ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 8002/2005

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de

29 ianuarie 2004, reclamantul C.M. a chemat în judecată STATUL ROMÂN, prin

MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța,

pârâtul să fie obligat la plata sumei de 6 miliarde lei cu titlu de daune

morale, precum și la plata sumei de 11.250.000 lei, cu titlu de daune materiale

reprezentând cheltuieli efectuate în legătură cu procesul penal la care a fost

condamnat pe nedrept și a cheltuielilor de judecată efectuate în prezenta

cauză.

În motivarea acțiunii, reclamantul a

arătat că este ministru ordinat al cultului religios „ Martorii lui Iehova”

astfel că potrivit art. 6 lit. c) din Legea nr. 46/1996 este scutit de

efectuarea oricărei forme de serviciu militar, sub arme sau alternativ. Cu

toate acestea, i s-a întocmit dosar penal și a fost trimis în judecată în fața

instanțelor militare pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 354 C.

pen.

Reclamantul a mai arătat că la prima

instanță, prin sentința penală nr. 156 din 28 octombrie 1999 a Tribunalului

militar Cluj, a fost achitat în baza prevederilor art. 10 lit. b) C. proc.

pen., dar instanța de apel, Tribunalul Militar Teritorial București-prin

decizia penală nr. 117 din 6 aprilie 2000, a desființat hotărârea primei instanțe

și l-a condamnat la 2 ani și 6 luni închisoare pentru săvârșirea infracțiunii

prevăzute de art. 354 C. pen., interzicându-i-se, conform art. 71 și art. 64 C.

pen., exercitarea mai multor drepturi, printre care și acela de a-și exercita

propria religie.

În recurs, prin decizia penală nr.

236 din 14 iunie 2000 a Curții Militare de Apel, s-a menținut condamnarea sa,

care a fost redusă la 1 an și 6 luni, cu suspendarea condiționată a executării

pedepsei pe perioada termenului de încercare de 3 ani și 6 luni.

Ulterior, prin decizia penală nr.

459 din 30 ianuarie 2003 Curtea Supremă de Justiție, a admis recursul în

anulare declarat de Procurorul General, a desființat hotărârile de condamnare

și a menținut hotărârea primei instanțe, de achitare.

Reclamantul a mai arătat că întrucât

a fost condamnat fără temei legal, că prin condamnarea penală i s-a încălcat

dreptul la exercitarea liberă a religiei și a fost supus la o discriminare pe

motive religioase, fiind supus astfel unui stres emoțional foarte intens, prin

implicarea sa în ancheta penală și în restul procedurilor judiciare, este

îndreptățit să solicite daune morale și materiale, acestea din urmă constând în

cheltuielile pe care le-a suportat pe parcursul procedurilor judiciare în care

a fost implicat în legătură cu condamnarea sa penală.

Fiind astfel investit, Tribunalul

Mureș, prin sentința nr. 893 din 14 septembrie 2004, a admis în parte acțiunea

și a obligat Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, la plata către

reclamant a sumei de 200.000.000 lei cu titlu de daune morale și 10.500.000 lei

daune materiale, precum și la 5.000.000 lei cheltuieli de judecată.

Pentru a hotărî astfel, instanța de

fond a reținut, în esență că acordarea daunelor morale se justifică atâta vreme

cât condamnarea penală pe nedrept a produs suferințe pe plan moral, social și

profesional de natură a fi lezat demnitatea și onoarea reclamantului, iar cu

privire la cuantumul acestor daune instanța a avut în vedere impactul psihic

suferit de acesta și de familia sa, precum și consecințele negative avute în

plan familial și social și intensitatea cu care au fost percepute de acesta.

A mai reținut prima instanță că

pretențiile reclamantului (atât cele pentru acoperirea prejudiciului moral cât

și a celui material) sunt întemeiate pe prevederile art. 51 alin. (3) din

Constituția României, coroborate cu art. 504 alin. (1) C. proc. pen. și art.

998 C. civ., cu referire la art. 6.1. din Convenția pentru apărarea drepturilor

omului și a libertăților fundamentale.

Soluția primei instanțe a fost

confirmată de Curtea de Apel Târgu Mureș, secția civilă, care, prin decizia nr.

1073A din 15 decembrie 2004 a respins ca nefondate apelurile formulate de

reclamant, de pârâta D.G.F.P. Mureș în nume propriu și pentru Ministerul

Finanțelor Publice și de Ministerul Public, Parchetul de pe lângă Tribunalul

Mureș.

Împotriva acestei din urmă hotărâri

au declarat recurs atât reclamantul C.M., cât și Ministerul Finanțelor Publice,

prin D.G.F.P. Mureș și Ministerul Public, Parchetul de pe lângă Tribunalul

Mureș.

