ÎCCJ, decizie (scj.ro #82270)

ÎCCJ, decizie (scj.ro #82270) (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Daune materiale și morale, pentru eroare

judiciară

.

Cuprins pe materii

. Drept civil. Obligații izvorând din cauzarea de

prejudicii.Răspunderea

statului pentru erori penale

judiciare. Daune materiale și morale.

Index alfabetic

.

Drept civil.

-

Eroare judiciară

-

Daune materiale și morale.

C.

pr.civ

.:

art

. 504 și

următ

.

Obligația statului la repararea pagubei în cazul condamnării sau

luării unei măsuri preventive pe nedrept  - indiferent de

temeiul achitării și de infracțiunea pentru care a intervenit

achitarea – decurge din raporturile de drept public și își au drept

cauză eroarea judiciară.

Răspunderea revine statului, în temeiul

art

. 504

și urm.

C.pr

.

pen

.,

decurgând din raporturile de drept public, iar nu persoanei fizice sau

juridicem

care a sesizat organele penale pentru

infracțiunea pretins comisă în legătură cu serviciul

și chiar dacă a desfăcut contractul de muncă a celui în

cauză, deoarece  factorul cauzator al prejudiciului este eroarea

judiciară, decurgând din raporturile de muncă.

Repararea prejudiciului trebuie să fie integrală, fără

distincție, după cum acesta este material sau moral. În privința

prejudiciului moral, judecătorul apreciază, de la caz la caz,

dacă prejudiciul trebui reparat sub formă bănească și

în ce cuantum sau, dimpotrivă, dacă nu trebuie astfel reparat

întrucât gravitatea sa nu justifică o asemenea măsură.

Daunele morale constau în atingerea

adusă valorilor care definesc personalitatea umană, valori care se

referă la existența fizică a omului, la sănătatea

și integritatea corporală, la cinste, la demnitate, onoare, prestigiu

profesional și alte valori similare.

Factorul prejudiciabil se limitează

la durata arestării preventive, deoarece, ulterior punerii în libertate,

derularea

preocesului

penal – care s-a finalizat cu o

hotărâre de achitare – reprezintă o cauză licită pentru

care statul nu poate fi ținut să răspundă, indiferent de

consecințele pe plan moral, fizic și psihic pe care procesul le-ar fi

putut avea asupra persoanei în cauză.

Î.C.C.J., Secția civilă și de proprietate

intelectuală, decizia

nr

. 3189 din 20 aprilie

2005.

Prin rechizitoriul 566/P/1995 al parchetului

de pe lângă Tribunalul Constanța, I.C. – managerul unei

societăți comerciale -  a fost trimis în judecată pentru

săvârșirea infracțiunii prevăzută de

art

. 248 alin. 1 Cod penal cu aplicarea

art

.

41 alin. 2, Cod penal, inițial fiind cercetat pentru săvârșirea

infracțiunilor de fals și uz de fals.

Prin sentința penală

nr

. 5/14 ianuarie 2000 a Judecătoriei Târgoviște,

s-a schimbat încadrarea juridică în infracțiunea prevăzută

de

art

. 214 Cod penal, iar în baza

art

. 11

pct

. 2 „a” raportat la

art

. 10 „d” Cod procedură penală I.C. a fost

achitat.

Prin decizia penală

nr

.

730/3 noiembrie 2000 a Tribunalului Dîmbovița au fost respinse apelurile

declarate de Parchetul de pe lângă Judecătoria Târgoviște

și partea civilă SC Eforie SA, iar prin decizia penală

nr

. 470/4 mai 2001 a Curții de Apel Ploiești au

fost respinse recursurile declarate de cele două părți.

În cauză, I.C. a fost arestat preventiv

în perioada 7 iunie 1995 – 25 aprilie 1996 în legătură cu faptele

pentru care ulterior a fost achitat.

În temeiul

art

. 504

Cod procedură penală, I.C. a acționat Statul Român – pentru

eroarea judiciară comisă, solicitând despăgubiri materiale

și morale.

