-a apreciat că acțiunea

reclamantului este „vădit neîntemeiată”.

Apelul declarat de reclamant

împotriva acestei sentințe a fost admis prin decizia civilă nr. 269 din 18

iunie 2002 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă; a fost

schimbată în totalitate sentința și pe fond s-a admis în parte acțiunea,

dispunându-se obligarea pârâtului la plata sumei de 890.034.920 lei cu titlu de

despăgubiri, din care 390.034.920 lei daune materiale și 500.000.000 lei daune

morale.

Instanța de apel a reținut că în

cauză sunt incidente dispozițiile art. 504 C. proc. pen., deoarece împotriva

inculpatului s-a luat o măsură preventivă iar în finalul procesului, în mod

irevocabil, acesta a fost achitat. Chiar dacă prin decizia penală nr. 1 din 7

ianuarie 2002 a Curții Supreme de Justiție s-a schimbat, în urma admiterii unui

recurs în anulare, temeiul achitării, din art. 10 lit. a) („fapta nu există”)

în art 10 lit. d) C. proc. pen. („fapta îi lipsește unul din elementele

constitutive ale infracțiunii”), dreptul reclamantului la despăgubiri este

incontestabil.

În fixarea cuantumului concret al

acestora, instanța de apel a avut în vedere, potrivit probatoriilor

administrate, că suma de 390.034.920 lei reprezentând daune materiale

constituie o compensație echitabilă în raport de veniturile de care reclamantul

a fost lipsit în cele 7 luni de arest preventiv nejustificat de cheltuielile

efectuate pentru pachete și transport.

Cu privire la daunele morale s-a

apreciat că, în contextul în care fapta a existat, lipsindu-i însă un element

caracteristic infracțiunii iar reclamantul a fost implicat în comiterea ei, o

despăgubire de 500.000.000 lei este îndestulătoare față de traumele și

suferințele produse în perioada arestării preventive.

Împotriva acestei decizii au declarat

recursuri reclamantul, Ministerul Finanțelor Publice în calitate de

reprezentant al Statului român și Parchetul de pe lângă Curtea de Apel

București.

În recursul său reclamantul a

formulat trei categorii principale de critici vizând nelegalitatea și netemeinicia

deciziei.

S-a susținut, sub un prim aspect, că

instanța de apel a procedat nelegal, în sensul prevederilor art. 304 pct. 9 C.

proc. civ. atunci când a dat relevanță schimbării temeiului achitării și nu a

ținut seama de decizia nr. 45/1998 a Curții Constituționale, ceea ce s-a

reflectat în cuantumul prea mic al despăgubirilor acordate.

Printr-un al doilea motiv de recurs

a fost inserată netemeinicia deciziei în sensul prevederilor art. 304 pct. 8 și

10 C. proc. civ., susținându-se că au fost ignorate probatoriile care atestă

cuantumul real al pagubelor suferite.

În fine, s-a arătat că hotărârea

este criticabilă în sensul prevederilor art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ. cu

privire la daunele morale, considerate de instanță echitabile la un nivel extrem

de redus, de numai 500.000.000 lei.

Recurentul-reclamant

a solicitat modificarea deciziei în sensul admiterii acțiunii astfel cum a fost

formulată și obligarea pârâtului la despăgubiri în cuantum de 6.000.000.000

lei.

În recursul său, întemeiat pe prevederile

art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Ministerul Finanțelor Publice a susținut, sub un

prim aspect, că măsura arestării preventive s-a dispus în mod corect,

infracțiunea fiind flagrantă iar în subsidiar că daunele acordate sunt

exagerate, în contradicție cu probatoriile administrate.

În fine, Parchetul de pe lângă

Curtea de Apel București a criticat decizia sub trei aspecte principale.

Printr-o primă critică s-a susținut

că instanța de apel a depășit atribuțiile puterii judecătorești, (art. 304 pct.

4 C. proc. civ.), acordând despăgubiri unei persoane arestate preventiv și

ulterior achitate pe un alt temei decât cele prevăzute limitativ în art. 504 C.

proc. pen. Sub acest aspect s-a arătat că decizia nr. 45/1998 pronunțată de

Curtea Constituțională constituie, cel mult, o recomandare, ea neavând valoare

obligatorie pentru instanțe.

