ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2799/2010

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2799/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Prin

cererea înregistrată la data de 13 februarie 2009 la Tribunalul Ialomița

reclamanții L.F., O.F.I. și D.V. au chemat în judecată Statul Român prin

Ministerul Finanțelor, solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța să fie

obligat pârâtul să plătească fiecărui reclamant sume de câte 100.000 EURO, în

echivalent lei la data plății, cu titlu de daune

morale.

Prin

sentința civilă nr. 322/F din 17 aprilie 2009 Tribunalul Ialomița a admis în

parte cererea formulată de reclamanții L.F., O.F.I. și D.V. și a obligat Statul

Român prin Ministerul Finanțelor Publice la plata a câte 5000 EURO pentru

fiecare reclamant cu titlu de daune morale.

Pentru

a hotărî astfel, instanța de fond a reținut în esență următoarele:

Prin

rechizitoriul Parchetului de pe lângă Tribunalul Ialomița

înregistrată la nr. 603/P/2006 din 21 septembrie 2009

au fost trimiși în judecată,

în stare de arest inculpații O.F.I. , D.V.

și L.F. pentru săvârșirea infracțiunii de ultraj contra bunelor moravuri și

tulburării liniștii publice, faptă prevăzută de

art. 321 alin. (2) C. pen., cu

aplicarea art. 37 lit. b) C. pen.

Cei trei inculpați au fost arestați preventiv de

la 3 iunie 2006 (L.F.

și D.V.) și de la 28 iunie 2006 (O.F.I. ), fiind puși în libertate pe

17 noiembrie 2006.

Pe fondul cauzei, Judecătoria Slobozia prin sentința penală nr. 724 din

11 aprilie 2007, în baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. c)

C. proc. pen., a dispus achitarea inculpaților L.F.,

O.F.I.

și D.V. pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 321

alin. (2) C. pen. cu aplicarea art. 37 lit. b) C. pen.

S-a

dispus privarea de libertate a inculpaților și a fost luată măsura preventivă a

obligației de a nu părăsi țara.

Sentința

a rămas definitivă prin respingerea apelului și a

recursului declarat de pârât prin decizia penală nr. 111 din 27 ianuarie

2008 a

Curții de Apel București, secția a

II-

a penală.

Ca

atare, inculpații din cauza penală menționată au înțeles să formuleze cerere în

temeiul art. 504 și urm. C. proc. pen., solicitând obligarea Statului Român la

plata a câte 100000 EURO, cu titlu de daune morale apreciind că, perioada în care

au fost arestați, de peste 3 luni, le-a produs un prejudiciu moral.

Instanța

de fond a apreciat că suma de 5000 EURO pentru fiecare reclamant reprezintă o

reparație rezonabilă a prejudiciului

moral

suferit ca urmare a luării măsurii arestării preventive.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel

reclamanții L.F.,

O.F.I. și D.V. și pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor

Publice.

Prin apelul declarat, reclamanții au solicitat

modificarea hotărârii

primei instanțe în sensul admiterii în totalitate a cererii de acordare

de despăgubiri morale de câte 100000 EURO.

Statul

Român prin Ministerul Finanțelor Publice a invocat excepția prescrierii

dreptului la acțiune iar pe fondul cauzei a solicitat respingerea acțiunii ca

inadmisibilă.

Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru

cauze cu

minori

și de familie, prin decizia nr. 532/A din 28 octombrie 2009, a respins ca

nefondate apelurile declarate de reclamanți, a admis apelul declarat de pârâtul

Statul Român prin Ministerul finanțelor Publice, a schimbat în parte sentința

apelată în sensul că, a obligat Statul Român prin

Ministerul Finanțelor Publice să plătească fiecărui reclamant câte 3000

EURO.

A menținut

celelalte dispoziții ale sentinței.