După ce prin sentința civilă

nr

. 372/19 martie 2003, Tribunalul Constanța a respins

acțiunea, pentru considerentul că temeiul achitării

reclamantului nu se încadrează în ipotezele prevăzute de

art

. 504 Cod procedură civilă, Curtea de Apel

Constanța, prin decizie

nr

. 139/C/27 octombrie

2003, a admis în parte acțiunea prin evocarea fondului, în sensul

obligării Statului Român la plata despăgubirilor civile materiale, în

totalitate,

conf

. raportului de expertiză

contabilă efectuat în cauză și plata daunelor morale, în cuantum

de 30.000 de USD – în echivalent în lei la data executării.

Instanța de apel a reținut corect

că limitarea prevăzută de

art

. 504 Cod

procedură civilă este

neconstituțională

,

față de prevederile

art

. 48 alin.3 din

Constituția României și față de

art

.

3 din Protocolul

nr

. 7 la Convenția pentru

apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale.

În recursul declarat, Statul Român consideră că în mod greșit a

fost obligat la repararea prejudiciului material, aceasta răspundere

revenind SC Eforie SA – care i-a desfăcut reclamantului contractul de

muncă.

O atare susținere, contravine spiritului

art

. 504 Cod procedură civilă care

raportează răspunderea statului, pentru repararea prejudiciului adus

persoanei condamnată sau arestată preventiv, de achitarea acesteia,

fără distincție,

iniferent

de

temeiul achitării și de infracțiunea pentru care a intervenit

achitarea. Obligarea Statului la repararea pagubei în cazul condamnării

sau luării unei măsuri preventive pe nedrept – decurge din

raporturile de drept public – și își au drept cauză eroarea

judiciară.

Chiar dacă agentul economic a sesizat

organele penale pentru infracțiunea pretins comisă de reclamant – în

legătură cu serviciul și chiar dacă i-a desfăcut

contractul de muncă, factorul cauzal al prejudiciului este eroarea

judiciară, decurgând din raporturile de drept public și nu acela

decurgând din raporturile de muncă. În consecință, răspunderea

pentru repararea prejudiciului decurgând din prima categorie de raportări

revine statului.

Recursul Ministerului Public vizează, în

esență, modul de calcul al despăgubirilor cuvenite reclamantului

pe perioada contractului de management, pe considerentul că nu s-au avut

în vedere indicatorii de referință și criteriile de

performață.Deasemeni

în condițiile în

care societatea s-a privatizat nu mai există certitudinea că

reclamantul ar fi rămas director general și președinte al

Consiliului de administrație.

Critica este

nefondată

.

Raportul de expertiză efectuat în

cauză în vederea stabilirii prejudiciului material, a avut în vedere

constantele în realizarea indicatorilor de referință și a

criteriilor de performanță în perioada în care reclamantul și-a

desfășurat activitatea de manager, ceea ce creează o

puternică prezumție privind șansele de realizare a acestor

indicatori calitativi ai contractului de management până la proba

contrară.

În atare împrejurări și în

condițiile în care statul nu a înlăturat prezumția rezultând din

constantele îndeplinirii de către reclamant a contractului  de

management, criticile formulate privind calcularea sumelor cuvenite acesteia

sunt neavenite.

Privatizarea societății Eforie SA nu

prezintă relevanță sub aspectul șanselor reclamantului de a

accede la funcția de director general și președinte al

consiliului de administrație – și de aici dreptul la

despăgubirile de ordin material.

Situația  existentă la data

arestării reclamantului și declanșării procesului penal, se

prezumă a subzista până la proba contrarie. Ea nu poate fi pusă

sub semnul eventualității și transpusă printr-o nouă

nedreptate făcută victimei erorii judiciare.

Nefondate

sunt și criticile formulate  de toate

părțile, inclusiv de reclamant, privind acordarea despăgubirilor

morale în cuantumul acestora.

