ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5292/2004

Asupra recursurilor civile de față: Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 1163 din 18 octombrie 2001 pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă, a fost respinsă ca neîntemeiată acțiunea formulată de reclamantul I.I. împotriva pârâtului Statul român reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice. Instanța a reținut că reclamantul a solicitat obligarea pârâtului la plata sumei de 6.000.000.000 lei cu titlu de despăgubiri în temeiul dispozițiilor art. 998 C. civ. combinat cu art. 504 C. proc. pen., arătând că între 25 februarie și 23 septembrie 1997 a fost reținut și apoi arestat preventiv, pentru ca prin decizia penală nr. 2986/2000 a Curții Supreme de Justiție să fie în mod irevocabil achitat.

În acțiune reclamantul a mai susținut că prin privarea de libertate și susținerea unui proces îndelungat a suferit importante prejudicii materiale și morale, fiindu-i grav afectată reputația de publicist și de persoană implicată în politică. Examinând probatoriile administrate, tribunalul a reținut că reținerea și apoi arestarea preventivă a reclamantului s-au făcut în baza dispozițiilor art. 465 și urm. C. proc. pen., potrivit cărora luarea acestor măsuri preventive este obligatorie în cazul infracțiunilor flagrante. În consecință, nefiind vorba despre o arestare „pe nedrept” în sensul prevederilor art. 504 C. proc. pen. s-a apreciat că acțiunea reclamantului este „vădit neîntemeiată”.

Apelul declarat de reclamant împotriva acestei sentințe a fost admis prin decizia civilă nr. 269 din 18 iunie 2002 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă; a fost schimbată în totalitate sentința și pe fond s-a admis în parte acțiunea, dispunându-se obligarea pârâtului la plata sumei de 890.034.920 lei cu titlu de despăgubiri, din care 390.034.920 lei daune materiale și 500.000.000 lei daune morale. Instanța de apel a reținut că în cauză sunt incidente dispozițiile art. 504 C. proc. pen., deoarece împotriva inculpatului s-a luat o măsură preventivă iar în finalul procesului, în mod irevocabil, acesta a fost achitat. Chiar dacă prin decizia penală nr. 1 din 7 ianuarie 2002 a Curții Supreme de Justiție s-a schimbat, în urma admiterii unui recurs în anulare, temeiul achitării, din art. 10 lit. a) („fapta nu există”) în art 10 lit. d) C. proc.

pen. („fapta îi lipsește unul din elementele constitutive ale infracțiunii”), dreptul reclamantului la despăgubiri este incontestabil. În fixarea cuantumului concret al acestora, instanța de apel a avut în vedere, potrivit probatoriilor administrate, că suma de 390.034.920 lei reprezentând daune materiale constituie o compensație echitabilă în raport de veniturile de care reclamantul a fost lipsit în cele 7 luni de arest preventiv nejustificat de cheltuielile efectuate pentru pachete și transport. Cu privire la daunele morale s-a apreciat că, în contextul în care fapta a existat, lipsindu-i însă un element caracteristic infracțiunii iar reclamantul a fost implicat în comiterea ei, o despăgubire de 500.000.000 lei este îndestulătoare față de traumele și suferințele produse în perioada arestării preventive.

Împotriva acestei decizii au declarat recursuri reclamantul, Ministerul Finanțelor Publice în calitate de reprezentant al Statului român și Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București. În recursul său reclamantul a formulat trei categorii principale de critici vizând nelegalitatea și netemeinicia deciziei. S-a susținut, sub un prim aspect, că instanța de apel a procedat nelegal, în sensul prevederilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ. atunci când a dat relevanță schimbării temeiului achitării și nu a ținut seama de decizia nr. 45/1998 a Curții Constituționale, ceea ce s-a reflectat în cuantumul prea mic al despăgubirilor acordate. Printr-un al doilea motiv de recurs a fost inserată netemeinicia deciziei în sensul prevederilor art. 304 pct. 8 și 10 C. proc.

civ., susținându-se că au fost ignorate probatoriile care atestă cuantumul real al pagubelor suferite. În fine, s-a arătat că hotărârea este criticabilă în sensul prevederilor art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ. cu privire la daunele morale, considerate de instanță echitabile la un nivel extrem de redus, de numai 500.000.000 lei. Recurentul-reclamant a solicitat modificarea deciziei în sensul admiterii acțiunii astfel cum a fost formulată și obligarea pârâtului la despăgubiri în cuantum de 6.000.000.000 lei. În recursul său, întemeiat pe prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Ministerul Finanțelor Publice a susținut, sub un prim aspect, că măsura arestării preventive s-a dispus în mod corect, infracțiunea fiind flagrantă iar în subsidiar că daunele acordate sunt exagerate, în contradicție cu probatoriile administrate.