Pentru a

decide astfel, curtea de apel, a reținut, următoarele:

Conform sentinței penale nr. 724 din 11 aprilie 2004 pronunțată de

Judecătoria Slobozia, sentință rămasă definitivă prin decizia penală nr. 111

din 27 ianuarie 2008 a Curții de Apel București, secția a

II-

a penală, reclamanții au fost achitați

pentru săvârșirea infracțiunii de ultraj contra bunelor moravuri și tulburarea

ordinii și liniștii publice, prevăzută de art. 321 alin. (2) C. pen. cu

aplicarea art. 37 lit. b) C. pen.

Reclamanții

au fost anterior reținuți și apoi arestați, respectiv L.F. și D.V. cu începere

de la 3 august 2006 iar inculpatul O.F. de la 28 iunie 2006 până la 17

noiembrie 2006.

A

reținut curtea că în cauză sunt îndeplinite cerințele art. 504 alin. (2) și (3)

C. proc. pen., întrucât caracterul nelegal al privării de libertate nu se

raportează numai la dispozițiile art. 143, art. 148 și art. 139 alin. (2) teza

I

C. proc. pen. ci și la terminarea

procesului penal prin una din următoarele soluții: scoaterea de sub urmărire

penală, încetarea urmăririi penale pentru cauza prevăzută de art. 10 alin. (1)

lit. j), respectiv achitarea sau încetarea procesului penal.

Ca urmare, curtea a constatat că nu este întemeiat motivul de recurs

invocat de Statul Român referitor la nelegalitatea privării de libertate și pe

cale de consecință a inadmisibilității acțiunii, reținând totodată că în mod

corect instanța de fond a respins excepția prescripției dreptului la acțiune,

întrucât termenul de 18 luni prevăzut de art. 506 C. proc. pen., se calculează

de la momentul rămânerii definitive a hotărârii de achitare, 24 ianuarie 2008,

dată în raport de care acțiunea introdusă la 13 februarie 2009 este în termen.

Criticile

formulate de reclamanți și de pârâtul Satul Român prin Ministerul Finanțelor

Publice vizând întinderea daunelor morale au fost analizate împreună.

Sub acest aspect, curtea a constatat că instanța de fond

a avut în

vedere

o serie de criterii cum ar fi: consecințele negative suferite de reclamanți pe

plan psihic, importanța valorilor morale lezate, consecințele vătămării, măsura

în care i-a fost afectată situația familială, profesională și socială.

Prin raportare la circumstanțele concrete ale cauzei și

la valoarea

despăgubirilor

nepatrimoniale acordate în situații similare de Curtea Europeană a Drepturilor

Omului, curtea de apel, a apreciat că este nefondată critica reclamanților cu

privire la cuantumul daunelor morale ce li se cuvin.

Că,

potrivit hotărârilor penale aflate la dosar inculpații erau

recidiviști, că din declarațiile martorilor s-ar

putea reține doar faptul că

nu au mai fost primiți în cazinouri ulterior

arestării, nefiind

administrate probe cu

privire la afectarea situației familiale, sociale sau

profesionale, prima instanță a apreciat corect

cuantumul prejudiciului.

Dar, având în vedere situația concretă în care

reclamanții au fost

arestați perioade de timp diferite, inculpatul O.F.I. fiind arestat o

perioadă de timp mai mare, toți dovedind afectarea ce le-a

fost produsă prin raportare la aceleași criterii,

curtea de apel a apreciat

încă odată că ar fi fost necesar să se

diferențieze cuantumul despăgubirilor corespunzător perioadei de arest.

Împotriva acestei din urmă decizii au declarat recurs Parchetul

de pe lângă Curtea de Apel București și Statul

Român prin Ministerul

Finanțelor Publice invocând motivele prevăzute de

art. 309 pct. 7 și 9 C. proc. civ.

Dezvoltând

critica de nelegalitate , recurentul Parchetul de pe

lângă Curtea de Apel București a susținut că în considerentele deciziei

atacate

se face referire la o perioadă diferită a arestării preventive pentru

inculpatul O.F.I. , chestiune ce ar conduce în mod necesar la o diferențiere a

despăgubirilor ce s-ar putea acorda reclamanților, în raport de acest criteriu.