Un al doilea motiv de recurs, de

fapt o reiterare a criticilor anterioare, se referă la faptul că acordarea de

despăgubiri unei persoane achitate în temeiul art. 10 lit. d) C. proc. pen.

constituie o aplicare greșită a legii în sensul art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În fine, s-a susținut că decizia

recurată este și insuficient motivată, astfel încât s-a solicitat casarea ei și

pe fond respingerea acțiunii.

În recurs s-au depus la dosar

înscrisuri și s-a atașat dosarul penal în care s-au pronunțat hotărârile

privindu-l pe reclamant.

Examinând întregul material probator

administrat în cauză în raport de criticile formulate prin cele trei recursuri,

Curtea reține următoarele:

Curtea de apel a făcut o evaluare

atentă a dispozițiilor legale incidente în cauză, pe care le-a aplicat în mod

corect și a coroborat probatoriile administrate, pronunțând o decizie legală și

temeinică sub toate aspectele.

Este de reținut în primul rând că

infirmarea soluției instanței de fond de respingere a acțiunii (ca

neîntemeiată) este pe deplin justificată.

Eludând prevederile legale

incidente, tribunalul a motivat că infracțiunea fiind flagrantă, arestarea

preventivă era obligatorie, astfel încât inculpatul reclamant, deși achitat

ulterior, nu are dreptul la despăgubiri. O asemenea concepție ar conduce la

concluzia, imposibil de acceptat din punct de vedere logic și juridic, că

prevederile art. 504 C. proc. pen. nu se aplică în cazul infracțiunilor

flagrante pentru care s-a dispus achitarea.

Așa fiind, primul motiv de recurs

formulat de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, ca reprezentant al Statului

român, este nefondat.

În ceea ce privește luare în

considerare a prevederilor Deciziei nr. 45/1998 a Curții Constituționale

(motivul 1 de recurs al reclamantului și motivele nr. 1 și 2 din recursul

Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București), decizia atacată este de

asemenea corectă.

Curtea Constituțională a statuat,

prin decizia menționată, că dispozițiile art. 504 alin. (1) C. proc. pen. sunt

constituționale numai în măsura în care nu limitează la ipotezele prevăzute de

text cazurile în care statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate

prin erori judiciare săvârșite în procesele penale, conform art. 48 alin. (3)

din Constituție. Or, instanța de apel a aplicat această decizie, care este

obligatorie (și nu are caracter de recomandare, așa cum se susține, total

neîntemeiat, în recursul parchetului) și în baza ei a constatat dreptul

reclamantului la despăgubiri. Faptul că, referindu-se la cuantumul daunelor

morale, decizia a folosit, ca un considerent subsidiar, argumentul că

reclamantul a fost totuși implicat într-o faptă care a existat în

materialitatea ei, nu înseamnă că în apel nu a fost luată în considerare

decizia Curții Constituționale.

Așadar, curtea de apel nu a depășit

competențele puterii judecătorești și nici nu a aplicat greșit legea.

În ceea ce privește cuantumul

despăgubirilor acordate (motivul 2 al recursului pârâtului, motivele 2 și 3 din

recursul reclamantului), acesta nu este nici exagerat și nici prea mic ci

corespunde pe deplin probatoriilor administrate.

Cu o motivare detaliată și coerentă,

care evidențiază netemeinicia criticilor bazate pe art. 304 pct. 7 C. proc.

civ., decizia a analizat fiecare dovadă pe care a avut-o în vedere, primind și

înlăturând argumente, după caz, susținerile reclamantului cu privire la

cuantumul pagubelor suferite. Au fost analizate, sub acest aspect, standardul

anterior de viață al acestuia, veniturile pe care le realiza în mod obișnuit,

cheltuielile efectuate, pagubele suferite și toate consecințele, patrimoniale

și morale, ale arestării sale.

Coroborarea tuturor acestor elemente

a condus instanța de apel la acordarea unor despăgubiri echitabile, în concordanță

cu principiile instituite prin art. 998 C. civ., prin convenția Europeană a

Drepturilor Omului și practica judiciară constantă.

Așa fiind, cum decizia atacată este

în întregime legală și temeinică, Curtea va respinge cele trei recursuri în

baza dispozițiilor art. 312 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge recursurile declarate de

reclamantul I.I., pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și

Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București împotriva deciziei civile nr.

269 din 18 iunie 2002 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, ca

nefondate.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 24 septembrie 2004.