În fine, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București a criticat decizia sub trei aspecte principale. Printr-o primă critică s-a susținut că instanța de apel a depășit atribuțiile puterii judecătorești, (art. 304 pct. 4 C. proc. civ.), acordând despăgubiri unei persoane arestate preventiv și ulterior achitate pe un alt temei decât cele prevăzute limitativ în art. 504 C. proc. pen. Sub acest aspect s-a arătat că decizia nr. 45/1998 pronunțată de Curtea Constituțională constituie, cel mult, o recomandare, ea neavând valoare obligatorie pentru instanțe. Un al doilea motiv de recurs, de fapt o reiterare a criticilor anterioare, se referă la faptul că acordarea de despăgubiri unei persoane achitate în temeiul art. 10 lit. d) C. proc.

pen. constituie o aplicare greșită a legii în sensul art. 304 pct. 9 C. proc. civ. În fine, s-a susținut că decizia recurată este și insuficient motivată, astfel încât s-a solicitat casarea ei și pe fond respingerea acțiunii. În recurs s-au depus la dosar înscrisuri și s-a atașat dosarul penal în care s-au pronunțat hotărârile privindu-l pe reclamant. Examinând întregul material probator administrat în cauză în raport de criticile formulate prin cele trei recursuri, Curtea reține următoarele: Curtea de apel a făcut o evaluare atentă a dispozițiilor legale incidente în cauză, pe care le-a aplicat în mod corect și a coroborat probatoriile administrate, pronunțând o decizie legală și temeinică sub toate aspectele.

Este de reținut în primul rând că infirmarea soluției instanței de fond de respingere a acțiunii (ca neîntemeiată) este pe deplin justificată. Eludând prevederile legale incidente, tribunalul a motivat că infracțiunea fiind flagrantă, arestarea preventivă era obligatorie, astfel încât inculpatul reclamant, deși achitat ulterior, nu are dreptul la despăgubiri. O asemenea concepție ar conduce la concluzia, imposibil de acceptat din punct de vedere logic și juridic, că prevederile art. 504 C. proc. pen. nu se aplică în cazul infracțiunilor flagrante pentru care s-a dispus achitarea. Așa fiind, primul motiv de recurs formulat de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, ca reprezentant al Statului român, este nefondat.

În ceea ce privește luare în considerare a prevederilor Deciziei nr. 45/1998 a Curții Constituționale (motivul 1 de recurs al reclamantului și motivele nr. 1 și 2 din recursul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București), decizia atacată este de asemenea corectă. Curtea Constituțională a statuat, prin decizia menționată, că dispozițiile art. 504 alin. (1) C. proc. pen. sunt constituționale numai în măsura în care nu limitează la ipotezele prevăzute de text cazurile în care statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erori judiciare săvârșite în procesele penale, conform art. 48 alin. (3) din Constituție. Or, instanța de apel a aplicat această decizie, care este obligatorie (și nu are caracter de recomandare, așa cum se susține, total neîntemeiat, în recursul parchetului) și în baza ei a constatat dreptul reclamantului la despăgubiri.

Faptul că, referindu-se la cuantumul daunelor morale, decizia a folosit, ca un considerent subsidiar, argumentul că reclamantul a fost totuși implicat într-o faptă care a existat în materialitatea ei, nu înseamnă că în apel nu a fost luată în considerare decizia Curții Constituționale. Așadar, curtea de apel nu a depășit competențele puterii judecătorești și nici nu a aplicat greșit legea. În ceea ce privește cuantumul despăgubirilor acordate (motivul 2 al recursului pârâtului, motivele 2 și 3 din recursul reclamantului), acesta nu este nici exagerat și nici prea mic ci corespunde pe deplin probatoriilor administrate. Cu o motivare detaliată și coerentă, care evidențiază netemeinicia criticilor bazate pe art. 304 pct. 7 C. proc.

civ., decizia a analizat fiecare dovadă pe care a avut-o în vedere, primind și înlăturând argumente, după caz, susținerile reclamantului cu privire la cuantumul pagubelor suferite. Au fost analizate, sub acest aspect, standardul anterior de viață al acestuia, veniturile pe care le realiza în mod obișnuit, cheltuielile efectuate, pagubele suferite și toate consecințele, patrimoniale și morale, ale arestării sale. Coroborarea tuturor acestor elemente a condus instanța de apel la acordarea unor despăgubiri echitabile, în concordanță cu principiile instituite prin art. 998 C. civ., prin convenția Europeană a Drepturilor Omului și practica judiciară constantă. Așa fiind, cum decizia atacată este în întregime legală și temeinică, Curtea va respinge cele trei recursuri în baza dispozițiilor art. 312 alin. (1) teza a II-a C. proc.

civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Respinge recursurile declarate de reclamantul I.I., pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București împotriva deciziei civile nr. 269 din 18 iunie 2002 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, ca nefondate. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 24 septembrie 2004.