Pentru acest motiv, instanța de apel a apreciat, că

apelul declarat

de

Statul Român să fie admis în parte, în sensul că daunele morale cuvenite

reclamanților sa fie în cuantum de 3000 EURO pentru fiecare, înțelegându-se ca

pentru reclamantul O.F.I. , aceștia vor rămâne la suma de 5000 EURO, deoarece a

executat în

mod nelegal o pedeapsă de arest

mai mare decât ceilalți doi inculpați.

Din modul defectuos de redactare a deciziei, prin contradicția dintre

considerente și dispozitiv, nu se poate desprinde voința reală a instanței în

adoptarea soluției.

Recurentul-pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice critica

deciziei atacate întrucât între considerentele și dispozitivul deciziei există contradicție

în ce privește cuantumul

despăgubirilor stabilite, iar pe de altă parte în

mod greșit prima instanță a respins excepția prescripției dreptului la acțiune

al reclamanților.

Examinând recursurile în limita motivelor

invocate, înalta Curte

constată că acestea sunt fondate pentru considerentele ce succed:

Atât prin recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel

București cât și prin recursul declarat de Statul Român prin Ministerul

Finanțelor Publice, se critică decizia pentru nelegalitate potrivit art. 304

pct. 7 C. proc. civ., în sensul că aceasta cuprinde motive contradictorii,

respectiv, nu cuprinde motivele pe

care se

sprijină dispozițiile art. 261 pct. 5 C. proc. civ., privind

obligația

instanței de judecată de a arăta, în cadrul hotărârii, motivele de fapt și de

drept care i-au format convingerea, precum și motivele pentru care au fost

înlăturate, cererile pârâților.

Considerentele deciziei scot în evidență faptul că prima instanță

a evaluat corect cuantumul daunelor morale prin

raportare la hotărârile

penale existente la dosar din care rezultă că

„inculpații erau recidiviști și doar din declarațiile martorilor s-ar putea

reține că nu au mai fost primiți în cazinouri ulterior arestării, nefiind

administrate probe din

care să rezulte

afectarea situației lor familiale, sociale sau profesionale."

Dar, în aceleași

considerente, aceeași curte își formează convingerea că „având în vedere

situația concretă în care reclamanții au fost arestați perioade de timp

diferite , inculpatul O.F.I. fiind arestat o perioadă de timp mai mare, toți

dovedind afectarea ce le-a fost produsă prin raportare la aceleași criterii, ar

fi foarte necesar să se diferențieze cuantumul despăgubirilor corespunzător

perioadei de arest".

In

aceste condiții instanța de apel, a schimbat în parte sentința

primei instanțe și a modificat cuantumul daunelor

morale de câte 5000

EURO pentru fiecare reclamant, stabilindu-le la câte

3000 EURO.

Este evident că o astfel de motivare contrazice

dispozitivul și nu

permite efectuarea controlului judiciar de către instanța de recurs.

Criticile

întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., formulate de Statul

Român prin Ministerul Finanțelor Publice

potrivit

cărora dreptul material, la acțiune al reclamanților ar fi prescris

sunt

nefondate, în speță fiind îndeplinite cerințele art. 504 alin. (2) și (3) C.

proc. pen.

Pentru considerentele expuse în temeiul art. 312 alin. (5) C. proc. civ.,

înalta Curte va admite recursurile declarate de Parchetul de pe lângă Curtea de

Apel București și de Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice.

Va

casa decizia nr. 532/A din 18 octombrie 2009 a Curții de Apel București, secția

a III-a civilă, și va trimite cauza spre rejudecare la aceiași instanță.

In rejudecare, instanța de apel, va proceda la

cercetarea fondului

pricinii, urmând a reține în considerentele deciziei motivele de fapt și

de drept care vor conduce la soluția pe care o vor adopta.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile declarate de Parchetul de pe lângă

Curtea de

Apel

București și pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor

Publice prin D.G.F.P. Ialomița împotriva

deciziei

nr. 532 A din 28 octombrie 2009 a Curții de Apel București, se

cția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și

familie.

Casează decizia atacată și trimite cauza spre rejudecare

aceleiași

instanțe.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi 6 mai 2010.