ÎCCJ, decizie (scj.ro #82270)

Daune materiale și morale, pentru eroare judiciară . Cuprins pe materii . Drept civil. Obligații izvorând din cauzarea de prejudicii.Răspunderea statului pentru erori penale judiciare. Daune materiale și morale. Index alfabetic . Drept civil. - Eroare judiciară - Daune materiale și morale. C. pr.civ .: art . 504 și următ . Obligația statului la repararea pagubei în cazul condamnării sau luării unei măsuri preventive pe nedrept - indiferent de temeiul achitării și de infracțiunea pentru care a intervenit achitarea – decurge din raporturile de drept public și își au drept cauză eroarea judiciară.

Răspunderea revine statului, în temeiul art . 504 și urm. C.pr . pen ., decurgând din raporturile de drept public, iar nu persoanei fizice sau juridicem care a sesizat organele penale pentru infracțiunea pretins comisă în legătură cu serviciul și chiar dacă a desfăcut contractul de muncă a celui în cauză, deoarece factorul cauzator al prejudiciului este eroarea judiciară, decurgând din raporturile de muncă. Repararea prejudiciului trebuie să fie integrală, fără distincție, după cum acesta este material sau moral. În privința prejudiciului moral, judecătorul apreciază, de la caz la caz, dacă prejudiciul trebui reparat sub formă bănească și în ce cuantum sau, dimpotrivă, dacă nu trebuie astfel reparat întrucât gravitatea sa nu justifică o asemenea măsură.

Daunele morale constau în atingerea adusă valorilor care definesc personalitatea umană, valori care se referă la existența fizică a omului, la sănătatea și integritatea corporală, la cinste, la demnitate, onoare, prestigiu profesional și alte valori similare. Factorul prejudiciabil se limitează la durata arestării preventive, deoarece, ulterior punerii în libertate, derularea preocesului penal – care s-a finalizat cu o hotărâre de achitare – reprezintă o cauză licită pentru care statul nu poate fi ținut să răspundă, indiferent de consecințele pe plan moral, fizic și psihic pe care procesul le-ar fi putut avea asupra persoanei în cauză. Î.C.C.J., Secția civilă și de proprietate intelectuală, decizia nr . 3189 din 20 aprilie 2005. Prin rechizitoriul 566/P/1995 al parchetului de pe lângă Tribunalul Constanța, I.C.

– managerul unei societăți comerciale - a fost trimis în judecată pentru săvârșirea infracțiunii prevăzută de art . 248 alin. 1 Cod penal cu aplicarea art . 41 alin. 2, Cod penal, inițial fiind cercetat pentru săvârșirea infracțiunilor de fals și uz de fals. Prin sentința penală nr . 5/14 ianuarie 2000 a Judecătoriei Târgoviște, s-a schimbat încadrarea juridică în infracțiunea prevăzută de art . 214 Cod penal, iar în baza art . 11 pct . 2 „a” raportat la art . 10 „d” Cod procedură penală I.C. a fost achitat. Prin decizia penală nr . 730/3 noiembrie 2000 a Tribunalului Dîmbovița au fost respinse apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Judecătoria Târgoviște și partea civilă SC Eforie SA, iar prin decizia penală nr . 470/4 mai 2001 a Curții de Apel Ploiești au fost respinse recursurile declarate de cele două părți.

În cauză, I.C. a fost arestat preventiv în perioada 7 iunie 1995 – 25 aprilie 1996 în legătură cu faptele pentru care ulterior a fost achitat. În temeiul art . 504 Cod procedură penală, I.C. a acționat Statul Român – pentru eroarea judiciară comisă, solicitând despăgubiri materiale și morale. După ce prin sentința civilă nr . 372/19 martie 2003, Tribunalul Constanța a respins acțiunea, pentru considerentul că temeiul achitării reclamantului nu se încadrează în ipotezele prevăzute de art . 504 Cod procedură civilă, Curtea de Apel Constanța, prin decizie nr . 139/C/27 octombrie 2003, a admis în parte acțiunea prin evocarea fondului, în sensul obligării Statului Român la plata despăgubirilor civile materiale, în totalitate, conf . raportului de expertiză contabilă efectuat în cauză și plata daunelor morale, în cuantum de 30.000 de USD – în echivalent în lei la data executării.

Instanța de apel a reținut corect că limitarea prevăzută de art . 504 Cod procedură civilă este neconstituțională , față de prevederile art . 48 alin.3 din Constituția României și față de art . 3 din Protocolul nr . 7 la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale. În recursul declarat, Statul Român consideră că în mod greșit a fost obligat la repararea prejudiciului material, aceasta răspundere revenind SC Eforie SA – care i-a desfăcut reclamantului contractul de muncă. O atare susținere, contravine spiritului art . 504 Cod procedură civilă care raportează răspunderea statului, pentru repararea prejudiciului adus persoanei condamnată sau arestată preventiv, de achitarea acesteia, fără distincție, iniferent de temeiul achitării și de infracțiunea pentru care a intervenit achitarea.

Obligarea Statului la repararea pagubei în cazul condamnării sau luării unei măsuri preventive pe nedrept – decurge din raporturile de drept public – și își au drept cauză eroarea judiciară. Chiar dacă agentul economic a sesizat organele penale pentru infracțiunea pretins comisă de reclamant – în legătură cu serviciul și chiar dacă i-a desfăcut contractul de muncă, factorul cauzal al prejudiciului este eroarea judiciară, decurgând din raporturile de drept public și nu acela decurgând din raporturile de muncă. În consecință, răspunderea pentru repararea prejudiciului decurgând din prima categorie de raportări revine statului.