În recursul său, reclamantul susține

că în raport de întinderea prejudiciului real suferit, în mod greșit instanța

de fond, a cărei hotărâre a fost confirmată de instanța de apel, a stabilit

cuantumul daunelor morale la 200 milioane lei, în loc de 6 miliarde lei cât a

cerut prin acțiunea introductivă de instanță, fiind ignorate astfel procedurile

cuprinse în Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

În recursurile lor „Ministerul

Finanțelor, prin D.G.F.P. Mureș și Ministerul Public, Parchetul de pe lângă Tribunalul

Mureș susțin că hotărârea este nelegală în condițiile în care împotriva

reclamantului nu s-a luat nici o măsură privativă de libertate care ar putea

justifica o reparație morală, iar pe de altă parte, cuantumul solicitat de

instanță este exagerat de mare, ceea ce determină o îmbogățire fără justă cauză

a reclamantului.

Ministerul Finanțelor mai susține că

instanțele au reținut greșit incidența în cauză a prevederilor art. 998 C. civ.

Recursurile sunt nefondate.

Articolul 998 C. civ. enunță principiul

răspunderii civile delictuale „orice faptă a omului, care cauzează altuia

prejudiciu, obligă pe acela din a cărui greșeală s-a ocazionat a-l repara”.

Prejudiciul este elementul care

determină obligația de reparațiune. Nu se concepe despăgubire fără daună

preexistentă. Acest raport de cauzalitate între culpă (care dă naștere

responsabilității) și prejudiciu (din care decurge obligațiunea de despăgubire)

rezultă din principiul enunțat de textul de lege arătat.

Cum, textul de lege menționat nu

distinge, rezultă că prejudiciul poate fi atât material (dacă are un conținut

economic, adică poate fi exprimat și în bani) cât și moral (când aduce atingere

la cinstea, reputația, onoarea, considerațiunea unei persoane).

Este constant în jurisprudență că

prejudiciul, deși de natură morală, poate fi reparat prin acordarea unei sume

de bani.

Acordarea despăgubirilor materiale

pentru daune morale este incontestabil compatibilă cu regulile de conviețuire

socială și cu principiile de echitate și justiție care pretind că autorul

faptei ilicite trebuie să suporte consecințele negative ale acesteia, să

resimtă și el într-o anumită formă, consecințele negative ale conduitei sale.

Spre deosebire de acțiunea în daune

pentru prejudicii materiale, la care prejudiciul trebuie într-adevăr să fie

cert atât în privința existenței cât și a întinderii, la acțiunea de daune

morale, certitudinea poate purta numai cu privire la existența prejudiciului nu

și la întinderea acestuia (respectiv, posibilitatea de a fi evaluat).

Prejudiciul moral nu poate fi

dovedit cu probe certe, existând doar criterii generale lăsate la aprecierea

judecătorului care va stabili cuantumului bănesc al prejudiciului suferit.

Principiul răspunderii civile

delictuale enunțat de art. 998 C. civ. se coroborează cu prevederile art. 504

alin. (1) C. proc. pen. și cu acelea cuprinse în art. 52 alin. (3) din

Constituție.

Astfel, potrivit art. 504 alin. (1)

C. proc. pen. „ Persoana care a fost condamnată definitiv are dreptul la

repararea de către stat a pagubei suferite, dacă în urma rejudecării cauzei s-a

pronunțat o hotărâre definitivă de achitare”.

Conform art. 52 alin. (3) din

Constituție „Statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin

erorile judiciare”

În speță, în mod just au constatat

instanțele că procedurile judiciare din fața instanțelor penale și condamnarea

pe nedrept au fost susceptibile de a produce suferințe pe plan moral, social și

profesional de natură să lezeze demnitatea și onoarea reclamantului.

Referitor la cuantumul daunelor

morale, se constată că acesta a fost în mod just apreciat de instanțe în raport

de impactul psihic suferit de reclamant și de familia sa și consecințele

negative create în plan familial și social și intensitatea cu care au fost

percepute de acesta.

Nu se poate susține că prin

acordarea daunelor morale s-ar produce o îmbogățire fără just temei, atâta timp

cât prin condamnarea pe nedrept a reclamantului s-a adus atingere valorilor

care definesc personalitatea umană, valori care se referă la existența fizică a

omului, sensibilitatea fizică și psihică, la cinste, demnitate, onoare și alte

valori similare.

Nu poate fi primită nici susținerea

potrivit căreia reclamantul nu ar avea dreptul la repararea de către stat a

pagubei suferite întrucât nu a fost privat de libertate.

Într-adevăr, alin. (l) al art. 504

C. proc. pen. se referă la situația în care a intervenit și o măsură privativă

de libertate. Dar, aceasta este o altă ipoteză prevăzută de legiuitor, iar

concluzia este că o persoană are dreptul să solicite despăgubiri indiferent

dacă a fost sau nu privată de libertate, fiind suficient să fi fost condamnată

în mod nelegal, iar ulterior achitată.

Drept urmare, în raport de

considerentele expuse recursurile declarate în cauză se privesc ca nefondate și

urmează a fi respinse în consecință.

PENTRU ACESTE MOTIVE

IN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge ca nefondate recursurile

declarate de reclamantul C.M., pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor

Publice și Ministerul Public, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Tg. Mureș

împotriva deciziei civile nr. 1073 A din 15 decembrie 2004 a Curții de Apel Tg.

Mureș.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință publică, astăzi 14

octombrie 2005.