Repararea prejudiciului trebuie să fie

integrală, fără distincție după cum acesta este

material sau moral. În privința prejudiciului moral, judecătorul

apreciază de la caz la caz, dacă prejudiciul trebuie reparat sub

formă bănească și în ce cuantum, sau dimpotrivă

dacă nu trebuie altfel reparat, întrucât gravitatea sa nu justifică o

asemenea măsură.

În speță, s- a apreciat corect atât

asupra naturii reparației, pentru prejudiciul moral cauzat reclamantului,

cât și asupra cuantumului bănesc al reparației.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a

reținut, în mod constant, că, în cazurile de violare a

art

. 5 paragraful I al convenției (privare

nelegală de libertate), sunt întemeiate cererile de acordare a unor

despăgubiri bănești pentru prejudiciul moral și fizic

suferit pe perioada detenției nelegale.

Daunele morale constau în atingerea adusă

valorilor care definesc personalitatea umană, valori care se referă

la existența fizică a omului, la sănătatea și

integralitatea corporală, la cinste, la demnitate, onoare, prestigiu

profesional și alte valori similare.

Din această perspectivă, prin

privarea de libertate a reclamantului, din perioada 7 iunie 1995 – 25 aprilie

1996 cât a fost arestat preventiv, acestuia i s-a adus atingere drepturilor

și libertăților fundamentale ale omului, iar traumele psihice

și suferințele fizice provocate de o asemenea măsură pot

și trebuie să fie separate prin acordarea unor despăgubiri,

care, în nici un caz, nu pot fi raportate la venitul mediu pe economie,

realizat de către o persoană încadrată în muncă pe timp de

un an de zile – așa cum se susține în recursul Ministerului Public,

deoarece despăgubirile morale reprezintă doar o echivalare în bani a

prejudiciilor morale și nu

evaliare

a

prejudiciilor materiale, care au un conținut economic.

Intentarea procesului penal pentru fapte în

legătură cu serviciul,  care în final s-au dovedit că nu

sunt reale, au avut consecințe grave asupra reclamantului,

vătămându-i sănătatea, onoarea, creditul moral, poziția

socială și prestigiul profesional, aspecte care definesc persoana

umană și care analizate și evaluate obiectiv, constituie

criterii importante și serioase de stabilire a daunelor morale.

Aceste consecințe dăunătoare au

fost probate și apreciate corect de instanța de apel – care a avut în

vedere principiul reparării integrale a prejudiciului cauzat prin

acordarea unor despăgubiri echitabile – cu reală funcție

reparatorie.

Despăgubirile în sumă de 30.000 de

USD acordate de instanța de apel, sunt suficiente pentru repararea

prejudiciului moral cauzat reclamantului prin reținerea nelegală pe o

perioadă de 353 zile.

Incidența

art

.

504 Cod procedură penală circumscrie despăgubirile morale la

prejudiciile de natură morală cauzate prin eroarea judiciară. În

speță, acest factor prejudiciabil se limitează la durata

arestării preventive de 353 zile – așa cum a reținut și

instanța de apel, deoarece, ulterior punerii în libertate, derularea

procesului penal – care în speță s-a finalizat cu o sentință

de achitare pronunțată de instanța de fond și menținută

în căile de atac – reprezintă o cauză licită – pentru care

Statul nu poate fi ținut să răspundă, indiferent de

consecințele pe plan moral, fizic și psihic pe care procesul le-ar fi

putut avea asupra reclamantului.

Daunele morale acordate reclamantului

conferă acestuia o satisfacție echitabilă. Ele nu pot fi

deturnate de la scopul lor, prin majorare, așa cum solicită

reclamantul în recursul său, deoarece i-ar conferi acestuia un folos

material

necuvenit

, fără justificare

cauzală  în eroarea penală și consecințele acesteia.

Pentru

considerentele expuse, cele trei recursuri declarate de Statul Român prin

Ministerul Finanțelor Publice, Ministerul Public și I.C. au fost

respinse.