Recursul Ministerului Public vizează, în esență, modul de calcul al despăgubirilor cuvenite reclamantului pe perioada contractului de management, pe considerentul că nu s-au avut în vedere indicatorii de referință și criteriile de performață.Deasemeni în condițiile în care societatea s-a privatizat nu mai există certitudinea că reclamantul ar fi rămas director general și președinte al Consiliului de administrație. Critica este nefondată . Raportul de expertiză efectuat în cauză în vederea stabilirii prejudiciului material, a avut în vedere constantele în realizarea indicatorilor de referință și a criteriilor de performanță în perioada în care reclamantul și-a desfășurat activitatea de manager, ceea ce creează o puternică prezumție privind șansele de realizare a acestor indicatori calitativi ai contractului de management până la proba contrară.

În atare împrejurări și în condițiile în care statul nu a înlăturat prezumția rezultând din constantele îndeplinirii de către reclamant a contractului de management, criticile formulate privind calcularea sumelor cuvenite acesteia sunt neavenite. Privatizarea societății Eforie SA nu prezintă relevanță sub aspectul șanselor reclamantului de a accede la funcția de director general și președinte al consiliului de administrație – și de aici dreptul la despăgubirile de ordin material. Situația existentă la data arestării reclamantului și declanșării procesului penal, se prezumă a subzista până la proba contrarie. Ea nu poate fi pusă sub semnul eventualității și transpusă printr-o nouă nedreptate făcută victimei erorii judiciare.

Nefondate sunt și criticile formulate de toate părțile, inclusiv de reclamant, privind acordarea despăgubirilor morale în cuantumul acestora. Repararea prejudiciului trebuie să fie integrală, fără distincție după cum acesta este material sau moral. În privința prejudiciului moral, judecătorul apreciază de la caz la caz, dacă prejudiciul trebuie reparat sub formă bănească și în ce cuantum, sau dimpotrivă dacă nu trebuie altfel reparat, întrucât gravitatea sa nu justifică o asemenea măsură. În speță, s- a apreciat corect atât asupra naturii reparației, pentru prejudiciul moral cauzat reclamantului, cât și asupra cuantumului bănesc al reparației. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reținut, în mod constant, că, în cazurile de violare a art . 5 paragraful I al convenției (privare nelegală de libertate), sunt întemeiate cererile de acordare a unor despăgubiri bănești pentru prejudiciul moral și fizic suferit pe perioada detenției nelegale.

Daunele morale constau în atingerea adusă valorilor care definesc personalitatea umană, valori care se referă la existența fizică a omului, la sănătatea și integralitatea corporală, la cinste, la demnitate, onoare, prestigiu profesional și alte valori similare.

Din această perspectivă, prin privarea de libertate a reclamantului, din perioada 7 iunie 1995 – 25 aprilie 1996 cât a fost arestat preventiv, acestuia i s-a adus atingere drepturilor și libertăților fundamentale ale omului, iar traumele psihice și suferințele fizice provocate de o asemenea măsură pot și trebuie să fie separate prin acordarea unor despăgubiri, care, în nici un caz, nu pot fi raportate la venitul mediu pe economie, realizat de către o persoană încadrată în muncă pe timp de un an de zile – așa cum se susține în recursul Ministerului Public, deoarece despăgubirile morale reprezintă doar o echivalare în bani a prejudiciilor morale și nu evaliare a prejudiciilor materiale, care au un conținut economic.

Intentarea procesului penal pentru fapte în legătură cu serviciul, care în final s-au dovedit că nu sunt reale, au avut consecințe grave asupra reclamantului, vătămându-i sănătatea, onoarea, creditul moral, poziția socială și prestigiul profesional, aspecte care definesc persoana umană și care analizate și evaluate obiectiv, constituie criterii importante și serioase de stabilire a daunelor morale. Aceste consecințe dăunătoare au fost probate și apreciate corect de instanța de apel – care a avut în vedere principiul reparării integrale a prejudiciului cauzat prin acordarea unor despăgubiri echitabile – cu reală funcție reparatorie. Despăgubirile în sumă de 30.000 de USD acordate de instanța de apel, sunt suficiente pentru repararea prejudiciului moral cauzat reclamantului prin reținerea nelegală pe o perioadă de 353 zile.

Incidența art . 504 Cod procedură penală circumscrie despăgubirile morale la prejudiciile de natură morală cauzate prin eroarea judiciară. În speță, acest factor prejudiciabil se limitează la durata arestării preventive de 353 zile – așa cum a reținut și instanța de apel, deoarece, ulterior punerii în libertate, derularea procesului penal – care în speță s-a finalizat cu o sentință de achitare pronunțată de instanța de fond și menținută în căile de atac – reprezintă o cauză licită – pentru care Statul nu poate fi ținut să răspundă, indiferent de consecințele pe plan moral, fizic și psihic pe care procesul le-ar fi putut avea asupra reclamantului. Daunele morale acordate reclamantului conferă acestuia o satisfacție echitabilă.

Ele nu pot fi deturnate de la scopul lor, prin majorare, așa cum solicită reclamantul în recursul său, deoarece i-ar conferi acestuia un folos material necuvenit , fără justificare cauzală în eroarea penală și consecințele acesteia. Pentru considerentele expuse, cele trei recursuri declarate de Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, Ministerul Public și I.C. au fost respinse.